Vă propun să vorbim un pic despre mândria patriotică. Deși subiectul mă bântuie de ceva vreme, am preferat până acum să-l evit, pe de o parte pentru că legătura pe care o are cu literatura nu e mai strânsă decât cea pe care o are cu orice alt domeniu în care putem vorbi despre mândrie, iar pe de altă parte datorită încărcăturii puternice de resentiment care înconjoară subiectul, în orice direcție am privi. Voi încerca totuși să fac o analiză rece și neimplicată, dacă-mi va reuși sau nu, rămâne de văzut.

Așadar: „Sunteți mândri că sunteți români?”

Personal, m-aș opri la al patrulea cuvânt din întrebare, ignorându-l pe ultimul, cel despre care e vorba de fapt, și aș spune că mândria de „a fi” mi se pare ridicolă. Da, mi se pare ridicol să te mândrești cu apartenența la un grup (sex, naționalitate, rasă) pe care nu l-ai ales și pentru a cărui apartenență nu ai avut, ca individ, absolut nimic de făcut. Nu e meritoriu că ești bărbat și că ești european, chiar dacă asta îți oferă unele avantaje clare față de cazul în care ai fi fost femeie într-o țară islamistă. Nu, e vorba doar de noroc și de inegalitatea de șansă pe care omenirea, cu piedicile religioase, economice și naționaliste pe care și le pune, mai are mult până să o elimine. Dacă va avea vreodată interesul să o facă.

Lăsând asta la o parte și presupunând că mândria de a aparține unei națiuni, apartenență dobândită prin naștere, ar fi legitimă, sincer nu văd de ce cineva s-ar mândri cu apartenența la această naționalitate. Nu mă înțelegeți greșit, nu-mi e rușine că sunt român! De altfel, găsesc acest sentiment la fel de ridicol ca cel al mândriei, din exact aceleași motive. Dacă socot că e injust să te împăunezi cu lucruri pentru care nu ai nici un merit activ, pentru că e infinit mai ușor să te declari satisfăcut de ce ești decât să faci ceva pentru a avea rezultate notabile, în orice domeniu, la fel de injust găsesc că e și să te rușinezi pentru ce-au făcut (sau fac) alții, cu care, dintr-o întâmplare, ai naționalitatea în comun. Injust și irațional chiar.

Însă și dacă admitem drept rațional sentimentul mândriei naționale, atunci găsesc că la fel de rațional ar fi ca el să fie direct proporțional cu bunăstarea acelei țări, cu contribuția ei la dezvoltarea culturii și tehnologiei la nivel global, poate chiar cu impunerea unor standarde de moralitate și etică în societatea omenească. Ori cu aceste lucruri nu prea cred că ne putem lăuda noi, ca națiune. Sigur, am avut și avem oameni valoroși în cultură, artiști de renume mondial, însă nu e România nația cu cea mai mare densitate de oameni remarcabili din Europa. Nici acum, nici de-a lungul istoriei nu a fost. Am avut porția noastră de valori, proporțională cu mărimea poporului, nici mai mult, nici mai puțin. Așa cum și vecinii noștri au avut.

Nu vreau să neg importanța vârfurilor noastre, departe de mine ideea, dar nici a le ignora pe ale celorlalți ca să le scoatem în evidență, nu mi se pare o atitudine corectă. Da, faptul că România a întors armele în cel de-al doilea război mondial a scurtat conflagrația cu șase luni. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Statele Unite nu ar fi intrat? Da, Eminescu e un poet de renume mondial, dar e el oare mai important decât Pușkin sau Poe? Bine, veți spune, l-am comparat cu cei mai buni dintre ruși și americani, națiuni mult mai mari. Așa e. Însă găsim poeți relevați și mai pe lângă noi. Adam Mickiewicz, Petar II Petrović-Njegoš, Lesya Ukrainka… pe care-i cunoaștem la fel de bine pe cât și vecinii ni-i cunosc pe-ai noștri. Aceeași discuție, însă folosind nume pe care, de data aceasta, cei mai mulți oameni chiar le-ar cunoaște, o putem purta și-n domeniul sportului, ca alt exemplu. Avem atleți deosebiți, campioni, la fel ca toate țările din lumea asta.

De ce atunci am fi mândri că suntem români? Pentru frumusețile geografice ale patriei, pentru care nu am făcut nimic și pe care le disprețuim aruncând gunoaie peste tot? Pentru poporul care e mai divizat și mai fratricid ca niciodată?

Tristul adevăr e că și dacă am fi avut mult mai mulți artiști, sportivi, oameni de cultură, politicieni vizionari, lideri… orice alte elite puteți enumera, de top la suta de locuitori decât oricare dintre popoarele vecine, tot nu am fi avut o reputație de care să ne putem, obiectiv, mândri. Și asta pentru că tragicul adevăr e că un popor nu împrumută reputația elitelor sale, ci pe a elementelor cele mai rele. Care e primul gând care vă vine în minte când vă gândiți la Rusia? Ei, vedeți? Și-apoi, rușii chiar au dat lumii o cultură mastodont. Dar când auziți de Siria? Orașul Damasc are o vechime de peste 9.000 ani, a fost prima capitală a noii lumi arabe, a Imperiului Umeyad. Vă vin lucruri de genul acesta în minte?

O națiune e făcută notorie în lume de către ce are mai rău și e normal să fie așa. Chiar dacă un mic procent al populației ei e fetid, acesta va impregna opinia despre întregul popor. De ce? Pentru că e cel mai vizibil. Dacă nici trei la sută dintre oameni aruncă gunoi pe jos, țara va fi murdară. Dacă doar un om din cincizeci conduce agresiv, toți participanții la trafic vor fi indispuși, vor claxona și traficul va fi un calvar. Ajung trei-patru hoți pentru ca mijloacele de transport în comun sau gangurile să fie considerate nesigure într-un oraș. Nu trebuie mai mult de doi-trei cerșetori agresivi într-o piață vizitată de zeci de mii de oameni și atmosfera nu va mai fi destinsă acolo. Și despre asta se aude în lume!

Voi fi mândru că sunt român când vom reuși, noi, ca națiune, să ne concentrăm suficient asupra educației încât să putem compensa, prin covârșitoarea majoritate a celor civilizați, să suprimăm efectele nocive ale celor antisociali. Însă noi nu numai că nu facem eforturi în acea direcție, ba din contră, pre-mi-se, îi invidiem și-i transformăm în vedete pe infractori. Găsim nesimțirea și grobianismul drept acte de eroism, de curajoasă rebeliune. Rebeliune împotriva a ce, nu e important. Admirăm mafioții tocmai pentru că nu au respect pentru lege și le facem din asta un titlu de noblețe. Când noi, cei mulți, ne vom schimba sistemul de valori, atunci voi avea și eu un mic motiv pentru a mă simți mândru că sunt român: Acela că, poate, voi fi contribuit și eu, infinitezimal, prin revista aceasta, de ce nu?, la acea schimbare.

Dar, deocamdată, asta e de domeniul SF-ului…

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website