GSF86banner 02-650

          24 iunie 2006, DENVER

           5:24 DIMINEAȚA

           Ploua infernal, de parcă toate băierile cerurilor se rupseseră eliberând din zăgazuri milioane de tone de apă ce se revărsau acum peste pământul muribund. Străzile erau scăldate în șuvoaie ce veneau valuri-valuri pentru a duce cu ele la vale toată mizeria orașului. Canalizarea nu mai reușea de mult să facă față, așa că refula prin toate gurile de scurgere, răspândind în jur un miros greu. Undeva, în depărtare, prin perdeaua groasă de apă, reuși să vadă zorii zilei ce se zbăteau din răsputeri să se strecoare printre norii plumburii. Fulgere imense brăzdau cerul spintecându-l, de parcă își puseseră în gând să-i elibereze toate măruntaiele. La radio, crainicul continua să avertizeze populația asupra pericolului de a te aventura afară într-o astfel de situație.

           — Trebuie să fi nebun pentru a ieși pe o astfel de vreme afară, își spuse Mike în timp ce trecu mașina într-o treaptă mai mică de viteză. Numai un tâmpit ca mine ar fi în stare să plece de acasă pe o ploaie ca asta.

          Bombăni ceva, nemulțumit fiind de situație și căută nervos telefonul. Îl găsi în buzunarul din dreapta al hainei și, în timp ce ținea cu mâna stângă volanul, formă numărul de acasă.

           — Da iubito, sunt pe drum, îi spuse el oftând soției. Nu am vrut să te mai trezesc. Dormeai atât de frumos… Of, așa este, plouă ingrozitor. Da, merg încet…

          — Să ai grijă, te rog, auzi el glasul îngrijorat al femeii.

          — Stai liniștită, e totul OK. Te sun când ajung, bine?

           — OK, să mă suni.

          — Te sun, stai liniștită. Acum, fugi inapoi la somnic, bine ? Pup…

          — Pup și eu.

          Închise telefonul și îl aruncă pe scaunul din dreapta. La radio, știrile se terminaseră și cei de la The Doors îi răscoleau amintirile cu The end  al lor atât de popular cândva. Răsuci butonul radioului pentru a mări volumul și începu să bată darabana cu degetele pe bordul mașinii.

          Ajunse la intersecție și viră ușor dreapta spre ieșirea din oraș. Ar fi fumat o țigară dar era mașina soției și știa bine că aceasta nu agreează mirosul de tutun. Scrâșni din dinți în timp ce luă o gumă de mestecat din torpedo. O mușcă nervos și începu să o mute dintr-o parte în alta a gurii ronțăind-o de zor. Cu coada ochiului zări indicatorul ce îl avertiza că la o sută cincizeci de metri în fața lui urma o trecere la nivel de cale ferată prevăzută cu semibariere. Într-un minut ajunse acolo. Semibarierele erau coborâte pe ambele părți, așa că opri motorul și așteptă trenul plictisit. Tren care, după toate aparențele, nu se grăbea să-și facă simțită prezența. Într-un târziu, prin zgomotul infernal produs de tunete, îi auzi cu greu șuieratul gâtuit. Se chinui să răzbată cu privirea prin ploaia deasă ca o sită și îl observă aparând din stânga sa. Trecu încet, gâfâind, azvârlind din când în când semnale sonore. La geamuri, fețe somnoroase priveau afară îngândurate. Undeva, în vagonul al treilea, zări un copil plângând.

          Se uită la ceas, era 5:40. Oftă gândindu-se că mai avea doar două ore la dispoziție pentru a parcurge cei o sută cincizeci de kilometri ce îl despărțeau de destinație. Nu avea cum să ajungă la timp. Lucra la o firmă de I.T., iar slujba sa era de așa natură încât necesita adesea drumuri lungi în căutarea unor talente noi în domeniul informaticii. Salariul era OK, dar și munca extrem de obositoare.

          Trenul se pierdu undeva în dreapta sa, lăsând în urmă același peisaj plumburiu. Porni motorul și așteptă să se ridice semibariera. Se uită în oglinda retrovizoare, în spatele său nu mai era nimeni. Pe contrasens duduia un Land Rover cenușiu. Semibariera de pe partea sa se ridicase și acesta trecu zgomotos pe lângă el. Pe bancheta din spate zări un câine de luptă ce rânjea la el prin botnița de culoarea păcurei. Se uită nervos la semibariera de pe partea sa care refuza să se ridice. Apăsă vizibil iritat claxonul de câteva ori, dar fără niciun rezultat. Înjură în barbă și coborî din mașină trântind portiera cu sete. În doi pași se udă până la piele. Îi mai trebuiră încă trei să ajungă la semibarieră. Pe partea dreaptă, lângă ea, era o manivelă. O prinse cu ambele mâini și începu să învârtă, suflând din greu. Aburii respirației sale se dispersau în aer asemeni unui suflet ce părăsește trupul.

          Cu coada ochiului, zări explozia de lumină ce scăldă peisajul într-un roșu sângeriu. Fulgerul lovi capătul barierei și se propagă cu viteză de-a lungul ei. Mii de volți îl loviră instantaneu, zdruncinându-i trupul firav. Ca prin vis auzi și tunetul în timp ce se prăbușea la pământ, într-o băltoacă mizeră. Un fum subțire i se ridica din hainele pârjolite.

          Ambulanța gonea pe stradă depașind mașinile una câte una neținând cont de culoarea roșie a semafoarelor. Ploaia se oprise, iar sirena duduia despicând parcă în două toropeala ce cuprinsese orașul. Când ajunse la intersecția mare din centru, aproape că urcă cu roțile din spate pe rondul de flori pentru a vira stânga. La un kilometru în față se zăreau cele două turnuri ale lui Saint Joseph Hospital. Ajunse într-un minut și intră pe porțile duble, oprindu-se brusc în fața scărilor. Roțile mușcară din asfaltul umed, lăsând urme adânci asemeni unui rânjet diform. Un brancardier deschise ușile din spate ale autosanitarei și, în câteva secunde, asistenta de pe mașină i se alătură. Șoferul desfăcu încuietorile care țineau targa fixată și o impinse în afară. Ajunsă pe margine, se desfăcură picioarele prevăzute cu rotile, întoarseră targa și urcară în grabă pe rampă. La colțul din dreapta era un suport metalic de care atârna o perfuzie.

           — Faceți loc, se auzi vocea asistentei de pe ambulanță.

          — Ce avem aici? întrebă doctorul de gardă.

          — Bărbat, aproximativ 40 de ani, lovit de fulger.

          — Semne vitale?

          — Slabe, tensiunea este extrem de mică și necesită ventilație artificială. Plămânii nu-i funcționează la capacitate maximă, răspunse asistenta în timp ce aruncă o privire rapidă spre micul tub de oxigen aflat pe un suport așezat undeva în dreapta tărgii.

          — Vezi dacă s-a eliberat RMN-ul ăla, strigă doctorul către o asistentă. Offf, continuă el, prezintă și arsură de gradul I pe mâini… Urât mod de a-ți începe ziua !

          În urma sa, ușile se închiseră fără zgomot, acționate fiind de panoul electric

         

          DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU

         

          Salonul era micuț, extrem de curat și scăldat în lumina difuză a răsăritului de soare ce pătrundea prin perdelele de un roz aprins, pentru a se reflecta apoi din gresia de culoarea cenușii. În rest, totul era de un alb imaculat specific spitalelor, în aer simțindu-se puternic mirosul de dezinfectanți. Din când în când, o briză ușoară aducea până la ea parfumul trandafirilor din vaza de pe măsuță, florile lui preferate.

          Se ridică de pe scaun, dezmorțindu-și picioarele și își frecă ușor umerii pentru a-și pune sângele în mișcare. Deschise ușa și ieși pe culoar, cerându-și scuze când se lovi de un bătrânel aflat în scaunul cu rotile. Ajunse în living. Pe canapea era o doamnă în vârstă care nu-și putea stăpâni lacrimile și care, printre sughițuri, îi povestea unei prietene drama vieții sale. Se duse la aparatul de cafea, introduse cincizeci de cenți, apăsă pe butonul ce selecta o cafea mare și așteptă. În câteva secunde își ridică paharul de carton și se îndreptă spre salon suflând ușor în cafeaua aburindă. Deschise ușa cu cotul și intră în camera strâmtă de trei pe trei metri aruncând o privire scurtă spre pat. Se apropie de el, verifică dacă totul este în regulă, își sărută soțul tandru pe frunte atingându-i în același timp bandajele de la mâini, după care se îndreptă spre fereastră. În colțul ochiului, un mărgăritar își făcu apariția, apoi se prelinse ușor pe obrazul drept.

          Răsărise soarele. În fața spitalului, parcul se trezise la viață și putu să audă, dincolo de fereastra întredeschisă, ciripitul vesel al păsărelelor. Undeva, în stânga, pe un șantier murdar, muncitorii se prezentaseră la lucru, iar șeful de echipă le explica ce au de făcut pe ziua respectivă. Oftă și sorbi adânc din cafeaua ce începuse să se răcească. Pentru o fracțiune de secundă își imagină un loc liniștit, departe de lumea dezlănțuită, în care verdele pădurii să domine peisajul, creând acea stare de melancolie în care te-ai pierde cu ușurință, uitând de toate problemele care-ți năpădesc viața sufocându-te.

          Ca prin vis, auzi ticăitul aparatului ce măsura bătăile inimii, îl auzi exact în momentul în care aceasta încetase să mai bată. Așteptă pentru câteva secunde, încercând să-și dea seama ce este în neregulă din fluieratul  strident ce umplea camera. Când realiză ce se întâmplase, alergă spre pat răsturnând în drumul său măsuța pe care se afla vaza cu trandafiri. Apa începu să curgă șiroaie formând pe gresie o băltoacă gălbuie, respingătoare. Ajunse lângă pat și apăsă butonul de urgență. Tremura… În câteva secunde își făcu apariția doctorul de gardă însoțit de două asistente. Acesta înșfăcă defibrilatorul din stânga patului, încărcă aparatul la 250 de Jouli și îi aplică barbatului electrozii pe piept. Șocul fu extrem de puternic, corpul acestuia se arcui în aer, mâinile crispându-se pe cearceaful alb ca zăpada. Se uitară toți la monitor, la linia continuă, țiuitul aparatului lăsând urme adânci în creierul lor, asemeni unui plug ce brăzda pământul flămând.

          — Încărcați la 300, se auzi vocea doctorului.

          Aparatul zumzăi furibund.

          — Liber !

          Urmă șocul. Bărbatul trase puternic aer în piept și se ridică de la mijloc, apucând electrozii cu ambele mâini. Ochii îi ieșiseră din orbite și broboane mari de sudoare i se prelingeau pe față pentru a picura apoi pe pieptul dezgolit. Urlă din rasputeri în timp ce cablurile se topiră în mâinile lui asemeni unor lumânări, scurgându-se pe gresia cenușie. În secunda următoare, defibrilatorul luă foc sfârâind în agonie. Una dintre asistente înșfăcă un stingător de pe perete și reuși să potolească incendiul ce începuse a se propaga cu repeziciune. Mirosul greu de carne arsă învălui camera într-un damf îngrozitor, insuportabil. Pentru o fracțiune de secundă, rămaseră toți încremeniți, uitându-se unul la altul, incapabili de a articula un sunet. Doctorul fu cel care se trezi primul la realitate și ceru să se elibereze salonul imediat. Culese de pe jos masca de oxigen și o așeză cu repeziciune pe fața pacientului. Acesta deschise larg ochii; căuta furibund cu privirea pe cineva prin cameră.

          — Mi, spuse el în momentul în care ochii săi se întâlniră cu cei ai soției.

          — Mike, răspunse aceasta în timp ce o asistentă o târa pur și simplu afară din rezervă. O, Doamne, Mike…

          În urma ei, ușa se închise cu zgomot  iar femeia se prăbuși pur si simplu pe hol. Cineva o luă și o duse în sala de așteptare, așezând-o cu grijă pe canapea. Văzu ca prin vis o asistentă care îi luă rapid tensiunea și o auzi cum cerea o seringă și un medicament a cărui denumire era imposibil de pronunțat. Câteva secunde mai târziu iși pierdu cunoștința.

          Când se trezi, se făcuse deja seară. Își dădu seama de asta uitându-se pe fereastra rezervei. Afară, ultimele rămășițe ale zilei se chinuiau, fără sorți de izbândă, să scape din capcana nopții. O briză răcoroasă pătrunse pentru o clipă prin fereastra întredeschisă, fluturându-i părul cârlionțat de pe frunte. Șuvița neagră ca abanosul se zbătu pentru câteva clipe, poposind apoi pe obrazul stâng, rebelă. Își duse mâna dreaptă la cap masându-și tâmplele ce zvâcneau cu putere. Se ridică pe marginea patului, ținându-și cu greu echilibrul. Totul se învârtea în jurul ei cu repeziciune,  asemeni unui carusel de bâlci. Se uită în jur și, încet-încet reuși să-și amintească totul. Frânturi de imagini începeau să prindă formă în creierul său obosit pentru a se așeza apoi într-o ordine precisă. Când percepu imaginea per-ansamblu, un tremur ușor îi cuprinse corpul slăbit.

          — Mike, spuse ea în timp ce-și trase cu mâna dreaptă perfuzia. Sângele țâșni din venă stropind cearceaful într-un roșu cărămiziu.

          — Mike…

          Se ridică în picioare și păși usor lateral stânga pentru a se echilibra. Aparatele începură să țiuie strident. Își acoperi urechile cu palmele, efort ce o făcu să se prăbușească pe podea.  În 30 de secunde, personalul medical își făcu apariția în rezervă și două asistente o așezară pe pat în timp ce o a treia îi fixa perfuzia la loc.

          — Vreau să vorbesc cu doctorul de gardă, spuse Mi Rhu. Soțul meu, nu știu nimic de el…

          — O să trimitem pe cineva la dumneavoastră în câteva minute, doamnă. Vă rugăm să aveți răbdare, încercați să vă liniștiți.

          — Dar nu pot, vă rog… Trebuie să știu ce face soțul meu, spuse aceasta îndepărtând cu mâna stângă o lacrimă ce se încăpățâna să rămână agățată în colțul ochiului.

          Una dintre asistente părăsi rezerva pentru a se întoarce câteva minute mai târziu însoțită de doctorul de gardă. Acesta era un bărbat la vreo 40 de ani, cu păr bogat, blond, pieptănat înspre spate. Statura sa impunătoare contrasta puternic cu vocea blândă și zâmbetul amabil.

          — Bună seara, doamnă Peggerson, spuse el așezându-se pe marginea patului. Numele meu este Adhall și sunt medicul de gardă în această seară. Îmi puteți spune cum vă mai simțiți? întrebă acesta verificând fișa medicală ce se afla pe stativul de lângă marginea patului.

          — Sunt bine, mulțumesc, veni răspunsul sec al femeii. Aș vrea totuși să știu ce se întâmplă cu soțul meu. Vă rog…

          — Soțul dumneavoastră este în regulă. S-a trezit din comă și momentan se află într-o rezervă specială, dată fiind condiția sa.

          — Dată fiind condiția sa… Ce vreți să spuneți cu asta?

          — Domnul Peggerson este lucid, se poate comunica cu acesta iar momentan încercăm și noi să înțelegem ce s-a întâmplat în salon. Au fost chemați și niște specialiști de la Spitalul Central pentru ca soțul dumneavoastră sa aibă parte de cel mai bun tratament. Vă asigur că cei mai buni oameni ai noștri se ocupă de această situație.

          — Când aș putea să-l văd, totuși?

          — Probabil mâine, dar dați-mi voie să văd dacă se poate rezolva ceva pentru acum. Trebuie să iau legătura cu directorul spitalului, ok?

          — Bine, vă mulțumesc.

          Spunând acestea, doctorul Adhall se ridică de pe marginea patului și părăsi încăperea, nu înainte de a da ultimele indicații unei sore medicale. O jumătate de oră mai târziu, Mi Rhu fu anunțată că-l poate vizita pe Mike în rezerva specială a acestuia, așa că părăsi patul și se îndreptă, condusă de o asistentă, spre etajul al treilea al spitalului. Când ajunse în fața camerei lui Mike, răsuci clanța ușor nesigură pe ea și păși inauntru.

          În mijlocul camerei se afla un pat înconjurat în totalitate de o folie protectoare ce forma un cub imens și al cărei rol era acela de a proteja pacientul de infecții. Începu să tremure la vederea scenei și păși încet către acesta. Atinse ușor cu mâna materialul ce începu a foșni și, abia perceptibil, reuși să șoptească :

          — Mike…

          Bărbatul se întoarse cu greu sprea ea și îi zări buzele mișcându-se cu greutate ;

          — Mi, îngăimă acesta.

          — Totul are să fie bine, ai să vezi, mai spuse femeia. Totul are să fie bine.

          Părăsi camera mușcându-și adănc buza inferioară pentru a nu izbucni în plâns.

          Și totul a fost, într-adevăr, bine. Ca prin minune, trei săptămâni mai târziu, Mike ieșise de la „incubator”, așa cum îi plăcea lui să-i spună, și fusese mutat într-un salon de recuperare, pentru ca abia peste încă două săptămâni să se simtă mult mai bine. Se mișca greoi și avea unele greutăți în vorbire dar, așa cum îi spusese directorul instituției, doctorul Max Morreland, făcea progrese remarcabile. Se folosea de scaunul cu rotile pentru a se putea deplasa, dar asta nu însemna că rămăsese paralizat în urma accidentului. Nu putea să-și coordoneze foarte bine mișcările  dar, în timp, acest disconfort avea să dispară, îi explicase specialistul care venise tocmai de la Washington pentru a se ocupa de cazul lui. Nimeni nu putuse să-și explice ce se întâmplase în dimineața aceea în salon, așa că totul fusese pus pe seama unei defecțiuni a aparatului. Îi scanaseră creierul de câteva ori pentru a vedea dacă are vreo leziune cerebrală dar nu găsiseră nimic, fapt pentru care trăseseră concluzia că pacientul se afla într-o stare relativ bună, aceasta permițându-i să părăsească spitalul.

          Era ora 8:40 dimineața când Mi deschise ușa cabinetului împingând de la spate căruciorul în care se afla soțul ei.

          — Bună dimineața, domnule doctor, se auzi glasul ușor emoționat al femeii.

          — Ah, bună dimineața doamnă. Bună dimineața, Mike, răspunse doctorul Morreland. Poftiți, vă rog, poftiți.

          Doctorul se ridică de la biroul său oferindu-i un scaun doamnei. Mi împinse până aproape de birou scaunul cu rotile și luă un loc pe cel oferit de doctor.

          — Vă mulțumim, domnule, se auzi vocea femeii.

          Doctorul zâmbi și-și îndreptă toată atenția către Mike.

          — Cum te mai simți Mike? întrebă acesta.

          — Mult mai bine, mulțumesc. Mai am unele goluri de memorie dar este totul OK.

          — Or să treacă și astea, spuse doctorul în timp ce scotea din buzunarul de la piept o lanternă micuță în formă de stilou. O aprinse și îndreptă fascicolul către ochiul drept al pacientului. Acesta clipi repede și întoarse capul într-o parte, vizibil jenat.

          — Văd că ai aceeași sensibilitate la lumină…

          — Mda, nu știu…

          — Nu-i nimic. O să porți o perioadă de timp niște ochelari speciali. Mâinile în ce stadiu sunt?

          Mike ridică încet brațele către doctor. Palmele începuseră să se vindece (într-o perioadă atât de scurtă de timp) dar crestături adânci rămăseseră pe acestea formând un relief dezordonat plin de crevase și stânci ascuțite.  Ici-colo, se zăreau pete roșietice asemeni unor picături aruncate pe o planșetă de un copil năzdrăvan. Mai sus, pe brațe, datorită vaselor capilare arse, modele bizare începuseră să-și facă apariția. Doctorul le explicase că acestea se numeau Figura Lichtenberg și că vor rămâne pentru tot restul vieții, fiind practic imposibil de înlăturat, fapt care nu-l deranja câtuși de puțin, având forma unor copaci desfrunziți.

          — Un tatuaj super, spusese Mi.

          Una peste alta, era considerat a fi un tip norocos din câte înțelesese, descărcarea de energie fiind una extrem de puternică, el scăpând cu viață numai datorită faptului că lovitura nu fusese una directă, fulgerul lovise semibariera după care se propagase prin metalul acesteia pănă la dispozitivul prevăzut cu manivelă. Practic, așa cum i se spusese mai târziu, ghereta unde se afla panoul electric ce acționa semibarierele a luat foc arzând ca o torță.  Important era însă faptul că el supraviețuise și că se putea bucura în continuare de viață alături de soția sa. Cum reușise, nimeni nu știa și nici nu reușise să explice din punct de vedere științific cum putuse corpul său să absoarbă o cantitate atât de mare de energie și totuși să mai poată funcționa cum trebuie.

          — Probabil doriți o scurtă recapitulare a evenimentelor din ultimele săptămâni, spuse doctorul zâmbind.

          Se întoarse către Mike și continuă:

            — Mike, în dimineața zilei de 24 iunie te îndreptai cu mașina către Cheyenne pentru o întâlnire de afaceri.

          — Da, aveți perfectă dreptate. Firma mă trimisese pentru a lua legătura cu reprezentantul nostru de acolo pentru o distribuție.

          — Corect, continuă doctorul. Ploua foarte tare iar, la ieșirea din oraș, la trecerea peste calea ferată, ai coborât din mașină pentru a acționa singur semibariera care refuzase să se ridice la semnalul sonor. Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Aceasta a fost lovită de o descărcare electrică extrem de puternică iar tu, care învârteai manivela, ai fost aruncat la pământ într-un nor de fum. Câțiva trecători care se aflau prin preajmă printr-un noroc extrem de mare la ora aceea  matinală, au observat accidentul și au sunat de urgență la 911. Așa ai ajuns la această unitate spitalicească unde ai fost tratat, cred eu, corespunzător.

          — Da, într-adevăr. Și țin să vă mulțumesc pentru asta.

          — Ne-am făcut doar datoria. În dimineața zilei de 26 iunie, în timp ce te aflai în comă profundă în rezerva ta personală, ai suferit un infarct miocardic acut în urma căruia inima ta a încetat să mai bată. Conform procedurilor standard, ai fost resuscitat electric și, ei bine, aici a intervenit ca să spun așa… evenimentul.  În timpul resuscitării, ceva s-a întâmplat, fie cu aparatul, fie cu corpul tău.  Noi bănuim totuși că a fost ceva în neregulă cu aparatul, acesta luând foc în timpul utilizării. Au urmat aproape cinci săptămâni  în care corpul tău s-a vindecat într-un ritm, aș putea spune galopant, ținând cont de gravitatea arsurilor și nu numai. Nu ne putem explica cum a fost posibil așa ceva deși s-a deplasat la unitatea noastră și o echipă specială venită de la Washington. Prin urmare, iată-ne ajunși în acest punct, situație în care, datorită felului în care te prezinți din punct de vedere al sănătății, eu, ca director al acestui spital,  mă aflu în postura de a-ți elibera foaia de ieșire, nu înainte de a te asigura că vei fi totuși ținut sub observație o bună perioadă de timp.

          — Știu asta și vă mulțumim din suflet, atât eu cât și soția mea.

          — Cred că eu ar trebui să fiu cel care îți mulțumește, Mike, și asta pentru că mi-ai deschis noi orizonturi în meseria mea, o meserie de altfel plină de surprize. Prin urmare, continuă doctorul în timp ce îi privea pe cei doi, oficial puteți merge acasă, să vă bucurați în continuare de viața asta așa cum este ea, cu bune și rele. Mă bucur nespus că v-am întâlnit, sunteți o familie minunată și ne vom mai întâlni cu siguranță în zilele ce vor urma.

          Cei doi soți oftară, iar Mi se ridică de pe scaun și îi întinse mâna doctorului Morreland.

          — Mulțumim din inimă, domnule, mai spuse ea și părăsi încăperea împingând de la spate căruciorul lui Mike.

          Cinci minute mai târziu, ieșeau pe ușile duble ale spitalului într-o explozie de lumină. Mike iși apără ochii cu brațul stâng și își puse ochelarii speciali de care uitase cu desăvârșire. Plecară în urările de bine ale întregului personal.

         

          DOUĂZECI DE ZILE MAI TÂRZIU

         

          — Ești OK? întrebă Mi în timp ce-și privea soțul ce răsfoia nervos niște hârtii la biroul din lemn masiv.

          Mike era înconjurat de o grămadă de documente cărora încerca să le dea cât de cât de cap. Pe fruntea încrețită de la efort apăruseră broboane mari de transpirație ce începuseră să picure peste foi întinând cerneala. Mike își șterse sudoarea cu mâna dreaptă și luă o pauză de câteva secunde pentru a-și așeza mai bine ochelarii cenușii.

          — Doctorul a spus să te ferești de lumină și de orice activitate obositoare pentru ochi cât de mult poți.

          — Da, da… stai liniștită, îi răspunse Mike zâmbindu-i. Este gata masa?

          — Da, ăsta-i și motivul pentru care te-am deranjat din lucru. Am venit să te chem la masă.

          —  Imediat iubito, în două minute sunt al tău. Să termin aici.

          — Ok, te aștept, mai spuse femeia și părăsi camera îmbufnată.

          Bucătăria era micuță, cochetă și extrem de ordonată, exact așa cum îi plăcea ei să o țină.  Pe partea stângă avea un colțar de dimensiuni reduse, în fața căruia se afla o măsuță de lemn pentru două persoane. În centrul ei, o tavă dreptunghiulară din care se ridicau aromele îmbietoare ale unui curcan făcut la cuptor.

          — Miroase bine, spuse Mike în timp ce-și ocupa locul de lângă fereastră.

          — Cred și eu, de o jumătate de zi este la cuptor. I-am pus și puțin vin roșu, exact cum îți place ție. Dă-mi te rog farfuria…

          — Mulțumesc, îi răspunse acesta în momentul în care Mi îi inapoie farfuria pe care se afla o bucățică fragedă de carne.

          — Dăcă vrei si puțină mazăre, este în bolul rotund.

          — Da, cred că am să-mi pun o lingură, două…

          Mi își puse și ea în farfurie o bucățică de carne și începură să manânce în liniște.

          — Știi, intenționez să mă întorc la lucru, spuse Mike dintr-o dată.

          — Crezi că este o idee bună? Adică… nu te-ai vindecat în totalitate. Știu că doctorul Morreland a spus că faci progrese uimitoare dar…

          — Nici acasă nu mai pot sta Mi ! Simt că innebunesc. Trebuie să ies la aer, să intru în contact cu oamenii, cu colegii. Trebuie să fac ceva…

          — Te înțeleg perfect. Poți să-mi pui te rog un pahar cu vin?

          Mike tornă un sfert de pahar de vin peste care adăugă un deget de apă minerală.

          — Mulțumesc. Cum spuneam, Mike, dacă tu consideri că te poți întoarce la lucru, e OK din partea mea.

          — Dap, m-am hotărât. Mă simt mult mai bine, arsurile mi s-au vindecat aproape în totalitate,  nu mai am nici golurile acelea de memorie. Eu cred că aș putea încerca…

          — Știu și eu…

          — Poți să-mi dai, te rog, cuțitul pentru feliat? indică Mike cu măna dreaptă tacâmul respectiv.

          În momentul acela, cuțitul, aflat pe partea cealaltă a mesei se mișcă din locul în care era și alunecă (ALUNECĂ) pur și simplu pe masă, oprindu-se sub palma făcută căuș a soțului. Pentru o secundă se blocară amândoi. Se auzea doar respirația sacadată a femeii care se ridică speriată de la masă răsturnând scaunul care, în tăcerea mormântală, făcu un zgomot asurzitor în contact cu gresia.

          — Pentru Dumnezeu Mike! spuse aceasta.

           Mike rămăsese așezat, privind înmărmurit către soția sa.

          — Mi, spuse acesta, iar privirea lui implora ajutor.

          — Mike, ce se întâmplă?  întrebă aceasta în timp ce se sprijinea cu mâna dreaptă de colțul mesei pentru a-și menține echilibrul.

          Tremura vizibil și el iși dădu seama că trebuie să o liniștească cumva altfel existau șanse mari ca aceasta să facă o criză. Nici el nu era în apele lui. Se ridică de pe scaun și ocoli grăbit masa până ajunse în dreptul ei. În mână încă mai strângea cuțitul pe lama căruia lumina cădea într-un fel straniu. Își apucă soția de braț și o conduse până în sufragerie așezând-o pe canapea. Luă loc lângă ea, puse cuțitul pe marginea canapelei și îi luă palmele într-ale sale privind-o adânc în ochi.

          — Mi, sunt la fel de surprins ca și tine. Încercăm să ne liniștim puțin, te rog…

          — Poți să-mi aduci un pahar cu apă?

          Mike alergă în bucătărie și se întoarse imediat cu paharul cerut, pe care soția sa îl apucă sorbind lichidul cu înghițituri mari, flămânde.

          — Ce s-a întâmplat aici, Mike?

          — Nu am nici cea mai mică idee, îți jur. Probabil este vorba de ceva electricitate statică, nu știu. Chiar nu știu, Mi, îți jur. Nu pot să-ți ofer acum o explicație deoarece nici eu nu știu despre ce este vorba.

          Mi se uită la soțul său. Îi tremurau mâinile și își dădu seama că nu o mințea.

          — Mâine dimineață trebuie să îl sunăm pe doctorul Morreland, la prima oră.

          — Ok, mâine dimineață, la prima oră. Acum e târziu. Ești bine? întrebă el după câteva secunde de pauză.

          — Mda… Vrei să mergem, te rog, la culcare, sunt extrem de obosită. Și… ia chestia asta din fața mea, mai spuse ea indicând cu privirea cuțitul de pe marginea canapelei.

          Se ridică în picioare și porni clătinându-se către scări.

          — Să stingi tu lumina, bine?

          — Bine, Mi, așa am să fac.

          Niciunul dintre ei nu a dormit în noaptea aceea.

          Dimineața se dovedi a fi una răcoroasă. Îl sunaseră pe doctorul Morreland la prima oră și acesta le spusese că poate rupe din timpul lui prețios câteva minute pentru ei doi, așa că se urcară în mașină și porniră spre spital. Traficul se dovedi a fi infernal chiar de la prima oră a dimineții. Sute de mașini se înghesuiau pe la semafoare, șoferii grăbiți claxonau nervoși încercând din răsputeri să-și facă loc, să câștige o fărâmă de timp pentru a ajunge la locurile de muncă.

          — Timpul ne presează pe toți, spuse Mike.

          — Ce spui tu? întrebă femeia în timp ce conducea extrem de atentă și de supărată în același timp.

          — Nimic, nimic… Fii atentă la drum.

          Dură aproape o oră să ajungă la spital. Doctorul era deja în cabinet, îi aștepta.

           — Ne cerem scuze, spuse Mi în timp ce deschidea ușa.

          — Nu-i nicio problemă. Vă așteptam. Spuneți-mi, ce s-a întâmplat?

          — Of, începu Mi discuția, sunt conștientă de faptul că timpul dumneavoastră este extrem de limitat și nu vreau să abuz de acesta. Mmmm, nici nu știu cum să vă explic… Aseară, luam cina împreună cu soțul meu când…

          — Când subit m-am trezit cu o durere teribilă de cap, continuă Mike fără să stea pe gânduri.

          Auzind acestea, soția sa rămase fără cuvinte. Se uită nervoasă către el cerând din ochi o explicație. Acesta nu luă în seamă privirea ei acuzatoare și continuă :

          — Nu am vrut să-ți spun, Mi, sunt două săptămâni de când nu mă simt prea bine. Pur și simplu nu am vrut să te îngrijorez. Da, spuse acesta întorcându-se spre doctorul Morreland, am uneori amețeli groaznice însoțite de o durere teribilă de cap situată în partea din spate, în zona cefei.

          — Dar, dar  nu mi-ai spus nimic despre asta. Este prima dată când aud de așa ceva…

          — Nu am vrut să te îngrijorez, dragă, știu cât de multe griji îți faci tu din nimc.

          — Mă scuzați că intervin, în ce perioadă a zilei apar aceste simptome? întrebă doctorul.

          — Hmmm, acum, că mi-ați pus această întrebare încep să realizez. În special seara, probabil în urma oboselii acumulate de-a lungul zilei.

          — Tot ce este posibil. Ai cumva și tulburări de vedere, Mike? Adică, ce simptome mai ai?

          — V-am zis, dureri de cap, ușoare amețeli și… da, mi se încețoșează uneori vederea.

          — Înțeleg… Aș recomanda un examen RMN, asta dacă și voi sunteți de acord. Știu că ai mai trecut prin așa ceva dar nu cred că îți aduci aminte cu exactitate în ce constă întreaga  procedură, tu fiind în stare de inconștiență la timpul respectiv. Dacă sunteți de acord, și vorbesc cu amândoi, cred că am putea face asta chiar mâine, trebuie doar să consult lista de programări.  Folosim o substanță de contrast pe bază de Gadolinium iar reacțiile alergice sunt foarte rare. Sigur, investigația o putem face și nativ dar sfatul meu este să folosiți substanța de contrast pentru obținerea unui diagnostic radiologic de calitate și, desigur, trebuie să-mi semnați un consimțământ.

          — Mda… replică Mike gânditor. Știu și eu…

          — Ai mai trecut prin asta, Mike, și nu s-a întâmplat nimic. Reacțiile alergice sunt foarte rare și, sincer, nu văd o altă posibilitate de a afla ce este în neregulă cu tine. Dacă vreți, până aflu eu programările, vă puteți retrage în camera de alături pentru a lua împreună o decizie.

          — Prea bine, domnule; lăsați-ne, vă rog, cinci minute…

          — Ok.

          Cei doi soți se retraseră în camera de lângă cabinetul doctorului unde începură să discute aprins. Cinci minute mai târziu,Mi deschise ușa ce despărțea cele două încăperi și ceru declarația de consimțământ pe care i-o înmână soțului să o completeze.

          — Mă bucur că ați luat această decizie, spuse doctorul. Eu între timp m-am și interesat și aparatul este liber mâine dimineață la ora 9 așa că nu-mi rămâne decât să vă aștept. Nu vă faceți nicio problemă, totul o să fie în regulă.

          — Sper, spuse Mike în timp ce înmâna neîncrezător declarația doctorului. Vă mulțumim pentru tot, mai spuse acesta și se îndreptă către ușa pe care o deschise invitându-și soția să părăsească prima cabinetul.

          Părăsi și el camera, închizând ușa în urma sa fără să o atingă. FĂRĂ SĂ O ATINGĂ.

          Nimeni nu observă, însă, acest aspect.

          Mașina se strecură afară din parcarea spitalului și se înscrise pe prima bandă făcându-și cu greu loc în trafic. Tăcerea era apăsătoare și Mi fu cea care deschise prima conversația. Sunetul vocii sale căzu ca un tunet făcându-l să tresară.

          — Nu am înțeles ce ai făcut acolo Mike, nu am înțeles absolut deloc. Ce se întâmplă, îmi poți spune?

          — Nu știu despre ce vorbești, veni răspunsul sec al bărbatului.

          — Nu știi despre ce vorbesc, nu știi despre ce vorbesc… Cum poți spune așa ceva? întrebă femeia, în timp ce opri mașina la semafor.

          — Nu vreau să devin cobaiul lor Mi, nu pot accepta așa ceva. Și… este verde…

          — Cum este verde, era ro… Hmmm, cum naiba ! Cred că o iau razna, spuse femeia în timp ce băgă mașina în viteza I.

          Aceasta se puse în mișcare în timp ce degetele lui Mi se încleștară pe volan, albindu-se.

          — Ai schimbat cumva culoarea semaforului Mike, întrebă femeia în timp ce trecea într-o treaptă superioară de viteză. Spune-mi că nu ai făcut asta…

          — Mă plictisisem de atâta roșu, răspunse bărbatul.

          — Te plicti… te pli… Dumnezeule Mike, cum poți spune asta?! Femeia apăsă brusc frâna și mașina se opri în doi metri. În urma lor, un șir lung de vehicule opri instantaneu, iar claxoanele începură să sune prelung, asemeni unui țipăt în noapte.

          — Cum poți să-mi spui așa ceva? se răsti ea nervoasă, întorcându-se către soț.

          Mike se uită impasibil la fața femeii. Aceasta era roșie de furie și lacrimile îi șiroiau pe obrajii înfierbântați.

          — Gata, cobor aici! fu răspunsul hotărât al acestuia.

          Deschise portiera și in două secunde fu în stradă.

          — Trebuie să mă plimb puțin, trebuie să-mi pun ordine în gânduri, spuse Mike trântind portiera. Altfel o iau razna. Se aplecă pe geamul întredeschis și continuă : te rog să mă înțelegi, nici eu nu știu ce se întâmplă.

          Mi coborî din mașină și se îndreptă către el cu fața scăldată în lacrimi.

          — Du-te acasă, Mi, du-te acasă… Am nevoie să fiu singur pentru puțin timp, să-mi dau seama cum trebuie să tratez această problemă. Ai oprit pe pod, du-te acasă… Vin și eu mai târziu.

          — Rămâi acolo, spuse femeia în timp ce-și ocupa locul pe scaunul șoferului. Rămâi acolo, parchez mai în față și discutăm.

          Porni mașina și după 100 de metri o trase pe dreapta în dreptul unui stâlp de telefonie. Coborî extrem de iritată și își căută nervoasă soțul din priviri.

          Mike dispăruse.

         

          Era al patrulea pahar de scotch și abia acum începuse să se calmeze, să simtă cum o căldură plăcută îl învăluia încet-încet,  în întregime, dându-i o senzație de euforie.  Își mai mișcă de două – trei ori degetele deasupra creionului care se rostogolea singur pe tejghea, înaine… înapoi, înainte… înapoi, după care se opri brusc și apucă paharul cu mâna dreaptă. Îl goli dintr-o sorbitură și mai ceru încă unul. Barmanul se apropie de el, îi mai puse o sută de mililitri și-l întrebă ușor emoționat :

          — Cum faci asta, omule?

          — Pardon?

          — Cum miști creionul?

          — Sunt magician de profesie, răspunse Mike scurt plătindu-i omului, care plecă încruntându-se.

          — Vin tot felul de ciudați în barul ăsta, se auzi vocea lui.

          Mike goli paharul în viteză, licoarea curgându-i pe bărbie după care, împleticindu-se serios, părăsi localul. Odată ajuns în stradă, bombăni ceva despre fulgere, tunete și ploaia care începuse de câteva ore bune și care refuza să se oprească. Picăturile mari îl izbiră în față, racorindu-l. Își ridică gulerul jachetei și porni nervos către casă.

          Începuse să se însereze.

         

          Mi căuta nervoasă telecomanda televizorului și, după ce reuși să o găsească, schimbă canalele unul după altul în speranța că ar putea găsi ceva interesant, ceva care să-i abată gândul de la Mike și de la comportamentul lui neobișnuit. Găsi un canal sportiv unde se transmitea un campionat de K1 așa că se hotărî să îl lase acolo. Nu-i plăcea violența, dar era cu nervii la pământ, fapt pentru care i se păru o soluție acceptabilă pe moment. Mai luă un pumn de popcorn din bolul de pe măsuță și se ghemui cu genunchii sub ea pe canapeaua de culoarea măslinei. Pe față i se putea citi cu ușurință încordarea. Renunțase să-l mai sune atunci când, pentru a nu știu câta oară, îi spusese să stea liniștită că este totul OK, că va veni acasă dar mai întârzie puțin timp. Asta se întâmplase pentru ultima dată în urmă cu aproximativ 40 de minute și, de atunci, începuse să plouă foarte tare. Se întrebă unde greșise, ce îi scăpase, cum reușise să piardă o căsnicie aparent fericită  în doar câteva zile. Pentru că asta simțea. Simțea cum pilonii pe care era clădită relația cu soțul ei se clătinau serios. Prevedea că efectul va fi unul dezastruos, ireversibil. Își rezemă capul de brațul canapelei și, încet-încet, adormi.

          Pierdută în lumea viselor, auzi cu greu cheia ce se răsucea în broască și simți pe față curentul care se formă în momentul deschiderii ușii. Se uită instinctiv la ceas și observă că era aproape miezul nopții. Își coborî picioarele pe podea strivind sub greutatea tălpilor popcornul imprăștiat, creându-i o senzație neplăcută.

          — Mike, tu ești? întrebă ea somnoroasă.

          Nu primi niciun răspuns, așa că se întinse și aprinse veioza de la capătul canapelei. În penumbră, reuși să-și zărească soțul care se afla într-o stare în care nu-l mai văzuse niciodată. Abătut, adus de umeri, de parcă ar fi cărat tot timpul în spate o povară imensă, cu ochii umflați și părul dezordonat, din care picături mari de apă se scurgeau pe parchetul din lemn de nuc; acesta se sprijini cu mâna dreaptă de perete încercând din răsputeri să scape de pantofii plini de noroi.

          — Mda, răspunse acesta. Nu dormi?

          — Tocmai ce m-am trezit. Unde ai fost până la ora asta? M-am îngrijorat foarte tare!

          — Afară. E ceva de mâncare prin bucătărie?

          — Ți-am pus ceva pe masă.

          Femeia se ridică de pe canapea și se duse să-l ajute cu jacheta.

          — Ai băut, spuse Mi.

          — Mda, îmi pare rău. Știi că nu obișnuiesc dar… s-a întâmplat.

          — E în regulă. Vrei să stăm puțin împreună la masă, să discutăm despre asta?

          — Știu și eu… Ai vrea? Sau… mai bine lasă. Vorbim mâine, da, Mi, după analize. Îmi pare rău că te-am trezit. Du-te sus, vin și eu imediat.

          — Cum spui tu, încuvință femeia.

          Îl sărută tandru pe frunte, îl strânse ușor de umărul drept și urcă scările abătută.

          — Să stingi tu televizorul, bine? se mai auzi vocea femeii din capătul scării.

          — Ok. Cred că am să fac totuși și un duș și… cred că voi sări  peste masa de seară, sunt foarte obosit.

          Mike intră în baie, se dezbrăcă cu mișcări stângace de hainele ude fleașcă, le puse pe coșul de rufe și intră sub duș Apa fierbinte îl trezi brusc la realitate. Își îngropă fața în palme și începu să plângă.

          Zece minute mai târziu părăsi dușul pentru a se opri în bucătărie unde se afla föhnul. Își uscă repede părul și își pregăti o cafea tare. Cotrobăi prin dulăpior, unde reuși într-un final să găsească un croissant cu unt în care își înfipse dinții pofticios. Luă cana cu cafea în mâna dreaptă și se îndreptă spre sufragerie. Pe măsuță se afla laptopul. Așeză cafeaua lângă el, îl deschise și căută ce îl interesa. Nu-i fu greu să găsească articole despre telekinezie. Erau o grămadă de informații despre subiect. Sorbi o gură din cafeaua fierbinte și începu să răsfoiască paginile web.

          Avea să fie o noapte lungă…

          Era 8:45 cănd deschiseră ușa cabinetului doctorului Morreland. Intrară încrezători chiar dacă în ochii amândurora se putea citi cu ușurință teama. Doctorul se ridică de la birou și, zâmbind, le întinse mâna.

          — Mă bucur că ați venit, spuse acesta. Luați loc. Sincer să fiu, am avut unele îndoieli. Nu eram foarte sigur că vă veți respecta promisiunea, asta ca urmare a întâlnirii noastre de ieri când nu ați părăsit cabinetul extrem de hotărâți. Cum v-am mai spus și ieri, nu există niciun motiv pentru care să puneți la îndoială exactitatea aparatului sau, și mai rău, să vă faceți o idee greșită legată de efectele negative ale acestuia asupra organismului. Înainte de a începe procedura, aș vrea totuși să vă dau unele informații legate de analiza RMN, examen față de care foarte mulți pacienți manifestă o… o reticență, ca să spun așa.

          — Chiar vă rugăm să faceți asta, spuse Mike, în timp ce luă loc pe o canapea mică aflată lângă peretele din stânga al camerei.

          — În cazul acesta, consider că este de datoria mea să vă prezint o scurtă informare legată de rezonanța electromagnetică. Deci, principiul de funcționare al unui aparat RMN se bazează în primul rând pe conținutul corpului uman care, după cum știți, are în proporție de șaptezeci la sută apă. Aceasta conține protoni de hidrogen care au o rotație asimetrică în corpul uman. Probabil folosesc niște termeni care vă pot pune în dificultate dar, vă asigur, veți înțelege imediat despre ce vorbesc.

          — Continuați, vă rog, spuse Mi.

          — Prea bine. Pentru investigație, Mike, vei fi introdus pe un suport special în tunelul aparatului, într-un câmp magnetic extrem de puternic. Probabil ați mai văzut așa ceva la televizor prin diferite emisiuni de stiință.

          — Da, aveți dreptate.

          — În interiorul tunelului, datorită câmpului magnetic extrem de puternic, protonii de hidrogen din interiorul corpului tău, Mike, se vor alinia formând astfel un semnal care este transmis către niște antene speciale, montate în jurul acelei regiuni a corpului care necesită examinarea. Acest semnal este transmis mai departe spre un calculator performant care se ocupă cu conversia acestuia în imagini. Acesta este principiul prin care noi, cadrele medicale , putem cerceta o zonă afectată din corpul uman. Așa cum v-am spus și ieri, examinarea se poate face nativ sau prin injectarea unei substanțe de contrast, Gadolinium, un metal rar ce nu provoacă reacții alergice. Această substanță nu este pe bază de iod și, prin urmare, este usor tolerată de organism. Pot uneori să apară senzații ușoare de greață sau urticarie, dar asta în cazuri foarte rare. Datorită faptului că folosește câmpul magnetic, aparatul nu este dăunător organismului, deci, vă recomand cu încredere să-l folosiți.

          — Cât durează o astfel de examinare? se interesă  Mike.

          — Între cincisprezece minute și două ore. În funcție de segmentul sau numărul de segmente examinate și, bineînțeles, în funcție de patologia fiecărui individ în parte. Vă repet, aparatul este extrem de sigur, nu aveți de ce să vă temeți.

          — Mda, răspunse Mike neîncrezător. Am auzit tot felul de zvonuri legate de examenul RMN dar… în fine, am să o fac și p-asta.

          — Foarte bine, spuse doctorul ridicându-se de la birou. În acest caz, dacă sunteți buni să ma urmați…

          — După dumneavoastră!

          — Ne vom deplasa la etajul al III-lea, în laborator unde, Mike, vei fi pregătit pentru examinare. Mi, îmi pare rău, dar va trebui să aștepți pe hol, regulile spitalului interzic cu desăvârșire prezența unei persoane străine în camera de analiză.

          — Înțeleg, nu-i nicio problemă.

          — Mă bucur că înțelegi. Analiza imaginilor o voi face chiar eu și, vă promit că într-o jumătate de oră veți avea și răspunsul, unul provizoriu.  Ce vreau să-ți mai spun, Mike, nu îți este permis să ai asupra ta un corp străin, metalic. Bănuiesc că nu ai vreun cercel ascuns pe undeva …

          — Nu este cazul, răspunse Mi zâmbind.

          — Și nici plombe metalice…

          — Este totul OK, doctore, să-i dăm drumul!

          — Foarte bine atunci, spuse doctorul Morreland în timp ce pășeau împreună în interiorul liftului ce-i duse cu viteză la etajul al III-lea.

          Ajunși în laborator, lui Mike i se dădură ultimele instrucțiuni. O asistentă îi puse o flexulă intra venoasă ce conținea substanța de contrast și fu așezat pe masa de examinare. O alta îi fixă pe urechi căștile și îi explică faptul că va auzi în ele o muzică ce are drept scop distragerea atenției auditive de la zgomotul aparatului. I se aduse la cunoștință că se va păstra tot timpul cu el atât legătura audio cât și video, după care personalul medical părăsi laboratorul, lăsându-l singur pe platforma rece. Mike își încleștă palmele pe marginile platformei  și așteptă în tăcere. Trupul lui se înfioră și simții cum i se zbârlește părul pe spate, până la ceafă.

          Doctorul Morreland, aflat în camera alăturată, observă pulsul neregulat al pacientului și încercă să îl calmeze spunându-i că totul o să fie bine.

          — Mike, platforma se va pune în mișcare și vei fi introdus în tubul aparatului. Vei simți un zgomot destul de puternic, dar suportabil. Te rugăm să stai nemișcat și să ai încredere în noi. Nu este cazul să îți schimbi poziția corpului deoarece aparatul dispune de o porțiune mobilă care se rotește la trei sute șaizeci de grade, aceasta fiind cea care transmite undele ce traversează corpul tău și care ajung în receptor; acesta trimite unda către computerul al cărui scop este acela de a transforma  totul în imagini. Acestea fiind spuse… să îi dăm drumul, Mike!

          Platforma se puse în mișcare, iar barbatul se trezi astfel în măruntaiele aparatului. Stătu nemișcat, așa cum i se spusese și încercă să se concentreze pe muzica ce se auzea în căști. Doctorul Morreland se așeză la pupitrul de comandă unde începu să butoneze o tastatură specială. Pe monitor începură să prindă formă lobii frontali ai creierului uman. Ajustă imaginea dintr-un buton ce indica nivelul de claritate și încercă să se concentreze asupra detaliilor. Trecură câteva minute bune până ce termină de examinat partea frontală așa că, prin apasarea unui buton aparatul se roti la 180 de grade oferindu-i astfel o imagine clară a encefalului.  Ajustă claritatea și se încruntă dintr-o dată.  Mormăi ceva nemulțumit și se mută la un alt calculator butonând nervos tastatura. Ceva nu era în regulă. Se uită la cifrele de pe ecran și începu să bată darabana cu degetele pe birou.

          — Asta este imposibil, se auzi dintr-o dată vorbind singur.

          Conform datelor afișate, câmpul gravitațional din jurul corpului lui Mike era de aproximativ zece ori mai mic decât cel al Pământului. Iar asta era imposibil…

          Se mută iarăși la monitorul pe care se afla imaginea encefalului și mai ajustă imaginea. La o privire mai atentă, observă că volumul acestuia era mai mare decât al unui om obișnuit. Se uită pe ecran și, după ce citi datele, se ridică brusc de pe scaun. Activitatea cerebrală a encefalului era de peste cincizeci de ori mai mare decât a unui om normal. Se așeză vizibil iritat și mai cercetă, încă o data, datele. ERAU CORECTE…

          Începu să transpire din abundență. Ridică receptorul unui telefon ce se afla pe birou și ceru legătura cu un coleg.

          — Gabe, poți să vii, te rog, până la laborator?

          — Ce s-a întâmplat? îi răspunse o voce îngrijorată de la capătul celălalt al firului.

          — Vino acum, mai spuse doctorul și trânti receptorul.

          Cinci minute mai târziu, ușa se deschise și își făcu apariția un bărbat mărunțel, trecut de mult de prima tinerețe.

          — Da, Max, ce s-a întâmplat? întrebă acesta în timp ce ocupa unul din scaunele aflate în fața panoului de comandă.

          Doctorul îi prezentă rapid situația și îl invită să cerceteze împreună datele de pe ecran. O luară amândoi de la început cu scanarea, extrem de meticulos de data asta și, o jumătate de oră mai târziu, ajunseră la același rezultat. Se rezemară amândoi de speteaza scaunelor și priviră gânditori spre ecran.

          — Ce se întâmplă aici, Max? întrebă Gabe.

          — Nu am nici cea mai mică idee. D-asta te-am și chemat, speram să-mi explici tu. Sincer, am văzut multe la viața mea dar asta… asta întrece toate așteptările.

          — Nu e pacientul acela lovit de fulger?

          — Ba da, chiar el.

          — Hmmm ! Interesant… Hai să-l scoatem afară!

          Gabe apăsă pe un buton și platforma se puse în mișcare cu un zgomot abea perceptibil.

          — Poți să te ridici, Mike, îi spuse doctorul Morreland la microfon. Vor veni două asistente să se ocupe de tine.

          Mike dădu aprobator din cap în sensul că înțelesese. Zece minute mai târziu erau toți într-o cameră alăturată, strânși în jurul unei mese ovale. O invitaseră și pe Mi, pe a cărei față se putea citi cu ușurință îngrijorarea.

          — Mike, începu doctorul Morreland discuția, dânsul este un coleg de-al meu și un foarte bun prieten în același timp. L-am chemat pentru a-și da și el o părere legat de cazul tău . Numele său este William Gibson.

          — Mă bucur să vă cunosc, spuse Mike. S-a întâmplat ceva?

          — Momentan, datele nu sunt extrem de concludente, domnule, răspunse Gabe. Atât eu cât și Max le vom analiza în amănunt pentru a trage o concluzie justă și… hmmm, înțeleaptă, dacă mă pot exprima așa.  Nu vă alarmați totuși, nu putem vorbi în momentul acesta de existența unei tumori, doamnă Peggerson. Vorbesc cu dumneavoastră deoarece am zărit imediat îngrijorarea ce vă macină chipul. Deci, repet … Nu vă putem da un răspuns clar și concis în momentul de față. Există anumite neconcordanțe între datele obținute ca urmare a scanării creierului dumneavoastră și datele obținute în urma scanării unui om perfect sănătos. Ceva nu se leagă. Vă rog să nu vă speriați, nici dumneavoastră, doamnă, și nici dumneavoastră domnule Peggerson. Ce vreau să vă întreb, continuă Gabe, în ultima perioadă de timp, ați simțit că ceva este în neregulă cu dumneavoastră?

          — Orice, Mike, interveni doctorul Morreland. Orice amănunt, cât de mic, ne-ar putea ajuta în descifrarea acestei enigme, pentru că, la urma urmei asta și este, o enigmă.

          — Spune-i, Mike, fu răspunsul direct al soției.

          — Ce să-mi spună? întrebă doctorul întorcându-se încrezător către Mike. Vă asigur, dacă aveți ceva de spus, informația nu va părăsi această cameră. Nu intenționez să divulg o informație venită din partea voastră indiferent care ar fi aceea.

          — Nu, nimic, răspunse Mike sec. Totul este în regulă. Putem pleca?

          — Sunteți siguri?

          — Da. Putem pleca, totuși? Sunt extrem de obosit.

          — Cu siguranță. Avem numărul dumneavoastră de telefon, spuse Gabe și vă vom contacta în cel mai scurt timp pentru a vă comunica concluzia la care am ajuns în urma cercetării tuturor datelor înregistrate ca urmare a scanării creierului dumneavoastră domnule. În maxim 24 de ore veți avea rezultatul integral al analizei.

          — Vă mulțumim, mai spuse Mike și părăsi încăperea împreună cu soția sa.

          Părăsiră amândoi incinta spitalului pentru a ajunge în curtea instituției într-o căldură de nedescris. Soarele strălucea puternic așa că Mike se dezbrăcă de sacou așezându-l cu grijă pe braț.

          — Foarte cald, spuse Mi. Chemăm un taxi sau luăm tramvaiul 24? Vreau să cobor până în centru să cumpăr ceva de mancare.

          — Ți-am zis să luăm mașina dar nu ai vrut. Of, OK… Haide să luăm tramvaiul, ne lasă chiar lângă catedrală.

          — Bine atunci.

          În 15 minute ajunseră în centru. Coborâră lângă catedrală și porniră pe jos gâfâind.

          — Trebuie să luăm o sticlă cu apă, ceva… Pur și simplu mă topesc de caldură, spuse femeia.

          — Și eu la fel, transpir din abundență.

          Ajunseră la semafor și se opriră. Pe partea cealaltă se putea zări firma strălucitoare a supermarketului. Era roșu pentru pietoni, așa că așteptară până se făcu verde. Trecură în momentul în care culoarea se schimbă și ajunseră pe partea cealaltă a străzii într-o jumătate de minut.

          Împușcăturile le auziră atunci când puseră piciorul pe trotuar. Ca pe niște pocnitori de Crăciun. O fracțiune de secundă, Mike se gândi că anul acesta sărbătorile de iarnă au început cu cinci luni mai devreme, fapt ce în opinia sa era totuși o aberație. Se întoarse către direcția din care venea zgomotul și observă BMW-ul care gonea nebunește pe mijlocul străzii ocolind în grabă mașinile ce așteptau la semafor. Pe fereastra din dreapta putu să zărească cu greu țeava unei arme automate ce scuipa foc în mod repetat. De undeva, dinspre trotuarul de pe partea respectivă, se auzeau țipete; oamenii se ghemuiseră la pământ încercând să scape de ploaia de gloanțe. Cu coada ochiului drept reuși să zărească o doamnă într-o rochiță roșie ce împingea pe trecerea de pietoni un cărucior în care se afla un copil. În secunda următoare realiză că aceștia nu au nicio scăpare, că doamna va fi spulberată pur și simplu împreună cu copilul din cărucior de către BMW-ul ce se îndrepta în viteză spre ei. Instinctiv, întinse mâna dreaptă pentru a-i atenționa asupra pericolului în care se aflau, strigând în același timp la ea. Pentru o fracțiune de secundă, totul încremeni: mașina care gonea nebunește, doamna în roșu care împingea căruciorul, soția sa care încă îl mai ținea de mână și care încerca să-i spună ceva. Totul se mișcă dintr-o dată cu încetinitorul. Putu să zărească până și gloanțele ce zburau uniform, unul după altul,  într-un ritm al morții. Ajunsă la doi metri de trecerea de pietoni, mașina de 2 tone se lovi parcă de un zid invizibil și se opri brusc,  într-un scrășnet infernal de roți și de metal. Partea din față a caroseriei se afundă pur și simplu în interiorul habitaclului aducând motorul pe scaunele din față. Elicea de la radiator încă se mai învârtea și reteză dintr-o lovitură brațele șoferului care rămaseră încleștate pe volan, după care zbură afară pe geamul din stânga înfigându-se în stâlpul semaforului ce începu să fumege instantaneu.

          Parbrizul se făcu țăndări și căzu în față la un metru de cărucior împrăștiindu-se pe asfaltul fierbinte. Pasagerul din dreapta retezat de la jumătate, zbură afară prin golul lăsat de parbriz și căzu pe asfalt într-o bufnitură surdă. Cu mâna stângă încercă din răsputeri într-un ultim efort de supraviețuire să-și adune intestinele ce se împrăștiaseră pe jos, dar renunță în momentul în care realiză că de la brâu în jos corpul său nu mai exista. Muri în secunda următoare în timp ce lacrimi fierbinți îi pârjoleau obrazul. Spatele mașinii se ridică în urma impactului și o forță invizibilă puse vehiculul într-o poziție perfect verticală. Roțile din spate încă se mai învârteau și un fum negru ieșea de pe toba de eșapament făcută țăndări. În trei secunde, mașina fu cuprinsă de flăcări pentru ca o jumătate de minut mai târziu să explodeze într-o jerbă imensă de foc ce o ridică la cinci metri în aer pentru a se prabuși apoi intr-un zgomot infernal pe carosabilul fierbinte. Flăcările ce hăpăiau flămânde se opriră la un metru de trecerea de pietoni, de parcă un zid invizibil stopase înaintarea acestora, direcționându-le către înaltul cerului. Vitrinele magazinelor aflate de o parte si de alta a străzii se făcură țăndări și se imprăștiară pe asfalt împroșcând călătorii cu o ploaie de sticlă.

          Dintr-o dată, se lăsă tăcerea. O tăcere apăsătoare asemeni unui cimitir în agonie. Mi se uită către soțul ei care încremenise într-o poziție ciudată. Broboane mari de sudoare i se scurgeau pe față pentru a se prăvăli după aceea valuri – valuri peste cămașa udă de transpirație.

          — Mike, spuse aceasta, Mike… și îl scutură puternic de mână. Ești bine?

          — Sunt OK, răspunse el și buzele îi tremurau vizibil. Tu ești bine? o întrebă  în timp ce se așeza pe caldarâmul încins. Tremura și respira destul de greoi. Încercă să mai spună ceva dar cuvintele nu i se legau cum trebuie. Femeia se uită la el îngrijorată și îl examină rapid din cap până în picioare. Măinile îi tremurau, iar vasele capilare arse i se dilataseră foarte tare, ieșind în evidență. Îl atinse încet cu podul palmei, dar nu-și putu înfrâna un țipăt scurt. Își retrase, speriată, mâna. Temperatura corpului său începuse să crească vertiginos.

          — Trebuie să plecăm, spuse Mike bolborosind. Trebuie să plecăm acum.

          Se ridică în picioare clătinându-se și se sprijini de umărul soției. Atingerea lui o ardea pur și simplu, simțea cum pătrunde prin haine dogoarea emanată de corpul său dar reuși să reziste. Începură să se deplaseze încet, el șchiopătând vizibil iar ea încercând să-l ajute cât mai mult cu putință.  Mike își aruncă scurt privirea peste umăr și observă femeia în roșu așezată pe caldarâm, ținându-și strâns la piept copilul. Răsuflă ușurat și continuă să meargă.

          În urma lor, poliția izolase deja zona.

          Reușiră cu greu să găsească un taxi liber care îi duse pe o rută ocolitoare acasă, străzile principale fiind blocate. Într-o jumătate de oră ajunseră în fața ușii și intrară obosiți în căminul atât de primitor având grijă să blocheze în urma lor ușa cu toate încuietorile. Din cât putuse să-și dea seama, temperatura îi scăzuse considerabil și Mike intră direct la baie pentru a face un duș rece. Nu știa cât de indicat este într-o astfel de situație, dar era unica soluție care îi trecuse prin minte. Îl durea foarte tare capul și amețise destul de rău, așa că Mi fu cea care îl ajută să se deplaseze până sub duș. Dădu drumul la apă și se așeză pe gresia rece lăsând picăturile mari să-i învăluie corpul într-o mantie lichidă ce se prelingea zgomotos către scurgerea aflată la picioarele lui.  În contactul cu apa rece pielea lui începu să sfârâie și cabina mică în care se afla dușul se umplu repede de aburi.

          Un sfert de oră mai târziu,  ieși clătinându-se și se îndreptă cu pași nesiguri spre bucătărie. Soția îl aștepta neliniștită pe scaun, privind îngândurată pe fereastra larg deschisă.

          — Cum te mai simți, Mike?

          — Mult mai bine, răspunse acesta în timp ce ocupa scaunul aflat pe partea opusă a mesei.

          Se uită lung la soția sa, încercând să pătrundă în mintea ei, în sufletul ei pentru a descifra amalgamul de sentimente pe care aceasta le simțea în acel moment. O înțelegea perfect. Așteptă ca ea să înceapă discuția, iar așteptarea lui luă sfârșit în câteva secunde.

          — Cred că e nevoie de o explicație, Mike, și ai face bine să fie una plauzibilă, cât mai plauzibilă. Altfel riști să mă pierzi în momentul ăsta. Nu glumesc, sunt în stare să ies acum pe ușa aceea și să nu mă uit înapoi, indiferent de consecințe. Suntem de zece ani împreună, am trecut prin multe, dar am ajuns în punctul acesta, în care eu consider că această căsnicie a noastră, care a funcționat perfect până în momentul accidentului, se află acum într-un impas și probabilitatea de a se destrăma este una foarte mare. Asta dacă în momentul ăsta nu vii cu o explicație  care să facă lumină în tot amalgamul ăsta din care eu nu mai înțeleg nimic. Mă asculți, Mike?

          — Bine, Mi, ai perfectă dreptate. Voi încerca să te lămuresc și, în același timp, să mă lămuresc și pe mine pentru că și eu, la rândul meu, sunt speriat, confuz și măcinat de îndoieli.  Nu mai am încredere în propria-mi persoană, Mi, nu mai sunt sigur pe acțiunile mele. Îmi doresc să am această discuție cu tine pentru a face împreună lumină în toată nebunia asta.

          — Mă bucur că gândești așa. Haide să vedem despre ce este vorba și ce putem face pentru a remedia situația.

          — Of, OK. Deci, totul a început în seara aceea în care luam împreună cina în bucătărie. Ți-am zis chiar atunci că sunt la fel de surprins ca și tine și nu te-am mințit. Este adevărat, până în acel moment avusesem tot timpul o perioadă de disconfort, dureri de cap, amețeli. Am spus toate astea a doua zi când l-am vizitat pe doctorul Morreland.  Ai cuvântul meu de onoare, Mi, nu te mint absolut cu nimic, asta s-a întâmplat. În noaptea aceea, după vizita la spital, am început să mă documentez pe internet. Nu ai idee ce poți găsi pe internet în zilele noastre, absolut orice. Așa am aflat că noi, oamenii, folosim doar 10% din creier restul de 90% rămânând în stare latentă. Dacă am putea să ne folosim 15% din potențialul creierului nostru am fi cu toții genii. Potrivit unor teorii, 7% din numărul total al neuronilor din creierul uman de astăzi determină inteligența omului secolului 21. Restul de 93% definea inteligența hominizilor. Concluzia, și este una cutremurătoare, evoluția creierului uman s-a încheiat. Pur și simplu am ajuns la final. Capacitatea noastră intelectuală nu mai poate crește. Există însă o parere potrivit căreia în creierul uman sunt mulți neuroni hmmmm, ca să spun așa… adormiți. Dacă noi am putea să ne activăm acești neuroni am putea obține rezultate extraordinare. Ca să-ți dau un simplu exemplu, dacă ne-am folosi 50% din capacitatea creierului am putea levita sau comunica telepatic.

          — Nu înțeleg unde vrei să ajungi cu toate astea.

          — Vei înțelege imediat. Dacă am reuși să folosim procentul maxim din capacitatea creierului, nu am mai avea nimic de învățat.  Am fi niște zei, am putea controla întreg universul și, probabil, am reuși să ne teleportăm cu ușurință dintr-o galaxie în alta. Am fi stăpânii absoluți. Dar acest lucru este imposibil acum și probabil pentru multe milenii în viitor. Ți-am făcut o scurtă introducere pentru a înțelege ce vreau să-ți spun în continuare.

           Ideea este următoarea: în istoria omenirii au existat cazuri de oameni care puteau comunica telepatic, unul dintre aceștia fiind chiar Robert Schuman, celebrul compozitor. Bine, nu te gândi acum la telepatia pe care o vezi în filmele SF din ziua de azi. Acolo este prezentată imaginația unui regizor, este vorba de un scenariu și toate cele. Schumman doar a avut o viziune cu niște procesiuni funerare pentru a afla la puțin timp că fratele său Eduard decedase. Dar asta este o altă poveste.

          Să nu lungim însă vorba, pe lângă telepatie mai există un alt fenomen, hm… ca să spun așa… paranormal, și anume telekinezia, capacitatea de a mișca lucrurile prin forța minții, fără să le atingi. Cel mai celebru caz din istorie este al unei gospodine din Rusia, Nina Kulagina care reușea să deplaseze pe o masă mai multe obiecte de mici dimensiuni. Nu se știe clar dacă aceste experimente au fost reale sau constituiau doar o propagandă a imperiului sovietic de pe vremea aceea. Oricum, și am ajuns unde vroiam, s-a stabilit că rar, extrem de rar, în urma unei traume puternice suferite de creier se pot activa uneori anumiți centri nervoși care dezvoltă astfel o capacitate paranormală numită, în limbaj popular, STRĂLUCIRE. Eu cred că în urma electroșocului suferit în dimineața aceea, ceva s-a întâmplat cu corpul meu, cu creierul meu, în special. O altă explicație logică nu pot să-ți prezint pentru evenimentele din ultima perioadă de timp.

          De ce nu am făcut caz de chestia asta… păi, în primul rând, pentru că m-am speriat foarte tare și eu. În al doilea rând pentru că nu vreau să devin cobaiul unei agenții guvernamentale inexistente care ar putea face pe mine niște experimente și ele tot inexistente. Poți să înțelegi asta?

          Și da, răspunsul la întrebarea ta pe care urma să mi-o adresezi este DA. Eu am fost cel care a oprit astăzi mașina aceea care se îndrepta nebunește către doamna în roșu.

          — Bine, dar acolo au murit niște oameni, ai putea fi acuzat de crimă.

          — Pentru numele lui Dumnezeu, Mi, te asigur că nu erau chiar nevinovați indivizii aceia. Și nu știu ce tribunal din lume m-ar putea acuza de ceva, oricare ar fi ceva-ul respectiv. Nu a fost nimic premeditat, pur și simplu m-am trezit implicat în mijlocul acțiunii. A fost o reacție de moment, ca atunci când îți cade paharul de pe masă și tu îl prinzi instantaneu inainte ca acesta să atingă podeaua. Asta s-a întâmplat. Nu pot să-ți ofer explicații pentru că nici eu nu posed explicațiile respective, crede-mă te rog.

          — Offff, înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Dintr-o dată, trăiesc alături de un necunoscut, pentru că asta ai devenit, Mike, un necunoscut. Îmi ascunzi chestiuni importante, te comporți ciudat în tot ce faci, ești irascibil,  îți sare țandăra din orice, iei singur decizii pe care în mod normal ar trebui să le luăm împreună. Spune că nu-i așa…

          — Ai perfectă dreptate și îmi cer scuze pentru neplăcerile pe care ți le-am pricinuit. Îți repet, nici eu nu am știut ce să fac. Și eu sunt la fel de speriat ca și tine.

          — Și acum? Ce crezi că putem face noi acum în situația de față?

          — Cu siguranță nu trebuie să tulburăm apele, asta ți-o spun cu mâna pe inimă. Nu putem decât spera că micul nostru incident de astăzi a trecut neobservat și că așa va și rămâne, altfel…

          — Altfel CE, Mike? La ce ne putem aștepta? Ne arestează, ne aruncă într-un beci uitat de lume pentru ca după aceea să facă uitată cheia? Asta vrei să spui? Îmi ceri să înțeleg că viața noastră liniștită de până acum a dispărut, iar eu trebuie, printr-o minune, să mă adaptez la noua noastră viață.  Asta vrei să-mi spui, Mike?

          — Off, la naiba… Știam că nu vei înțelege.

          — Mâine dimineață la prima oră vom merge la doctorul Morreland. În momentul ăsta este singura persoană care ne poate ajuta .

          — Iar eu îți spun că nu merg nicăieri. Dacă vrei să înțelegi asta. Dacă nu… ne despărțim pur și simplu.

          — Ce ai spus? Nu pot să cred că ai spus asta…

          — Ai auzit foarte bine. Și cu asta am încheiat discuția. Bănuiam că acesta va fi comportamentul tău. Mă retrag în dormitor să mă odihnesc puțin, spuse Mike ridicându-se de pe scaun. Scuză-mă, nu mă simt prea bine.

           Părăsi bucătăria îndreptându-se cu pași mărunți către scara ce-l ducea la etaj. O urcă încet, gemând pentru fiecare treaptă cucerită.  Mi rămase singură în bucătăria goală și începu să plângă.

          Se însera.

         

         

          Mașina se opri brusc, iar cauciucurile scârțâiră când se înfipseră în asfaltul moale. Cele patru uși ale autovehiculului se deschiseră toate deodată și din mașină coborâră patru bărbați îmbrăcați în costume, la care asortaseră de minune câte o perche de ochelari fumurii. Cel din dreapta șoferului înaintă câțiva pași, flutură o insignă prin fața unui polițist local, trecu pe sub banda galbenă ce izola locul incidentului și se îndreptă hotărât către individul care, după toate aparențele, răspundea de toată nebunia aceea.

          — Case, agent Case, FBI spuse bărbatul în negru abea mișcându-și buzele.

          — Căpitanul Murtogh, DPD. Eu mă ocup de situație.

          — Te ocupai, de aici preluăm noi. Spune oamenilor tăi să se retragă până la noi ordine.

          — Nu înțeleg, cum adică de aici preluați voi?

          — Nu vorbești engleza, căpitane? Situația te depășește.

          — De ce credeți voi ăștia de la FBI că le știți mereu pe toate?

          — Hm, zâmbi Case sarcastic. Poate că le și știm. Crezi că ai putea, căpitane Murtogh, să-mi explici cum numărul doi din clanul The Bloods se prăjește la soare jumătate lângă o trecere de pietoni din centrul orașului Denver iar cealaltă jumătate se perpelește la foc mic în grămada aia de fier vechi? Mda, continuă agentul… așa mă gândeam și eu. Spune oamenilor tăi să încercuiască zona. Nimeni nu iese, nimeni nu intră. Situația te depășește, căpitane, mai spuse Case și plecă o sută de metri mai sus, pe trotuarul unde se trăseseră focurile de armă. Ajuns la fața locului, se opri brusc, îngenunche lângă unul dintre cadavre și scoase un oftat puternic. Se ridică, scoase telefonul din buzunar și formă un număr.

          — Da, eu sunt. E mai grav decăt credeam, spuse Case. Ținta atacului a fost prima doamnă de la cei din Mafia Mexicană. Da, cred că da. Este o simplă răfuială între două bande rivale dar… arată cam rău. Nu, serios, nu glumesc. Mă uit chiar acum la ea, sau… mă rog, la ce a mai rămas din ea. E cam ciuruită. Sunt și gorilele tot aici, aceeași soartă. O să iasă urât rău de tot, știi cum sunt ăștia…

          Dădu câteva indicații și se îndreptă spre trecerea de pietoni. Ajunse lângă mașina care încă mai fumega, își scoase un pachet de Kent din buzunar și-și aprinse o țigară. Cu mâna dreaptă sprijinită de bărbie făcu o scurtă inspecție a intersecției.

          — Bill! își strigă un coleg. Vreau înregistrările de la cele două camere din față și cea de la Hilton Garden Hotel. Mă duc eu să o ridic pe cea de la anticariatul din colț. Ceva nu-i în regulă aici…

          Traversă strada în tăcere , trecu pe lângă semaforul în care încă se mai afla înfiptă elicea de la radiator și se îndreptă către anticariat.

          — Vreau o probă și niște fotografii de la elicea asta, Bill, mai spuse el și trecu pragul magazinului de antichități.

          Ceasul de pe perete (un ceas vechi cu cuc, de culoarea brânzei topite) arăta orele 13:45 când agentul intră în magazin. Își dădu ochelarii fumurii jos cu mâna stângă și o introduse pe cea dreaptă în buzunar, de unde extrase o batistă albă pentru a-și șterge, atent, fruntea de sudoare. Deasupra ușii, un aparat vechi de aer condiționat se chinuia să mai răcorească încăperea, dar fără rezultat. Atmosfera era prea înnăbușitoare. În magazin era un puști cu mama lui care achita la casă un obiect vechi pe care tocmai îl achiziționase. După ce aceștia plecară, se îndreptă spre bătrânelul ce închidea sertarul cu banii încasați.

          — Case, se recomandă agentul fluturând pe sub nasul bătrânelului insigna doveditoare. FBI.

          — Fred Fergunson, răspunse acesta după ce examină îndelung insigna.

          — Bănuiesc că sunteți la curent cu evenimentele din ultimele ore.

          — Da, am avut deschis toată dimineața. Bine, în momentul incidentului aveam niște clienți, așa că nu vă pot da foarte multe detalii. Doar am auzit împușcăturile și toți cei care eram în momentul acela în magazin ne-am întins instinctiv la podea. Explozia a venit mai târziu dar noi eram deja pe jos așa că nu vă pot spune prea multe.

          — Mda, înțeleg. Am văzut că aveți la intrare o cameră de luat vederi, funcționează?

          — Cu siguranță.

          — Era pornită în momentul incidentului?

          — Hmmm, uitasem cu desăvârșire de ea. Aveți dreptate. Acum, că mi-ați amintit, îmi dau seama că s-ar putea să fi surprins ceva pe bandă. Nu știu dacă unghiul este unul foarte bun dar putem verifica. Vă rog să mă urmați, recorderul este aici în spate.

           — Mulțumesc.

          Intrară amândoi pe o ușă dosnică și ajunseră într-o cămăruță mică, în fața unui birou pe care se afla o aparatură veche, de mult uitată dar, după cum putu observa agentul Case, funcțională. Acesta apăsă pe mai multe butoane, derulă imaginea înapoi câteva ore și porni banda. Pe ecranul monitorului se putea distinge clar mașina cuprinsă de flăcări și o bună parte din intersecție. Se uită la ceasul din stânga monitorului, arăta ora 11:27.

          — Vă supărați dacă rețin această casetă pentru cercetări?

          — Nu, din contră, mă bucur că vă pot fi de folos.

          — Vă mulțumesc.

          Case luă caseta din videorecorder și o vârî în buzunarul hainei.

          — Îmi mai puteți spune ceva legat de întâmplările de astăzi? spuse acesta în timp ce se îndrepta spre ieșire. Orice…

          — Îmi pare rău, v-am zis, toți cei din magazin eram la podea în momentul incidentului. Am o vârstă și m-am speriat destul de rău.

          — Înțeleg. Oricum, vă mulțumesc pentru înregistrare. O să vă contactăm noi dacă mai intervine ceva între timp. Îmi puteți da numărul dumneavoastră de telefon?

          — Poftiți cartea mea de vizită.

          — Mulțumesc, spuse Case, după care strânse mâna bătrânelului și ieși în stradă unde temperatura crescuse extrem de mult. Se uită la o reclamă uriașă de Coca Cola și oftă după ce citi jos în stânga ecranului temperatura: patruzeci și trei de grade. Își trecu mâna dreaptă prin părul de culoarea abanosului și porni către colegii săi.

          — Am strâns înregistrările de la toate camerele de luat vederi, spuse Bill.

          — Ok, ați interogat și martorii oculari?

          — Da, pe cei mai importanți pentru moment. Au fost prezente foarte multe persoane, așa că durează. Ăăăăă…

          — Așa, spune!

          — Sunt multe chestii care nu se leagă.

          — Ca de exemplu…

          — BMW-ul ăsta de aici, sau… mă rog, ce a mai rămas din el, a fost implicat într-un schimb de focuri mai sus.

          — Ești sigur că a fost un schimb de focuri?

          — Bănuiesc asta, trebuie însă să mai cercetez situația. Nu-ți pot spune cu exactitate dacă s-a tras din ambele părți. Mai sus, locul e plin de cartușe, parcă a plouat cu ele. În fine, după ce i-a mitraliat pe ăia de sunt mai sus pe trotuar a plecat în trombă îndreptându-se cu viteză către intersecție. Era roșu la semafor, așa că exista cineva pe trecere, tipa blondă de colo care-și plimba copilul. Numai că în dreptul trecerii ceva s-a întâmplat și mașina s-a oprit brusc, după care a explodat. Asta la doi metri de trecere și, ce e extrem de interesant, pe trecere nu există absolut nici un șurub din mașină, de parcă ar fi venit cineva cu un aspirator gigant și ar fi făcut curățenie. Ce spun eu pe trecere, nici dincolo de ea. Toate fierătaniile sunt în partea asta. Și nu se știe de ce a explodat mașina. La un metru de o doamnă care-și plimba copilul în cărucior.

          — Poate a fost atinsă în schimbul de focuri și a luat foc, explozia având loc puțin mai jos.

          — Mda, știu și eu…. Dacă a existat un SCHIMB de focuri. Din câte văd eu pe aici… s-a tras dintr-o singură parte. În fine, te țin din lucru. Ce faci, pleci?

          — Da, mă duc la sediu. Am luat toate înregistrările și plec să-l prind pe Bruce.

          — Ok, te sun dacă mai aflu ceva.

          — Bun, dă-mi te rog benzile, plec la sediu să le analizez. Cei de la medicina legală au venit?

          — Da, au început deja să ia probe.

          — Cine e, Kim?

          — Da, ea și incă vreo 7 inși, aceeași trupă.

          — Ok, mă duc să vorbesc cu ea.

          O zări în susul străzii aplecată deasupra unui corp neînsuflețit examinând cu atenție fiecare detaliu.  Nu va reuși să înțeleagă niciodată cum o femeie atăt de frumoasă ca ea se poate ocupa cu așa ceva.

          — Hey, Kim, o strigă el în timp ce se apropia de ea.

          — Ah, pe tine te-au trimis… E o baie de sânge, porcăria asta. Pfff, nașpa !

          — Dap, ai aflat ceva?

          — La prima vedere sunt doar niște cadavre împrăștiate pe stradă. Plagă împușcată, sincer nu aveau cum să scape trupurile fiind cam harcea-parcea. Tu ce faci?

          — Strâng la probe, dar momentan zbor până la centru să verific ceva.

          — Rămâne Bill aici?

          — Mda, e băiat isteț, o să se descurce. Ăăăă, Kim… Îmi pare rău pentru treaba aia…

          — Stai liniștit, am uitat deja.

          — Deci suntem Ok?

          — Am zis să stai liniștit.

          — Prea bine, răspunse Case. Oricum, îți mulțumesc.

          — Du-te.

          — Da, trebuie să plec… Scuze încă o dată.

          — Du-te, Casey, ai treabă. Nu a fost să fie, stai liniștit.

          — Bine, Kim, ești o fată înțelegătoare. Plec acum, să mă ții la curent.

          — Așa am să fac. Pleacă, lasă-mă să-mi fac treaba.

          Case aprobă din cap și porni către mașină, un Volkswagen Passat de culoarea păcurii. Deschise portiera și intră în habitaclu, după care porni aerul condiționat la maxim. Într-un minut, atmosfera deveni cât de cât mai plăcută, așa că porni motorul, întoarse mașina și se îndreptă spre ieșire. Se strecură cu greu prin furnicarul de mașini și oameni, după care ajunse pe Federal Boulevard. Se înscrise pe partea dreaptă, băgă mașina într-o treaptă superioară de viteză și plecă spre centru unde făcu stânga pe lângă Saint Joseph Hospital. Odată ajuns pe autostradă, mări viteza și luă legătura cu sediul principal.

          — Case! Bruce mai este acolo?

          — Da, tocmai se pregătea să plece, îi răspunse femeia de la capătul celălalt al firului.

          — Spune-i să mă aștepte, ajung într-o jumătate de oră.

          — Prea bine.

          Douăzeci și cinci de minute mai târziu, deschidea ușile Biroului Federal și, după ce-și arătă legitimația la intrare, trecu de detectorul de metale, luă liftul până la etajul al II-lea și intră val-vârtej în biroul lui Bruce. Acesta îl aștepta.

          — Ce poate să fie atât de important încât să mă faci să te aștept pâna la ora asta ? Știai că astăzi este ziua mea liberă.

          — Bruce, te rog… am nevoie de ajutor. Trebuie să mă uit pe niște înregistrări, iar tu știi că eu nu mă descurc foarte bine cu tehnica modernă.

          — Mda, OK. Haide jos în laborator să  vedem ce putem face. Dar rămâi dator, să știi…

          — Normal.

          — Despre ce este vorba? întrebă Bruce în timp ce închidea ușa în urma sa.

          — Cazul din centru. Nu ai auzit nimic? S-a întâmplat în urmă cu vreo 3-4 ore, la intersecția din fața supermarketului.

          — Ah, am auzit ceva pe la știri. Sunt implicate două clanuri, din câte am înțeles.

          — Mda, ceva de genul. Nu știu sigur ce s-a întâmplat. Am senzația că lucrurile nu stau tocmai așa cum par la prima vedere. Am aici înregistrările de la camerele de supraveghere din diferite locații din jurul intersecției,  dar sunt pe bandă.

          — Nu-i nimic, se rezolvă. Te aștepți să găsești ceva pe benzi?

          — Foarte bine nici eu nu știu ce caut. Martorii vorbeau de niște chestii foarte ciudate. În fine, imaginile sunt singurele care vor putea face lumină în toată tărășenia asta.

          — Dap, răspunse Bruce în timp ce deschidea ușile laboratorului. Ia un loc pe scaunul acela în timp ce pregătesc aparatura.

          Case se așeză pe scaun și așteptă. În zece minute, totul fu gata și acesta își trase scaunul mai aproape de pupitrul de comandă. Monitorul principal era aprins și era împărțit în 6 imagini, pe fiecare dintre acestea clipind cuvăntul WAITING.

          — Dă-mi casetele, spuse Bruce.

          Case i le inmână vizibil emoționat și, rezemându-și cotul drept de speteaza scaunului, așteptând până ce acesta copie conținutul tuturor casetelor într-un folder .

          — Suntem gata. Ce căutam mai exact?

          — Hmmmm, sincer, nici eu nu știu prea bine. Părerea mea este că ar trebui să vizionăm toate filmările cu foarte mare atenție pentru a observa dacă ceva nu se potrivește în peisaj.

          — Sincer, am văzut ceva frânturi din evenimentul tău pe la știri și mie nu-mi pare ceva neobișnuit, o mică răfuială între două bande de cartier. Că s-a lăsat destul de urât în final, asta-i treaba lor. Oricum sunt prea mulți infractori în țara asta. Fă-mi totuși un rezumat la toată istoria să știu ce să caut.

          — Bun, să te pun atunci în tema cu evenimentele. În urmă cu aproximativ 5 ore, mai exact la orele 11:25, în centru, dintr-un BMW negru s-a deschis focul asupra unui grup de persoane ce circula pe trotuarul din dreapta al direcției de mers al automobilului. Ca urmare a acestui fapt, toate cele patru persoane care au fost ținta atacului au decedat pe loc în urma rănilor suferite. Cei patru făceau parte din Mafia Mexicană, una dintre acestea fiind chiar Concita, Prima Doamna.

          — Nu cred ca e foarte încântat Carlos de chestia asta…

          — Îți dai seama, lucrurile o s-o ia razna rău de tot. Mă aștept la un mic război pe străzi în următoarele săptămâni. În fine, să continuăm : După atac, mașina și-a continuat drumul îndreptându-se cu viteză spre centrul intersecției, doar că a prins roșu la semafor. Pe trecere era angajată în traversarea drumului o doamnă care-și plimba în cărucior fetița de doi ani. Ei, și aici intervine, ca sa spun așa, minunea, de unde și interesul meu foarte crescut pentru acest caz. În mod inexplicabil, mașina s-a oprit la doi metri de trecerea de pietoni, explodând pur și simplu. Atât doamna cât și copilul au scapat fără nicio zgârietură. În urma deflagrației, toți ocupanții BMW-ului și-au pierdut viața și… cam asta pot să-ți spun pentru moment. La fața locului a mai rămas Bill să finalizeze cercetările. Eu m-am grăbit să ajung la centru, deoarece știam că astăzi este ziua ta scurtă.

          — Mda, lasă… Acum nu mai contează. Oricum, rămâi dator, să știi. Cine se afla în mașină?

          — Hm, asta-i o altă problemă.

          — Adică?

          — The Bloods.

          — Cei din The Bloods? întrebă Bruce trecându-și mâna prin părul rar.

          — Dap.

          — Pfff, treaba o să se împută rău de tot .

          — Sunt conștient de asta. Bine, tu știi că pe mine nu mă deranjează câtuși de puțin faptul că ăștia se căsăpesc între ei, nici pe departe. Rămâne totuși un caz ce trebuie cercetat, deoarece datoria noastră este aceea de a respecta legea în totalitate și de a face tot posibilul ca legea să fie respectată și de celelalte persoane nu numai de către noi. Ce mă intrigă însă la caz, este faptul că nu înțeleg ce s-a întâmplat cu mașina în momentul în care a ajuns la trecerea de pietoni, care au fost motivele exploziei.

          — Poate cineva din Mafia Mexicană a reușit să deschidă focul, unul dintre gloanțe a atins cumva rezervorul, acesta a luat foc pentru a exploda după aceea câteva sute de metri mai jos.

          — Mda, m-am gândit și la asta, dar vreau să mă conving personal. Iar asta o pot face numai examinând imaginile de pe camerele de supraveghere. Sunt gata?

          — Da, totul este pregătit. Să-ți explic, ai șase benzi, fiecăreia dintre ele îi corespunde câte o imagine de pe ecran . Tu să-mi spui doar cu ce inregistrare vrei să începem.

          — Păi să începem cu cea de la Hilton Garden Hotel, este îndreptată chiar spre intersecție.

          — Prea bine, atunci!

          Bruce apăsă butonul de PLAY și imaginile incepură să se desfășoare pe monitor. Camera surprinsese numai intersecția, așa că putură să observe clar momentul în care mașina se oprea brusc în fața trecerii de pietoni ridicându-se într-o poziție perfect verticală,  pentru a exploda după aceea într-o jerbă mare de foc. Se putea distinge până și jumătatea de trup a ocupantului de pe scaunul din dreapta care, după ce zburase prin parbrizul făcut țăndări se zbătea pe asfaltul încins la doi metri de trecere. TOTUL SE OPREA LA DOI METRI DE TRECERE. Inclusiv flăcările care se loveau parcă de un zid invizibil pentru a se ridica apoi pe o verticală perfectă la zece metri în aer.

          — Hmmmm, spuse Bruce. Interesant. Cred că am să mai rămân puțin cu tine, Case. Din câte știu eu, focul este alimentat de oxigenul din atmosferă; astfel, conform ultimelor legi ale fizicii, ar fi normal ca acesta să se propage totuși în toate părțile, nu să urmeze un traseu fix, bine stabilit. Ori pe imaginea ta se vede clar că acest foc nu respectă în totalitate aceste legi. Hmmmm, mda, lasă-mă să dau un telefon acasă, să-i anunț că mai întârzii.

          Ridică receptorul telefonului de pe birou, formă numărul și îi explică soției că îi va fi imposibil să ajungă la timp pentru a pleca împreună la concertul pe care îl planificaseră pentru seara aceea. La capătul celălalt al firului se auziră o sumedenie de reproșuri ce-l făcură pe Bruce să închidă telefonul, nu înainte de a-și mai cere încă o dată scuze.

          — Să continuăm, spuse acesta.

          — Bruce…

          — Nu-i nimic, stai liniștit. Așa sunt femeile. Vrei o cafea?

          — Da, mulțumesc.

          — Vezi în ibricul de pe masa aceea. E de azi de dimineață, dar momentan mă mulțumesc și cu asta.

          Case se ridică de la pupitru, turnă lichidul negru în două căni mari pe care le găsi pe o măsuță laterală și se întoarse către prietenul său.

          — Zahăr?

          — Două cuburi te rog.

          — Ok.

          După ce se conformă, se întoarse cu ambele căni în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga își căuta pachetul de țigări. Luă loc la panoul de comenzi și îi întinse lui Bruce o țigară.

          — Nu, mulțumesc, fu răspunsul prompt al acestuia. Luă o gură din cafeaua rece, se strâmbă vizibil și începu să butoneze tastatura. Ok, continuă el, deci aceasta este filmarea de pe camera plantată pe unul dintre semafoare. Să vedem ce putem găsi aici…

          Apăsă PLAY și se apropiară amândoi de monitor.

          Filmarea era aceeași doar că era făcută dintr-un alt unghi. Nu observară nimic în plus față de prima înregistrare cu excepția elicei de la radiator care, după ce se înfipsese în stâlpul semaforului, cauzase și defectarea camerei, înregistrarea încheindu-se subit.

          — Nu poți observa nimic nici de aici, spuse Bruce. Nu ai cum să-ți dai seama dacă mașina fusese atinsă înainte de vreun glonte. Mai rămâne înregistrarea de la supermarket și cea de la magazinul de antichități.

          — Da, cea de la supermarket este îndreptată spre bulevard, deci ar fi trebuit să prindă și focurile de armă care au fost trase în susul străzii.

          — Să-i dăm drumul, atunci!

          În imagini, se putea observa tot traseul mașinii de la primele împușcături până la explozia finală. Case se încruntă și se apropie mai mult de monitor pentru a putea distinge ceva, un amănunt cât de mic.

          — Poți să mărești puțin rezoluția aici?

          — Bucata cu împușcăturile?

          — Da, chiar aici.

          Bruce apăsă rapid pe niște taste, fragmentă filmarea în mai multe cadre și porni din nou înregistrarea.

          — Se vede clar, cei de pe trotuar nu au avut nicio șansă. Nu au avut timp să reacționeze nicicum.

          — Da Bruce, observ. Of, la naiba… toate focurile au fost trase numai din mașină.

          Se lăsară amândoi pe speteaza scaunelor. Case trase adânc din țigară ultimul fum pentru a o stinge apoi gânditor în scrumiera aflată lângă el, pe colțul pupitrului.

          Deodată, începu să-i sune telefonul. Îl culese rapid din buzunar și-l duse la ureche după ce răspunse.

          — Da, Bill ! Ah, ok… Sunt jos la laborator. Bine, vino, te aștept.

          Închise telefonul și se întoarse către Bruce.

          — Era Bill, vine cu declarațiile martorilor oculari.

          În 5 minute ușa se deschise și-și făcu apariția agentul mai sus amintit ducând în mâna dreaptă o geantă. O puse pe birou și scoase din ea mai multe documente pe care le împrăștie în dezordine.

          — Ați găsit ceva? întrebă el curios.

          — Până acum nimic, îi răspunse Bruce. Încă mai căutăm. Bine… nici măcar nu știm foarte bine ce căutăm… Tu ce ai adus?

          — Mmmm, doar declarațiile martorilor. Sunt niște chestii interesante dacă le citești atent. În fine, pot pleca? Sunt cam obosit…

          — Bine, Bill, nu-i nicio problemă. Mulțumesc mult…

          — Te-am salutat, îi răspunse acesta și închise ușa în urma lui.

          — E băiat bun, spuse Casey întorcându-se către Bruce.

          — Dap ! Cu ce continuăm?

          — Păi mai  rămâne filmul de la magazinul de antichități, spuse acesta.

          — Mda, să-i dăm bătaie atunci.

          Bruce luă ultima gură de cafea și dădu drumul la bandă. În mare parte, imaginile erau aceleași, doar că obiectivul ultimei camere surprinsese mult mai bine pietonii de pe partea dreaptă a direcției de mers a automobilului. Priviră timp de 10 minute filmul evenimentelor, pentru ca la sfârșitul acestora să scoată amândoi un oftat prelung.

           — Cred că nu privim unde trebuie, spuse Bruce.

          — Adică?

          — Mă gândesc, cred că ar trebui să privim în mulțime. Poate a existat un alt trăgător în mulțime sau poate un lunetist undeva pe vreo cladire din apropiere, știu și eu… Poate că cineva încearcă să războiască cele două bande făcându-le să se acuze reciproc de toată aiureala asta.

          — Totuși, nu uita că focurile din mașină au fost trase de cei din The Bloods.

          — Mda… Haide să o luăm de la capăt. Simt că ne scapă ceva, spuse Bruce. Oricum acasă nu mai ajung iar cazul tău devine din ce în ce mai interesant. Eu zic să începem cu magazinul de antichități, să aruncăm o privire în mulțime. Ce faci?

          — Mă uitam puțin peste declarațiile astea…

          — Dă-le dracu’, te uiți după. Hai să terminăm cu asta.

          — Ok, dă-i play!

          O oră mai târziu, se aflau exact în punctul de unde plecaseră, iar tensiunea începuse să crească considerabil.  În urma analizei imaginilor căzuseră de acord că nu existase un alt trăgător, iar ipoteza unei bombe plasate în partea din spate a automobilului  nu era una extrem de plauzibilă deflagrația având loc, conform părerii amândoura, ca urmare a exploziei rezervorului.

          — Mașina, spuse Case, totuși ai impresia că se lovește pur și simplu de un zid invizibil, nu-i așa?

          — Asta este și părerea mea. Oricum, forța impactului este suficient de puternică pentru a pune mașina într-o poziție perfect verticală. Deflagrația care a urmat este produsă de explozia rezervorului, asta fără indoială.

          — Stai !

          — Așa…

          — Poți să rotești imaginea în așa fel încât să pot vedea mai bine bucata asta de aici?

          — Care dintre ele?

          — Asta cu mulțimea. Vezi, impactul vizual al exploziei face ca atenția noastră să fie în totalitate captată de acest moment. Du-te pe mulțime…

          Bruce apucă nervos mouse-ul cu mâna dreaptă și începu să rotească imaginea.  

          — La naiba, Casey, ne-am uitat de zeci de ori. Toată lumea este terifiată, unii se uită spre locul accidentului indicându-l, alții s-au ghemuit la pământ… Și tu, dacă ai fi fost acolo, ai fi procedat probabil la fel. Este șocul care obligă instantaneu corpul să se apere, să se pună într-o anumită poziție pentru a se proteja.

          — Mai pune, te rog, încă o dată înregistrarea de la hotel. Ceva ne scapă cu siguranță.

          Bruce dădu reply și mai vizionară (oare pentru a câta oară) filmul evenimentelor. Priviră extrem de atent amândoi ecranul și Case începu să-și muște nervos buza superioară.

          — Derulează 10 secunde și vezi dacă poți modifica unghiul cu 10 grade la stânga.

          Bruce se conformă și mută unghiul atât cât îi permise înregistrarea.

          — Oprește aici, strigă Case. Hmmmm, tipul ăsta… indică un bărbat cu degetul pe monitor. Tipul ăsta în blugi și cămașă albă… Cel cu sacoul pe braț… Pune pauză aici și acum pornește înregistrarea de la magazinul de antichități.

          Bruce acționă butoanele, mormăind ceva despre ora înaintată. Pe ecran începură să se deruleze imaginile secvență cu secvență.

          — Caută-l pe tipul în blugi. Uite-l acolo. Oprește înregistrarea. OK.

          — Chiar nu înțeleg ce vrei să faci, Casey, serios acum.

          — Există o neconcordanță aici. Haide să vedem împreună cele două înregistrări.

          — Știi, afară s-a întunecat. Oamenii se mai duc și pe la casele lor.

          — Te rog, presimt că am găsit rezolvarea. Promit că nu mai stăm mult.

          — Of, la naiba… Ok ! Le-am dat drumul…

          Pe monitor se derulară cele două filmări timp de 3 minute și câteva secunde. Casey se rezemă de speteaza scaunului și începu să fluiere foarte încrezător pe ce avea să spună.

          — Observi? întrebă acesta triunfător.

          — Observ pe dracu, nu observ nimic.

          — Tipul în blugi este singura persoană care rămâne în picioare în momentul exploziei. Iar dacă derulezi înapoi o jumătate de minut… Așa, vezi ? Este singurul care indică cu mâna   ,,accidentul” înainte ca acesta să aibe loc.

          — Ei, pe dracu !!!

          — Nu glumesc, privește! Ai putea să aplici niște filtre exact pe imaginea în care BMW-ul se oprește brusc în fața trecerii de pietoni?

          Bruce învârti la repezeală o serie de butoane și porni iarăși înregistrarea.

          — Dumnezeule, Casey, exclamă acesta surprins.

          — Dap, chiar, Dumnezeule… îi răspunse agentul trecându-și mâna prin părul des.

          Pe ecran se putea distinge clar o anomalie moleculară ce se formase exact în fața trecerii de pietoni, protejând astfel femeia în roșu și copilul. Ca un perete invizibil ce apăruse acolo din neant, pentru a contrazice astfel toate legile fizicii pe care lumea le cunoștea.

          — Lasă imaginea să curgă, mai spuse acesta. Bun, oprește! Aici tipul pleacă, vizibil tulburat, sprijinit de o femeie, probabil soția. Mai lasă banda să meargă până la sosirea poliției. Mda, exact cum mă așteptam, ei nu mai sunt prin mulțime… Haide să ne uităm și pe banda de la magazinul de antichități. Exact ce ți-am zis, tipul nu mai este în mulțime. A plecat împreună cu soția.

          — Bine dar… nu mai înțeleg nimic, spuse Bruce. Ce dracu se întâmplă aici?

          — He, ai să mă crezi nebun. Știi de ce necunoscutul ăsta este extrem de concentrat pe un accident care încă nu a avut loc? întrebă Case ridicându-se de pe scaun.

          — Nu .

          — Pentru că el l-a provocat, ,,dragul meu Watson”. Pentru că el l-a provocat, mai continuă agentul.  Scoate un profil al tipului cât de clar poți și trimite-mi-l pe mail. ACUM…

          — Pentru că el l-a provocat, pentru că el l-a provocat… Ce dracu vrei să spui cu asta?

          — Trimite-mi fotografia tipului, Bruce, mai spuse Case și părăsi laboratorul val-vârtej .

          În timp ce alerga pe hol, scoase telefonul din buzunarul stâng, formă repede un număr și apropie aparatul de ureche.

          — Hey, Martha, eu sunt.

          — Ah, Casey… Ce vrei?

          — Îți trimit fotografia unui tip. Vreau să-mi afli tot despre el, absolut tot, înțelegi? Vreau să știu și banca în care a stat la grădiniță, pricepi?

          — Pffff, la ora asta… Parcă mai erai dator cu chestia aia…

          — Martha…

          — Of, bine, bine. Când îți trebuie?

          — Ieri, mai spuse Case și închise telefonul.

          Când ieși pe ușile institutului afară se întunecase bine și începuse să burnițeze. Își ridică gulerul de la cămașă și se grăbi spre mașină.

          Era ora 22:35.

         

          Auzi alarma ceasului ca prin vis. Întinse mâna bâjbâind după butonul care punea capăt calvarului și, într-un târziu, după ce reuși să-l găsească, îl apăsă nervoasă, pentru a-și retrage după aceea iarăși mâna sub cearceaf.

          — E șase, spuse Mi și se întoarse pe partea cealaltă.

          — Fă și tu o cafea, veni răspunsul scurt al soțului.

          — Vorbești de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, spuse femeia ridicându-se din pat. Cum te mai simți?

          — Cafeaaaaaa!

          — Of, bine. Am plecat la bucătărie. Să știi, însă, că discuția noastră de aseară nu s-a teminat.

          — Da, da…

          Femeia își încălță papucii și, cu ochii pe jumătate închiși, intră la baie. Picăturile reci de apă o înviorară, așa că părăsi baia mult mai bine dispusă decat intrase. Coborî scările încrezătoare în forțele proprii, hotărâtă să o ia de la zero, indiferent ce ar fi însemnat asta. Intenționa să-și salveze căsnicia cu orice preț și era în stare să facă orice pentru asta, să accepte orice. Aprinse becul în bucătărie, se duse și porni automatul de cafea, după care se apucă să spele cele câteva vase murdare ce se odihneau în chiuvetă. Termină imediat ce aparatul o anunță printr-un clinchet că este gata cafeaua. Își șterse mâinile pe prosopul ce se afla pe speteaza scaunului și ridică bolul în care se afla licoarea revigorantă. Aroma proaspătă de cafea se împrăștie în toată casa desmierdându-le simțurile.

          — Cobori? întrebă ea. E gata.

          — În 5 minute, se auzi vocea soțului. Mă bărbieresc.

          — Ok.

          Mi își turnă o ceașca de cafea și se așeză la masă. Sorbea cu înghițituri mici gândindu-se intens la evenimentele din ziua precedentă. Dintr-o dată, telefonul începu să sune strident. Se ridică și se duse în sufragerie acesta aflându-se pe măsuță lăngă vaza cu flori.

          — Alo, da? răspunse ea.

          — Bună dimineața, doamnă Peggerson, auzi ea vocea de la capătul celălalt al firului. Sunt domnul Carson, directorul executiv de la Power Corporation, firma unde lucrează soțul dumneavoastră.

          — Bună dimineața, domnule.

          — Soțul dumneavoastră este acasă, doamnă?

          — Da, dar momentan nu poate fi contactat.

          — Îi puteți transmite să ia legătura urgent cu noi, vă rog? Este vorba despre cheltuielile de spitalizare, care se ridică la niște cifre enorme și pe care firma noastră nu le poate achita în întregime, chiar dacă incidentul nefericit a survenit, ca să spun așa, în timpul programului. Avocații noștri vă vor contacta cât de curând pentru a rezolva totul pe cale amiabilă.

          — Ah, da… Cât de amiabilă, domnule?

          — Stimată doamnă, nu trebuie să fiți sarcastică. Așteptăm să fim contactați de soțul dumneavoastră în decursul zilei de azi, bine?

          — Mda, o să-i transmit. La revedere.

          Închise furioasă telefonul și-l aruncă pe canapea.

          — Cine era? întrebă Mike în timp ce cobora scările.

          — De la firmă.

          — Ah, au început deja…

          Mi dădu să spună ceva, dar Mike o întrerupse printr-un gest cu mâna.

          — Dă-i dracu’, continuă el. Haide să bem cafeaua.

          Intrară în bucătărie și se așezară împreună la masă după ce Mi îi puse și lui o ceașcă de cafea. Sorbiră  în tăcere, cu înghițituri lungi așteptând ca unul dintre ei să deschidă conversația. Dintr-o dată, Mike îi luă mâna stângă într-ale lui și o privi adânc în ochi. Se vedea că este îndrăgostit de ea, chiar și acum, după atâția ani petrecuți împreună.

          Nu aveau copii. Mi era cea care nu putea să facă, dar asta nu dusese la destrămarea relației lor. Ba chiar îi întărise, îi apropiase și mai mult.

          — Te iubesc mult de tot, dar tu știi deja asta, nu-i așa…

          — Of, la naiba, Mike! Ce-mi faci tu mie…

          El se ridică de la masă și se duse lângă ea. O sărută dulce pe frunte, trecându-și mâna dreaptă prin părul ei negru ca abanosul, jucându-se cu buclele rebele. Mirosea a primăvară, exact ca atunci când o zărise pentru prima dată în parc. Știuse imediat că sunt sortiți unul altuia. Și ea simțise același lucru, cum avea să afle mai târziu. Fusese dragoste la prima vedere, iar iubirea asta a lor reușise să treacă peste multe obstacole de-a lungul timpului. De ce nu ar putea face același lucru și acum?  De ce…

          — O să ne descurcăm cumva, spuse ea abia șoptit.

          — Da, știu asta…

          Zumzetul soneriei sfărâmă vraja momentului într-o fracțiune de secundă, iar ei pufniră în râs încercând să treacă peste asta.

          — Cine ar putea fi la ora asta?

          — Mă duc eu, spuse Mi și se îndreptă spre ușă în papucii ei de catifea roz.

          Se uită pe vizor, se încruntă puțin și deschise ușa, nu înainte de a pune lanțul de siguranță.

          — Bună dimineața, doamnă, o întâmpină necunoscutul îmbrăcat într-un costum negru, cu cravată și care purta o pereche de ochelari cenușii la o oră atât de matinală.

          — Bună dimineața, îngăimă femeia stăpânindu-și cu greu emoțiile.

          — Dumneavoastră sunteți doamna Peggerson?

          — Mda… Dar cine sunteți dumneavoastră?

          — Numele meu este Case, stimată doamnă, agentul Case FBI, răspunse bărbatul în timp ce-și prezenta legitimația. Iar domnul de lângă mine este colegul meu, Bill. Și el lucrează tot în cadrul biroului. Soțul dumneavoastră este acasă, doamnă?

          — Da, dar… dar… nu înțeleg nimic, răspunse femeia iar vocea îi tremura vizibil.

          — Putem să intrăm, vă rog?

          — Da, poftiți! Îmi cer scuze dacă am fost nepoliticoasă. Poftiți, noi tocmai serveam cafeaua.

          — Vă mulțumim.

          Mi îndepărtă lanțul de siguranță, îi invită pe cei doi agenți în living și se pregătea să îl cheme pe Mike din bucătărie când acesta apăru în pragul ușii.

          — Domnii sunt de la FBI, îi spuse ea și observă imediat tresărirea de pe fața lui. În momentul acela își dădu seama că toată viața lor de până atunci se încheiase, că începând din acel moment totul o să se schimbe și, cu siguranță, nu în bine. O trecură lacrimile și reuși cu greu să-i întrebe pe cei doi agenți dacă doresc o cafea. Ca urmare a răspunsului afirmativ al acestora plecă la bucătărie unde căută, tremurând, o tavă. Așeză pe ea patru cești pe care le umplu cu licoarea aburindă. Lângă ele puse o zaharniță și o linguriță de argint. Dintr-o dată simți că nu se mai poate ține pe picioare așa că se așeză pe scaun îngropându-și fața în palme.

           Începu să plângă…

          Cei doi bărbați se îndreptară spre Mike și întinseră mâinile recomandându-se.

          — Să luăm un loc pe canapea, îi invită acesta. Soția mea va aduce cafeaua în câteva clipe, continuă el.

          — Mulțumim, domnule Peggerson. Să știți că este chiar prima pe ziua de azi.

          — Prima dintr-un lung șir, bănuiesc.

          — Da, într-adevăr, aveți dreptate, răspunse Casey. Domnule Peggerson, continuă acesta în timp ce-și scoase ochelarii fumurii și îi așeză pe măsuță, voi intra direct în miezul problemei în primul rând pentru a vă liniști cât de cât atât pe dumneavoastră cât și pe doamna Peggerson care a plecat la bucătărie destul de tulburată din câte am putut vedea.

          — Da, vă dați seama… Să te trezești cu FBI-ul pe cap la o oră atât de matinală… Nu este tocmai modul cel mai plăcut de a-ți începe ziua.

          — Nu aveți pentru ce să vă faceți probleme, îi răspunse Bill. Noi facem o mică anchetă referitoare la un incident destul de grav ce a avut loc ieri, în centru. Vă asigur, nu sunteți singura persoană interogată în vederea rezolvării acestui caz.

          — Adică acesta este un interogatoriu? întrebă Mike.

          — Îmi cer scuze pentru colegul meu, probabil nu a ales tocmai termenul potrivit. Nu sunteți singura persoană chestionată referitor la evenimentele ce au avut loc ieri. Acesta este un termen care vă convine?

          — Despre ce eveniment vorbiți, domnule agent? întrebă Mi în timp ce așeza tăvița pe măsuța din sticlă aflată în fața canapelei.

          — Ăăăă… Mă scuzați, doamnă, îi răspunse bărbatul ridicându-se pe jumătate de pe fotoliu.

          — Nu, nu… Vă rog, luați loc!

          — Mulțumesc! Mda, continuă acesta îndreptându-și privirea către femeie. Tocmai îi povesteam soțului dumneavoastră. Ieri, în centru, lângă Hotelul Hilton, a avut loc un accident.  Au fost trase și focuri de armă, a avut loc și o explozie, sunt și mai multe persoane decedate… Niște chestii mai ciudate, ca să spun așa. Sorbi din cafea și continuă uitându-se către Mike:

          — Îmi puteți spune, vă rog, unde vă aflați ieri între orele 10:30 și 11.00 ?

          — Din moment ce vă aflați aici și-mi puneți această întrebare, probabil știți, răspunse Mike.

          — Domnule…

          — Mda, mă rog… Îmi cer scuze. Eram în centru, atât eu cât și soția mea. Am fost și noi martori la accidentul respectiv.

          — Nu l-aș numi totuși un accident, spuse Bill privindu-l pe sub gene.

          — Da, aveți dreptate. Deci, care este procedura? întrebă Mike. Trebuie să vă dau o declarație, ceva…?

          — Sincer, aș fi mult mai încântat dacă ne-ați însoți până la sediu.

          — Sunteți în posesia unui mandat?

          — Domnule Peggerson, vă asigur că va fi pur și simplu o discuție amiabilă, nu aveți de ce să vă faceți griji.

          — Înțeleg,  În cazul acesta, vă rog să mă scuzați 10 minute până iau ceva mai potrivit pe mine pentru astfel de discuții amiabile.

          — Chiar vă rog. Noi vă vom aștepta în tot acest timp aici, în compania soției dumneavoastră.

          Mike urcă scările în grabă și dispăru pe ușa ce dădea spre dormitor. Se opri în fața oglinzii, trase adânc de câteva ori aer în piept și începu să se îmbrace.

          — Este un caz important? întrebă Mi în timp ce încerca din răsputeri să-și ascundă tremurul vocii.

          — Da, am putea spune și asta. Sunt implicate două bande rivale de cartier. Conflictele dintre cele două ne sunt foarte cunoscute nouă doar că, cel de ieri, a degenerat și, din păcate, mai multe persoane au decedat.

          — Înțeleg… Dar erau totuși niște răufăcători .

          — Doamnă, îi răspunse Bill după ce sorbi și ultima picătură de cafea, datoria noastră este aceea de a investiga orice crimă indiferent de cine sunt autorii sau victimele.

          — Așa este, aveți dreptate.

          — Excelentă cafeaua !

          — Mulțumesc.

          — Eu sunt gata, spuse Mike în timp ce cobora scările.

          — Prea bine atunci, să mergem, îi răspunse Case ridicându-se în picioare.

          Mi se apropie de soțul ei și-l luă în brațe.

          — Totul o să fie OK, o liniști acesta. O să fie OK, ai să vezi. Domnii își fac doar datoria. O să te sun imediat ce se termină toată șarada asta.

          —  Eu, între timp, voi încerca să-l contactez pe avocatul nostru.

          — Totul o să fie în regulă, doamnă! Sunt doar niște simple întrebări la care soțul dumneavoastră trebuie să ne răspundă, atâta tot, spuse Casey în timp ce deschidea ușa.

          Cei doi bărbați o salutară pe femeie și ieșiră în stradă. Parcaseră mașina în fața casei, pe alee și deja se strânseseră câțiva curioși ce-și puneau tot felul de întrebări. Îi ignorară în totalitate și se urcară în mașina de serviciu, cei doi agenți în față iar Mike pe bancheta din spate. Porniră rulând cu viteză mică pe străduțele înguste.

          În urma lor, la fereastră, Mi îi privea gânditoare.

          Ajunseră într-o jumătate de oră și, în timp ce intra pe ușile duble ale sediului FBI din Denver-Colorado, Mike se gândi că e foarte posibil să nu mai părăsească niciodată această clădire. Își puse în gând să facă tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple nicicum.

          La început, interogatoriul se purtase, asa cum îl asigurase unul dintre agenți, sub forma unei discuții amiabile. Atâta doar că, în timp, aceasta degenerase în altceva pe măsură ce nervii începuseră și ei, la rândul lor, să se întindă la maxim. Mike își dădu seama imediat că cei doi îl bănuiau de ceva, atâta doar că nu știau cum să îl abordeze. Încercă să-și mențină calmul și să se concentreze asupra discuției în sine.

          — Ești telekinetic, Mike? veni sec întrebarea agentului Case.

          Oricât de mult se aștepta la așa ceva, întrebarea îl luă prin surprindere și tresări puțin, iar camera înregistră această tresărire a lui. Fu conștient de greșeală imediat ce o făcu dar acum faptul fusese consumat.

          — Nu înțeleg întrebarea, replică el precaut.

          — Telekinetic Mike… Adică ai capacitatea de a mișca lucrurile fără să le atingi.

          — Știu exact ce înseamnă telekinezia, nu trebuie să-mi explicați. Doar că nu înțeleg de ce îmi puneți mie astfel de întrebări.

          — Poate vei înțelege după ce îți vom face un scurt rezumat al ultimelor două luni din viața ta, spuse Case vizibil iritat.

          — Cu siguranță, acest rezumat propus de dumneavoastră nu va face altceva decât să accentueze nebuloasa în care ne aflăm, atât eu ca persoană fizică cât și dumneavoastră ca instituție. Practic nu înțeleg ce vreți să demonstrați și, mai ales, ce este mult mai grav în opinia mea, de ce vreți să mă acuzați, care este motivul acestei hărțuiri fără sens. Pentru că, bănuiesc, dumneavoastră intenționați să aduceți o sumedenie de acuze la adresa mea, acuze care nu-și au sensul.

          — Domnule Peggerson, nu vă acuză nimeni de nimic, interveni Bill în discuție. Pentru moment… Poate că atât eu cât și colegul meu nu am folosit o exprimare tocmai corectă, fapt ce a dus la o neînțelegere din partea dumneavoastră. Noi, scopul nostru, este acela de a face pur și simplu lumină într-un caz care, vă asigur, nu este unul tocmai ușor și, pentru rezolvarea căruia, dumneavoastră ne-ați putea da o mână de ajutor, atâta tot. Vă cerem doar să ne ajutați în soluționarea unui caz, a unei probleme apărute în viața noastră, a tuturora, viață din care și dumneavoastră faceți parte. Vorbesc pur și simplu de cotidian, domnule Peggerson.

          — Nu înțeleg, totuși, ce legătură au toate astea cu mine !

          — Hmmm, analizând evenimentele din ultimele două luni din viața dumneavoastră înclin să cred că au o foarte mare legătură, completă agentul Case. Iar eu, personal, intenționez să fac lumină în acest caz. Din aceste motive, cu permisiunea dumneavoastră, consider că un mic rezumat al evenimentelor din ultimele săptămâni ar putea lămuri totuși niște aspecte ale vieții noastre ,, cotidiene “.  Nu înțeleg de unde atâta reticență pentru o chestie totuși banală.

          — Mda, cum credeți dumneavostră, bătu Mike în retragere. Să vedem atunci despre ce este vorba… Îmi cer scuze !

          — Acestea fiind spuse, Mike, începu agentul Case, în  urmă cu aproximativ 2 luni, mai exact în data de 24 iunie ai avut un mic accident la calea ferată de la ieșirea din oraș unde ai fost lovit de fulger. Ca urmare a acestei întâmplări ai intrat într-o comă profundă din care te-ai trezit în urma unui stop cardiac, adus fiind la viață ca urmare a acțiunii asupra ta cu un defibrilator, acțiune care a dus practic la incendierea rezervei în care te aflai, corect?

          — Incidentul a fost pus pe seama unei defecțiuni a aparatului.

          — Posibil, deși aseară, când am vorbit cu el, doctorul Morreland nu mai era totuși atât de sigur pe afirmația făcută în ziua respectivă. Dar, să continuăm… Douăzeci de zile mai târziu, la sfatul doctorului Morreland, de-altfel, un eminent chirurg cardio-vascular, ai făcut un examen RMN la spitalul Saint Joseph. În urma acestuia, doi profesori din cadrul instituției mai sus amintite au putut observa o anomalie existentă la nivelul encefalului tău precum și o alta legată de câmpul gravitaționl generat de corpul tău. Datele obținute în urma acestor analize au fost trimise mai departe de către cele două cadre medicale pentru a fi analizate, și astfel noi am intrat în posesia lor.  

          — Nu am fost informat de această situație. Consider că eu, ca pacient, ar fi trebuit să fiu informat în legătură cu acest fapt. Iar legat de câmpul gravitațional, nu cred o iotă din ce spun aparatele voastre. Examinarea  RMN am făcut-o ieri dimineață. Cum ați ajuns în posesia acestor date atât de repede?

          — E cazul să-ți amintesc cu cine vorbești Mike?

          — Mda, mă rog…

          — Putem să continuăm?

          — Chiar vă rog…

          — Observ că ai unele îndoieli legat de examinarea RMN. Să știi că am putea repeta acest examen chiar aici, în cadrul institutului, dacă ai fi de acord, replică Bill privindu-l pe sub gene.

          — Adică FBI-ul deține un astfel de aparat aici?

          — Da, printre multe altele, răspunse Casey.

          — Mda, mă mai gândesc. Totuși, nu m-ați adus aici să-mi luați pulsul, ci pentru câteva întrebări legate de incidentul de ieri.

          — Într-adevăr, să continuăm deci. Nu înțeleg, totuși, de ce sunteți atât de revoltat, practic nu există niciun dosar pe numele dumneavoastră. Ce-mi puteți spune despre ziua de ieri?

          — Am fost și eu, la fel ca toată lumea, un simplu martor ocular, atâta tot. Pot spune chiar că am avut un mare noroc prin faptul că eu traversasem strada cu câteva secunde înainte ca respectivul incident să aibe loc.

          — Mda, ați avut într-adevăr ,,un mare noroc“, atât dumneavoastră cât și doamna în roșu. 

          — Ah, vorbiți probabil de doamna cu bebelușul… Sunt în regulă?

          — Da, atât doamna cât și copilul au scăpat ca prin urechile acului…Ca printr-o minune, nu a fost atinsă de niciun fragment de metal. Ba, mai mult, nu a suferit nici măcar arsuri provocate de temperatura înaltă a incendiului ce a urmat deflagrației, atât flăcările cât și fragmentele din automobil oprindu-se la nici doi metri de trecerea de pietoni. Aveți idee de ce s-ar fi putut întâmpla așa ceva?

          — Probabil vântul…

          — Ne luăm la mișto, domnule Peggerson ?

          — Sincer, nu înțeleg ce legătură au toate astea cu mine, ocoli Mike răspunsul.

          — Ah, să vă explic totuși… Pe camerele de luat vederi existente în diferite locații din intersecție,  apăreți dumneavoastră într-o postură… hmmm, cum să vă spun ca totuși să nu aveți un acces de sarcasm. Vă spun asta deoarece am observat că nu duceți lipsă de un astfel de comportament din care ironia sau, probabil, o să folosesc un termen puțin mai dur, batjocura, face parte practic din felul dumneavoastră de a fi. Sau poate încercați să ascundeți ceva folosindu-vă de un ultim refugiu pe motiv că intimitatea sufletului vă este invadată fără voia dumneavoastră. De unde și tonul pe care-l folosiți.

          — Sunteți un bun psiholog, domnule agent Casey. Îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat. Voi încerca, din acest moment, să adopt o tonalitate potrivită și un comportament civilizat pentru a vă dovedi astfel întreaga mea dorință de cooperare în vederea elucidării cazului acesta care observ că v-a adus o grămadă de neplăceri. Spuneți-mi vă rog ce pot face pentru dumneavoastră?

          —  Tot încerc să aduc în discuție de o bună bucată de timp un anumit interval orar din ziua de ieri și mă refer, mai precis, la intervalul cuprins între orele 10:20 si 11:30.

          — Da, desigur. Tocmai mă înapoiam împreună cu soția mea de la Spitalul Saint Joseph, unde efectuasem respectivul examen RMN despre care ați amintit mai sus. Examen în urma căruia rezultatele au ieșit neconcludente, după cum m-a asigurat doctorul Morreland.

          — Cunoaștem situația. După ce ați fost supus examinării, doctorul Morreland a trimis mai departe rezultatele investigației, iar o concluzie parțială a analizei acestora ne-a parvenit ieri noapte târziu, foarte târziu. Conform datelor primite de la Washington, creierul dumneavoastră înregistrează o activitate mult peste normal în zona encefalului. Foarte mult peste normal, domnule Peggerson. Dar bănuiesc că dumneavoastră nu ne puteți da o explicație cât de cât plauzibilă în acest sens.

          — Nu sunt cadru medical, domnule Casey pentru a vă putea astfel oferi un răspuns, oricare ar fi acesta. Probabil a fost un puseu de tensiune, stresul… nu am de unde să știu.

          — Nici nu vă cer o explicație medicală, sunt conștient că nu o puteți oferi. Totuși, două ore mai târziu, la intersecția mare din centru a avut loc o răfuială între două bande rivale bine cunoscute ale orașului nostru. Vorbesc despre The Bloods și Mexican Mafia și, vă asigur domnule Peggerson, nu vă recomand să vă încurcați cu niciuna dintre acestea.

          — Nici nu intenționez…

          — Ideea este că, în urma acestui incident, au murit niște oameni, iar noi suntem o instituție care se ocupă cu investigarea acestor cazuri, indiferent din ce pătură socială fac parte victimele sau făptașii. Înțelegeți asta, nu?

          — Bineînțeles.

          — Deci, domnule Peggerson…

          — Mike!

          — Prefer să folosesc în continuare pronumele de politețe, deci, domnule Peggerson, ați influențat cumva șirul evenimentelor ce au avut loc ieri, la prânz, în centrul orașului?

          — Nu știu la ce vă referiți, am fost un simplu pieton aflat printr-un joc al sorții în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

          — Conform înregistrărilor de pe camerele de supraveghere ați fost mai mult decât un simplu pieton… Eu vă consider un participant activ la tot tămbălăul care a avut loc acolo.

          — Pe ce vă bazați atunci când faceți o afirmație de genul ăsta?

          — Pe anumite momente surprinse de camerele de luat vederi.

          — Credeți că aș putea vedea și eu aceste așa-zise… dovezi ale dumneavoastră?

          — Hmmm, de ce nu? Vă rog să ne însoțiți până în camera alăturată.

          Mike ieși pe ușă împreună cu cei doi agenți. Bill se scuză și dispăru pe un coridor lateral așa că rămaseră doar agentul Case și Mike, acesta din urmă vizibil enervat de situația creată. Cei doi intrară în camera de proiecție unde îi fură prezentate lui Mike imaginile surprinse de camerele de supraveghere.

          După vizionare, acesta se sprijini de speteaza scaunului și se întoarse oarecum plictisit către agentul FBI, vorbindu-i pe un ton batjocoritor :

          — Și dumneavoastră vreți să spuneți că, prin simplul fapt că am indicat cu mâna un accident în curs sau pentru că am părăsit, vizibil afectat de altfel, locul acestuia până la venirea organelor de poliție, prin simplul fapt că am făcut toate astea, după cum spuneam, ați ajuns dumneavoastră la o concluzie halucinantă, demnă de un scenariu de film SF și anume aceea că aș poseda capacități telekinetice, că aș fi capabil să mișc lucrurile din loc doar cu puterea minții? Chiar aveți de gând să susțineți așa ceva? Domnule agent, vă reamintesc că nu vorbim de deplasarea unei cutii de chibrituri pe o masă, ci de un automobil de două tone, de un control absolut asupra unei explozii. Cred că totuși glumiți când faceți o astfel de afirmație. Chiar nu văd pe ce vă bazați când spuneți așa ceva.

          — Domnule Peggerson, dacă dumneavoastră intenționați să continuați această șaradă, mă văd nevoit să vă reamintesc faptul că puteți dovedi contrariul la toate afirmațiile mele numai într-un singur fel.

          — Și anume?

          — Să vă supuneți anumitor teste psihologice, poate si un examen RMN…

          — Și dacă refuz?

          — Este dreptul dumneavoastră,  doar că, în caz contrar, vă asigur că există și alte modalități mai mult sau mai puțin  legale de a vă determina să faceți asta.

          — Mă amenințați, domnule?

          — Este un simplu sfat prietenesc.

          — Prea bine atunci, spuse Mike după câteva secunde de gândire. Prea bine, sunt de acord cu toate testele dumneavoastră, doar că, dacă rezultatul este negativ, am pretenția la niște scuze din partea dumneavoastră personal, nu a agenției.

          — Pe care le veți avea cu siguranță în cazul unui rezultat neconcludent.

          — Să mergem, atunci!

          Ieșiră amândoi din cameră și se îndreptară spre liftul  care îi purtă spre subsolul instituției într-un cabinet medical unde îi așteptau un doctor biolog si un psiholog. Fu supus la mai multe teste psihice și biologice. Două ore mai târziu, părăseau încăperea pentru a merge într-un laborator aflat la un etaj superior. De cum intră în cameră, prin geamul securizat Mike zări într-o cameră învecinată aparatul pentru examinare RMN. Luă loc pe o masă unde i se explică iarăși întreaga procedură chiar dacă îi informă că era la curent cu toate acestea. Îi injectară substanța de contrast, completă un formular în care își exprima acordul în legătură cu examinarea, îl semnă, după care intră în camera specială unde se afla aparatul. Se întinse pe platforma atât de familiară lui care se puse imediat în mișcare, pentru a se trezi astfel în tubul aparatului. Auzea doar muzica din căști și un zumzet abia perceptibil al aparatului. Încercă să se relaxeze și se concentră asupra procedurii.

          — Mike, te rugăm să stai nemișcat, aparatul va începe scanarea în câteva secunde.

          Îi scanară progresiv tot corpul, insistând bineînțeles pe creier, în special pe encefal. Două ore mai târziu, examinarea se încheiase, iar ei toți priveau nelămuriți la rezultate. Nu găsiseră nicio dilatare a encefalului, nicio anomalie în câmpul electro-magnetic generat de corpul său, nimic. ABSOLUT NIMIC. Totul arăta normal, suficient de normal pentru a-i aduce în pragul disperarii.

          Case își trecu încet mâna dreaptă prin păr și-și aprinse o țigară suflând gânditor fumul spre tavan.

          — Nu mai înțeleg nimic, spuse Bruce. Toate faptele prezentate de tine conduceau către această aptitudine a subiectului. Chiar nu mai înțeleg nimic.

          — Nici eu, îi răspunse Case în timp ce bătea cu vârful unui creion în biroul de culoarea cafelei cu lapte. Nici eu, dragul meu coleg, continuă el. Scoateți-l afară și duceți-l sus în biroul 9. Vin și eu în căteva minute.

          Oftă amar și se ridică îngândurat de pe scaun.

          Zece minute mai târziu, deschise ușa biroului mai sus amintit și intră sigur pe el în încăpere ținând sub braț un dosar galben. Mike îl aștepta pe un fotoliu, jucându-se plictisit cu o brichetă culeasă în grabă de pe birou. Se încruntă în momentul în care îl zări pe agent și se ridică politicos în picioare,

          — Ia loc, Mike, nu te deranja…

          — Mulțumesc, spuse acesta în timp ce se așeza.

          Case luă loc pe un scaun, așeză dosarul pe birou și începu să-l răsfoiască în tacere. Ici-colo sublinia cu creionul câte un rând sau încercuia câte un paragraf întreg. Mike aștepta privindu-l insistent pentru a reuși să înțeleagă ceva din ceea ce el considera a fi o scenetă extrem de prost jucată. Îl lăsă totuși să-și joace rolul până la capăt și, din respect, așteptă ca acesta să deschidă discuția.

          — Momentan, rezultatele nu sunt foarte concludente, spuse Case citind cu atenție câteva rânduri. Datele trebuie analizate de către specialiștii noștri pentru a putea ajunge la o concluzie corectă.

          Își notă ceva cu creionul în josul unei pagini, închise dintr-o dată dosarul și continuă.

          — Domnule Peggerson, sunteți un om al misterelor.

          — Dacă spuneți dumneavoastră…. De ce credeți asta?

          — Este doar o părere personală. Sunt un bun psiholog și nu am obiceiul să mă înșel atunci când îmi fac o părere despre cineva.

          — Ah, să înțeleg că rezultatele nu au fost tocmai pe placul dumneavoastră… Înțeleg interesul dumneavoastră față de necunoscut, de fenomenele paranormale dar, îmi pare rău că vă dezamăgesc, eu nu am nicio legătură cu toate acestea.

          — Ok, spuse Case ridicându-se în picioare. Mai am nevoie de la dumneavoastră de o simplă declarație, după care puteți pleca. Rămâneți totuși la dispoziția noastră, înțelegeți asta…

          — Normal, sunt un om corect și întotdeauna voi veni în sprijinul legii și al dreptății. Îmi pare nespus de rău că v-am dezamăgit dar… astea sunt faptele, fu replica lui Mike în timp ce se ridica din fotoliu.

          — Mda, vă rog să treceți pe la biroul 6 când plecați. Un coleg de-al meu vă așteaptă acolo pentru a vă lua o declarație. O simplă formalitate. Voi da dispoziții să fiți condus acasă.

          —Mulțumesc, răspunse Mike întinzându-i mâna. Cred că voi lua totuși un taxi.

          — Cum doriți și… domnule Peggerson, vă datorez niște scuze…

          — Stați liniștit, a fost o glumă din partea mea. Nu trebuia să o luați ca atare.

          Urmă o strângere puternică de mână și cei doi se despărțiră amiabil. În urma lui Mike, ușa se deschise și își făcu apariția Bill.

          — Ce ai făcut, i-ai dat drumul?

          Case luă loc pe scaun și, gânditor, își aprinse o țigară.

          — Billy, băiete, noi am asistat astăzi la un eveniment extrem de interesant.

          — Nu înțeleg ce vrei să spui, tipul a picat testul. Ce mai vrei de la el?

          — Hmmm, vezi tu… Domnul Mike Peggerson a ieșit OK la examinarea RMN dintr-un singur motiv, pentru că asta ne-a permis el să vedem, adica NIMIC.

          — Ce tot spui acolo, nu înțeleg o iotă din ce zici !

          — Dar e foarte simplu. Cumva, numai el știe cum, a intrat în măruntaiele aparatului făcând în așa fel încât acesta să arate exact ce a dorit el să ne arate. Înțelegi acum?

          — Îți dai seama ce afirmație faci ? Cred că ai început totuși să exagerezi. Ți-ar trebui o vizită la un cabinet psihiatric, sincer acum…

          — Crezi tu, îi răspunse bărbatul în timp ce stingea țigara în scrumiera de pe birou. Posibil…

          Se ridică de pe scaun și părăsi biroul val-vârtej. Ajunse pe hol, pescui telefonul din buzunarul hainei și formă un număr de telefon.

          — Da, tipul care tocmai a ieșit… Vreau să fie urmărit 24 de ore din 24. Dacă trage un vânt vreau să știu ce a mâncat la prânz, ne-am înțeles? Da, exact… 24 de ore din 24. Nu-mi pasă că nu aveți personal disponibil. Și raportați la fiecare 5 ore, ne-am înțeles?

          Închise telefonul și ieși afară în arșița dogoritoare. Era trecut de ora prânzului de mult și i se făcuse foame. Mai luă o țigară din pachetul de Kent, dădu să o aprindă și se răzgândi. O mototoli între degete, apoi o aruncă într-un coș de gunoi aflat în apropiere. Traversă strada îndreptându-se către un restaurant aflat vizavi.

          Odată ieșit afară, Mike răsuflă ușurat. Privi scurt spre soarele ce se încăpățâna să nimicească totul în jur prin căldura insuportabilă pe care o emana, își puse mâna streașină la ochi pentru a se feri de lumina puternică, mai descheie un nasture la cămașă și păși sigur pe el, ieșind pe porțile institutului în stradă. Ajuns acolo, se uită în toate părțile după un taxi, iar după ce observă unul la capătul străzii se îndreptă spre el în timp ce scotea telefonul din buzunar.

          — Da, eu sunt. Tocmai ce am ieșit… Da, este totul OK. Te rog să începi să-ți faci planuri pentru o călătorie lungă, de durată. Da, ai auzit bine. Îți explic când ajung acasă.

          Închise telefonul și se urcă în taxi.

          — Lincoln Street, îi spuse șoferului și se așeză pe banchetă sprijinându-și capul de tetieră. Aerul condiționat îl mai învioră puțin, așa că începu să-și facă o sumedenie de planuri.

          Iar planurile trebuiau să fie perfecte…

         

          TREI LUNI MAI TÂRZIU

         

          Era a patra casă pe care o schimbau și al treilea orășel. Îi chema Fergunson și veneau de undeva de la țară, dintr-o localitate al cărei nume era imposibil de pronunțat. El tocmai se întorcea din centru, căsuța lor fiind situată undeva la periferie. O aleseseră intenționat pentru a nu atrage atenția asupra lor. Opri mașina în fața gărduțului, luă din portbagaj sacoșa cu cumpărăturile făcute și se îndreptă către ușă. Mi îi deschise zâmbitoare, ca întotdeauna, asemeni unei adieri usoare de primăvară.

          — Ai sosit, spuse ea în timp ce-l ajuta cu sacoșa.

          — Da, este totul OK?

          — E totul în regulă. Cred că o să-mi placă aici. Am început deja să fac ordine. Au venit și cei de la Comsat și au montat antena. Acum îi aștept pe cei de la Aqva Drop să ne lege la rețeaua de apă a orașului. Da, cred că este în sfârșit totul OK, mai spuse ea în timp ce așeza punga ce conținea cumpărăturile pe măsuța din bucătărie.

          Mike se așeză pe canapeaua din living, luă telecomanda televizorului și începu să butoneze.

          — Ce ai? întrebă Mi așezându-se lângă el.

          — Nimic, sunt doar obosit, îi răspunse Mike așezând telecomanda pe măsuța de sticlă din fața lor. Nici măcar nu am nevoie de asta, continuă el.

          — Cum adică, ce vrei să spui?

          Mike se concentră și televizorul, dintr-o dată, își schimbă singur programul pe canalul 8. Era un canal de știri în care o blondă focoasă anunța apropierea unui uragan extrem de periculos.

          Mi se blocă și se uită lung la el, așteptând un răspuns. Mike nu spuse nimic, doar își trecu mâna dreaptă prin păr continuând să privească știrile. Se putea însă citi încordarea pe chipul său.

          — Bine, dar… ai zis că a dispărut asta ! Așa ai zis…

          — Nu are cum să dispară, Mi, nu vorbim de o erupție cutanată. Va trebui să trăim cu asta tot restul zilelor. Acum face parte din viața noastră.

          Se întorse spre ea și o apucă strâns de umeri.

          — Sper că ai să înțelegi…

          Și Mi înțelese.

          Se ghemui lângă el pe canapea, îl luă in brațe și îl sărută tandru pe frunte.

          — Poți să schimbi canalul, te rog?

          — Zi-mi o cifră.

          — 24…

          Mike se concentră intens și imaginea de la televizor se schimbă. Sus, în dreapta ecranului, aparea cifra 24. Se întorse către soție și îi șopti la ureche cât de mult o iubește. Ea se gudură ca un copil și se așeză la pieptul lui pentru câteva secunde. Se ridică apoi brusc în picioare, cu spatele la televizor și-l întreba dacă vrea o cola rece.

          — Poți să-mi aduci o bere, te rog. Este în sacoșă, am cumpărat eu.

          — Ok, spuse Mi.

          Se întorse și făcu câțiva pași către bucătărie dar se blocă dintr-o dată. Întinse mâna dreaptă către ecranul televizorului și, abia șoptit, își strigă soțul.

          — Mike…

          Se ridică și el de pe canapea și se duse lângă soție. O luă de mână și o strânse tare, de parcă nu vroia să o scape pentru nimic în lume. Pe ecranul televizorului erau ei doi, ținându-se de mână în mijlocul camerei.

          În depărtare, se auzea tânguitul strident al sirenei unei mașini de poliție…

 

Cătălin Proteasa

Numele meu este Cătălin și m-am născut în anul 1973 într-un oraș din nordul Olteniei. Momentele de care imi aduc aminte cu plăcere din copilăria mea au fost vacanțele petrecute la bunici, vacanțe pe care nu am să le uit niciodată. Bunicul meu era un om foarte studios, citea absolut tot ce-i cădea în mâna. O bucățică de ziar dacă o găsea pe jos o ridica și o citea. Când aveam în jur de 8 ani, cotrobăind prin podul casei am descoperit ‚‚ Amintiri despre viitor ’’ a lui Von Daniken. A fost prima carte pe care am citit-o și-mi aduc aminte că mi-a luat cam o jumătate de an să o termin. Von Daniken a reprezentat începutul. După el au urmat Jules Verne, Arthur Conan Doyle, Almanahul Anticipația și cam tot ce se găsea la vremea respectivă pe piață. În anii 90 a apărut Nemira cu toate publicațiile acelea care nu se mai terminau și din care am reușit să cumpăr și eu o grămadă. I-am descoperit astfel pe Asimov, Herbert, Norman Spinrad sau Stephen King. Dorința de a scrie cred că am avut-o dintotdeauna doar că nu am dispus de timpul necesar pentru a face asta. Am început prin a scrie poezie dar mi se spunea tot timpul că îl imit pe Eminescu, pe Bacovia sau pe Pribeagu așa că, într-un final, am renunțat după ce am reușit cu chiu cu vai să public niște poezii într-o enciclopedie poetică . Subiectul din Autostopistul mi-a dat târcoale prin anii 80. Mi-au trebuit însă mai bine de 30 de ani să o pun pe hârtie. A fost ambiția mea să încep cu aceasta povestire deoarece a fost prima la care m-am gândit și, în opinia mea, era normal să fie și prima publicată undeva. Sunt conștient că nu se ridică la valoarea celor citite de mine in Gazeta SF dar sper ca pe viitor să reușesc totuși să postez și niște lucrări mai bune. Cu stimă...

More Posts