2017_01banner

          Primul lucru care mi-a venit în minte în timp ce citeam Sub steaua infraroșie (autor: Alexandru Lamba, Editura Tritonic, 2016) a fost o întrebare. M-am întrebat care ar fi putut fi destinul acestei cărți dacă, în loc să fie scrisă în limba unei culturi inexistente (inițial am vrut să spun “insignifiante”, dar apoi m-am răzgândit, pentru că acest termen n-ar fi fost potrivit în raport cu situația de fapt) pe harta sf-ului mondial, cea română, ar fi fost scrisă în engleză (presupunând, într-o variantă de istorie contrafactuală, că familia autorului ar fi emigrat, demult, într-o țară anglo-saxonă și că A.L. ar fi crescut și s-ar fi format în acel spațiu cultural)? M-am întrebat asta, pentru că ideea de știință speculativă (comunicarea instantanee între conștiințe, care ar putea transcende hăurile infinitului cosmic; scuze pentru spoiler) pe care este construit acest roman mi s-a părut cu totul deosebită. Și, da, este opinia mea că, dacă această poveste ar fi apărut într-un context care să-i ofere accesul la piața adevărată a sf-ului global, ar fi putut ajunge departe. Atât ea, cât și autorul. Oricum, debutul lui Alexandru Lamba nu a trecut neobservat (nici nu avea cum, având în vedere calitatea conținutului), căci acestui i s-a decernat Premiul de încurajare în cadrul Eurocon-ului de anul acesta, de la Barcelona. Este și asta ceva, fără îndoială, însă, întreb din nou, cum ar fi fost dacă un asemenea roman (dimpreună cu încă câteva dintre cele parcurse de mine în ultimii ani, cum ar fi Vegetal-ul lui Marian Truță și Dănuț Ungureanu sau Transfer-ul lui Michael Hăulică; și este posibil să mai fie încă multe altele, căci nu am citit decât foarte puțin din ceea ce s-a scris) ar fi avut parte de un mecanism adevărat de propulsie ? Întrebare retorică, fără îndoială, al cărei răspuns nu avem cum să-l aflăm, căci în realitatea pe care o trăim, editurile nu au suficientă putere economică pentru a scoate o carte autohtonă pe piața străină iar instituțiile culturale care ar putea face acest lucru consideră (de principiu) sf-ul ca fiind un gen minor, deci necalificabil pentru a face obiectul unei politici de promovare culturală sistematică.

SSI          Dar, ca să revin la carte, traiectoria ei internațională s-ar putea datora nu numai ideii, ci și scriiturii. Ceea ce m-a surprins cel mai mult la volumul de debut al lui A.L. (dincolo de subiectul în sine) este poetica acesteia. Cunoscându-l (oarecum) pe autor și știindu-i backgroundul de tip real (este inginer de calculatoare), înainte de a deschide volumul, mă așteptam să găsesc un stil rece, ingineresc, mai degrabă sec și orientat cu preponderență spre fenomenul științific avut în vedere (formulele fizico-matematice, într-adevăr, nu lipsesc și chiar mă gândeam, la un moment dat că, poate, ar fi fost bună o addendă la sfârșit, care să le expliciteze mai pe larg). Însă nu mică mi-a fost surpriza când, parcurgând cartea, am descoperit în paginile acesteia o frazare lină și deosebit de caldă, care „curge” într-o naturalețe desăvârșită, fără nici un fel de hopuri, și care sondează intens adâncimile sufletului uman prin imagini sau formulări ce constituie veritabile instantanee de poezie exprimată prin proză. Am să dau un exemplu: …Orbiți de iubirea noastră, ne-am călcat în picioare visele tinereții. Și am făcut-o cu mult, mult entuziasm. Mai ales tu. Cu alte vise. Vise strivind vise. (…) Mi-am acceptat rolul, cuminte, fără să îndrăznesc să sper măcar la o minune. Am acceptat abisul.  Și un altul. S-a gândit oare cineva ce se întâmplă atunci când un om plânge în Cosmos ? Un posibil răspuns îl găsim la pagina 130: Nu mi-am putut opri lacrimile să mi se desprindă de pleoape în picături mici, plutind în toate direcțiile, spărgându-se și amestecându-se cu aburul condensat pe suprafețele reci.  Această poetică, care nu este deloc o excepție în cuprinsul cărții, este pusă în valoare, de bună seamă, și prin modul în care autorul “a împachetat” povestea: alternanța de flash-back-uri care rememorează iubirea (poate pe veci) pierdută și descrierea dinamică a evenimentelor care se petrec pe nava care străbate abisurile cosmice reușește un mix al cărui rezultat imediat este acela că te ține permanent curios pentru a afla ce se întâmplă mai departe.

          Și, cu adevărat, în poveste se întâmplă tot felul de lucruri… Cum ar fi acela că, la un moment dat, constați că ceea ce presupui a fi viața obișnuită a exploratorilor la bordul navei este, de fapt, un vis al acestora. Adică, o realitate virtuală, ei aflându-se, de fapt, criogenați la bordul rachetei, pentru a putea face față călătoriei. Doar că acel vis al lor nu este unul oarecare, căci deși “adormiți”, eroii poveștii sunt perfect conștienți de starea în care se află (știu că “visează”) și sunt perfect conectați la ceea ce se întâmplă în lumea reală, la evoluția rachetei și la tot ceea ce ar trebui să se deruleze dacă ei ar fi “treji”. Un fel de vis lucid, altfel spus, care se petrece în imensitatea spațiului cosmic… Vis lucid din care exploratorii galactici ies și în care reintră, în funcție de necesități. Și la care eroul se reîntoarce în final. Final pe care, eu unul, mi l-aș fi dorit un pic altfel, căci toată tensiunea acumulată pe parcursul cărții, toată curiozitatea stârnită în cititor rămâne fără răspunsul (cumva) așteptat. Și asta pentru că, în opinia mea, autorul a ales un final mai degrabă comod. Dacă aș fi fost agentul, editorul, sfătuitorul său, i-aș fi sugerat să nu închidă povestea fără să găsească la final “un ceva” care să aducă un “uau!” pe buzele cititorului. Ce oare ar fi putut fi acolo, la capătul călătoriei lor? Întrebarea rămâne fără răspuns. S-ar fi putut așeza un final din registrul suprarealist de tipul Solaris, în care eroul să își regăsească iubirea lăsată în urmă la două sute de ani lumină distanță, într-un fel de spațiu-al-tuturor-posibilităților generat de energiile uriașe presupuse a fi condensate acolo? Sau s-ar fi putut întrezări semnele aproximative ale unei civilizații de neînțeles pentru un om? Nu știu. Și este limpede că numai autorul ar putea să regândească un post-scriptum la final, pentru o eventuală ediție următoare a cărții. Mai ales că, o parte a exploratorilor a rămas acolo. Doar eroul pleacă spre casă. Restul rămân acolo. Și poate că acest lucru nu este întâmplător.

          Și, în vederea  următoarei ediții, l-aș mai ruga pe autor să detalieze un pic chipul acelei societăți omenești de peste două sute și ceva de ani, acea societate care “nu mai avea nevoie de nimic” (pagina 83, rândurile 1 și 2). Mă tot întreb cum ar putea arăta o asemenea lume. Cum ar fi ca noi, cei șapte miliarde și ceva de lacomi care trăim actualmente pe Pământ, “să nu mai avem nevoie de nimic”. Conceptul îmi pare puternic și cred că se mai poate extrage multă poveste din el.

          Una peste alta, în final, felicitări autorului pentru un debut spectaculos de reușit. Și multe alte cărți de acum înainte !

 

          Lectură interesantă să aveți !