I

 

DN 13 spintecă micul sat Șopîrlița, unde vreo 250 de suflete își duc viața de pe-o zi pe alta, lucrează pămîntul și stau la șuetă seara, la asfințit, în dreptul crîșmei lui Pitpalac, centrul satului, mai important decît primăria, mai important decît căminul cultural desființat, o clădire rămasă în paragină, în care băieții satului, ăia care n-au mai plecat prin Caracal sau Craiova la liceu, se retrag în serile calde de vară cu cîte o mîndruță.

Țăranii colbuiți fac zarvă mare în crîșmă, cearta se pornește în fiecare seară și se stinge după încă o cinzeacă pe care o dă al lu’ Pitpalac, altfel s-alege iar praful de geamuri ori de mese și iar îl înjură nevastă-sa și se sparg toate oalele în capul lui că îi aduce toți bețivanii în prispă, în loc să-și facă o tarabă afară ca să vîndă „angro”.

Asta reușesc să-mi amintesc acum despre satul ăsta, atît de lipsit de semnificație pentru oricine că nici măcar nu apare pe hartă. De la Caracal o iau pe bîjbîite, cu Dacia asta obosită, spre Piatra Olt. Cică aici, la Caracal, s-a răsturnat căruța cu proști, așa-mi zicea unchi-miu cînd eram copil și-mi petreceam verile la țară, ca să scape ai mei de mine. Ce s-o fi ales de casa aia? De tanti Leana, pe care n-am mai văzut-o de zece ani și care, acum, e pregătită de ultimul drum, cum mi-a zis tanti Didina, vecina noastră. Abia o auzeam, telefonul de la primărie e atît de vechi și are conexiunile atît de ruginite încît părea ca tanti Didina vorbea dintr-un timp de demult, dar am înțeles printre sughițuri că tanti Leana a-ntors cracii-n sus, că și-a mîncat racii, că a venit popa la ea și că i-a dat ortu’.

Dacă eram într-un roman, ar fi trebuit să fie tot satul o veselie, o horă, un cîntec. Dar, încă de cînd am plecat din București, plouă și nu se mai oprește. E aproape beznă cînd farurile Daciei se proiectează pe un semn vechi, ruginit, pe care reușesc să disting „opîrli a”. Am nimerit, deci.

Satul e în beznă cu totul, nu văd nici o mișcare, casele sînt întunecate și încerc, disperat, să-mi aduc aminte cum arată cîrciuma Pitpalac – ăla e semnul pe care-l caut, acolo trebuie să fac dreapta, pe ulița aia mizerabilă în care îmi tăiam tălpile cînd unchi-miu mă trimitea, cu zece mii, după o litră de bere amară.

Opresc mașina pe partea dreaptă a drumului, la intrarea pe o uliță, apoi cobor geamul. Cîteva picături de ploaie mă lovesc pe mînă, un vînt de vară tîrzie, început de toamnă, mă face să tremur ușor și-mi încordez privirea.

„Futu-i miopia mă-sii”, mormăi încet și opresc radioul din instinct, de parcă asta m-ar ajuta să văd mai bine. „Parcă asta e. Asta e?” mă întreb și-mi iau, de pe scaunul din dreapta, haina de ploaie, o trag repede pe mine, apoi mă dau jos din mașină și privesc în dreapta și-n stînga – instinct de București – să nu dea vreo mașină peste mine.

Traversez DN 13 și mă apropii de ceea ce sper că e casa-crîșmă, bat în ușă și o voce de femeie urlă din interior: „Ai dracu’ bețivi, nici ploaia nu vă mai potolește setea, nu v-ați mai opri din băut, cristelnița și cadelnița, parcă văd că e popa iar, găunosu’ dracului.”

Ultimele cuvinte abia le mai disting, dar tot îmi dau seama că năravurile lui popa Nică nu s-au schimbat. Bețiv era, bețiv a rămas. Ușa se deschide și nevasta lui Pitpalac se holbează la mine și nu zice nimic. Mă scarpin pe cap, zic un bună seara și dau să intru în crîșmă, dar baba se uită la mine cu suspiciunea aia a țăranului care se teme de tot ce nu cunoaște la prima mînă.

„Al cui ești, maică?” întreabă baba.

Al cui sînt?, mă gîndesc și eu. „Al lu’ Leana lu’ Costache”, îi răspund și parcă fața babei se luminează.

„De la București?”

„Îhî.”

„Intră, maică, ce stai colea-n ușă?” zice și-mi face loc, apoi zbiară din toți rărunchii: „Pitpalac, dormi, dormirea-i somnu’ de veci! Mișcă încoa că veni nepotu’ lu’ țața Leana de la București!”

Să fi trecut 10 minute de cînd am intrat; în fața mea, pe-o masă șubredă, lucesc trei pahare și-o sticlă cu țuică de prune. Al lu’ Pitpalac stă pe un scaun la fel de șubred, de cealaltă parte a mesei, și nu zice nimic. Bea un pahar, îl umple, bea iar, îl umple, bea iar.

„Be, mă”, mormăie spre mine și apuc paharul, îl duc la buze și sorb un pic din țuica aia, iar moșul mormăie, se vede că-i nemulțumit că n-are cu cine sta de „vorbă”.

„Voi ăștia de la București nu beți, ai?” –  eu ridic din umeri.

„Nu te trimetea nen’tu Costache să iei bere d-aci?” – dau din cap că da.

Dă din cap și Pitpalac și mai bagă un pahar. Baba apare cu o farfurie cu bucăți de brînză, cu ardei gras, cu roșii, o trîntește pe masă și-i aruncă o privire înciudată lui Pitpalac, apoi stă pe un scaun lîngă noi, la masă, și-și toarnă și ea un pahar.

„M-a sunat tanti Didina, mi-a zis că Nana… adică… Leana lu’ Costache…”

„S-o dus, da” zice Pitpalac și mai bagă un pahar, sticla e deja goală pe jumătate.

„Păi și? Ce tre’ să fac? Eu nu știu, n-am mai… Ai mei nu prea… Ei n-au vrut să vină, că erau certați, da’ m-au trimis pe mine aici.”

Amîndoi dau din cap și se uită la mine, nu zic nimic, doar dau cîte-un pahar.

„Deci așa…” mai bîigui eu, apoi mă ridic de la masă, îmi arunc haina pe mine și ies.

Fug în mașină și pornesc motorul, mai arunc o privire și intru pe uliță încet, să nu se-afunde roțile-n noroaie. Prima la stînga e, imi zic și, încet, ajung. Uite-o, casa lu’ verișoara Alexandra, casa lu’ Ionela și, da, asta e, casa noastră, uite și casa lu’ tanti Didina, mai încolo. Aici trebuie să fie, am ajuns.

Mă dau jos din mașină și merg spre poartă încet, să nu mă prăvălesc prin noroi, dau să deschid și o potaie începe să latre, să se zbată în zgomot de lanțuri. Cîinele, normal, la ce să m-aștept, bine că-i legat cu lanțu’, că tăbăra pe mine direct. Încerc să-l liniștesc, să se oprească din lătrat – n-ai să vezi, e chitit să trezească tot satul.

„Care umbli acolo, bă?” strigă o voce de femeie și întorc privirea în toate părțile, speriat.

„Sînt nepotu’ de la București, nepotu’ lu tanti Leana, lu’ Nana!” zic tare și mă îndepărtez de poartă. În dreapta mea s-aude un zăvor tras și, în uliță, cu o umbrelă într-o mînă și o lumînare în cealaltă, iese ea. Ea trebuie să fie. „Ionela?” zic și dau să mă apropii.

„Tudorică?”

„Da.”

„Haide în casă, vino la noi, că acolo n-ai cum să intri.”

„Păi și… Nana? Ea nu e înăuntru?”

„Nu e, o duserăm la biserică mai devreme, stă acolo pînă o-ngropăm.”

Mai arunc o privire spre casă și o urmez pe Ionela, întrăm în curte și fata trîntește poarta cu putere. Dulăul nostru latră iar, apoi tace și nu se mai aud decît picăturile de ploaie și pașii noștri prin noroiul din curte.

 

„De mult se chinuia săraca, veni și doctoru’ din Pușcoveni, veni și de la Caracal un doctor, îl adusă coana Vulpea, da’ nu mai avură ce să-i facă. Avea draci în ea, așa zice Didina. Făcea spume la gură și înjura de te speriai, nu se mai oprea, numa’ cînd veni popa la ea se mai liniști oleacă. Să tot fie ca la șase luni de cînd nu s-a mai ridicat din pat” zice Ionela și s-așază pe patul din cămăruța ei. „Da’ tu, Tudorică… Nici tu nu mai fuseși pe la ea d-atîția ani, că doar știi că ținea la tine și bine i-ar fi prins să te vadă. Hai, lasă. N-ai niște schimburi? Să-ți dau ceva de la tata.” zice și se ridică, trece în cealaltă cameră și o aud cotrobăind prin șifonier, de unde îmi scoate o cămașă veche, dar curată, probabil spălată la Olteț, și o pereche de pantaloni largi, de stofă roasă.

Mă schimb, Ionela stă întoarsă, cu fața la zid, mă simt ca un amant la prima noapte cu iubita și rîd încet. Fata asta, Ionela, ce mult îmi plăcea cînd eram copii. Și acum, cînd sîntem amîndoi aici, în camera ei, în casa în care n-am intrat niciodată, că nu-mi dădea voie ta-su, și-mi trag cămașa și pantalonii pe mine, mă uit la părul ei negru, bogat, atîrnînd peste umeri. Are spatele lat, de femeie muncitoare, sub rochie i se ghicesc formele șoldurilor pline, apoi se întoarce cînd mă aude strîngînd cureaua și zîmbește la mine, în ochi îi sclipește ceva și nu știu ce să-i zic.

„Ai mîncat?”

„Nu, m-am oprit la Caracal dar n-am… Nu mi-am luat nimic.”

„Hai cu mine”, zice și o urmez în bucătăria mică, deschide butelia și aprinde focul. Într-un ceaun mare, înnegrit, aruncă apă, sare și-un praf de mălai și-amestecă cu o lingură de lemn, iar eu mă holbez prostit la ea, parcă e cea mai frumoasă femeie pe care-am văzut-o vreodată, naturalețea asta a ei de țărancă obișnuită cu munca în ogradă și-n bucătărie, cu mîini bronzate, puternice, dar care țin lingura aia de lemn de parcă ar fi școlită la cine știe ce academie franțuzească.

Nu zic nimic, stau pe o băncuță, lîngă o masă mică, mă uit la ea și ea-mi zîmbește.

„E bine că veniși tu măcar. Știu că ai tăi se supărară pe Nana că bea mult, da’ tu, Tudorică, trebuia să mai vii s-o vezi, nu s-o lași așa singură, că mereu te plîngea și se gîndea că n-are pe nimeni pe lumea asta de cînd s-o dus și nen-tu Costache. În ultima vreme slăbise și nu se mai ridica din pat, mă mai trimitea tata s-o spăl, să-i dau să mănînce, să bea, și se uita la mine cu ochii ăia de cărbune încins. Da’ bine că s-o dus, să nu se mai chinuie. De, intrară dracii în ea, așa zice Didina, și aia altă nebună. Eu știu… Nu e chiar așa, cu dracii, da’ parcă numai la ea fu așa greu, alții n-au pățit chiar așa.”

Trîntește mămăliga pe un fund de lemn. Dintr-o putină scoate o bucată de brînză, o taie, o pune pe o farfurie, apoi vine pe bancă, lîngă mine. Cu o sfoară, taie mămăliga în bucăți mari și ia, cu o furculiță bătută de vreme, din puținul de pe masă. Îmi dă farfuria, zîmbind iar la mine.

„Ia și mănîncă, ai făcut atîta drum. Bine că veniși, Tudorică, că tare ne-a mai speriat Didina, zice că Nana era neîmpăcată și că n-o să plece bine.”

Mănînc încet.

„De ce să nu plece bine? Cum vine asta?”

„Ete, că vine. Că era singură aci, nimeni nu trecea pe la ea s-o vadă și Didina zice că mai mergea noaptea la ea și o găsea cu spume la gură. Cică o dată o găsi pe jos, în genunchi, cu un șobolan rupt în două în față și vorbea, da’ Didina nu înțelegea nimic, cică deja era ca un strigoi.”

„Strigoi?”

„Da, mă, Tudorică. Că cică oamenii ăștia de rămîn singuri la bătrînețe și n-au pe nime’ lîngă ei, se acrește sufletu’ în ei și li se roșesc ochii, iar pe urmă, cînd e să se ducă, nu mai pleacă. Mor și dup-aia se ridică, bîntuie și…”

O întrerupe rîsul meu și se încruntă.

„Tudorică, nu rîde, că nu știi cum era Nana și cu alții de p-aci.”

„Bine, Ionela, nu rîd, da’ astea-s legende, povești d-alea de ne spunea unchiu’ Costache, nu mai știi? Cu strigoi, cu țăruși de argint și toate cele”, zic și rîd din nou dar fața Ionelei, ochii ei, figura ei toată e serioasă și speriată.

„Tudorică, nu glumi cu astea”, zice și mănîncă încet, tăcută.

„Ionela”, zic, „da’ taică-tu unde-i?”

„La tîrg la Osica, a plecat alaltăieri și o veni și el pînă-ntr-o săptămîna.”

„Păi și casa? Casa lu’ Nana?”

Ionela tace iar, dă din cap, apoi se ridică și eliberează masa.

„Dormi aci, că nu zice nimeni nimic, e loc la mine-n cameră.”

 

„De ce n-ai plecat de-aici, Ionelo?” o-ntreb după ce stinge lumînarea și se întinde pe patul bătrînesc, lîngă mine.

„Să plec și să mă duc unde? Am fost la școală la Caracal, am făcut destule clase. Aci e casa mea, doar n-o să-l las pe tata singur acuma, la bătrînețe. Avem ce să mîncăm, de ce să ne plîngem? Vara lucrăm la cîmp, toamna și primăvara culegem și sămănăm, iarna odihnă și trebile din casă. Doar n-o să-l las singur acuma, cînd e cătrănit ca vai de el de abia umblă, că nici nu știu cum mai are curaj să plece singur așa la Osica, la tîrg. Și-așa, n-am unde mă duce. Vară-ta, Alexandra, s-o dus și ea, a luat-o unu’ din Craiova, a dus-o colea, stă la bloc, lucrează la un magazin. Mulți s-or dus, Tudorică, nu degeaba-i satu’ ăsta tot întunecat.”

Întorc capul spre ea, îi disting conturul feței, forma nasului și parcă o sclipire a ochilor cînd își întoarce și ea fața spre mine.

„Nu-i bine aci, băiatule”, zice. „Tre’ să ne ducem toți, să lăsăm satu’ ăsta blestemat în urmă.”

Apoi tace, se-ntoarce cu spatele, respiră din ce în ce mai încet și o simt adormită lîngă mine.

Blestemat, a zis. Blestemat, de ce? De cine? În copilăria mea era totul viu și, chiar dacă erau toți săraci și se mai sfădeau, pînă la urmă se împăcau și totul era bine. Seara s-adunau bătrînele la porți și era la gura lor o turuială continuă, strigau după noi, copiii, ne urmăreau să nu furăm din cireși, din pruni. Dar acum, are dreptate Ionela, parcă nu era nici pic de viață, de cînd am intrat în sat cu mașina și pînă am ajuns la crîșma lu’ Pitpalac. Nici o lumină în case, pînă n-am dat de moș Pitpalac și baba lui, nici un lătrat de cîine măcar, pînă n-am dat de dulău’ nostru. Îmi întorc din nou privirea spre Ionela, adormită lîngă mine. Închid ochii.

 

Cînd mă trezesc, Ionela deja e ridicată din pat. O aud trebăluind, simt un miros de ouă de țară prăjite în untură care umple toată casa. Casc și mă frec la ochi, iar ea bagă capul pe ușa camerei și se-ncruntă spre mine:

„Boieru’ o vrea și mîncare adusă la pat?” zice cu reproș și apoi pufnește într-un rîs care îi luminează toata fața.

„Nu, merci, I’ll come to the table”, mă dau eu deștept, apoi mă ridic în capul oaselor, mă întind și mă cobor din patul tare pe care m-am frămîntat toată noaptea.

„Da da, fir-ai al dracu’ tu, Tudorică, și mic tot o dădeai cu d-astea de rîdeau toți copiii de tine. Parcă eu n-oi fi fost la școală.”

Ies pe prispă și mă uit înspre cerul încă acoperit de nori. Măcar nu mai plouă, dar aerul e apăsător, greoi, sufocant. Încins de căldura verii și umed de la ploaia constantă.

„Cum s-o descurca, Ionelo, tată-tu, cu ploile astea?”

„S-o descurca el, că-i om mare. Hai, mișcă la masă, că tre’ s-ajungem la biserică la unșpe.”

Am mîncat în grabă și m-am ridicat de la masă, chitit s-ajung în casa Nanei.

„Auzi, Ionelo, da’ cu dulău’ ăla ce mă fac? Nu pot nici să deschid poarta de el.”

„Lăbău? Ce prost ești, Tudorică, lasă că vă pretenesc eu, n-ai tu grijă d-asta”, îmi zice Ionela liniștită și rîde, apoi se încalță și iese cu mine la poartă.

Ulița e pustie, nici țipenie de om. Ionela o strigă tare pe tanti Didina și, cînd nu primește nici un răspuns, se uită spre mine:

„E deja la biserică baba. Ia hai să-mi arăți mașina, asta e?” întreabă, apropiindu-se de hîrbul jegărit. „N-arată așa bine cum m-așteptam, orășene.”

„Da da, știu, nu e grozavă dar… Merge. Ia, mai bine fă-ți magia pe Lăbău.” zic și o văd cum face ochii mari și-mi arde un ghiont între coaste.

„Prostule, nu mai zi de magii și farmece acuma cînd e mortu’ pe masă, nu știi că nu-i bine?”

„Da’ de ce? Că doar nu s-o scula c-aude de magie.”

„Prost mai ești, așa erai de mic.”

„Hai hai, lasă asta, introduce me to the dog.”

„Prost mai ești”, îmi zice cu ciudă și se apropie de poartă. Ridicată pe vîrfuri, se uită în curte, peste gard, dar o văd tresărind: „Tudorică, Lăbău e mort!”

Un junghi de spaimă mă încearcă și vin la gard, lîngă Ionela. Cîinele imens care păzea casa Nanei e întins pe jos, cu stomacul sfîșiat, într-o baltă de noroi amestecat cu sînge, cu organele împrăștiate în jurul lui și o ciozvîrdă de carne înfiptă în bot. Ionela pleacă de lîngă gard și-și acoperă gura cu mîinile, fără să zică nimic.

Deschid poarta și intru în curte, mă apropii de cîinele mort și mă las în jos, lîngă el.

„Ionelo, ăsta e sfîșiat”, zic. „Cine să fi făcut asta, Ionelo?”

„Strigoiu’. Înseamnă că și Nana a ajuns așa, la fel ca ăilalți”, zice Ionela, iar eu mă ridic și privesc prin curtea părăsită. Începe să plouă din nou și, în curînd, toarnă cu găleata. Ionela vine în fugă spre casă și stăm amîndoi acolo, privind spre cadavrul lui Lăbău.

„Ionelo, știi prea bine că nu există strigoi.”

„Ba există, Tudorică”, îmi zice și-și duce iar mîinile la gură, privind spre leș.

 

 

II

 

 

Drumul de la ulița noastră și pînă la biserică durează mai bine de 30 de minute. Înainte să plecăm de la Ionela, mi-am scos valiza din portbagajul mașinii și m-am schimbat în haine mai închise la culoare, „să nu se holbeze babele alea la tine”, cum zicea maică-mea. În buzunarul valizei aveam și cărămida de celular pe care am scos-o și am verificat-o – semnal, ioc. Cum mă așteptam. Mă avertizaseră ai mei că n-o să fie, că „acolo ești ca în timpu’ medieval”. Fata a apărut în prispă, îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă pînă aproape în pămînt, pe care o cam tîra prin noroaiele din curte și de pe uliță, mergînd braț la braț sub umbrela imensă pe care o țineam în portbagaj. Baticul pe care și-l legase pe cap îi ascundea complet părul bogat, negru, la fel de negru ca însuși baticul, dar nu puteam să nu îmi cobor privirea spre pieptul ei, acoperit întru totul de rochia neagră, veche și roasă, aproape prea strîmtă pentru formele ei.

Tot drumul, Ionela a suspinat – nu mi-am dat seama dacă din cauza lui Lăbău sau din cauza Nanei, care îi fusese un soi de mătușă îndepărtată prin hățișurile astea de rudenie specifice fiecărui sat de pe la noi, unde mai toată lumea e rudă cu toată lumea, fie și-n al șaptelea grad. Eu unul n-am îndrăznit să-i zic nimic. Doar priveam spre casele de pe marginea DN 13, pe care intrasem în sat, și care erau și acum la fel de tăcute ca azi-noapte, cînd am venit. Inexplicabil. În copilărie, la 7 dimineața, tot satul era deja un murmur continuu. Țăranii trînteau porțile și plecau la cîmp, femeile lor strigau după orătăniile ogrăzii, se auzeau cocoși, rațe, porci, vaci, cîini. Acum, satul pare… Mort. Ca și cum o molimă i-ar fi măcinat locuitorii și ar fi lăsat doar cîțiva în viață, ultimii oameni de pe pămîntul ăsta uitat.

„Tudorică, nu știi ce-a fost aci în anii din urmă”, îmi zice Ionela și o simt cum mă strînge mai tare de braț, se încleștează și se agață de mine. „De ce crezi tu că toate casele astea-s părăsite? Nu vezi că nu mai e nimenea aci? Nimenea nu mai e, mulți muriră, unii plecară, și o să vezi cîți am rămas.”

„Dar ce-au avut toți de-au murit?” întreb. „La noi acolo zice la televizor cînd e cu molime, cu ciume, n-a anunțat nimeni nimic despre așa ceva.”

Ionela dă din umeri și o simt cum tremură ușor, la brațul meu.

„Să te duci să vorbești cu popa Nică, dacă pe mine nu mă crezi și ai impresia că-s proastă.”

„Ionelo, nu cred că ești proastă, da’ astea-s povești din cărți. Ne-au învățat pe noi la liceu, la facultate, de strigoi, vîrcolaci și toate cele, dar astea-s mituri!” zic și mă opresc în drum. Fata își ridică privirea spre mine și mă ia în brațe, iar eu o prind cu mîna liberă și o mîngîi pe spate. „O să fie bine, o să vezi.”

„Și dacă îți spui că s-a trezit și umblă?”

„Nu se trezește și nu umblă nimeni.”

„Da’ ăilalți cum s-au trezit?”

Îi dau drumul din brațe și-i studiez trăsăturile. E albă toată, o paloare accentuată și mai mult de rochia și basmaua negre, și buza de jos îi tremură. Mă aplec spre obrazul ei și-o sărut ușor.

„O să fie bine.”

Îmi cuprinde iarăși brațul și pornim prin ploaie, spre biserică.

 

Biserica satului e cocoțată pe un mic deal. În orice punct al satului te-ai afla, e imposibil să nu-i vezi turla, de obicei lucind în soare. Aici, în Oltenia, plouă rar, dar și cînd plouă, țăranii rămîn stingheri pe la casele lor cîte-o săptămînă, se uită la cer și se minunează de cîtă apă le mai trimite „ăl’ de sus”. Mai toți își deschid butoaiele uriașe, suite pe acoperișuri, care se umplu cu totul în cele cîteva perioade cu ploi grele, iar apa aia, încălzită apoi de soare, le spală trupurile după o zi de lucru la cîmp.

Lîngă biserică stă o căsuță, nu-i deloc nouă, ba se zice că e ridicată în același timp cu biserica, pe la 1850, dar preoții care-au vegheat turma Șopîrliței au îngrijit-o cum au putut mai bine, chit că erau bețivi, hulpavi, leneși. Casa și biserica arată, dacă nu ca noi, măcar îngrijite, în contrast cu multe din casele sătenilor de aici și de prin toată Oltenia, în care ți-e și frică uneori să intri, de teamă că nu mai ieși.

Cînd pășim în biserică, toate privirile se întorc către mine și Ionela. Închid umbrela și i-o las Ionelei. Popa Nică, vizibil afumat deși încă nu-i ora unșpe, dă din cadelniță în jurul mesei din mijloc, unde e întinsă Nana. Ne apropiem, iar oamenii se depărtează un pic, întrînd în penumbra de la marginile sălii. Ionela începe imediat să plîngă, ca la un semn, și mă uit spre ea. Îmi eliberează brațul și se duce de-o parte a mesei, aplecîndu-se să sărute moarta. Atunci, popa Nică se apropie de mine, cu damf de țuică tare.

„Tu ești, Tudorică taică?” mă-ntreabă răgușit. „Că tare te mai schimbași de cînd nu te mai văzui, erai uite-atîta mititel”, zice și face un semn din cadelniță, indicînd o înălțime care nu-i trecea de genunchi.

„Eu-s, nene Nică.”

„Bine că veniși, băiatule, că tare greu ne-o fost cu toți, da’ ea tare s-o mai chinuit. Fusei s-o văd și la ea fu mai rău ca la ăi’ dinainte.”

„Adică, cum, nene Nică?”

„Lasă, lasă, că ți-oi spune după slujbă, să vii la mine colea-n casă.”

Se îndepărtează de mine și începe să cînte cu vocea groasă, împrăștiind miros de tămîie în jur. Mă dau mai într-o parte, Ionela vine lîngă mine și un grup de babe se apropie de Nana, aplecîndu-se spre masă, începînd cu vaier mare să bocească:

„Te dusăși, Leano, c-ai venit și-ai auzit c-ai adormit și ți-i somn neprihănit, și-a venit făclie și ceară dîn stupie și flori dîn grădină și ghituțe făcute, cu ață legate, cu lacrămi udate. Și te dusăși, Leano, te dusăși dîn lumea asta și ne lăsași pe noi acia singuri și părăsiți. Leano, Leano.”

Toți se apropie atunci de coșciugul Nanei, o strigă și, bocind, ies rînd pe rînd pînă mai rămînem doar eu cu popa Nică în biserică.

„Vină s-o vezi”, îmi zice și lasă cădelnița din mînă, apoi ne-apropiem de coșciug amîndoi.

Dau din cap și mă apropii încet de coșciugul cocoțat pe masă în care o văd pe Nana de aproape după mai bine de 10 ani. Parcă nu s-a schimbat deloc, are părul încă negru, înspicat ici-colo cu șuvițe argintii, iar fața îi e albă, aproape ca de ceară.

„S-o ridicat ș-o umblat de cu noapte.”

„Cum să se ridice, nene Nică, dacă-i moartă?” întreb și simt deja cum mă înroșesc la față și-mi frig urechile.

Părintele mormăie în barbă, își mușcă buzele, apoi se apropie și el de Nana, de cealaltă parte a mesei. Întinde o mînă înspre capul ei, îi atinge fruntea, apoi îi ridică pleoapele, descoperindu-i ochii. Ochi roșii. Roșu-în-roșu.

„O fi tras-o curentul”, zic într-o încercare de spirit.

„Nu-i de șagă cu-astea, băiatule”, zice popa Nică și dă din cap. „S-o ridicat de cu noapte și-o umblat, o văzui eu. Avea sînge pe față și pe mîini cînd mă uitai pe geam și-o văzui cum se-ntorcea în biserică.”

„Sînge?” zic și o idee mă străfulgeră. „Că doar n-o fi Lăbău.”

Popa își ridică privirea spre mine și s-apleacă peste coșciug.

„O murit cîinele?”

„Da, l-am găsit azi-dimineață cu Ionela, era sfîșiat, cu o bucată de carne înfiptă-n gură.”

Îl văd cum se crucește și mormăie ceva în barbă, din care nu reușesc să prind decît un „ferește”. Îi închid ochii Nanei și mă uit la părinte, cuprins încet-încet de ideea că poate aici chiar se întîmplă ceva. Prin minte îmi trec lucrurile pe care le-a zis Ionela, toate casele pustii, curțile fără orătănii. Ba parcă nici Ionela n-are vreun porc, vreo găină, vreo vacă. Îmi închid ochii o clipă, apoi îi deschid și mă uit spre părintele care deja s-a întors cu spatele, făcîndu-mi semn cu mîna.

„Haida”, zice și ieșim din biserică, apoi o luăm spre dreapta. Din cîțiva pași, ajungem acasă la popa Nică.

Odaia preotului e săracă, o masă și două scaune, un pat lipit de zid, o laviță lungă și cîteva rafturi pe care sînt aliniate cărți. Într-un colț, o plită mică așezată pe o măsuță și, lîngă, o butelie care, pe vremuri, o fi fost albastră, acum e toată numai rugină.

Popa Nică se-ndreaptă spre unul din scaune și-și scoate sutana, apoi se așază pe marginea patului, scărpinîndu-și părul încîlcit.

„E strigoi”, zice.

„Nene Nică… Nene, așa zice și Ionela. Cum să fie strigoi, nene, păi sîntem în basme aici? Voi vreți să vă bateți joc de mine că n-am mai venit aici de atîția ani, că n-au vrut ai mei să vină și m-au trimis pe mine și acuma mi-o dați p-asta cu strigoi. Am citit și eu cărți, părinte, am citit și fantasy, și horror, știu așa, cam ce-și-cum. Da’ să îmi ziceți toți că e strigoi, asta n-am cum s-o cred!”

Popa dă din cap și-și ridică ochii spre tavanul căsuței, se închină iar, apoi se ridică de pe pat, merge spre raft și ia de-acolo un volum butucănos, îmbrăcat în piele, pe care-l trîntește pe masă. Mă apropii și privesc în carte peste umărul lui. Pagini scrise și desenate de mînă, îngălbenite de vreme, pe care părintele le întoarce cu grijă pînă cînd ajunge la o schemă în care văd…

„Ia stai! Ăla e…” e tot ce reușesc să zic și-mi acopăr gura cu o palmă. Pe hîrtia veche e desenat ceva ce arată ca o combinație între un lup și un cîine de stînă, întins pe-o parte. Abdomenul e sfâșiat și se vede că zace într-o baltă de sînge, iar în bot are înfiptă o ciozvîrtă de carne, probabil inima, dacă e să mă iau după desen, la fel cum am văzut între dinții lui Lăbău.

„Iaca, îți zisei”, șoptește popa Nică și își trece mîinile prin barbă. „D-aia te chemarăm, Tudorică. Nana n-avea pe nimenea aci. Mamă-ta s-o jurat că nu mai vine acia niciodată și tu, tu ești singura rudă pe care o mai avea Leana lu’ Costache. Tu tre’ să duci treaba la capăt, noi făcurăm ce se putea face.”

Îmi trec mîinile prin păr și mă prăvălesc pe patul preotului, privind în tavan.

„Nene Nică, ce să fac eu? Nene Nică, așa ceva nu există, n-are cum să se întîmple. Asta e ca în cărți, e o nebunie, n-are cum să fie adevărat.”

„Ba iaca, că e.”

Convingerea părintelui mă lasă mut, îmi frec ochii cu mîinile, apoi mă ridic în capul oaselor, pe marginea patului.

„Voi v-ați găsit de glume cu mine. Ce v-ați zis? Lasă că-i arătăm noi lu’ ăsta, vine de la București și îi aranjăm un joc d-ăsta. Parcă văd că Nana nici nu-i moartă, a? Ce, se ridică și umblă?” întreb și încep să rîd, privind spre fața preotului care se uită la mine îndurerat, apoi se ridică și iese din casă, iar eu îl urmez.

Afară, ploaia a încetat, dar atmosfera e încă grea, aerul apasă totul în jur și norii-s așa de aproape de pămînt că par să atingă turla bisericii.

„Vină-ncoace”, îmi zice preotul și o ia încet spre partea din spate a bisericii, deschide o trapă și-mi cere să-l aștept, pînă aduce el niște lumînări. Nu reușesc să disting decît primele cîteva trepte, apoi totul e o beznă impenetrabilă.

Popa Nică se întoarce cu un felinar în care a pus cîteva lumînări pe jumătate arse, apoi îmi face semn s-o iau după el. Aici, în beciul de sub biserică, aerul e rece și umed. Zidurile au, din loc în loc, pete de mucegai, iar mirosul e greu, aproape că mă arde pe gît atunci cînd inspir, iar fiecare expirație e un repaos binevenit.

Părintele pășește încet, pare sfîrșit de oboseală, amărît de timp. Mă conduce înspre zidul cel mai îndepărtat, în dreptul unei mese lungi cît tot peretele, apoi agață felinarul de o sîrmă atîrnată de tavan.

„Iaca, asta îți trebuie.”

Ridică în mînă un țăruș lung, de un argintiu perfect, pe care mi-l oferă. Îl prind și îl studiez îndeaproape: încrustat pe o parte cu simboluri pe care nu le cunosc, dar pe care mi se pare că le-am văzut în cartea pe care mi-a arătat-o părintele și pe cealaltă parte cu ceva ce par a fi casete din benzile desenate, în care reușesc să disting imagini cu un individ care înfige țărușul în pieptul cuiva întins într-un coșciug. Atunci chiar pufnesc în rîs:

„Da da, asta e Dracula, știu. Bună carte. Părinte, tu ai fost la Litere înainte de Teologie, zi drept!”

Mina părintelui rămîne serioasă. Apucă de pe masă un ciocan ce pare să fie tot din argint – sau, în orice caz, suflat în argint.

„Rudă de-a doua spiță să scape locu’ de strigoi”, rostește el, aproape ca o incantație.

„Rudă de-a doua spiță să scape locu’ de strigoi.”

„Rudă de-a doua spiță să scape locu’ de strigoi.”

Mă uit la el și simt un fior pe șira spinării. Apuc ciocanul în mîna liberă și mă uit la ustensilele astea, la uneltele astea medievale folosite în cine știe ce ritualuri așa-zis vrăjitorești.

„Ascultă, nene Nică. Eu o să las astea aici. Acuma, matale faci ce vrei, bine? Da’ Ionela pregătește de pomană cu tanti Didina și mîine tre’ să o-ngropăm pe Nana și, în orice caz, astea-s povești, bine? Am citit eu din astea cu strigoi și vampiri, era și una a lu’ Eliade destul de bună, da’ astea-s povești, bine, nene Nică?”

Mă apropii și îmi las o mînă pe umărul bătrînului care, după vorbele mele, pare și mai ofilit. Îl las acolo și ies, ghidîndu-mă spre trepte după lumina săracă de afară.

 

 

III

 

 

E un miros de iarbă udă, de fîn proaspăt cosit. Merg pe marginea DN 13 cu celularul în fața ochilor, încercînd să prind un pic de semnal. Cînd m-am întors la mașină, am auzit vocea Ionelei din curtea ei și o altă voce, probabil a Didinei pe care nici n-am apucat să o salut. Doar am luat celularul din portbagaj și am plecat în căutarea semnalului, undele astea invizibile care, minune mare, îți poartă vorbele prin aer.

Numa’ că, ce să vezi?, semnalu’ ia-l de unde nu-i. Merg de jumătate de oră deja, pe drum m-am întîlnit cu o babă care trăgea de-o roabă plină cu fîn. I-am mormăit un bună ziua și ea a mormăit la rîndul ei un bună ziua, „maică”, apoi am continuat să merg încet-încet, cu mîna întinsă în față. Aproape am pufnit în rîs cînd mi-am amintit de faza din „Aliens”, cînd soldații se uită pe radar ca să detecteze mișcările monstrălăilor. Oare pe ăla îl știe popa Nică? Mare figură mai e. Auzi, să aibă țăruși pregătiți, asta e prea de tot.

Tot mergînd, trec pe lîngă unele ulițe pe care le recunosc, probabil că pe aici mă jucam în copilărie. Mai am un pic și ajung la marginea satului, unde o curbă mare duce spre halta Șopîrlița. Dar, ia stai. Ia uite, uite primăria. Asta e, cum de nu mi-a dat prin cap? Telefonul de la primărie.

Mîndru nevoie mare urc cele trei trepte ale primăriei și bat în ușa masivă, aștept o vreme, apoi mai bat o dată. La poarta de lîngă clădirea primăriei iese… Un domn, aș zice. N-arată deloc a țăran, parcă mai degrabă e un proaspăt absolvent de medicină care-a fost repartizat în mijlocul nicăieri.

„Ce doriți?” zice.

„Păi… mă-ntrebam dacă n-o fi primarul pe aici, aș vrea să folosesc telefonul, că semnal pentru celular nu-i”, încerc să-i explic, coborînd treptele înspre poarta de unde mă privește și dă din cap.

„Da, sigur, poftiți. Dumitru Stoica”, îmi zice, întinzînd o mînă fină, de orășean, spre mine. I-o strîng și mă prezint, zîmbind. E-un om care parcă îți inspiră încredere. Sînt convins că, dacă îi povestesc prin ce am trecut, o să rîdă (la fel ca mine), n-o să creadă (la fel ca mine).

„Da, păi… Eu sînt primarul și veterinarul satului”, îmi zice, trăgînd poarta după el, apoi scoate un mănunchi de chei din buzunar și urcăm treptele primăriei. Descuie ușa și intrăm. E o răcoare incredibilă în casele astea vechi, țărănești, parcă mă trece un fior cînd Dumitru închide ușa în urma noastră, oprind aerul umed și fierbinte de afară să intre în încăpere.

„Știu că înainte, acum vreo 10 ani, era primar un nene Cristian, Cristinel, așa ceva.”

„Da da, nea Cristinel. L-am apucat și eu o vreme, sînt aici de cinci ani, da’ abia de vara trecută mi-au dat primăria în grijă. Însă ocupația mea principală e cea de veterinar”, îmi explică în timp ce descuie o cameră din partea dreapta, biroul primarului, observ.

„Dom’le, da’ ce e cu satul ăsta? Unde au plecat toți?”

Îl văd cum se schimbă la față, se albește și se așază pe scaunul de la birou. Își drege glasul și se trage ușor de gulerul cămășii pe care o poartă închisă pînă sus, apoi îmi face semn spre telefon:

„Mai bine… Poftiți…”

Mă uit spre hîrbul de aparat și dau din cap, apoi mă apropii. Îmi verific agenda celularului, apoi formez numărul de acasă, stînd în picioare în dreptul ferestrei care dă spre DN13. Un apel, două, trei, patru.

„Să vezi că nu-i nimeni acasă”, îmi zic în barbă dar, chiar atunci, aud vocea mamei la telefon.

„Alo, mamă. M-auzi? Eu te aud. Da, am ajuns bine. N-am semnal de nici un fel pe celular, să știi, te sun acuma de la primărie. Alo! M-auzi? Da, s-aude rău. S-a schimbat satul, nu mai e ce-a fost. Ne-am dus azi-dimineață la biserică, l-am văzut și pe popa Nică. Mîine o-ngropăm pe Nana și în cîteva zile mă-ntorc, să știi. O pup și pe Ionela, și pe Didina, da, da. Voi? Bine? Tata e bine? Bine, mamă. Bine, sărutmîna.”

Închid și mă întorc iar spre Dumitru, care-și sprijină capul cu o mînă, iar cealaltă mînă o ține pe piept.

„Sînteți bine?”

„Nu-s așa bătrîn, poți să-mi zici Dumitru.”

„Ești bine?”

Se ridică de la birou, făcîndu-mi semn să-l urmez.

„Hai mai bine să gustăm ceva, îți povestesc totul la masă”, îmi zice și ieșim. Încuie ușile conștiincios, apoi coborîm treptele și intrăm în ograda lui, o curte lungă, deloc lată, cu o boltă de viță de vie din care încă mai picură stropi de apă de la ploile din ultima vreme. Sub boltă, o masă lungă, cu două bănci de lemn de-o parte și de alta, iar pe masă o mușama pe care-s așezate cîteva pahare și două farfurii. Se vede că urma să ia prînzul și mă rușinez un pic, dar numai un pic.

„Ano, să mai aduci o farfurie, avem un musafir”, zice cu voce tare și, din pragul ușii, un chip de fată tînără își face apariția. „Soția mea, Ana”, zice și-ntinde mîna spre tînăra care iese din casă, apropiindu-se de noi. Îmi strînge mîna și mă prezint, apoi dispare din nou în casă.

„Deci… Deci.”

„Deci… Deci după voi a sunat tanti Didina.”

„Da. Se aude așa de prost telefonul ăla, abia am înțeles ce zicea.”

„Știu, dar mai durează pînă or ajunge cu liniile noi de telefon și aici. N-au ajuns nici la Pușcoveni încă. Mai durează. Iar celularele alea, nici atît, abia în Caracal se prinde ceva semnal.”

Ana iese din casă cu o farfurie pe care o pune în fața mea, cu tot cu o lingură învelită într-un șervet. Îi mulțumesc și îmi zîmbește subțire, apoi dispare iar în casă.

„Nu înțeleg dacă treaba asta-i o glumă. Azi-dimineață am găsit cîinele Nanei lu’ Costache, era spintecat în curte. Ionela, vecina Nanei, a avut un șoc și a-nceput să vorbească de strigoi, la fel și popa Nică și mie mi se pare că aici se regizează o scenetă sau ceva. De unde li s-a năzărit povestea asta?”

Dumitru își trece mîinile prin păr, tușește, apoi își scoate pachetul de țigări, își aprinde una și mi-l oferă și mie. Îl refuz, dar nu zice nimic, doar fumează în tăcere o vreme, privind la mușama. Din casă, un miros de mîncare începe să mă îmbie, iar stomacul meu protestează, înfometat.

„Nu-s povești. Nu-ncearcă nimeni să-și bată joc de tine.”

Vorbele veterinarului mă lovesc în moalele capului, iar acum e rîndul meu să nu mai pot vorbi. Ana iese din casă cu o oală mare, verde, cu ciorbă aburindă, din care ne servește pe amîndoi, apoi își pune și ea o porție mai mică în farfurie.

„Mănîncă, vorbim pe urmă”, zice Dumitru și dau din cap, încă incapabil să vorbesc, dar încep să mănînc. Gustul ăsta, gustul ciorbei făcute de femeia lui Dumitru parcă mă aduce în simțiri, încep să îmi revin și mănînc mai cu poftă, cîteva broboane de sudoare îmi acoperă fruntea, apoi mă șterg la gură cu șervetul.

Fata se ridică de la masă și se-ntoarce, în curînd, cu o mîncare de cartofi, mămăligă și trei farfurii curate. Ne servește și mîncăm. Dumitru întinge o bucată de mămăligă în sosul de pe fundul farfuriei. La fel fac și eu. Ana strînge farfuriile, Dumitru se ridică, o sărută pe obraz și-i mulțumim amîndoi pentru masă, apoi dispare din nou în casă.

Își scoate iar pachetul de țigări, mai aprinde una, trage un fum, expiră, apoi se sprijină în coate, aplecat ușor spre mine.

„Ascultă… Oamenii ăștia-s amărîți. Nu-i duce mintea să facă așa poveste. Asta se întîmplă cu adevărat.”

„Cum să se întîmple cu adevărat? Cine-a mai auzit de strigoi vreodată?”

„Uite, că se-ntîmplă, crezi ori ba, se-ntîmplă. Am văzut cu ochii mei strigoii. E un blestem la mijloc, cineva i-a legat pe oameni de locurile astea. Unii au încercat să plece și am aflat apoi vești că au murit. Accidente teribile, unii călcați de tren sau de autobuz, alții sinuciși. E ceva care-i ține pe toți legați. Ori stau aici și poate apucă să mai trăiască, ori pleacă și mor după cîteva zile.”

Convingerea cu care vorbește doctorul mă șochează.

„Adică, stai un pic. Adică îmi zici că tu, medic veterinar, școlit, unde?, la București?, tu crezi că treaba asta-i adevărată? Și toate animalele țăranilor? Alea unde au intrat, în pămînt? Sau ați ajuns sat de vegetarieni între timp?”

Doctorul se încruntă și-și drege glasul, vizibil deranjat de mica mea izbucnire.

„Ascultă. Și eu am crezut că e ceva ce ascund oamenii ăștia, că e un fel de piesă de teatru regizată de vreunu’ pus pe șotii, că cineva îi organizează. Prima oară l-am bănuit pe Cristinel, fostu’ primar, era glumeț din fire, mă-nțelegi? Dar am văzut cu ochii mei cum noaptea se ridică mortul de pe masă și pleacă spre casa lui, unde a trăit, și-și omoară animalele și rudele și… Doamne, ce-a mai fost. Primul a fost nen’tu Costache. Acum vreo trei ani am organizat o patrulă și l-am urmărit noaptea, mergea încet, o luase pe uliță și s-a dus pînă acasă. L-am prins atunci și popa Nică ne-a zis ce e de făcut și tanti Leana… S-a ocupat. Strigoii ăștia nu mor decît dacă cineva din familia apropiată, o rudă de gradul unu sau doi sau cam așa ceva, le înfige țărușul prin piept. Pe urmă a murit și Floarea lu’ Cioacă și bărba-su a trebuit să o mai omoare o dată, să scăpăm de necurat. După două săptămîni l-au găsit vecinii spînzurat în prispă.”

Țigara ajunge pînă la degete și-l frige. O stinge, apoi aprinde alta.

„Uite. E adevărat. Tot ce-ai auzit e adevărat. Oamenii ăștia n-au înnebunit. Sau, dacă sînt nebuni, înseamnă că și eu sînt nebun, că îmi închipui că văd strigoi. Da’ îți spun eu, ăsta e adevărul.”

Sînt incapabil să vorbesc. Cuvintele doctorului parcă m-au secerat, nu pot decît să stau pe bancă și să mă uit la el. Se ridică, intră în casă, apoi se întoarce cu două pahare și o sticlă, toarnă și îmi pune paharul în mînă.

„Bea, o să te simți mai bine.”

Beau.

„Vreau să văd cu ochii mei.”

Nu zice nimic, doar dă din cap afirmativ, umplîndu-mi din nou paharul. Îl beau și pe ăsta.

„Diseară. Diseară mergem să stăm de pîndă lîngă biserică. Ia-o pe Ionela și veniți acolo cînd se lasă noaptea.”

 

 

 

 

 

 

IV

 

 

Cînd intru pe ulița noastră și trec de casa Alexandrei, încerc să arunc o privire în curte la Ionela, dar gardul e mult prea înalt și nu reușesc să văd nimic, însă aud voci. O aud pe Ionela, o aud pe tanti Didina și încerc să evit cît mai mult întîlnirea cu ea – știu că urmează să mă țocăie pînă mă albesc și să mă ciupească de obraji. Nu mi-a plăcut asta nici în copilărie, nu-mi place nici acum. Așa că mă-ndrept spre casa noastră și descui poarta. Cineva, probabil Ionela, a luat leșul cîinelui și a măturat locul, acum nu se mai vede decît o pată închisă la culoare în praful încă umed.

Intrat în curte, îmi ridic privirile spre casă și simt un junghi în coaste. Casa asta… În casa asta s-au întîmplat multe. În casa asta mi-a fost rău, mi-a fost bine, mi-a fost cald și frig, în casa asta am citit toate romanele lui Sven Hassel într-o vară, iar pe urmă am visat că sînt soldat și că mă ascund prin tranșee.

Urc cele cîteva trepte pînă la ușa scorojită, încă verde pe alocuri, o deschid și intru pe holul improvizat. Dacă nu ar fi fost închis cu ferestre, ar fi avut rol de prispă, dar așa pare mai degrabă un balcon de bloc. Imediat în stînga e trapa care duce spre beci, unde mă furișam după borcane de dulceață pe care le mîncam cu Alexandra și Ionela. În față, o cameră înaltă, în care dormeau Nana și unchiul Costache; acum nu mai e aici decît un pat mare, o carpetă înflorată pe perete și un covor roșu-alb întins pe podeaua de ciment. Din camera asta trec direct spre o a doua încăpere, în care dormeam eu cînd veneam în vizită și în care am auzit, de multe ori, că ar fi trebuit să doarmă copiii Nanei, copii pe care ar fi vrut să-i aibă dacă i-ar fi fost scris, dar n-a fost. Camera asta are, pe lîngă obișnuita carpetă de pe perete, pat și covor, un șifonier mare, solid, de lemn închis la culoare, de care mă apropii și îl deschid. E aproape gol, doar cîteva rochii ponosite, pulovere, baticuri și o pereche de cizme de cauciuc, toate însoțite de-o molie care iese la aer.

Mă întorc în holul-prispă și merg spre capătul din dreapta, a treia încăpere, a cărei ușă abia reușesc s-o deschid. Mă împing mai tare în ea și o cam lovesc de perete, apoi intru în odaie. Parcă nu s-a schimbat nimic de cînd am intrat ultima oară aici, îm debaraua în care unchiul Costache își ținea sculele. Găsesc o menghină, o bormașină demontată, un pick-up vechi, de lemn, cutii și cutiuțe pline cu șuruburi, pînze de bomfaier, fierăstraie, foarfece, cîteva lopeți și cazmale, un baros, cîteva ciocane, șurubelnițe – toate acoperite de un strat gros de praf. Închid ușa cu grijă, apoi ies afară, mă așez pe trepte și îmi las capul în palme. Simt o fierbințeală în ochi, îmi șterg o urmă de lacrimă și mă uit spre ulița pustie. Cîteva raze de soare străpung norii grei, luminînd livada de pruni de pe cealaltă parte a uliței.

După o vreme mă ridic, ocolesc bătrîna casă, ajung în curtea din spate și intru în căsuța micuță cu rol de bucătărie și sufragerie. Aragazul alb încă tronează în dreptul ferestrei care dă spre grădină. Lîngă el – butelia scorojită. Cîțiva butuci groși, înalți, acoperiți cu perne vechi și roase, serveau drept scaune pentru masa joasă, rotundă, acoperită cu o mușama veche, tăiată din loc în loc.

Ocolesc căsuța și, în spatele ei, găsesc vatra în care obișnuia Nana să facă vara focul și să coacă porumb, porumbul ăla care mirosea încă din uliță și după care alergam ca nebunul. Mă sprijin de unul din stîlpii care susțin micul acoperiș de deasupra vetrei și oftez, privind în jur. Cîțiva metri mai încolo e grajdul, acum gol, iar plantele par destul de pîrjolite, deși a tot plouat în ultima vreme. Se vede că Ionela n-a reușit să se ocupe și de grădina Nanei. În fundul curții tronează marele nuc, sub care mă așezam și citeam sau dormeam ziua. Lîngă nuc e fîntîna, de care mă apropii și încep să-nvîrt de manivelă. Aud găleata urcînd, iese și o culeg din hău, o așez pe marginea de piatră solidă și-mi afund mîinile în apa rece, înviorătoare. Sorb de cîteva ori, îmi curăț fața, îmi umezesc părul. Soarele a ieșit de-a dreptul acum, iar grădina îmi apare, prin ochii întredeschiși și genele ude, aurită, incendiată. Îmi mai dau o dată cu apă pe față, apoi mă duc în dreptul nucului, mă sprijin de el și mă las jos încet. O nucă, încă acoperită de învelișul ei verde, cade aproape de mine. Îmi amintesc de vorbele unchiului Costache, îmi zicea mereu că nucile nu se culeg niciodată, le mănînci doar pe alea care cad singure din pom. Așa, ca asta, pe care o culeg de pe jos acum, îi îndepărtez haina verde și o sparg între două pietre lăsate lîngă nuc special pentru activități de genul. Gustul ușor amărui îmi strepezește dinții și mă face să zîmbesc.

Din curtea Ionelei se aud mai multe voci – consiliul babelor, desigur. Oftez din nou, îmi ridic privirea spre coroana nucului, apoi mă ridic cu totul și părăsesc grădina, trec pe lîngă bucătărie, pe lîngă casa mare, pe lîngă cotețul cîinelui. Ajung la poartă, o deschid și ies în uliță. Hîrbul e bine-mersi, strălucește (acolo unde nu a sărit vopseaua) în razele soarelui.

Mă-ndrept spre poarta Ionelei.

 

 

V

 

 

De cum mă vede, tanti Didina se repede spre mine și, cu mîinile ei îmbătrînite, cu pielea zbîrcită, uscată, mă prinde de obraji.

„Ptiu, Tudorică, că mare te făcuși, ete la el cîta bărbatu’ e și cum își poartă el păru’ ca Ieminescu, mînca-l-ar baba să-l mînce”, și imediat mă băloșește pe toată fața.

„Sarutmîna, tanti Didina, sărutmîna”, tot dau eu, voinicește, încercînd să scap din brațele babei. N-ai să vezi, cînd s-a pus pe treabă nici că se mai oprește. Tot grupul de babe se face cerc în jurul meu și fiecare s-apropie, mă ia la țocăit, mă dă mai departe. Sînt poșta babelor, ce să mai zic? Ionela stă pe prispă, cu mîinile la gură, încearcă să nu rîdă și eu mă-ncrunt spre ea. Atunci, nu se mai abține și lasă să-i iasă un hohot de rîs.

„Da da, rîzi, ți-o plătesc eu, Ionelo”, zic cu voce tare iar fata rîde și mai și, se ridică de pe prispă, vine spre asediul cetății Tudorică, mă ia de mînă și mă trage dintre babe.

„Ho, mai lăsați-l, că-i prost”, zice răspicat, iar eu mă cam încrunt la ea. Îmi face cu ochiul și-mi zîmbește larg, apoi mă duce binișor pînă-n casă, închide ușa și, dintr-o dată, se schimbă la față:

„Unde fuseși pînă acuma, ă?”

„Păi…”

„Cum, păi? Tre’ să facem atîtea pentru parastas și tu umbli teleleu prin sat, ă? Spune drept!”

Mă holbez la ea, prostit, iar ea izbucnește în rîs și se agață de gîtul meu. Nu știu ce să mai cred, dar o prind în brațe și o strîng ușor.

„Ce-a mai fost și asta?” întreb.

„Nu știi de șagă, bag seama.”

„Șagă, șagă, da’ prea m-ai luat tare.”

„De, Tudorică, moale nici n-am cum”, zice și rîde din nou, apoi îmi dă drumul. „Vorbiși cu popa Nică?”

„Da, și cu doctorul am vorbit.”

„Cu Dumitru? Da’ cum dăduși de el?”

„Am fost la primărie să dau un telefon acasă, celularul văd că n-are semnal deloc.”

Scot cărămida din buzunar și mă uit la ecran. Nu numai că n-are semnal, nici baterie nu mai are, observ acum. Ionela se-ndreaptă spre plită, învîrte în cratițele cu mîncare, gustă dintr-una, mai adaugă un praf de sare și apoi se-ntoarce iar spre mine.

„Și?”

„Și… Eu și doctorul vrem să pîndim diseară la biserică. Să văd eu dacă se ridică.”

„Deci nici acuma nu crezi.”

Rămîn tăcut. Ionela merge spre banca de lîngă masă, s-așază și trage un oftat. De afară se aud glasurile babelor, sporovăind întruna. Mă așez alătur, o privesc, îi iau mîna într-a mea și îi simt pielea rece, citesc amărăciune pe fața ei.

„Tudorică, om fi noi oameni de la țară, da’ proști nu sîntem, să știi.”

„Ionelo…”

„Nu nu, lasă. Să știi că toată asta de la nen-tu Costache vine.”

„Păi ce treabă are el cu astea?”

Ionela își ridică capul, privind în ochii mei, mîna îi tremură ușor, la fel și buza de jos.

„L-a încurcat o vrăjitoare și l-a blestemat, el s-a ridicat primu’ din pămînt.”

Vorbele Ionelei parcă mă lovesc în moalele capului.

„Ce vrăjitoare, Ionelo? Parcă erau strigoi pînă acuma, acuma ați dat-o pe vrăjitorii?” zic și mă ridic brusc, împingînd mîna fetei.

„Tudorică, nu țipa că ne aud babele, auziși?” se ridică și ea, înfuriată. „E-o casă colea, în cîmp, o văzui eu cu alții din sat și credem că acolo-i ascunsă vrăjitoarea.”

„Bun, și ce-i cu moș Costache?”

„Pe el îl prinse vrăjitoarea. Cică de ani mulți, d-aia nici nu făcură copii, el și Nana, că nu-l lăsa aia. Și cînd n-a mai vrut să meargă la ea, cred că l-a blestemat și d-aia a și murit. Cînd veniră ai tăi la înmormîntare acu’ trei ani a fost totu’ bun-frumos și, pe urmă… pe urmă începură toate relele.”

Pufnesc la ce zice, mă apropii de aragaz și mă uit în oalele de pe foc, gust dintr-o tocană de cartofi.

„Și l-a blestemat vrăjitoarea și d-aia-s toți morți și nu mai sînt animale-n sat, nu?”

„Prostule, nu mai vorbi așa. Animalele-s toate la marginea satului, merge doctorul și le-ngrijește și le păzesc sătenii, le puserăm acolo în țarcuri. Strigoiu’ vine prima oară după animale, pe urmă după rude, pe urmă omoară pe cine apucă ca să vie toți după el, pe lumea ailaltă. Nen-tu Costache s-a dus primele dăți după orătăniile din curte și le găsea Nana moarte dimineața și ce mai plîngea. Tot satu’ se mira, că nu se fura nimic. Strigoiu’ doar le omora, le împrăștia toate cele colea-n țărînă și pleca. Cic-așa-însemnează locu’, ne-a zis popa Nică.”

„Păi bine, măi, oameni buni. Și voi, cînd ați văzut că se întîmplă d-astea, ce-ați făcut?”

„Ce să facem, Tudorică? Nu știi cum e strigoiu’, da’ vezi tu diseară. Nu-l oprește nimica, noi aci sîntem mai mulți oameni bătrîni, tinerii plecară pe la orașe, pe la alte țări. Noroc cu Dumitru, că el ne mai ferește, îl sfătuiește popa Nică, e mai în putere.”

Mă-ntorc spre Ionela, o văd că dă să plîngă, o prind în brațe și-o mîngîi pe cap, prin batic.

„Și Nana? Ea cum… De ce e așa?”

„Toți sîntem așa, pînă n-o dispărea vrăjitoarea nu scapă nimeni. Nen-tu Costache a adus boala aci și cine-a murit, de trei ani încoa, s-a ridicat și-a mers. Da’ Nana.. La ea a fost altfel. Înainte se făceau strigoi după moarte, da’ ea-ncepuse dinainte să moară.”

Stăm în tăcere, îmbrățișați. Nu mai știu ce să-i zic și pare că nici ea nu mai vrea să vorbească despre asta. E necăjita, oftează și se apasă de mine.

„Ionelo”, zic, ”diseară vino cu noi. Găsim noi o soluție, pînă la urmă.”

Fata suspină și-și trage baticul de pe cap, se șterge cu el la ochi, apoi se ridică și dă o tură pe la aragaz, să mai verifice oalele.

„Viu, da’ înainte să scăpăm de babe. Tu du-te și hodine-te puțin.”

„Da, da, bine, că somn îmi trebuie mie acuma”, mă dau eu cal breaz, dar fata mă privește și pe fața ei se vede că știe ce-are la ușă. Își ridică un colț al gurii, dă din cap, apoi își leagă iar baticul și iese din casă fără să mai zică ceva.

Oalele mari de pe foc bolborosesc, mireasma mîncării umple toată bucătăria. Chiar și cînd trec în dormitorul Ionelei, încă mai simt miros de tocană, de ciorbă, ba și mirosul de colivă fiartă îndelung. Mă întind pe pat și mă uit la tavanul crăpat din loc în loc, cu o pată galbenă într-un colț pe unde s-a infiltrat apa de la ploaia recentă. În curte, una din babe trage o chiuitură, la geamul camerei văd, prin perdea, siluete, le privesc configurîndu-se într-un dans al morții căruia i se alătură un bocet groaznic, jos, îndelungat.

Locul ăsta uitat de lume, mijlocul-nicăieri, mă atrage prin tot ce văd, prin fata asta pe care n-am crezut-o niciodată așa frumoasă în adolescență, prin babele astea care m-au înconjurat să mă pupe deși, în afara Didinei, nici una nu mă cunoștea. Ba și Dumitru, care și-a deschis casa pentru mine și m-a poftit la masă, și Ana, femeia lui tăcută, și ei mă atrag aici, în satul ăsta aproape primitiv. Poate numai nevasta lui Pitpalac trage-n jos nivelul.

Închid ochii. Doar un minut.

 

 

VI

 

 

„Trezește-te”, aud o voce șoptită și mormăi. Îmi ridic mîinile și mă frec la ochi, apoi îi deschid și privesc prin întuneric. Doi ochi aprinși, ca doi cărbuni abia scoși din flăcări, sclipesc în bezna camerei. Dau să mă ridic, dar chiar atunci ochii se proțăpesc în fața mea, la cîțiva centimentri. Un miros greu, de putreziciune, mă izbește și aproape că încep să tușesc. Îmi simt încheieturile încleștate, apăsate de pat, apoi tot trupul îmi e apăsat, o greutate din altă lume mă înfundă în arcurile saltelei. Cîteva pocnesc și le simt cum mă împung în spinare, de-a lungul coloanei vertebrale. Fața se apropie de mine, ochii mai că se ating de ai mei și totul parcă ia foc în jur.

„Trezește-te”, aud din nou, dar de data asta vocea e profundă, hîrîită, venită de nicăieri și de peste tot.

„Trezește-te”, simt o mînă pe umăr.

„Trezește-te, prostule”, și vocea e din nou subțire, jucăușă. Cineva mă zgîlțîie.

Strîng din ochi și încerc să-mping greutatea de pe mine, să mișc bolovanul care mă zdrobește. Deschid iar ochii și, în penumbra camerei, o văd pe Ionela.

„Ce-a mai fost și asta?”

„Ce să fie? Visai”, spune fata simplu și se apleacă, mă atinge pe frunte. „Vise rele?”

Dau din cap și mă ridic în șezut, la marginea patului.

„Așa cred.”

„Iaca, acuș vine noaptea. Haida să vedem unde-i Dumitru.”

Mă ridic, trec în bucătărie, iau o cană cu apă din găleată și ies cu ea afară, pe prispă. Îmi torn în palmă un pic, îmi umezesc fața și părul, apoi sorb încet din cană pînă o golesc. În spatele meu, Ionela trage ușa și o închide cu zgomot. S-a schimbat, între timp, a lepădat rochia neagră, veche, și nici basmaua nu o mai poartă acum. În schimb, poartă un maiou de culoare închisă și o pereche de pantaloni cam lălîi, prea largi pentru ea, pe care i-a legat la brîu cu-o curelușă subțire de piele.

„Haida, Dumitru o fi ajuns deja”, îmi zice și pornim.

Mergem repede. Cerul e senin iar luna strălucește, aruncă o lumină pe care, în alte circumstanțe, aș considera-o aproape romantică, dar acum pare a fi doar stranie, nelumească. O folie de aluminiu întinsă peste casele pustii din sat, peste ulița noastră, peste DN 13.

Ajungem la biserică și mă încrunt.

„Îl vezi?” întreb.

„Da, uite-l”, zice fata și-mi arată, cu o mînă, niște lăstărișuri la vreo sută de metri de biserică, în care, da, parcă zăresc o siluetă. „Haida”, zice și o ia la pas.

O urmez și ajungem imediat. Dumitru o salută pe Ionela cu un „sară bună”, pe mine cu-o strîngere de mînă, apoi ne punem pe așteptat.

„E, și dacă nu se ridică?” zic. Imediat, cotul Ionelei se înfige în coastele mele.

„Taci, prostule.”

„Șșș… Ia gata!”, șoptește Dumitru. „Uite-o, ce ți-am zis!”

Mă încrunt și-ncerc să zăresc ceva, dar în lumina lunii totul pare negru-argintiu, nu disting nici o nuanță, iar hainele negre pe care le purta Nana în biserică o fac, pentru mine, invizibilă.

„Futu-i miopia mă-sii. Unde, mă?”

„Prostule, pune-ți ochelari”, o aud pe Ionela și, chiar atunci, reușesc să o disting.

„Imposibil”, zic și fac cîțiva pași înspre silueta care se apropie de noi. Merge încet, dar ferm, fără să se clatine și fără să se uite în stînga sau dreapta. E din ce în ce mai aproape, simt cum Dumitru și Ionela mă trag de cîte un braț, mai adînc în lăstăriș, departe de marginea drumului. Ionela își duce un deget la gură și-mi face semn să tac, dar eu sînt oricum incapabil să mai zic ceva.

La 20 de metri de noi e Nana. Leana lu’ Costache. Nana, pe care am văzut-o azi în coșciug, în biserică, moartă de-a binelea. Sau nu era moartă? Eu n-am atins-o. Poate era o păpușă. Poate, cine știe, ăștia chiar s-au apucat să facă un soi de teatru experimental pe seama mea și, dacă mă duc acum în biserică, o să găsesc manechinul cu mulajul feței mătușii mele încă în coșciug. Da da, bine jucat, băieți, felicitări, Nana se întoarce la biserică și rîde de mine, alături de toți ceilalți.

„Imposibil”, zic iar. Șontîc, șontîc, Nana se îndepărtează de noi și eu ies din lăstăriș, urmat de Ionela și Dumitru. „Voi faceți mișto de mine”, zic și-o iau la fugă spre biserică. „Acuma mi-am dat seama ce vreți voi să faceți”, strig și îi aud și pe ei urmîndu-mă.

Dau buzna pe ușa bisericii. Coșciugul e tot acolo, în mijloc, înconjurat de candelabre înalte, pline cu lumînări aprinse. Mă apropii și-mi simt inima galopînd – coșciugul e gol, locul în care era întinsă Nana încă are forma trupului ei, ca un mulaj al morții.

„Nu-ți joacă nimeni feste”, îmi zice Dumitru și se apropie, mă prinde pe după umeri și mă trage afară. „Trebuie să faci asta. Dacă nu faci asta, nimeni nu o să ne mai poată scăpa de ea. Ionela nu poate s-o omoare, nici eu, nici nimeni altcineva. Tu ești singura rudă apropiată care mai poate să rezolve asta.”

Ionela iese din biserică, ieșim și noi. Fata se duce spre căsuța lui popa Nică, bate la ușă și intră, iar eu rămîn în fața bisericii, cu Dumitru, care-și scoate pachetul de țigări. De data asta nu-l mai refuz. Îmi aprinde țigara de la chibrit, inhalez fumul tare, puturos, apoi mă așez pe una din treptele de la intrarea bisericii.

„Imposibil. Asta n-are cum să se întîmple.”

„Ba se-ntîmplă. Și cred că știu și unde e vrăjitoarea care ne-a blestemat. Da’ trebuie să scăpăm de strigoi în noaptea asta. Nu mai sînt animale în curtea ei. Dacă dă peste vreun sătean și-l omoară, o să mai avem încă un strigoi.”

Trag din nou din țigară și o aud pe Ionela ieșind din casa părintelui. Se apropie cu țărușul într-o mînă, cu ciocanul în cealaltă și mi le întinde fără să zică nimic. Zdrobesc țigara de treaptă, mă ridic, iau uneltele din mîinile fetei și le privesc pentru a doua oară pe ziua de azi. În lumina argintie par a avea o aură, o sclipire care emană din ele, ceva purificator, indescriptibil.

Ionela mă ia în brațe, îmi sărută buzele și mă strînge tare, iar Dumitru pufnește:

„Hai, bă, puteți să vă pupați și după.”

Pornim pe urmele strigoiului.

 

 

 

 

 

VII

 

 

Fugim de-a lungul uliței care unește biserica de DN 13 și Ionela-mi face semn:

„Iaca-i colo ’șa, acuma face-n drumu’ mare.”

Încetinim cu toții, mergem la pas, ne apropiem încet de strigoi. Tremur tot, în ciuda nopții călduroase.

„Și ce trebuie să fac?” întreb.

„E bine că sîntem trei, că are forță. Eu și Ionela o ținem de mîini și tu…”

„Tu tre’ sa-i dai cu țărușu-n piept”, îi termină fata propoziția.

„Imposibil”, zic din nou.

Ne apropiem din ce în ce mai mult și încetinim. Strigoiul merge pe DN13 și noi îl urmăm pas cu pas și simt că Ionela și Dumitru așteaptă să fac eu ceva. Dar eu, eu tremur din toate încheieturile. Luna-i proțăpită pe cer, în fața noastră. Mă uit în urmă și ne văd umbrele. Mă mai uit o dată în fața, la Nana, și apoi din nou la umbrele noastre, apoi îngheț.

„N-are umbră”, zic și-mi scapă ciocanul din mînă.

Strigoiul se întoarce brusc spre noi, cu o iuțeală pe care n-o bănuiam. Ionela s-apleacă, ridică ciocanul și mi-l pune înapoi în palmă, apoi se retrag amîndoi, în stînga și-n dreapta mea. Strigoiul stă înfipt în drum și îi aud hîrîiala, îi văd ochii sclipind în noapte, aceiași ochi pe care i-am visat mai devreme. Face primul pas spre mine, iar Dumitru și Ionela o ocolesc.

Le zăresc umbrele pe lîngă gardurile caselor, îndepărtîndu-se încet și, pentru cîteva clipe, am impresia că au de gînd să mă lase acolo, în fața Nanei, în fața strigoiului care a fost, pînă nu de mult, propria-mi mătușă.

Deodată, monstrul rage. Mă ia atît de tare prin surprindere încît fac cîțiva pași în spate, mă împleticesc și cad în fund în mijlocul drumului. Dau să mă ridic, dar pînă să reușesc, strigoiul e deja în dreptul meu și, cu o lovitură puternică, mă trîntește din nou la pămînt. Ciocanul și țărușul mi-au scăpat din mîini și Nana se lasă peste mine, dar o prind cu mîinile și încerc, pe cît posibil, să o țin la distanță. Din gura monstrului se revarsă bale înspumate, negre, cu miros de cadavru intrat în putrefacție.

„Ce dracului faceți? Ajutați-mă!” reușesc să strig și simt mîinile creaturii smulgîndu-mi cămașa. Limba lungă, neagră, îi iese din gură și ochii de cărbune-ncins mă privesc fix, fără expresie. Începe să mă zgîrie pe piept, încearcă să-mi smulgă carnea. Forța monstrului, duhoarea infernală care mă izbește în față, durerea din piept, toate se adună în glasul meu. Strig iar, îmi dau lacrimile și, chiar în acel moment, Ionela și Dumitru o prind pe Nana de brațe, iar eu împing în același timp.

Reușim să răsturnăm strigoiul pe spate, fiecare se pune în genunchi peste brațele monstrului și doctorul îi prinde gîtul.

„Țărușul, acum, nu putem s-o ținem mult”, îmi zice ferm și mă pun în genunchi lîngă Nana.

Apuc țărușul în mîna stîngă, ciocanul în dreapta, și îl aduc în dreptul pieptului. Monstrul zvîcnește, se zvîrcolește în mijlocul drumului, dă din picioare și încearcă să scape din strînsoarea doctorului și-a Ionelei.

Cînd vîrful țărușului o atinge pe Nana, o mică flacără izbucnește și arde pieptul rochiei, apoi pielea începe să îi fumege. Apăs mai tare țărușul și un urlet din altă lume invadează noaptea. Din gura monstrului încep să se audă grohăituri porcești, începe să spumege cu și mai multă salivă neagră, iar trupul îi tremură din ce în ce mai tare.

„Haide-odată, prostule, dă-i”, zice Ionela.

„Nu mai putem s-o ținem, haide!” aproape zbiară doctorul și, chiar atunci, lovesc țărușul cu ciocanul.

O lovitură. Încă o lovitură. Monstrul se zvîrcolește din ce în ce mai tare. Încă o lovitură. Simt cum vîrful trece de coloana vertebrală și următoarea lovitură de ciocan ajunge pînă la asfalt. Arunc ciocanul și mă apăs cu pieptul de țăruș. Lacrimile îmi inundă ochii și simt o durere mai mare decît am simțit vreodată cînd, cu un ultim urlet al strigoiului, vocea demonică se înmoaie, se umanizează. Ultimele vaiere nu mai sînt ale monstrului, sînt ale Leanei lu’ Costache.

 

 

VIII

 

 

„Uite, își revine”, aud o voce bărbătească, apoi simt o mînă atingîndu-mi fruntea. Reușesc să deschid ochii și privesc spre tavan, apoi întorc capul spre stînga și o văd pe Ionela, privindu-mă cu ochi mari.

„Ce e? Ce s-a întîmplat?” întreb.

„Ai avut un șoc. Ți-ai pierdut cunoștința”, îmi explică Dumitru.

Încerc să îmi umezesc buzele dar am gura prea uscată.

„Apă?”

Ionela se ridică de pe marginea patului și trece în bucătărie, o aud cum îmi umple o cană cu apă din găleată, apoi mi-o aduce. Încerc să mă ridic în capul oaselor, dar nu reușesc din prima. Strîng din dinți, mai încerc o dată și îi văd pe amîndoi cum răsuflă ușurați, zîmbind la mine în timp ce golesc cana.

„E bine, o să-și revină. Mă duc și eu acasă, să mă odihnesc” zice doctorul, apoi se apropie de mine și își lasă o mînă pe umărul meu. „Ai făcut ce trebuia. Acum o să aibă odihnă.”

Îi dau cana Ionelei și mă întind, închid ochii.

 

Cînd mă trezesc, soarele e deja bine pe cer. Fereastra e deschisă și aud vocea Ionelei, venind din curte. Mă ridic din pat și mă întind, îmbrăcat în pantalonii de ieri, acum ponosiți ca vai de lume, murdari. Pieptul mi-e bandajat, dar nu pare nimic grav, nu mă jenează nimic. Din valiza mea scot un tricou închis la culoare și mă îmbrac, apoi ies din casă.

Ionela, toată în negru, aranjează farfurii pe o masă mare, lungă, care nu știu de unde o fi apărut în curtea ei. Trebuie că o fi ajutat-o Dumitru s-o scoată din magazie.

„Bine că te treziși, tare mă mai supărasem”, zice fata cînd mă vede. Vine la mine, mă prinde în brațe și mă strînge, îmi sărută buzele scurt, apoi se întoarce la lucru.

Sînt încă năuc, pare că toată întîmplarea de noaptea trecută e din alt timp, din vreun univers paralel, nu îmi găsesc cuvintele. Mă apropii de scaunul de la capătul mesei lungi și mă așez, urmărind mișcările agile ale Ionelei, felul în care aranjează tacîmurile pe masă, apoi farfuriile. Aduce din casă cratițele cu mîncare aburindă și le pune pe masă, direct, din loc în loc.

„Tre’ să vie și oamenii. O-ngropară deja, încercai să te trezesc, să mergi și tu, da’ nu putui. De…”

„Adică deja au îngropat-o? Da’ cît am dormit?”

„Apăi, de cînd reușirăm să te-aducem acasă și pînă acu’. Vreo doișpe ore, bag sama.”

Îmi sprijin capul în palme și îmi frec ochii. Tîmplele îmi zvîcnesc și nu reușesc să mai zic nimic.

Nu trece mult timp și se aud vocile cîtorva săteni. Dumitru apare primul în poartă, o deschide larg și îmi zîmbește cînd mă vede deja așezat la masă. Îi zîmbesc înapoi, pe urmă mă ridic în picioare. În spatele lui Dumitru le văd pe Didina, pe babele de ieri, pe Pitpalac și nevastă-sa, pe popa Nică și încă alți cîțiva țărani pe care nu-i știu din vedere.

Toți vin și mă iau în brațe, babele mă pupă cu foc, mai ales tanti Didina, bărbații se rezumă doar la o bătaie pe spate. Popa Nică deja miroase a băutură.

Se așază toți la masă și încep să mănînce, să bea. Pitpalac își trage o sticlă cu vin mai aproape și-o văd pe nevastă-sa încruntîndu-se:

„Iar bei? Fir-ai al dracu’ să fii de bețiv!”

„Ho, muiere, că nu beau pentru mine!”

„C-oi bea pentru mine, ai?”

„Țață Floareo, lasă-l”, s-aude vocea lui Dumitru și Pitpalac rînjește larg, își umple paharul și-l golește dintr-o suflare.

Nici popa Nică nu se lasă mai prejos. Așezat lîngă Pitpalac, între ei parcă se-nfiripă un concurs de golit pahare. Părintele îl umple pe-al lui, lasă o picătură să cadă în țărîna din curte și zice-o vorbă de duh, apoi îl duce la gură și-l soarbe dintr-o dată.

Pitpalac se-ncruntă cînd vede asta și parcă și mai vîrtos bea. Fac schimburi de priviri între ei, părintele umple amîndouă paharele și le ridică amîndoi.

„Pentru Leana lu’ Costache. Dumnezeu s-o ierte”, zice popa Nică și varsă amîndoi o picătură în țărînă, apoi deșartă licoarea pe gît.

„Ai dracu’ bețivi ce sînteți. Tu, părinte, nu tre’ tu să fii de ixemplu pentru ăștia?” se-nfurie iarăși țața Floarea.

„Lasă, Floareo, că o viață avem.”

„Aoooleooo, o viață aveți și p-aia o beți, fir-ați ai dracului de bețivani!”

„Floareo, ia mai taci, fă!”, strigă altul dintre bărbați și mai că n-aruncă cu paharul după ea.

„Auzi, da’ de ce să tacă, ai? Ce, n-are dreptate?” se ridică tanti Didina, cu mîinile-n șolduri. „Că toată ziua beți, ai dracului de bețivi, nu sînteți în stare să făceți nimica-n rest!”

Atunci se ridică și Pitpalac de lîngă popa Nică, ține bine sticla aproape goală și o trîntește de masă:

„Fă! Ia mai tacă-vă gurile!” zbiară și toată lumea tace. „Ia mai bine să bem”, adaugă molcom și parcă tensiunea din aer dispare dintr-o dată. Din capul mesei, de unde stau eu, îl văd pe Pitpalac cum toarnă în paharul lui, apoi în al preotului. Începe apoi să meargă la fiecare, să toarne în pahare, pînă avem toți de băut.

Atunci, părintele se ridică și el și înalță paharul:

„Greu ne mai încearcă Dumnezeu aci, pe lumea asta. Greu mai e cînd omu-i blestemat, da’ și blestemu’ nu vine de nicăieri, vine de la Necurat. Acuma sîntem toți bine-sănătoși, Leana lu’ Costache și-o găsit și ea odihna și băietu’ ăsta, Tudorache”, și se întoarce cu privirea spre mine, „ne-o ajuta și el cum poate să scăpăm de ce ne-asuprește. Tu, Floareo, lasă bărbatu’ să bea, că d-aia-i bărbat. Haida, Dumnezeu s-o ierte și să fim sănătoși.”

„Al dracu’ bețiv”, mai adaugă Floarea lu’ Pitpalac, dar golește paharul, așa cum facem toți.

 

 

IX

 

 

Țăranii pleacă rînd pe rînd. Mai întîi Pitpalac, blestemat de Floarea la fiecare pas. Fiecare se ridică, dă un strop de băutură pe jos, bea ultima gură și apoi merge încet, gîrbovit, spre poartă. Tanti Didina, cu lacrimi în ochi, vine să mă mai băloșească o dată, o băloșește și pe Ionela, ba chiar și pe Dumitru:

„Dom’ doctor, să mai grijiți de animalele alea ale noastre, că-i acolo toți bănișorii noștri”, se văicărește baba, iar Dumitru se ridică și o conduce spre poartă, șoptindu-i ceva ce nu ajunge pînă la mine.

Sînt încă așezat în capul mesei, amețit ușor de băutură. Ionela își pune o mînă peste a mea și mă strînge încet, reconfortant, iar eu îi zîmbesc.

„Ești necăjit, se vede.”

Dau din cap și ridic din umeri.

„Cum să fiu, Ionelo? Doar nu-n fiecare zi tre’ să omori strigoi cu țepușe de argint.”

Fata se întinde spre mine și mă strînge în brațe, o strîng și eu și oftez. Dumitru se întoarce de la poartă, ne privește o clipă și oftează.

„Tudorică, hai să vorbim ceva, du-mă pînă acasă”, zice.

Ionela mă sărută pe obraz și-mi șoptește ceva ce nu-nțeleg, dar trebuie să fie de bine,  căci o văd cum zîmbește. Mă ridic de la masă și o strîng în brațe doar o clipă, apoi ies cu doctorul pe uliță. Mergem tăcuți o vreme, ajungem în dreptul crîșmei lu’ Pitpalac, în fața căreia cîțiva țărani stau așezați pe treaptă, cu cîte o bere în mînă. Doi dintre ei fumează, ceilalți doar sorb din sticle. Salutăm și ne salută și ei, apoi se întorc la tăcerea lor. Din crîșmă se aude dintr-o dată vocea Floarei lu’ Pitpalac, blestemîndu-l pe vreunul mai bețiv. Probabil Pitpalac.

O luăm încet pe DN13, spre marginea satului, iar Dumitru își aprinde o țigară. Îmi oferă una, o aprind cu un chibrit și inhalez fumul tare care-mi răscolește plămînii. Tușesc scurt și Dumitru surîde, apoi își drege glasul.

„De, aici la noi, mai fără filtru”, zice și rîde încet.

„Nu fumez prea des.”

„Uite… Trebuie să vorbim ceva important. Cei din sat, în fine, și eu, credem că știm de unde a pornit toată treaba asta.”

„Da, mi-a zis Ionela. Unchiu’ Costache și nu-știu-ce vrăjitoare, un blestem, ceva. Poate n-am înțeles bine, dar…”

„Da, vrăjitoarea. Aici e, de, poveste lungă. Am aflat și eu din niște cărți, din ce-am mai discutat cu popa Nică. Știi de ce-i zice satului ăstuia Șopîrlița?”

Mă opresc și dau din umeri, mai trag un fum din țigară și mă uit la Dumitru, cîțiva pași înaintea mea.

„Cică acum vreo 200 de ani veni p-aici o fată de boier, dusă cu trăsura de la casa ei, din Pușcoveni, spre Piatra Olt. Tînără domniță, frumoasă, știi și tu, cum sînt toate prin legende. Pe o piatră, în cîmp, nu departe de drum, ședea un bandit care a văzut trăsura apropiindu-se.”

Pornesc iar la pas, încet, curios de povestea lui Dumitru.

„E, și numai ce vede trăsura, că se și ridică. Își ia flinta, pușca, ce-o fi avut el atunci și se proptește în mijlocul drumului, țintind spre vizitiu. P-aci, îți dai seama, nu era nimic, doar cîmp. Vizitiul oprește trăsura – nici n-avea ce altceva să facă. Banditul o vede pe fată în trăsură și îi face semn vizitiului să se dea jos și s-o ia la pas. Acuma, cum o fi fost, nu știu, da’ povestea zice că vizitiul ăsta a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit pînă a ajuns în Pușcoveni, care-i zicea atunci Pîrșcoveni, parcă, și au pornit, părintele ei și cîțiva soldați, s-o salveze pe fată. Numa’ că banditul cică a dus-o pe piatra aia pe care ședea și…”

„Și… ce? A violat-o?” întreb și Dumitru dă din cap, roșind ușor.

„Și a omorît-o. Așa se zice. Au găsit acolo, pe piatra aia, rochia fetei, smulsă și plină de sînge. Căruța era acolo, flinta banditului era acolo, dar nici urmă de cei doi. Tată-su a plîns-o, și cică striga <<Șopîrlița mea, Șopîrlița mea>>, cică așa o alinta el pe fată. Da’ nimeni n-a mai găsit-o. Și a decis tată-su să aducă de la moșia lui țărani și să construiască acolo așezare nouă și s-o boteze Șopîrlița.”

„Hm…”

„Da. E, și piatra aia e ceva mai departe, în cîmp și lîngă piatră e o casă în paragină, cică acolo s-ar fi mutat boieru’ și acolo a stat pînă la moarte, care cică nici aia n-a venit prea încet, că l-au găsit mort, alb tot, după ceva, parcă s-ar fi ofilit peste noapte. Sătenii s-au dus și l-au scos din casă, l-au îngropat, dar de casă nu s-au mai apropiat. Unii ziceau că aud plînsete din casă, alții că e bîntuită. D-astea, știi cum e, cu legende d-astea pe la țară.”

„Da, legende”, zic eu, fără prea mare convingere. „Bun, și? Care-i treaba cu vrăjitoarea?”

„E, păi aci e partea interesantă. Cică de atunci și pînă acuma, în zilele noastre, au fost tot felul de trebi în casa aia. Copiii curioși fugeau acolo, în cîmp, dădeau peste casă, dispăreau cîteva zile și apoi îi găseau părinții ori albiți, uscați, ori morți de-a binelea, în cîmp sau prin grădinile din sat. Și s-a dus vorba că acolo ar fi o vrăjitoare.”

„Bun. Vrăjitoare, și ce e cu unchiu’ Costache în toată treaba asta?”

Dumitru se oprește și își mai aprinde o țigară. Îmi oferă și mie, dar de data asta îl refuz, apoi pornim din nou la drum.

„Nen’tu Costache nu era copil. Pe copii îi sugea de sevă și-i elibera, da’ nen’tu Costache era om în toată firea, pe el putea să-l folosească în alte feluri. L-a sedus. Ani în șir le-a povestit sătenilor că știe el o vrăjitoare, oamenii îl credeau nebun și nu-l băgau în seamă. Nana, cică ea ar fi știut că e adevărat. Se zice că vrăjitoarea l-a ținut legat de ea și d-asta nici nu a putut să facă copii cu Nana. Se vede treaba că, totuși, nen’tu Costache mai era uneori și scăpat de sub vraja ăleia, că s-a spovedit la popa Nică și, într-un final, părintele a reușit să-l dezlege de vrajă. Numa’ că atunci a apărut și blestemul. A scăpat de vrajă și, după două săptămîni, s-a prăpădit. Atunci, cînd veniră aci ai tăi”, încheie Dumitru.

„Hm…”

Mergem în tăcere restul drumului, pînă ajungem la casa lui Dumitru. Ne oprim în fața porții, privind în jos. Dau cu piciorul în praful de pe marginea drumului.

„Și ce facem?” întreb.

„Nu știu. Trebuie să mergem acolo și să vedem. Popa Nică zicea că dacă la strigoi merge cu țărușu’ de argint, tre’ să meargă și la vrăjitoare.”

„Și dacă nu merge?”

Dumitru ridică din umeri și se scarpină în cap.

„Să sperăm că merge. Trebuie să facem asta mîine, pînă nu se mai întîmplă vreo grozăvie”, zice și-mi strînge mîna. „Vin eu la voi de dimineață”, adaugă și intră în curte, trîntind poarta după el.

 

O pornesc spre casa Ionelei cu mîinile în buzunare. Ar fi trebuit să-i mai cer o țigară, mă gîndesc și, la fiecare pas, lovesc ușor în pietricelele de pe marginea drumului, urmărind cum se rostogolesc în șantul de pe margine.

Pe treptele de la cîrciumă nu mai e nimeni, dar din casă tot se aud zbieretele nemulțumite ale femeii lui Pitpalac, blestemînd vinuri, țuici, beri și orice fel de alcool îi mai trece prin minte.

Ulița noastră e pustie. Se întunecă deja în momentul în care intru în curte.

„Ionela?” zic tare.

„Aci, în spate”, o aud și ocolesc casa. Simt miros de fum și, doar o clipă, îmi pare că în aer plutește o aromă de porumb copt pe jar.

„Ce pregătești?” întreb și dau colțul casei, apoi mă opresc în loc.

„Ei, pregătesc…”

Întinsă într-o cadă imensă, de metal, în jurul căreia sînt aprinși butuci mari de lemn, Ionela se îmbăiaza, ascunsă de deasupra pieptului în jos de apa înspumată.

„A… Da. Asta mi-ar trebui și mie.”

„Apăi… Haida”, îmi zice fata și rîde la mine.

Mă-nroșesc un pic, numai un pic. Ionela mă privește fix și-mi zîmbește. Îi zîmbesc și eu și mă apropii de cadă, iar ea se ridică în genunchi. Sînii mari, grei, i se ivesc deasupra apei, dar nu face nici un gest să îi ascundă. Își întinde mîinile spre mine și mă trage mai aproape. Îmi desface pantalonii, mă dezbracă încet și mă trage în cadă, lîngă ea. Ne așezăm, ghemuiți, unul lîngă altul, și mîinile Ionelei mă ating încet, mă săpunesc ușor și mă clătesc.

O ating și eu și fata se lipește de mine, o simt tremurînd ușor și o văd zîmbind.

„Mai bine om merge în casă”, îmi zice și-și apasă ușor buzele de ale mele. Se ridică din cadă și se acoperă cu un prosop, apoi iese și dispare din ochii mei.

Cînd intru în camera Ionelei, ceva mai tîrziu, o găsesc acoperită doar de un cearșaf. Mă trage spre ea și își descoperă trupul gol. O cuprind în brațe și o sărut.

 

 

X

 

 

Cînd Dumitru intră în curte, cu un rucsac în spinare, eu și Ionela deja mîncăm, așezați la măsuța mică din bucătăria Ionelei.

„Ouă ochiuri?” ne-ntreabă și se așază și el lîngă noi. „Pot să… Noi am rămas fără, abia azi se duce Ana să mai ia de la animale.”

„Da, Dumitre”, zice Ionela și, ridicîndu-se de la masă, pune tigaia plină cu untură pe foc. În mai puțin de un minut, se aude sfîrîitul și se simte mirosul de ou prăjit.

Dumitru mă privește curios, de parcă știe tot ce s-a întîmplat în seara trecută, dar nu zice nimic, doar zîmbește și-și scoate pachetul de țigări din buzunarul de la piept. Îmi termin și eu mîncarea, iar Ionela îmi ia farfuria.

„Deci… Ce ai în rucsac?” întreb și îmi lipesc privirea de materialul care se ițește în spatele lui Dumitru.

„De la popa Nică. Țărușul și ciocanul.”

Ionela îi pune farfuria în față lui Dumitru. Bărbatul își stinge țigara și o pune în buzunar, apoi începe să mănînce cu poftă, molfăind o bucată de mămăligă. Ionela îmi citește îngrijorarea de pe față. Își lasă o mînă pe umărul meu și mă strînge încet, stînd în picioare, lîngă mine.

„Și dacă n-o să meargă? Dacă se întîmplă ceva mai grav? Dacă, nu știu, murim toți trei?”

„Ne-om descurca cumva, Tudorică”, se aude glasul Ionelei și eu îmi las capul în palme, îmi frec ochii încet și oftez.

„Ceva nu-i bine.”

„De, nu-i bine, da’ trebuie să încercăm”, zice Dumitru, mestecînd încet, apoi mai ia o îmbucătură, golind farfuria. Înghite, după care își reaprinde țigara începută mai devreme. Ne uităm la el, și eu, și Ionela, fără să zicem nimic. Nici el nu pare să aibă de gînd să vorbească, doar trage încet din țigară, fum după fum, pînă ajunge aproape de capăt și se arde la degete. Se ridică apoi și, fără un cuvînt, ieșim din casă. Ionela închide ușa bine și stăm toți trei în picioare, pe prispă.

„Vine furtună iar”, zice Ionela și mă uit spre cer. Nori grei, pîntecoși, vin dinspre răsărit și încep să acopere soarele.

„Să ne grăbim, atunci. Dumitre, dă-mi mie rucsacul.”

 

De la capătul uliței noastre, în loc să facem dreapta, înspre crîșmă, o luăm la stînga. Trecem de curtea pe colț a Alexandrei, apoi o luăm tot înainte, pînă ajungem la marginea satului. Ultima casă, pustie și ea, e pe partea dreaptă, iar înspre cîmp nu are nici un fel de gard. De cum se termină curtea năpădită de buruieni, începe porumbul. Cît vezi cu ochii, porumb înalt, cu știuleți mari cît cotul.

„P-ăștia cine-i plantează?” întreb încet și ne oprim.

„Crește singur. De cînd cu nen’tu Costache, aici n-a mai cultivat nimeni nimic, da’ iaca, porumbii tot apar în fiecare an”, explică Dumitru.

Mă apropii de marginea drumului prăfuit și întind mîna spre una din plante, ating o frunză și îi simt asprimea intre degete. Ating apoi unul din știuleți, îl smulg de pe tulpină și-l desfac. Din el pică boabe mucegăite. Viermi roșii colcăie pe cocean. Îl scap din mînă și am o reacție de scîrbă imediată, îmi șterg mîinile de haine și fac cîțiva pași înapoi.

„Așa-s toți din partea asta”, o aud pe Ionela zicînd.

„Hai să mergem, cred că știu și eu unde-i casa aia.”

 

De cînd am ieșit din sat a trecut, deja, mai bine de-o oră. Cerul s-a întunecat complet și se aud, din cînd în cind, tunete. Continuăm să mergem repede, pînă cînd glasul Ionelei ne oprește în loc.

„Ia stați”, zice. „Apăi, de cît timp mergem noi, nu trebuia deja s-ajungem?”

Dumitru se scarpină pe creștet și se uită în urma noastră, apoi înainte, la fel fac și eu.

„Nu știu. Am fost o dată cu Nana pe aici, cînd eram copil, m-a luat la cules de porumbi și mi-a arătat… O casă în paragină. Pe undeva…”

„Dară n-o fi intrat în pămînt.”

„N-o fi intrat”, zice și Dumitru. „Da’ dacă-i vreo vrajă?”

Vorbele lui mă pun pe gînduri. Încă un tunet, mai puternic de data asta.

„Haideți să ne întoarcem un pic, poate am ratat poteca”, sugerez eu și-o luăm din loc, pe drumul pe care-am venit.

Mergem repede, răsuflînd greoi. Căldura e apăsătoare, în ciuda norilor care acoperă soarele, și sîntem toți nădușiți. Dar, indiferent cît mergem, pare că satul nu se mai apropie, ba devine din ce în ce mai mic.

„Voi vedeți?” întreb. „Mergem de ceva vreme și casele, uite, sînt tot departe.”

Ne oprim iarăși și Dumitru scrutează orizontul, ridicîndu-se pe vîrfuri cît de mult poate.

„Nu văd nimic, porumbii ăștia-s prea înalți”, zice.

Mă ridic și eu pe vîrfuri, dar degeaba. Mă uit spre Ionela și ea se uită la mine, apoi ridică din umeri, înțelege ce am în gînd. Îmi dau rucsacul jos și mă las într-un genunchi. Ionela mi se urcă pe umeri, apoi mă ridic la rîndul meu și o țin bine de coapse.

„Ei, ce vezi?”

Fata scrutează orizontul, privește spre sat.

„Întoarce-te”, îmi zice. Fac ce mi-a cerut și aștept. „Păi și încotro era satul?”

Dumitru își ridică privirea spre ea, la fel fac și eu, atît cît pot, și fata se uită spre noi.

„Nu se vede nicăieri.”

„Cum să nu se vadă?” întreb nelămurit și mă întorc iarăși în loc. Satul, într-adevăr, parcă nu se mai vede. „Ce mama mă-sii?”

„Ia stai! Parcă e ceva încolo”, o aud pe Ionela și privesc în sus, îi urmăresc direcția mîinii și mă întorc spre zona pe care o indică ea.

„Ce e?” întrebăm și eu, și Dumitru.

„Arată ca o cocioabă, o dărăpănătură.”

Eu și Dumitru ne uităm unul la altul, apoi mă las iar într-un genunchi și Ionela se dă jos de pe umerii mei.

„Să mergem încolo, atunci”, zic și iau rucsacul în spinare din nou, apoi pornim, prin mijlocul porumbului.

 

Mă mănîncă pielea. Frunzele aspre ale plantelor mă irită și încep să mă scarpin. Nici Dumitru nu pare prea bine, doar Ionela merge fără probleme, probabil obișnuită cu atingerea aspră a frunzelor de porumb. Tună iarăși, un fulger străbate cerul și parcă se întunecă, deși nu-i trecut de miezul zilei. Cîțiva stropi de ploaie cad, mari cît ouăle de prepeliță, se sparg cînd ating frunzele de deasupra capetelor noastre și ne stropesc, răcorindu-ne un pic.

„De cît timp mergem?” întreb, iar Ionela se oprește în fața noastră.

„Trebuia să fim colea deja”, zice.

Mă uit la Dumitru și el se uită înapoi la mine.

„Hai să se mai uite o dată. O ridic eu”, zice bărbatul și se lasă, ca și mine, într-un genunchi. Fata i se urcă în spinare, apoi scrutează orizontul, stînd pe umerii doctorului.

„Văd cocioaba. Nu mai e prea mult, da’ tot departe pare.”

Dumitru o lasă jos și fata o ia înaintea noastră, ne conduce prin hățișul de porumb, iar noi o urmăm îndeaproape. Tună iarăși, dar ploaia se oprește, pentru moment.

 

„Stați așa. Ați auzit?”

Mă opresc și mă întorc, privesc în urma noastră, printre tulpini.

„Parcă m-a strigat cineva”, zic.

Fac cîțiva pași înapoi și ascult, încordat. O voce subțire, un vaier.

„Nu auziți?” întreb și mă întorc spre Dumitru și Ionela, dar ei nu mai sînt acolo. „Ionela? Dumitre? Bă, ce mama mă-sii?”

O iau la fugă prin porumb. Mi se pare că văd, cu coada ochiului, silueta Ionelei. Mă întorc și pornesc pe urmele ei, strigînd-o, dar nu primesc nici un răspuns. Parcă totul în jur s-a schimbat. Simt un vînt rece, de parcă, dintr-o dată, căldura verii tîrzii a dispărut și o toamnă năpraznică i-a luat locul. Încep să tremur și merg, la întîmplare, prin porumb.

Cerul e de plumb, norii sînt atît de joși încît par că se ating de tulpinile înalte. Parcă fiecare ar căuta să-și frece burta de vîrful ascuțit, să se spintece cu el și să scape de povara de apă.

O iau la goană, fără țintă, strigînd după Ionela și Dumitru. Țărușul și ciocanul din rucsac se lovesc unul de altul la fiecare pas, parcă ținînd ritmul fugii mele.

În fața mea, aproape, văd marginea porumbișului. Alerg într-acolo, ușurat, și ies la lumină.

 

 

XI

 

 

Casa pe care o știam din copilărie se-nalță, ruinată, nelocuită. Dintr-o dată, izbucnește în flăcări din interior și luminează totul în jur. Foc. Arșiță. Căldura mă împinge cîțiva pași înapoi, îmi ridic mîinile, închid ochii și îmi acopăr fața cum pot mai bine, mergînd cu spatele. Deodată, totul se liniștește. Nu se aude nimic și nu mai simt nici dogoarea focului. Îmi deschid iarăși ochii, iar în jurul meu nu mai e nimic, nici casa, nici porumbul cultivat de jur împrejurul ei.

Cîțiva pași înaintea mea e o piatră mare, plată aproape ca un altar, iar pe piatră stă un bărbat bărbos, cu o pălărie neagră pe cap. Poartă o haină neagră, atît de lungă că, dacă s-ar ridica în picioare, i-ar trece de genunchi și e încălțat cu cizme scîlciate. Pe sub haină ghicesc o cămașă îngălbenită de vreme și pantaloni maronii, la fel de uzați ca cizmele. Lîngă el, pe piatră, o armă. O… O flintă, i-aș zice.

Mă apropii de el și îl salut, dar nu pare să mă observe, deși sînt proțăpit în fața lui, în dreptul ochilor. Parcă privește prin mine.

„Omule”, zic, „mă auzi?”

Nimic.

Privirea lui se luminează dintr-o dată și, pentru o clipă, am impresia că mă privește pe mine. Se ridică și își ia arma, rînjind cu dinți stricați.

„Șopîrlițo, Șopîrlițo”, îl aud cum îngînă și mă întorc, privesc în direcția în care se uită și el. Un drum prăfos, mărginit de cîmpie, cît vezi cu ochii. Iarbă pîrjolită de soare. În zare, pe drum, o trăsură care se apropie încetișor. Bărbatul trece de mine și se îndreaptă spre drum, își încarcă flinta și așteaptă, răbdător. Cînd trăsura e suficient de aproape, îndreaptă arma spre vizitiu și strigă tare: „Stăi!”

Din trăsură ghicesc chipul unei fete. Mă apropii de ea și inima îmi bate mai tare – e Ionela! Ionela, îmbrăcată într-o rochie elegantă, vaporoasă, cu volănașe în dreptul încheieturilor. Își duce mîinile la gură și suspină. Vizitiul se dă jos cu mîinile ridicate.

Imposibil, îmi zic. Doar nu e…

Nu apuc să-mi termin gîndul, că bărbatul îl pocnește pe vizitiu cu arma în față, zice ceva ce nu înțeleg și vizitiul o ia la goană, prin cîmp, pe drumul pe care a venit. Bărbatul se apropie de fată, de Ionela, de Șopîrlița, zbiară spre ea și o trage afară din trăsură, smulgîndu-i una dintre mînecile rochiei.

Mă apropii de el și încerc să îl opresc, să îl prind, să îl lovesc cumva, dar nu îl pot apuca. Mîinile mele trec prin el și simt o durere ascuțită, o împunsătură înghețată, atunci cînd încerc să îl apuc a doua oară.

Fata se zbate în brațele lui, dar bărbatul o pocnește puternic și o trage înspre piatră. Cu un cuțit vechi, tocit și ruginit, îi taie rochia Ionelei-Șopîrliței și o trîntește peste altar. E cum mi-a povestit Dumitru. Îl văd cum se descheie la pantaloni, o violează, fata se zbate și țipă și plînge și încerc să o liniștesc cumva, să o opresc, să îl împing pe bărbat de pe ea, dar la fiecare încercare simt o durere ascuțită care-mi străbate trupul.

„Țărușul”, zic cu voce tare și totul se oprește în jur, cu un bubuit care aproape că îmi sparge timpanul. Fata, lipită cu pieptul de piatră, bărbatul aproape întins peste ea, nici unul dintre ei nu se mai mișcă. Nu se întîmplă nimic.

Îmi dau rucsacul jos din spinare și scot țărușul și ciocanul, mă apropii de piatră pe care cei doi sînt prăvăliți, înghețați în viol. Capul fetei se întoarce brusc spre mine, într-o poziție nenaturală. Un rînjet macabru, o sclipire verzuie a ochilor, apoi un zbieret care îmi îngheață sîngele în vene. Mă dau cîțiva pași în spate, scap ciocanul și țărușul din mîini și îmi acopăr urechile. În fața mea, totul se petrece pe repede înainte, bărbatul își satisface poftele, fata plîngînd rămîne acolo, pe piatră. Banditul își ia cuțitul în mînă, o lovește de mai multe ori pe fată atît de puternic în ceafă încît o decapitează, iar sîngele din gîtul ei se scurge pe piatra-altar în șiroaie. Bărbatul scuipă cadavrul fetei, apoi își ridică flinta, și-o agață în spinare și tîrăște cadavrul fetei în trăsură. Pare că, pentru o secundă, a uitat ceva. Se întoarce, ia și căpățina, o aruncă în trăsură, se suie și el și pornește pe drumul prăfuit. Totul se întunecă.

 

„Haida, trezirea”, aud vocea Ionelei. Simt o mireasmă de flori de cîmp, inspir și deschid ochii. Sînt întins într-un pat mare, cu așternuturi albe, moi, o pernă pufoasă sub cap. Fata intră în cameră și îmi aduce o ulcică plină cu apă, din care beau însetat.

„Unde sîntem?” întreb.

Fata rîde și face o piruetă în rochia albă și simplă cu care e îmbrăcată.

„La mine acasă. Taica-i treaz și el, așteaptă să mîncăm, haida.”

Mă ridic și, mirat, îmi privesc trupul, acoperit de o cămașă albă, lungă pînă la genunchi. Caut în jur după hainele mele și nu le găsesc nicăieri, așa că ies din cameră, parcă ghidat de cineva sau ceva. Ce casă o mai fi și asta?, mă întreb, căci ce văd în jurul meu nu arată deloc așa cum arată, în mod normal, casa Ionelei.

„Șopîrliță, s-o sculat?” aud o voce baritonală. „Iaca, e aci”, zice aceeași voce cînd mă vede apărînd în pragul ușii. Un bărbat gras, cu mustață, rumen la față, acoperit cu un caftan alb, brodat cu fire aurii, îmi zîmbește dintr-un fotoliu. În fața lui, pe podea, tronează o narghilea din care fumează încet, iar fumul înmiresmat ajunge pînă la mine. Mă apropii și, fără un cuvînt, bărbatul îmi oferă furtunul.

Îl apuc și îl duc la gură, trag încet în piept și tușesc, apoi mai trag o dată. E tare, puternică, dar parfumată, iar bărbatul zîmbește larg cînd mă vede că trag din nou. Mă așez de-a dreptul pe jos, pe covorul bogat în ornamente, și trag iar.

„Iaca, dacă te-i trezit, putem a și mînca. Șopîrlițo, adă aci d-ale gurii.”

Mai trag o dată din narghilea și simt cum mă cuprinde o amețeală neplăcută. Mireasma florală se schimbă încet, în loc de parfum simt un damf de cadavru. Fata intră în cameră și, de data asta, e îmbrăcată în aceeași rochie albă, dar plină de sînge. Gîtul îi e tăiat și un șuvoi roșu închis îi pătează pieptul. În brațe duce un platou mare, plin cu fîșii de carne roșie. Mă ridic brusc și fac cîțiva pași în spate. Boierul apucă o fîșie de carne și începe să molfăie din ea. E crudă și atît de proaspătă încît caftanul alb i se pătează cu picuri roșii.

Pas după pas, mă dau în spate pînă mă simt lipit de zid. Ionela-Șopîrlița se apropie de mine și rînjește cu dinții stricați, cu gingiile însîngerate.

„Dară n-oi pleca fără să mănînci?” zice și izbucnește într-un rîs care mă face să tremur, Mă uit în jurul meu, caut din priviri țărușul și ciocanul, dar nu se văd nicăieri. Din trei pași mari, o iau la fugă și ajung la ușa pe care am intrat în cameră, dau în hol, apoi fug spre ceea ce cred că-i ușa de la intrare. O deschid, dar în fața mea un hău negru e tot ceea ce văd. În spate, pe coridor, aud pașii fetei. Doar că nu mai e o fată. E o hîrcă bătrînă, cu părul rar, cu pielea uscată, care-și rînjește colții spre mine.

„Haida, băiatu’ mieu. Haida-ncoace”, zice, întinzîndu-și brațele scheletice spre mine, apropiindu-se încet. Mă uit iar spre hăul din afara casei și îmi iau inima în dinți, pășesc în el și totul se întunecă în jurul meu.

 

 

XII

 

 

„Revino-ți. Revino-ți odată, prostule, doar nu te apucă somnu’ aci în cîmp”, aud vocea exasperată a Ionelei și deschid ochii. Fata e în genunchi, în dreapta mea, iar Dumitru stă pe vine în stînga mea și mă zguduie încet.

„Ai leșinat. Căldura asta”, pune el diagnosticul. „Și noi, proști, n-am luat niște apă cu noi.”

Mă ridic în șezut, amețit, și scutur din cap încet.

„Nu cred că a fost doar leșin. Am văzut ceva. Am văzut-o pe ea… Pe vrăjitoare”, zic și dau să mă ridic. Dumitru mă prinde de mînă și mă ajută. „Arăta la fel ca tine, Ionelo. Și l-am mai văzut, cred, și pe ta-su. Era boier?”

„Așa se zice în legenda aia, da”, confirmă Dumitru.

„Da’ cum adică arăta ca mine? Că doar noi nu…”

Rămînem tăcuți cu toții cîteva clipe, apoi ridic rucsacul de pe jos și-l pun la loc în spinare.

„Am văzut și cum a murit. E adevărat ce se spune acolo, în legendă. Și boierul, ta-su, ăla a stat în casă cu spiritul sau strigoiul sau ce-o fi fost. A murit rău, Dumitre.” Continui să le povestesc tot ce am văzut în starea de leșin, iar ei mă ascultă în tăcere, fără să răspundă.

Mergem în continuare printre tulpinile înalte de porumb, iar ploaia începe să cadă, de data asta mai deasă, răcoroasă. Dumitru își ridică fața spre cer și deschide gura, la fel facem și eu cu Ionela și parcă, în acel moment, ceva se schimbă între noi toți. O energie, un fel de curent ne leagă laolaltă, ne unește. Ploaia devine torențială. Ne îmbrățișăm toți trei și o aud pe Ionela șoptind:

„Trebuie să terminăm cu asta.”

 

Ne continuăm drumul prin ploaie, pămîntul începe să se înmoaie, să se transforme în mocirlă, ne îngreunează înaintarea, dar nu ne oprim. Nu ne oprim nici o secundă, pînă nu ieșim dintre lanurile de porumb. Casa pe care o văzusem eu mai devreme se ridică în fața noastră și-mi simt inima bătînd mai repede.

„Asta e. Exact asta am văzut în leșin”, zic și mă apropii de piatra altar, aflată în fața casei ruinate, la vreo douăzeci de metri de intrare. „Și aici a murit, așa cum v-am spus.”

Cei doi se apropie și privim cu toții locul morții Șopîrliței. Din casă parcă se aude un vaier încet, îndelung, și simt fiori pe șira spinării. Le fac semn să vină după mine și mă apropii de prispa casei bătrîne, urc primele trepte și-mi dau rucsacul jos, apoi scot țărușul și îl prind la șold, iar ciocanul îl țin strîns în mîna dreaptă.

„Haideți să intrăm. Mergem încet și nu ne despărțim.”

Ating ușa de la intrare și o împing încet, scîrțîie cînd se deschide și, din întunericul casei, ne izbește un damf de cadavru, combinat cu o aromă de fum. De fum de narghilea.

„Mirosul ăla. Asta fuma ta-su”, zic și pătrundem în holul lung, întunecat. Ferestrele au fost toate închise cu lemn, iar în casă domnește un aer greoi, de loc nearisit de mult timp.

„Eu nu văd nimic”, îl aud pe Dumitru zicînd.

„Nici eu”, zice și Ionela.

„Păi și ce propuneți? Cumva trebuie să intrăm, să mergem în camere. Trebuie să găsim ceva aici”, zic.

„Tre’ să desfacem scîndurile de le ferești”, zice Dumitru și ieșim din nou afară. Înconjurăm casa încet și, la fiecare fereastră, începem să tragem de scîndurile bătute în cuie. Majoritatea sînt aproape complet putrezite, se fărîmă în mîinile noastre, dar unele nu cedează deloc. Prin goluri intră lumina de afară, iar într-una din camere zăresc, pe podea, narghileaua.

„Uitați-vă! Aia e, din aia fuma!”

Ne uităm toți trei în cameră, prin fereastra parțial descoperită. În dreptul ușii apare o siluetă întunecată, zărim doi ochi de un verde puternic, demonic, apoi auzim un hohot strident, malefic, și silueta dispare. Ne dăm în spate, Ionela alunecă și e cît pe ce să cadă, dar reușesc să o prind la timp.

„Că doar n-am luat-o pe de lături. O văzurăți și voi?”

„Da”, răspundem amîndoi și strîng mai tare ciocanul în mînă.

„Haideți să intrăm.”

Ne îndreptăm iar spre prispă și urcăm cele două trepte. Holul de la intrare e la fel de întunecat, dar de la cele trei camere care dau în el se zăresc cîteva raze de lumină. În partea dreaptă a casei e camera cu narghileaua, așa că spre ea ne îndreptăm prima oară. Ionela și Dumitru rămîn în ușă și se uită la mine. Nimic, în afară de un fotoliu îmbîcsit, mucegăit, același pe care stătea boierul, și narghileaua de pe podea. Mă uit de jur împrejur și tremur încet, am hainele complet ude și, în răcoarea din casă, simt că mă ia ușor cu frig.

„Nu e nimic aici”, zic și ies iarăși în hol.

Camera din stînga e și mai goală, mizerabilă și plină de praf. Imediat sub fereastră tronează o masă de lemn, pare atît de fragilă că, dacă aș atinge-o, s-ar face pulbere sub ochii noștri.

Ajungem la ultima cameră, cea din capătul holului, iar mirosul de cadavru intrat în putrefacție e din ce în ce mai puternic. Stăm în pragul ușii și privim în cameră, stupefiați.

„Apăi… Unde-i?” zice Ionela, rostind și întrebarea din gîndul meu. Camera e complet goală, de la podeaua de lemn șubred și pînă la tavanul care stă să pice. Picături din ploaia torențială de afară pică prin acoperiș, direct pe podeaua mucegăită.

„De unde-i mirosul?” mă-ntreb cu voce tare și intru în cameră, dar nu văd nimic, nici vreun obiect, nici vreo urmă a vreunei trape în podea, așa cum mai au unele din casele astea vechi. Nimic.

Mă întorc în hol și ieșim pe prispă, privind la ploaia de afară. Ionela se lipește de mine iar eu îmi pun brațul drept în jurul ei și o strîng ușor.

„Nu-nțeleg. Doar am văzut-o toți, nu?”

„Da, da’ uite că în casă nu-i nimic. Doar dacă…”

Dumitru intră înapoi în casă, iar eu și Ionela îl urmăm imediat. Se îndreaptă spre camera cu narghileaua și fotoliul, pe care îl împinge în spate, facîndu-l să scîrțîie din toate încheieturile. Spre mirarea noastră, sub fotoliu vedem un mîner..

„Asta e. Beciul!” zice Dumitru mulțumit și trage de mîner, descoperind hăul negru de dedesubt. Mă apropii și eu, iar Ionela se lasă într-un genunchi pe margine. Privim în bezna de jos.

„Ei, cu lumina de sus am rezolvat-o, da’ cu asta cum o mai rezolvăm?” zic și mă las și eu pe un genunchi. Din beci se simte un aer rece, curat, altfel decît putoarea din casă, parcă se aude și un clipocit de apă.

„Tudorică?”

„Ce-i?”

„Ce-i?” întreabă Ionela. Mă uit la ea, mirat.

„Nu tu m-ai chemat?”

Ne privim fără un cuvînt, apoi ne uităm amîndoi la Dumitru.

„Eu n-am auzit nimic”, zice bărbatul.

Aceeași voce. O aud strigîndu-mă. De jos, din beci. Înghit în sec și îmi mușc buza de jos pînă la sînge.

„Cobor. Țineți chepengul deschis și fiți atenți, strig dacă văd ceva”, zic și mă ridic iar în picioare, apoi pășesc pe prima treaptă ce coboară în beci, lăsînd întunericul să mă înghită.

 

 

XIII

 

 

De cum cobor ultima treaptă, întorc capul și îi privesc pe Dumitru și pe Ionela. Lumina care vine din cameră și care părea atît de slabă înainte e orbitoare. Parcă aș încerca, în miezul zilei, să mă uit spre soare.

„Gata. Mă duc să văd ce găsesc.”

„Să ai grijă, Tudorică”, îmi zice Ionela și Dumitru îmi face un semn din cap.

Apuc ciocanul mai ferm, prind și țărușul și îl trag de la mijloc, îi simt răceala în palmă și o senzație de liniște și de mulțumire mă cuprinde. Mă uit la el și îl văd sclipind, parcă din interior.

„Țărușul ăsta lucește”, zic cu voce tare și încep să pășesc prin bezna din fața mea. Pe măsură ce mă depărtez de chepeng, parcă luminează din ce în ce mai puternic. Nu e ca o lanternă. Nu e nici măcar ca un felinar, dar, în bezna absolută din beci, pare să fie cel mai puternic far.

Îl ridic în față, deasupra capului, iar cu mîna în care țin ciocanul pipăi încet zidul. Continui să merg pe ceea ce pare un coridor nesfîrșit. La fiecare pas, aerul e din ce în ce mai rece și simt cum hainele mele ude se întăresc, îngheață.

A dracu’ vrăjitoare, își ține hoitu’ la frig, mă gîndesc și blestem toată situația asta nenorocită. Dacă n-oi ajunge și eu strigoi, nimeni dintre cei de acasă nu o să creadă toată tărășenia. Mă întorc înspre chepeng și încerc să găsesc o rază de lumină care să-mi indice cît de departe am ajuns. Nimic. În afară de luciul argintat al țărușului, nu se mai vede altă lumină.

„Ăăă, Ionela? Dumitru?” strig înspre chepeng și aștept un răspuns. „Bă, mă auziți?”

În loc de răspuns, o bufnitură puternică mă face să tresar, inima îmi bate mai repede și înghit în sec, încep să răsuflu mai greu. Privesc în jurul meu și nu reușesc să văd nimic, nici o masă, nici vreun coșciug, nici vreun raft cu scule cum are toată lumea în beci.

„Grijania mă-sii de treabă”, înjur printre dinți și continui să merg pe culoar. Văd cum pereții se îndepărtează și, în fața mea, se formează o cameră mare, de formă circulară, din cîte îmi pot da seama. Și în mijlocul camerei, asta e! Pe o masă stă întins un cadavru.

Mă apropii și luminez hoitul de pe masă. Încep să tremur nestăpînit. E Ionela. E imposibil să fie Ionela.

„Ce mama mă-sii de treabă mai e și asta?” zic și las tărușul și ciocanul pe masă, pe lîngă trup. O apuc de umeri și o zgudui încet, dar trupul fetei e complet rece și țeapăn. Imposibil, doar am văzut-o acum cîteva minute, îmi zic în gînd și simt cum tremuratul mi se liniștește.

Țărușul de pe masă s-a rostogolit încet și acum e lipit de brațul Ionelei. Mă uit mai cu atenție, ochii mi se măresc iar inima mi-o ia razna din nou. Din locul în care țărușul atinge pielea iese fum și un miros înecăcios, de putregai, același miros pe care l-am simțit și sus, în casă.

Îmi ridic privirea spre capul moartei și văd că ochii sînt deschiși. Rînjește și mă privește, iar fața Ionelei se transformă încet, se preschimbă într-o figură cu ochi demenți. Apuc repede ciocanul și țărușul în mîini și, chiar atunci, cadavrul se ridică în șezut. Nici nu apuc să văd lovitura pe care o simt direct în tîmplă. Probabil că îmi pierd, pentru cîteva momente, cunoștința, căci atunci cînd îmi revin din amețeală, strigoiul, de data asta un cadavru împuțit, stă deasupra mea, iar capul și spatele îmi sînt sprijinite de zidul rece.

„Costache?” întreabă monstrul cu o voce de fată tînără, total opusă creaturii hîde pe  care o pot zări în fața ochilor. „Costache, n-ai mai venit la mine”, adaugă și se apleacă spre mine. În dreapta mea, la mică distanță, e țărușul. Îi văd sclipirea și încerc să mă întind după el, încerc să îl prind.

Scot un țipăt de furie, de groază, și lovesc înspre creatură, îi nimeresc fața și privesc în stare de șoc cum capul îi zboară de pe umeri, aterizează la cîțiva metri de noi, începe să rîdă, iar ochii îi sclipesc verzi în întuneric. Cadavrul se ridică de pe mine și se întinde după hîrca scheletică, iar eu profit de moment ca să prind țărușul.

„Ciocanul. Unde mama mă-sii e ciocanul?!” zic tare, panicat, și încep să luminez podeaua cu țărușul, încercînd să dau de el. Arunc o privire înspre monstru, îl văd fîxîndu-și capul înapoi pe umeri și privindu-mă cu ochii de un verde toxic, fosforescent.

„Dară nu crezi că tu mă poți opri”, aud vocea hîrîită a monstrului. „Costache, cît te-am așteptat!” se tînguie creatura cu o voce pe care nu o cunosc. „Tudorică, ce faci tu aici?” zice Ionela și simt un junghi în inimă. Găsesc ciocanul și mă ridic în picioare, înfuriat.

„Termină, blestemăție!”

Cadavrul pare să aibă un spasm, îngheață cu privirea spre mine, apoi începe să chicotească din ce în ce mai tare, pînă cînd chicoteala devine un hohot strident, gros, demonic.

Fac un pas înspre creatură și ridic ciocanul, lovesc hîrca împuțită și, dintr-o dată, în fața ochilor mei, monstrul devine Ionela. Plînge. Suspină, își acoperă fața.

„Ce ai, prostule? De ce dai în mine?” întreabă fata, retrăgîndu-se încet, pas cu pas.

„Tacă-ți gura, spurcăciune”, zic și izbesc din nou monstrul cu ciocanul, strîngînd din dinți. Cade pe jos și poziționez țărușul peste pieptul vrăjitoarei, izbesc repede și un vaier lung, demonic, însoțit de grohăituri și de voci omenești umple încăperea. Tremur tot. Lovesc încă o dată în țăruș, încă o dată, încă o dată. Dar monstrul continuă să arate ca Ionela. Nu se schimbă în cadavrul împuțit de mai devreme.

Rămîn acolo, nemișcat, răsuflînd greoi.

„Ionela? Dumitre? Mă auziți?” strig cît de tare pot. „Dacă mă auziți, veniți încoace, e drum drept!” adaug și țin țărușul bine înfipt în pieptul creaturii, așteptînd un răspuns care nu vine. Un minut, două, trei, o eternitate, îmi pare. Nimic. Nu pot să rămîn aici pentru totdeauna, trebuie să ies cîndva. Nu pot să las nici țărușul aici, trebuie să-l iau cu mine.

Mai strig o dată după cei doi, aștept un răspuns cu auzul încordat la maximum. Dîrdîi de frig, am trupul înghețat și simt că, dacă nu mă mișc, aici mor. Decid să scot țepușa din pieptul monstrului și răsuflu ușurat cînd văd că nu se întîmplă nimic. Creatura nu se mișcă deloc, nu pare să aibă vreo reacție.

„Bun. Acolo să stai, fir-ai a dracu’ să fii”, arunc printre dinți și mă ridic în picioare, apoi îmi luminez drumul spre chepeng cu țărușul, tremurînd din toate încheieturile.

 

 

XIV

 

 

Drumul de întoarcere pare mai scurt. Îmi luminez înaintarea cu țărușul argintat, din ce în ce mai puțin luminos pe măsură ce mă apropii de chepeng. Ajuns la baza treptelor, îi văd pe Ionela și Dumitru uitîndu-se spre mine, în întuneric.

„Gata”, reușesc să zic, tremurînd din toate încheieturile. Urc cele cîteva trepte și, odată ajuns în cameră, mă las în genunchi pe podea și o strîng în brațe pe Ionela. Cîteva clipe, nu se aude nimic, nici măcar bătaia inimilor noastre.

„Ce s-a întîmplat?” întreabă Dumitru pînă la urmă.

„Nu știu. Era… Era tot strigoi, doar că… Nu-mi dau seama. Avea ochii altfel, ați văzut și voi. M-a izbit destul de tare și cred că…”, îmi duc mîna pe cap, deasupra cefei și mă uit la palmă, arătîndu-le și lor, „da, mi-am cam zdrelit căpățîna. Dar nu doare”, adaug cînd o văd pe Ionela speriată, întinzîndu-se spre mine.

Mă ridic în picioare, la fel fac și cei doi, și ne strîngem unii într-alții.

„Și acum ce facem? Cumva trebuie să îngropăm cadavrul, altfel n-am rezolvat nimic, nu?” întreb.

Dumitru se scarpină-n cap și mormăie ceva ce nu înțeleg.

„Ia stați!”

Din beci, din tunelul prin care am ieșit înapoi la suprafață, se aude ceva. Un tîrșîit, lipăituri încete, ușoare.

„Șobolani?” întreabă Ionela.

„N-am văzut să fie”, zic.

Mă întorc înspre chepeng și mă las în genunchi la treaptă, privesc în bezna de jos, încercînd să-mi dau seama dacă se mai aude ceva. Țepușa și ciocanul, lăsate pe jos lîngă chepeng, par să tremure ușor și-mi atrag atenția suficient de mult timp încît să nu observ monstrul decît atunci cînd e prea tîrziu și nu mai pot reacționa în nici un fel. Cu un urlet terifiant, strigoiul-vrăjitoare se năpustește asupra mea și mă izbește atît de tare încît reușește să mă arunce pînă în zid.

O durere incredibilă îmi străbate întreg trupul. Lemnul din spatele meu, afectat de trecerea timpului, se crapă. Cîteva așchii îmi pătrund în spate, prin haine, iar capul îmi vîjîie. Încerc să mă dezmeticesc și văd, în fața mea, încleștarea dintre strigoi și Dumitru. Numai că acum strigoiul e iarăși Ionela. Fata e înspăimîntată, a înghețat în loc și doar se uită la lupta dintre ea însăși și doctor.

„Ce drăcie? Ce mai e și asta?” icnește Dumitru și, dintr-o dată, e aruncat și el în direcția mea, lovit de peretele de lemn. De data asta, vechitura nu mai rezistă, se sfărîmă și, prin gaura din perete începe să sufle un vînt rece, care poartă cu sine picături de ploaie.

Strigoiul stă fix în fața Ionelei. Fata, în stare de șoc, nu reușește să facă nici un gest, se uită la monstru ca și cum s-ar uita într-o oglindă. Numai că oglinda asta o arată pe Ionela cu o gaură în piept, o rană supurîndă, plină cu viermi alb-gălbui.

Lîngă mine, Dumitru e atît de năucit încît nu mai poate nici să își ridice capul. Îmi întind mîna spre el și încerc să-l aduc în simțiri, fără succes.

„Haide, doctore, ce dracului facem aicia?” zic printre dinți și îl pocnesc pe doctor peste față, fără să primesc vreo reacție.

Strigoiul se apropie de Ionela și-și întinde mîinile spre ea, încearcă să o apuce de gît, dar fata nu face nici o mișcare, intrată în stare de șoc.

Reușesc să mă ridic și îmi fac avînt spre silueta monstrului, aflat acum exact în dreptul chepengului. Îmi adun toată forța pe care o mai am și încerc să împing monstrul pe trepte. Chiar atunci, privirea i se mută de la Ionela, la mine. Ochii îi lucesc în verde puternic, nuclear, o culoare nenaturală care îmi străbate tot trupul și îngheț în loc. Nu mai pot să mișc nici o parte a trupului în afară de ochi. Ionela își întoarce fața spre mine și pare să-și revină un pic.

„Sînt… Strigoiu’ ăsta sînt eu?” întreabă fata și eu încerc să-i răspund, dar am fălcile încleștate și nu pot articula nici un sunet. Încerc să-i fac semn din ochi că nu, privesc rapid spre țăruș și ciocan, dar fata își întoarce iarăși ochii la strigoi și nu mă mai bagă în seamă.

Monstrul se întoarce spre ea și zîmbește, dar sub pielea albă a feței, la fel de frumoasă ca a Ionelei, dinții sînt negri, infecți, gingiile sîngerează iar limba, pe care o scoate și se linge pe buze, e ca un șarpe negru și slinos.

„Fetița mea”, hîrîie strigoiul. „Haida la mătușica”.

Îl aud pe Dumitru în spatele meu, pare să-și revină, dar nu reușesc să-l văd.

O idee îmi trece prin minte în acel moment și încep să bănuiesc de ce n-am reușit să omor monstrul – nu sînt din familie. Asta trebuie să fie. Ionela, prin cine știe ce giumbușluc al gradelor de rudenie, e o rubedenie de-a Șopîrliței. De aici și asemănarea, nu poate să fie doar un truc, o vrajă de-a monstrului. Ionela și Șopîrlița sînt, despărțite de 200 de ani, mătușă și nepoată, fie ea și o nepoată de un grad mai îndepărtat.

Încerc să mă eliberez din strînsoare, din farmecul aruncat asupra mea de privirea monstrului, măcar suficient cît să pot vorbi, cît să-i spun Ionelei să ia blestematul ăla de țăruș și să străpungă creatura. Dar orice încercare e zadarnică, magia e prea puternică.

Dumitru se ridică în picioare și vine lîngă mine, cu un pas înaintea mea, văd un șiroi de sînge care îi curge peste ureche, alunecă pe gît și îi pătează cămașa. Monstrul își întinde iarăși brațele înspre Ionela și o cuprinde cu un gest care, în alte circumstanțe, ar părea drăgăstos. Iar fata, fata nu se zbate, nu pare să aibă nici un gest de împotrivire. Încep să tremur, încerc să zbier, să intru în panică atunci cînd văd sclipirea verzuie a ochilor monstrului preschimbîndu-se, încet-încet, în ceea ce e cu adevărat, în cadavrul împuțit, în hîrca blestemată.

„N-n-nu!” reușesc să scot un geamăt, Dumitru e năucit, dar privește spre mine și-i fac semn cu ochii înspre uneltele de pe podea. Înțelege, se apleacă în spatele monstrului și apucă țărușul și ciocanul, apoi lovește în creștetul strigoiului atît de tare încît aproape că-i zdrobește țeasta.

Creatura urlă și-i dă drumul Ionelei din brațe, fata e într-o stare de letargie, albă complet la față. Părul ei, pînă mai înainte complet negru, e înspicat cu fire albe din loc în loc, vizibile chiar și de unde sînt eu înmărmurit la propriu.

„Drăcia dracului ce ești tu, drăcia dracului”, strigă Dumitru furios și lovește monstrul cu ciocanul de argint. Cu fiecare lovitură, simt că vraja ce mă ține în loc se destramă, mă simt eliberat, simt că pot să mă mișc, aproape că mă tîrăsc înspre Ionela și o prind în brațe, o zgudui din toate încheieturile.

„Ionelă, tu trebuie să omori strigoiu’, dacă n-o faci tu, nu mai are cine, Ionelă!”

Fata își ridică spre mine privirea hăituită, are obrajii albi, goliți de sînge, e lipsită de energie, dar pare că îmi recunoaște vocea, pare că reacționează la vorbele mele.

„Doctore, tre’ să țintuim mortăciunea de podea”, zic și-i dau drumul Ionelei, apoi mă avînt înspre cadavrul împuțit, scîrbos. „Lasă alea, lasă-le, le ia Ionela”, mai adaug.

Bărbatul aruncă ciocanul și țărușul pe podea, apoi lovește cu pumnul în capul strigoiului, dar reacția creaturii este un rîs, un hohot venit din străfundurile blestemate ale altui tărîm. Ne luăm la trîntă cu strigoiul, are o forță incredibilă și, chiar dacă noi sîntem doi bărbați în toată firea și monstrul arată ca un exponat mumificat, cu greu reușim să-l trîntim la podea.

„Ține bine scîrboșenia”, zic și privesc spre Ionela, așezat cu un picior peste coapsa vrăjitoarei, cu mîinile apăsîndu-i umărul și brațul. „Haide odată. Ionela! Revino-ți și treci aici, omoară drăcia asta!”

Fata nu reacționează. Începe și Dumitru să strige, iar monstrul hohotește pe podea, guiță, scoate mugete înfricoșătoare, anormale, diferite de ale oricărui animal cunoscut nouă.

„Mai taci dracului!” zic și lovesc hîrca împuțită cu dosul palmei. Monstrul se oprește doar o secundă, încearcă să mă farmece din nou și pare și mai înfuriat atunci cînd nu reușește, deși ochii i se aprind puternic în verde.

„Ionela, haide, haide-odată! Ionela, mișcă-te dracu’ de acolo și ajută-ne”, strigăm eu și Dumitru. Fata pare că se dezmeticește, își revine din letargie și se uită înspre noi speriată. Are din nou culoare în obraji și înțelege ce se întîmplă. Din cîțiva pași ajunge la țăruș și ciocan, iar creatura se zvîrcolește atît de tare pe podea încît pare că întreaga casă tremură.

Ionela vine în dreptul monstrului, se pune în genunchi și apasă țărușul pe pieptul strigoiului, deasupra găurii pe care am făcut-o eu mai devreme. Strînge din dinți și ridică ciocanul, apoi lovește. Lovește cu forță, la contactul dintre ciocan și țăruș ies scîntei, iar urletul creaturii este atît de puternic încît pare că se cutremură toată casa, tot pămîntul. Lovește din nou. Din nou. Din nou. Din nou.

Strigoiul nu mai mișcă. Pare că se ofilește sub privirea noastră, cadavrul se micșorează, se stafidește, se gheboșează. Ionela scoate țărușul din pieptul monstrului și începe să plîngă încet. să-și tragă nasul.

Răsuflu ușurat, mă ridic în picioare și le ofer mîinile celor doi. Stăm toți deasupra monstrului descompus și îl privim. Îmi rotesc privirea prin cameră, mă uit la narghileaua de pe podea care, culmea, în toată vîltoarea încleștării, nici măcar nu a fost atinsă de vreunul dintre noi.

„Haideți să ieșim. Dar înainte de asta…”, zic și mă îndrept spre narghileaua prăfuită, dar care dogorește, totuși, cînd ajung în dreptul ei. O lovesc cu piciorul suficient de tare încît să se răstoarne și, dintr-o dată, se simte un miros de ars, de cărbune care aprinde lemnul. Scîntei se formează pe scîndura uscată, veche, și afișez un rînjet mulțumit.

Ne îndreptăm cu toții spre ieșire. Podeaua se aprinde încet și focul se întinde mai repede decît mă puteam aștepta. Pînă ajungem noi afară, camera în care am înfruntat vrăjitoarea e deja în flăcări.

Ne îndepărtăm de casă pînă ajungem în dreptul pietrei-altar, culegînd pe drum ranița de pe prispă. Ionela ține țărușul și ciocanul în mînă, ne întoarcem și privim ruina în flăcări. S-a oprit și ploaia, iar printre nori apar raze de soare care luminează totul în jur.

„Iaca, nici porumbul nu mai e”, zice Dumitru.

Ne întoarcem privirile de jur împrejur și, într-adevăr, peste tot e numai iarbă. Porumbul înalt, vînjos, dar otrăvit, nu mai e acolo, totul în jur e o pășune întinsă cît vezi cu ochii. Numai într-un loc se ghicește un grup de case, satul nostru. Îmi pun un braț în jurul umerilor Ionelei, iar ea se apleacă spre mine, își sprijină capul pe umărul meu și oftează. Casa arde din temelii, dogorește în lumina nouă a soarelui.

Ionela se depărtează de mine și se îndreaptă înspre piatra-altar:

„Aci ar trebui să mai fie ceva.”

Ne uităm amîndoi la ea, apoi la piatră.

„Să lăsăm țărușul aici?” întreabă Dumitru. Eu ridic din umeri, dar Ionela deja se apleacă peste piatră, apasă țărușul pe suprafața ei și îmi întinde ciocanul:

„Să-l înfigem aci, scăpăm locu’ de blestem.”

Lovesc în țăruș. Lovesc de multe ori, de nenumărate ori. Sunetul metalic se aude tare, vibrează aerul din jurul nostru. Țărușul străpunge piatra și cîteva picături de sînge țîșnesc, alunecă pe piatră. E ca și cum altarul însuși ar fi viu, ar sîngera prin rana pe care i-o provocăm noi. Altarul ăsta, pe care Șopîrlița suferise și murise, e îmbibat cu sîngele ei. Cu sîngele ei de fată tînără, de vrăjitoare care-și căuta răzbunarea pe oamenii nevinovați din satul ăsta amărît, uitat de lume.

Lovesc de cîte ori pot, îi dau ciocanul lui Dumitru, care lovește cu sete, mai puternic decît aș putea eu să lovesc. Strînge din dinți, asudă, dar continuă să lovească. Pe fața Ionelei se scurge o lacrimă pe care și-o șterge repede. Țărușul s-a afundat pe sfert în piatră și fata îi dă drumul, apoi cere ciocanul, lovind și ea de cîteva ori. Argintul se afundă rapid, piatra continuă să sîngereze și, cînd Ionela mai aplică o lovitură puternică, se pornește un vaier prelung, de jale, care se stinge ușor în văzduh.

„Gata, se sfîrși”, rostește fata încet.

 

 

XV

 

 

Pornim pe drumul spre sat, străbatem distanța încet, prin soarele orbitor de vară tîrzie. În zare, casele vibrează, par că dansează în aerul fierbinte. Ajungem la marginea satului și Dumitru se oprește, se uită la mine și la Ionela și zîmbește.

„Acuma, eu mă duc să grijesc de animalele alea. O să le aducem înapoi în sat zilele astea.”

Eu dau din cap, la fel și Ionela. Nici nu știu ce să îi spun doctorului. Lucrurile prin care am trecut împreună par să vorbească de la sine, să formeze între noi trei o legătură ce nu s-ar fi format niciodată fără teroararea dinainte. Bărbatul zîmbește spre noi, dă din cap, se întoarce cu o mișcare bruscă și o ia încet prin cîmp. Îl urmărim cu privirea și zîmbesc atunci cînd îl văd cotrobăind prin buzunare.

„Pachetul de țigări, asta caută”, zic și întorc privirea spre Ionela.

„Las’ că-l găsește el, că-i om mare”, zice și fata și rîde încet, apoi se lipește de mine.

O iau de mînă și pornim încet prin sat. La unele porți, cîte un bătrîn stă și se uită spre noi, probabil surprins să o vadă pe-o fată de-a satului cu „bucureșteanu’ ăla a’ lu’ Leana lu’ Costache”.

„Las’ că vine tată-tu acasă și pune paru’ pe tine”, aruncă o babă spre noi și rîde.

„Ia mai tacă-ți gura, fă, țațo”, îi aruncă Ionela și ne pornim amîndoi pe rîs.

Ajungem acasă la Ionela și, îmbrăcați, murdari și jerpeliți, ne trîntim în patul din camera fetei, în răcoarea primitoare și binevenită.

 

Cînd mă trezesc, pe seară, Ionela nu mai e lîngă mine. Mă ridic, amețit de somn, trec în bucătărie, de unde iau o cană cu apă din căldare, mă curăț pe față și beau, însetat. Ies apoi pe prispă, unde Ionela stă de vorbă cu un bătrîn, bătrîn pe care-l recunosc.

„Bună seara!” salut și eu cum pot, frecîndu-mi ochii.

„Sară bună. Tudorică, ai? Că mare te-i făcut, bă.”

Ridic din umeri, încurcat. Nici că știu ce să spun, așa că arunc o privire spre Ionela. Ea se uită la mine, amuzată să mă vadă pus în situația asta.

„Ehe, deci așa. Voi ăștia tineri”, oftează bătrînul.

„Hai, tată, mai lasă-l în pace, dară nu te-a aia pe dumneata.”

Bătrînul se uită la Ionela atît de serios încît, pentru o clipă, am impresia că o s-o pocnească, dar izbucnește într-un rîs puternic, care-i zguduie tot trupul. Rîd și eu, mai mult de complezență, iar fata mă ia de braț. Moșul își scoate din buzunar o pipă veche, toarnă niște tutun în ea dintr-o punguță de pînză pătată, uzată, aprinde un chibrit și pufăie de cîteva ori, privind spre noi.

„Că doară nu mi-oi lua fata la Bucureșci, ai?”

„Nene Chivule, dacă fata o vrea…”, zic eu și dau din umeri.

„Fata ar vrea”, zice Ionela, strîngîndu-mă de braț mai tare.

„Ei bine, dacă fata ar vrea, poate mai stau aici cîteva zile și pe urmă om mai vedea. Da’ tot ar trebui să sun acasă.”

„Hai la primărie, atunci. Du-te de te schimbă și te curăță un pic”, zice Ionela și mă împinge în casă. Îl salut cu mîna pe nenea Chivu, el îmi răspunde la fel, ținînd pipa între dinți.

 

La crîșma lui Pitpalac parcă s-a adunat toată lumea rămasă în sat, așa zgomot și rumoare e. Oamenii se îngrămădesc în odaie, unii stau afară, pe trepte, alții în picioare, toți cu pahare sau sticle în mîini, toți bînd, toți privind spre noi și rîzind cînd apărem la capătul uliței. Peste murmurul lor, din casa aia nenorocită, s-aude vocea Floarei lu’ Pitpalac, urlînd din toți bojocii:

„Fir-ați ai dracu’ de bețivi, nici moartea nu vă mai satură!”

 

Teodor-Cristian Badea

Teodor-Cristian Badea

Masterand la Studii Literare, Universitatea din București. Născut în 1988, dar nu îmi amintesc nimic legat de revoluția de un an mai tîrziu. Am preferat mereu singurătatea, poate pentru că am crescut singur. Am urît școala generală și liceul și, după ce am absolvit examenul de bacalaureat, eram convins că nu o să duc dorul învățăturii. Am absolvit cursurile Școlii de Arte București la un an după terminarea liceului. Am lucrat, vreme de cîțiva ani, în domeniul tehnic - mă ocupam de calculatoare, camere video și foto, căblăraie, editare video. Muncă multă, oboseală multă, timp liber lipsă. Am hotărît să mă înscriu la Facultatea de Litere la vîrsta de 24 de ani și cred că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o de-a lungul vieții. Aici mi-am redescoperit interesul pentru literatură, interes pe care îl aveam încă din școala generală, dar îl pierdusem pe cînd cotrobăiam prin măruntaiele unui computer. Sînt pasionat de jocuri video, ador să le „citesc” și mă interesează modul în care un joc poate crea o poveste, uneori mai complexă decît cele pe care le putem găsi în cărți. Dintre toate genurile literare, literatura SF/Fantasy este marea mea pasiune, citesc orice carte din acest gen care îmi pică în mînă. Asta nu înseamnă că îmi și plac toate, ba din contră, critic tot ce se poate. Am început să scriu cam acum un an, iar „Cum am vînat un căpcăun” este primul text fantasy pe care am început să-l scriu și l-am și dus pînă la capăt.

More Posts