GSF48 banner v2-650

          – Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi, erau murați de o ploaie rece.

          – Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

          Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere.

          Dar Șamanul era altă mâncare de pește: mereu visător, deloc grabnic la ucis, și pretindea, în rusa lui lentă, cu accent mongol, că el chiar crede în spirite și poate vorbi cu ele. Doar că nu poate în orașe. Sau în stepă. Sau la câmpie. Cum să nu râzi de așa nebun sălbatic?

          Sergentul ridică mâna și toți îngenuncheară în nămol, cu puștile-ațintite spre penumbra care se lăsa dinspre sătucul de izbe spre care înaintau. Tăcere. Apoi, parcă din alt tărâm, veste de moarte: cuvinte guturale, un zdrăngănit metalic, un motor urlând. Nici vorbă să se încălzească în cătun, nemții erau deja acolo.

          Sergentul făcu un semn și se traseră în stufăriș.

          – Satul e chiar pe drum, șopti Sergentul, și-n dreapta e mlaștină. Deja se lasă noaptea. De întors nu ne putem întoarce, că brigada e deja undeva spre Vest, și nu o mai prindem. De atacat pe drum nu am înnebunit, că ne mitraliază ca pe curcani, și câțiva trupeți morți nu-s mare pierdere pentru țară, dar nu am stilou să scriu raportul, că l-am pierdut la cărți…

          Rânji. Știau cu toții că o să decidă singur ce vor face, dar îi plăcea să pretindă că ascultă și părerea lor. Uneori chiar aveau idei bune, că erau veterani hârșiți, luptau împreună de doi ani, de la Stalingrad, și cei săraci cu duhul sau prea bogați în curaj prostesc nu supraviețuiseră, doar cei vicleni și atenți.

          – Ne mai rămâne doar să-i flancăm prin stânga, prin pădure. Deci?

          Priviră spre liziera întunecată. Era prima pădure pe care o vedeau după atâta stepă, de când străbătuseră Rusia și Ucraina, până tocmai aici, în Bielorusia. Mormăiră nehotărâți, legănându-se de pe un picior pe altul. Venea noaptea și poate erau nemți și în pădure și dădeau în vreo ambuscadă. Dar aveau de ales? Nu prea.

          – Păi ce să mai, Șefu’, așa facem, zise Sașa cel Mare. Sașa cel Mic murise demult, cu o baionetă în burtă, dar cel Mare rămăsese Sașa cel Mare și avea cuvânt greu în pluton. O luăm prin pădure și zicem bogdaproste dacă trecem de ei și-i lăsăm dracului cu tancul lor cu tot.

          Sergentul dădu din cap și se ridicară, aplecați de mijloc, acum deja mai mult umbre decât oameni, și porniră furiș printre tufe, spre pădure. Ploaia se oprise și odată cu ea se oprise parcă orice zgomot: satul nu se mai auzea, nici păsări, nici alte animale.

          Șamanul, ca de obicei, nu zisese nimic. Acasă, în taiga, el hotăra ce-i mai bine pentru trib, după ce se consulta cu spiritele și el stabilea încotro se duc, și când, și unde. Dar aici nu mai era șaman, ci doar un caporal, și nu decidea el, ci Sergentul. Cât despre spirite, în stepă poate că erau, sau poate că nu, dar nu putea vorbi cu ele fără copaci. Iar în orașe erau spirite din belșug, dar nu ale naturii, ci ale oamenilor, și se ferea să vorbească cu ele, căci bălmăjeau frenetic și spuneau lucruri fără noimă, blocate în clipa infinită a morții lor.

          Dar aici era pădure. Urma să vadă dacă e o Pădure-Soră, care să îi vorbească aceeași limbă caldă ca și Taigaua-Mumă, sau era o Pădure-Noapte, tăcută și răpitoare. Nu putea ști până nu se simțeau și dacă era Neagră, urma să fie prea târziu când va ști spre care Lume de Dincolo dă. Dar ce putea să facă, să nu meargă? L-ar fi împușcat ca dezertor. Așa că merse.

          Era deja beznă când începură să se împleticească printre copaci, un șir de siluete negre de oameni încercuite de rânduri de siluete albe de arțari. Luna era acoperită de nori și puțina lumină care trecea se distorsiona pe aburii de umezeală, făcând copacii să pară că tremură zvâcnit, cu mâini scheletice, bătrânicioase, întinse să-i înhațe pe intruși. Soldații tăceau, apăsați de dușmănia pădurii și temători față de inamicii nevăzuți.

          Șamanul tăcea și el. Creștea în el o tensiune, niște furnicături neplăcute care-l umpleau de fierbințeală ca pe o găleată pusă la gâtul renului proaspăt tăiat, să se umple cu sângele negru și gros. Simțea exact asta: cum crește în el un sânge negru, vâscos. Ceva era rău aici, și încă nu știa dacă din astă Lume sau din Cealaltă. Șopti:

          – Șefu! Șefu!

          Sergentul se trânti pe burtă, și imediat și restul, din reflex. Se lăsase frig și din guri le ieșeau aburi. Unii gâfâiau ușor, alții oftară, armele clănțăniră, armate. Șamanul înaintă spre sergent și-i arătă grupurile de arțari amenințători, albicioși pe fundalul întunecimii.

          – Rău, ceva acolo. Trebuie cerut voie. Arțarii au suflete înguste și-ș frați cu frigul-Moarte, așa albi ca zăpada, reci, nu spun ce ascund. Dar pot vorbi cu petele lor negre, bune, negre ca pământul-Viață. Atunci vom ști ce e rău acolo. Dar trebuie să-i rog…

          Sergentul amuți o clipă, apoi se înroși la față și se ridică furios.

          – ‘zda-mătii de sălbatic cu superstițiile tale de căcat! De-asta mi-am umplut uniforma de noroi și frunze ude!? Credeam că ai văzut nemți, tălâmbule!

          Îi trase o palmă și-i făcu un semn lui Oleg:

          – Stai cu ochii pe piele-roșie ăsta și dacă dă să fugă îl împuști, în numele lui Stalin!

          Apoi pufni plin de înțeles, așa cum doar rușii știu să o facă, băgă înapoi la centură grenada care-o strângea spasmodic în mână, și porni din nou plin de încredere spre adâncul întunericului. Oleg pufni și el, îl împinse în fața lui pe Șaman și porniră la pas, în coada șirului.

          Cinci pași făcură, apoi un arțar din dreapta lor păru să scânteieze și să trosnească, o șfichiuitură străpunse noaptea și unul dintre soldați țipă și căzu. Apoi, brusc, liniștea absolută se transformă în hărmălaie: dinspre arțari erupse un mârâit aspru, ucigaș: o mitralieră MG42; dinspre ruși, începură să pocnească puștile și să țăcăne pistoalele-mitralieră PPSH: ta-ta-ta! Muzică diavolească, ornamentată cu strigăte, înjurături și urlete de durere, punctată din loc în loc de un staccato de Schmeisser și de explozii de grenade.

          Două-trei siluete din șir dansară pe ritm, surprinse de rafală, apoi căzură dezarticulate. Arțari și oameni laolaltă plesniră, împroșcând covorul de frunze cu pete întunecate, calde. Sergentul țâșni curajos printre copaci, prin stânga nemților, și câțiva soldați îl urmară. Oleg și Șamanul alergară prin dreapta, urlând în timp ce trăgeau din mers. 

          Sergentul aruncă ceva cu forță, și o străfulgerare orbitoare de lumină profilă câțiva germani, zburând cu brațele rășchirate. Mitraliera tăcu. Pe parte dreaptă, un trosnet puternic și Oleg țipă și căzu, brusc nemișcat. O cască pătrățoasă se ivi de după un buștean și Șamanul se repezi într-acolo, cu lopata de infanterie ridicată. Privi scurt fața uimită și o lovi cu sete. Fără o vorbă, îl izbi peste ochi până când țipetele de durere și trosniturile de oase se opriră, iar sângele celuilalt îi curgea șiroaie pe față.

          O siluetă verzuie apăru dintr-o groapă și trase o rafală. Șamanul simți un val de fierbințeală în burtă și căzu. Deasupra gropii, răsări Sașa cel Mare și, plin de furie, sări înăuntru cu baioneta în mână. Un urlet ca de porc înjunghiat, apoi rusul ieși rânjind drăcesc.

          Pe partea cealaltă a pâlcului de copaci, Sergentul șchiopăta victorios, însoțit doar de Igor Roșcatu’, Vasea Ciobanu’ și Mișa cel Negru. Nemții care nu muriseră, fugiseră. Arțarii priveau, nepăsători.

          Mai erau doar ei șase, iar Șamanul murea.

          – E împușcat în burtă, 4-5 gloanțe, șopti Sașa cel Mare spre Sergent. Nu-l putem transporta, și nu scapă nici cu operație. Și de unde dracu’ operație? Nu e nimic pe aici, decât arțari și nemți.

          – Păi și eu ce să-i fac? Sergentul era și el rănit la picior, se legase cu fașă, și îl durea suficient de tare ca să nu îl pese de soarta unui sălbatic din Siberia. Duceți-l sub un copac, și asta e, trebuie să ne punem în mișcare până nu se întorc cu întăriri.

          Sașa îl privi pe Șaman cu milă, apoi dădu din umeri și oftă. Îi făcu un semn lui Igor, îl apucară unul de picioare și celălalt de umeri și-l târâră sub un arțar străvechi. Șamanul nu zise nimic. Ei nu ziseră nimic. Arțarul nu zise nimic. Apoi, în tăcere, cei încă vii își strânseră catrafusele și, fără să se uite înapoi, plecară în noapte, spre Vest.

          Șamanul știa însă că nu poate fi așa cum era acum. Nu poate muri aici, pentru că îl luaseră la război și nu avusese timp să pregătească alt șaman pentru trib, și fără un vorbitor cu spiritele tribul se va rătăci și va pieri, iar el era răspunzător pentru trib, și nu putea lăsa asta să se întâmple. Așa că puse mâinile însângerate peste petele întunecate ale arțarului, și cântă. Iar arțarul simți și acceptă ofranda sângelui de șaman și a sufletelor împrăștiate prin luminiș și cântă și el.

          Șamanul era norocos, pădurea de arțari era o Pădure-Soră, legată cu rădăcinile din Lumea Cealaltă cu pădurea de acasă, din Siberia și Șamanul păși în petele arțarului, se strecură prin sufletul îngust și rece al acestuia, și ieși în Poiana Tigrului Alb. În mijlocul zăpezii, o iurtă albă, din care ieșea un firicel de fum. Șamanul cântă litania potrivită, și Spiritul-Tigru ieși din iurtă și îl privi. Tigrul Sacru știa ce voia Șamanul și ce era dispus să dea pentru asta, dar datina cerea să îl întrebe de trei ori:

          – Știi la ce trebuie să renunți pentru ceea ce îmi ceri? Accepți sacrificiul?

          Și de trei ori, Șamanul răspunse simplu:

          – Da. Accept.

          Tigrul Alb încuviință în tăcere și îi întinse o crenguță. Șamanul închise ochii și o mestecă. Apoi îi deschise și-l privi pe Sergent cum exclama către el, furios:

          – ‘zda-mătii de sălbatic cu superstițiile tale de căcat! De-asta mi-am umplut uniforma de noroi și frunze ude!? Credeam că ai văzut nemți, tălâmbule!

          Apoi Sergentul îi trase o palmă și-i făcu un semn lui Oleg.

          – Stai cu ochii pe piele-roșie ăsta și dacă dă să fugă îl împuști, în numele lui Stalin!

          Șamanul se întoarse spre arțari și le făcu o plecăciune. Plutonul încremenise, uimit. Șamanul se așeză în patru labe în fața Sergentului amuțit cu gura căscată, scoase un răget fioros, și-și scoase ghearele. Îngroziți, soldații începură să tragă cu tot ce aveau în uriașul tigru siberian care îi privea cu ochii omenești ai Șamanului, cântărindu-i parcă. Gloanțele însă intrau în el și dispăreau fără urmă, iar tigrul, calm, întinse o labă spre gâtul Sergentului și îl sfâșie, cu blândețe. Apoi țâșni spre ceilalți și, unul câte unul, îi hărtăni tăcut cu ghearele și colții, nepăsător la gloanțe, până când se lăsă liniștea.

          De după un buștean din dreapta se ridică un cap, încercând să vadă de unde vin urletele oribile de groază din întuneric. Tigrul păși maiestuos spre germanii uluiți și îi ucise și pe ei, tot în tăcere. Apoi rosti sobru, mormăit, către copaci:

          – Vă dăruiesc această ofrandă de sânge.

          Și intră în cea mai apropiată pată neagră din arțarul învecinat. Trecu pe lângă iurta albă din Lumea Cealaltă, iar Marele Tigru Alb îl salută tăcut, cu o aplecare din cap. Ieși apoi printr-un arțar direct într-un nămet de zăpadă siberiană și își privi cu tandrețe tribul, care trebăluiau în luminișul din apropiere, printre iurte. Nu le va mai putea vorbi vreodată și dacă l-ar vedea, l-ar vâna și ucide.

          Îi va supraveghea însă și proteja din umbre, pândind pe după copaci, până când un băiețel cu har îl va simți și va veni la el. Îl va lua în pădure și-l va învăța cântecele sacre, iar apoi se va întinde pe zăpadă și băiețelul îl va omorî și-i va mânca toată carnea, ca să-i preia Glasul Pădurii.

          Iar oasele Șamanului-tigru se vor ridica spre cer și blana albă cu negru se va întinde pe ele drept scoarță, și va undui rece în vânt. Un suflet de arțar.

         

Miloș Dumbraci

Născut la Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescent în anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filozofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenit inginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 s-a apucat și el să scrie… Povestirile sale din reviste le găsiți adunate la milosdumbraci.wordpress.com.

More Posts - Website