GSF58ban01-650

          Vântul şuiera răvăşind pânzele cortului. Rochia de lână bleumarin cu petice din piele maronie şi rubine pe mâneci, strânsă pe mijloc cu o centură lată de piele neagră, era prea subţire ca s-o apere de frigul ce se lăsase. Îşi simţea trupul şi mâinile îngheţate, lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar grumazul o durea îngrozitor. Tremura în cotlonul ei, între butoiul cu măsline negre şi coşul mare de nuiele umplut cu cartofi.

          Doar de-ar fi venit mai repede s-o ia, căci nu mai suporta să stea în locul acela. Ea nu greşise cu nimic. Nu se ascundea fiindcă îi era frică de oamenii, ci mai degrabă de ceea ce petrecuse cu puţin timp în urmă.

          Servitorii ei şi sătenii chemaţi în ajutor îi strigau numele, dar nu cu îngrijorare, ci cu asprime şi ură. Ei, care trebuiau s-o ajute şi s-o prozejeze, ei o urau.

          Când intrară în cortul folosit ca magazie, fata ascultă de instinctul de conservare şi se ghemui mai bine. Dar oamenii, înarmaţi cu topoare şi cuţite, o văzură. O apucară de părul lung, cafeniu, aranjat în împletituri diferite, şi o traseră afară, în aerul rece al nopţii.

          – Vrăjitoarea!… Ascultaţi-mă, să facem un foc mare şi s-o ardem de vie!

          – Nu, nu e bine aşa! Se va preface în strigoi, dacă n-o omorâm mai întâi! Uitaţi-vă la grumazul ei: a muşcat-o fiara!

          – M-a muşcat?… murmură Sanja, ducându-şi mâna în partea stângă a gâtului.

          De aceea o durea atât de tare şi sângera. Dar nu înţelegea ce legătura avea domnul Finnbogy cu strigoiul şi de ce ar fi ajuns ea unul.

          Îşi amintea că stătea la masă cu fratele ei, Samar, şi cu domnul Finnbogy, prietenul tatălui lor, care se invitase singur la cină. Omul le vorbea despre comerţul cu animale şi le spunea că le va trimite curând blănuri de iepure şi de vulpe ca să-şi croiască haine noi. Apoi i-a spus ei într-o doară că e frumoasă. Nici nu ştia dacă a apucat să-i răspundă, când fără de veste masa cu friptură de mistreţ şi cu vin roşu s-a răsturnat şi ea s-a simţit înlănţuită de două braţe puternice. După asta, a venit durerea aceea oribilă. Şi l-a auzit pe fratele ei urlând s-o lase în pace.

          Presimţea că şi el păţise acelaşi lucru. L-a văzut ţinându-şi mâna la gât cu haina murdară de sânge. Sanja a luat un castron să-l lovească pe Finnbogy, dar acesta s-a ferit; l-au prins repede servitorii care, deşi trimişi la culcare, sigur rămăseseră pe coridoare ca să-i supravegheze. În nici două secunde, unul dintre ei a luat un topor şi i-a retezat capul musafirului. Apoi s-au repezit spre Samar care a alergat către camera ei şi s-a baricadat acolo. Nu înainte de a-i striga surorii lui să fugă, dar ea nu l-a ascultat.

          Oamenii au spart uşa şi l-au găsit în faţa unei oglinzi cu un pumnal în mână. I-a strigat Sanjei că se întâmpla ceva rău cu el şi că nu vrea să rănească pe nimeni. Şi-a străpuns pieptul şi s-a prăbuşit pe podeaua rece.

          Atunci, oamenii s-au întors spre fată. Îngrozită, ea a fugit, chinuindu-se să-şi păstreze mintea întreagă, peste otrava ce i se răspândea prin trup.

          – Fata mea n-a greşit cu nimic! interveni doica. Şi n-a făcut alta decât să fugă de voi, bestiilor! Zeii să ne apere!

          – Pleacă de aici, femeie, dacă nu vrei să mori cu ea!

          – Vă rog, nu mă ucideţi! Eu n-am făcut nimic şi nu sunt vrăjitoare. Doar mă cunoaşteţi de când m-am născut.

          – Tată Olsen, ascultă-mă, tu, cel care îmi semeni grâul şi îţi trimit chifle proaspete în fiecare dimineaţă; şi tu, tată Kolven, care mă ajuţi să ud florile din grădină şi apoi mâncăm mere din livadă; şi tu, mamă Karol, care îmi croieşti haine şi fetele tale lucrează la moşia mea, ascultaţi-mă cu toţii!

          Ochii ei implorau cu inocenţă şi lacrimile cristaline îi picurau iarăşi pe obraji. Genunchii îi cedară şi se prăbuşi. Doica ei se strecură printre săteni ca s-o ajute, dar oamenii o îmbrânciră.

          – Nu înţeleg cu ce v-am greşit, dar dacă am făcut-o, vă rog să mă pedepsiţi şi apoi să mă iertaţi. Fiindcă sunt copila voastră, cea căreia îi aduceţi dulciuri şi poame, nu monstrul de care îmi spuneţi!

          O înconjurară pe fată cu armele lor ascuţite. Ea se aplecă sub tăişuri şi închise ochii.

          – Are dreptate copila, spuse unul dintre ei şi aruncă toporul din mână.

          Ceilalţi îl priviră mânioşi, dar se îndepărtară puţin. Fata îşi ridică fruntea, neîncrezătoare.

          – Te vom cruţa, fetiţo, spuse Kolven, dar va trebui să ne asculţi cu sfinţenie şi să ne spui despre orice schimbare care se va produce cu tine după veninul ce ţi-a pătruns în sânge!

          Ea încuviinţă.

          – Voi face precum spuneţi.

          – Acum bea poţiunea asta, zise o bătrână şi îi aduse o cupă cu un lichid urât mirositor. Te va linişti şi îţi va potoli setea un timp.

          – Da, mamă Kate, ascult şi mă supun!

          – Noaptea asta ar trebui s-o ţinem legată cu lanţuri în pivniţa casei, propuse un bărbat. Da, se va preschimba şi e mai bine pentru noi, chiar şi pentru ea. De mâine vom continua cu poţiunile şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o ucidem.

          – Nu va fi, spuse doica. O ridică şi o strânse în braţele ei. Eu am crescut-o şi ştiu că fata mea e bună şi cuminte, demonul din ea n-o va schimba. Să nu te temi, fetiţa mea, voi fi pe culoarele ce duc spre pivniţă.

          – Şi noi, zise Olsen. Nu ne vom pierde mica stăpâna, aşa cum i-am pierdut pe părinţii şi pe fratele ei. Zeii să ne ajute!

          Sanja le mulţumi cu emoţie şi se lăsă condusă de servitori. Îi era frică, dar ştia că atâta timp cât era ea însăşi ei n-o vor răni. Era doar un copil şi viaţa ei abia începuse.

         

          *

         

          Deodată, legăturile slăbiră şi îşi simţi braţele moi pe lângă trup. Şi le întinse, bucurându-se de senzaţia aceea, apoi deschise ochii şi privi în jurul ei.

          Sătenii o duseseră în pivniţă şi acolo o înfăşuraseră în două-trei cearceafuri, ca pe o mumie, apoi o legaseră bine cu fâşii rupte din altul. Deşi ştiuse că e spre binele ei, tratamentul îi produsese Sanjei un atac de panică; doica o întinsese pe pat şi, mângâindu-i părul, îi spusese un basm despre Loki şi Thor, iar ea adormise.

          Doica era şi acum lângă ea; probabil că nu dormise deloc în noaptea aceea ca s-o poată îngriji. Asta crezu Sanja văzând-o aplecată asupra picioarelor ei, dar abia când femeia se ridică, văzu că aceasta ţinea în mână o foarfecă cu care tăia pânza în care o înfăşuraseră.

          Ştia că doica ei nu făcea bine. Putea s-o rănească fără să vrea sau chiar să se rănească pe sine.

          – Ce faci acolo, mamă Kore? De ce m-ai dezlegat?

          – Avem treabă, draga mea, spuse femeia, netulburată. Se aşeză pe marginea patului lângă ea. Vezi tu, domnul Finnbogy era băiatul meu, adică eu l-am făcut ceea ce a fost şi l-am lăsat în casă cu bună ştiinţă, fiindcă el era mai puternic decât mine şi îi era mai simplu să vă dea veninul ţie şi fratelui tău. El s-a omorât însă, prostul, doar tu ai mai rămas, scumpa mea, şi mă vei ajuta să-mi continui munca.

          Dacă n-ar fi avut parte de atâtea surprize în seara aceea, poate că ar fi luat drept glumă vorbele doicii. Cuvântul care îi muşca sufletul se numea „trădare”, doica ei iubită permisese unui străin s-o atingă, s-o întineze şi să îi dea ciuma lui.

          – O mamă adevărată nu lasă pe nimeni să-i rănească fiica, îi spuse, căutând să-şi păstreze cumpătul. Oare nu mă mai iubeşti?

          Femeia o studie cu duioşie.

          – Sanja, fetiţa mea, tocmai fiindcă te iubesc l-am lăsat pe Finnbogy să te transforme! Vom trăi veşnic, nicio boală nu ne va atinge. Pricepi? Acum tu mă vei ajuta să le dau veninul sătenilor ca să fie şi ei bine. Le vrei binele, nu?

          – Dacă veninul e atât de bun, de ce Samar s-a sinucis? Şi fratele meu nu era prost, mamă Kore, ci unul dintre cei mai buni şi isteţi oameni pe care i-am cunoscut. Dacă el a ales să moară în loc să dea mai departe veninul, atunci nici nu voi face asta. Niciodată.

          – Samar n-a înţeles. Dar să nu mai pierdem timpul cu explicaţii. Uite, micuţo, Salthorna a plecat să-mi aducă de mâncare. Când se întoarce, vreau s-o îmbrăţisezi şi să-i muşti puţin grumazul, aşa cum te-a muşcat pe tine Finnbogy. Dar uşor, că nu trebuie să le facem rău lor

          – Lor?

          – Oamenilor, spuse ea cu un fel se silă. Ne sunt inferiori acum, dar după ce vor privi veninul, vor fi ai noștri.

          – Ştii bine că nu voi face asta.

          – Poate că nu eşti pregătită. Bine, o voi face eu ca să poţi învăţa.

          Un zgomot uşor de paşi le întrerupse discuţia şi o văzură pe Salthorna cu o tavă cu friptură în mâini. Kore o lăsă să se apropie, apoi, spre suprinderea Sanjei, se repezi la femeie. Servitoarea începu să ţipe, dar Kore îi acoperi gura. Sanja nu stătu mult pe gânduri; smulse toporişca de la brâul Salthornei şi, dintr-o lovitură, îi reteză capul doicii.

          Lacrimi mari îi alunecau pe obraji şi, văzând trupul descăpăţânat al femeii care o crescuse alunecând pe podea, îl prinse în braţe, plângând în hohote.

          – Ce s-a întâmplat cu Kore? Copilo, ce-ai făcut?!

          Femeia începu să tremure şi se îndepărtă de Sanja.

          – Ascultă-mă! Mama Kore era o fiară, asemeni celei care ne-a atacat pe mine şi pe Samar. Ne-a înşelat pe toţi! Ştiu că nu mă crezi, dar gândeşte-te cum ne-a atacat omul acela pe noi şi cum te-a atacat ea. A vrut să te muşte, nu? Iar eu i-am tăiat capul, aşa cum aţi făcut voi cu Finnbogy. Dacă eram eu fiara, v-aş fi atacat pe amândouă, te-aş ataca pe tine acum. Dar eu vreau să se facă dreptate!

          Salthorna stătu un pic pe gânduri, se uită când la trupul Korei şi la capul ei însângerat, când la copila ce se maturizase în doar câteva ore.

          – Te cunosc prea bine, Sanja. Şi nu mai eşti tu, e o altă fiinţă în trupul tău.

          – Sunt aceeaşi, doar că sufletul meu s-a întărit. Primesc din puterea străbunilor noştri.

          – Poate că da. Nu voi fugi de nebună să-i anunţ pe ceilalţi. Dar cum vei face tu dreptate? Ce vrei să faci?

          – O voi îngropa pe mama Kore, apoi voi dispărea şi eu. Veninul nu va prinde rădăcina în ţinutul acesta.

          Salthorna o ajută pe Sanja să ridice trupul moartei şi să-l aşeze pe pat. Fata luă capul şi, ignorând expresia de uimire din ochii pe jumătate deschişi, îi sărută fruntea, apoi îl aşeză deasupra umerilor. Pe undeva începea s-o creadă pe servitoare, ceva se schimbase în ea.

          – Pleacă acum, du-te acasă! Dar mai înainte de asta, spune fiecăruia în parte să plece la casa lui. Sunt obosiţi, te vor asculta, mai ales dacă le vei zice că vei sta tu de pază alături de cei încă rămaşi. Până ce se vor duce toţi. Apoi vei pleca şi tu şi nu te vei uita în urmă.

          Femeia încuviinţă. O îmbrăţişă pe Sanja şi, găsind-o rece ca gheaţa, se îndepărtă cu teamă. Se întoarse şi plecă grăbită; fata şi-ar fi dorit ca ea să mai stea puţin.

          Sanja închise ochii şi oftă adânc. Se duse lângă un zid şi se aşeză lângă el, cu braţele îmbrăţişându-i genunchii. Şi aşteptă. Deşi setea era nimicitoare şi ştia că nu exista apă care s-o stingă.

          Nu ştia cât trecuse, o jumătate de oră, o oră, când zări ceva flurând în dreptul ferestrei pivniţii. Se ridică şi descoperi că era o batistă legată de una din barele ferestrei. O desfăcu şi o trase înăuntru; în ea găsi un bilet pe care scria un singur rând: „Să te odihneşti în pace!”

          Sanja îşi şterse lacrimile. Adună două braţe de paie şi le împrăştie pe pat şi în jurul acestuia. Ferecă uşa pivniţei, apoi dădu foc şomoiogului de paie din faţa ei.

          După astea, se întoarse la pat. Îşi muşcă propriile încheieturile sperând ca acestea să nu se vindece imediat. Se întinse apoi lângă doică şi îşi puse capul pe pieptul ei, ca atunci când era mică.

          – Mamă Kore, spune-mi o poveste! Dar femeia nu-i răspunse. Eşti obosită, nu-i aşa? A fost o noapte lungă şi urâtă. Cred că e timpul să-ţi spun eu o poveste. O poveste în care o fată de viking, pe nume Sanja, creştea mare şi frumoasă şi se mărita cu un prinţ chipeş. Iar tu, mamă Kore, erai foarte fericită văzând-o mireasă! Iar după un an, îi legănai pruncul, în acelaşi leagăn în care crescuse şi Sanja ta. Îţi place povestea, doică bună? Am prins gustul poveştilor de la tine şi voi şti să le spun copiilor mei când va veni vremea. Ştiu că se va întâmpla asta, doică, toate se vor împlini! În visele noastre nimic nu e imposibil.

 

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts