GSF82 banner-650

          PE PIEPTUL pacientului se odihnea o frunză îngălbenită. Agitată de adierea ce pătrundea pe fereastră, palpita pe materialul spălăcit al pijamalei de spital, lângă mâna inertă a bolnavului. Intrând în salon, doctorița abia apucă s-o observe căci, antrenată de curentul făcut de ușa deschisă, frunza se ridică în aer, pluti ușor și dispăru dedesubtul unui pat de parcă s-ar fi ascuns.

          — Căldura asta de-afară e înșelătoare, soră. E toamnă totuși, o dojeni doctorița pe asistentă.

          Femeia, umilită, se duse să închidă fereastra.

          — Și știi bine ce scandal e acum în presă pe tema condițiilor din spitale. Vrei să spună careva că ne lăsăm bolnavii să fie îngropați sub frunze? Parcă și văd o poză pe Facebook!

          Continuând s-o dojenească se aplecă asupra pacientului. Nicio schimbare. Pulsul bărbatului fugea de sub degetele ei ca un animal speriat. Oasele ascuțite îi împungeau obrazul, se insinuau la clavicule, pe la încheieturi, de parcă s-ar fi grăbit să iasă la suprafață. Pe fișa medicală citi un nume pe care-l uită imediat și o vârstă cu câțiva ani mai mică decât a ei. Da, își aminti, fusese adus la spital după ce căzuse pe stradă. După trei zile de spitalizare ochii îi rămâneau cu încăpățânare închiși, respirația un firicel, diagnosticul neclar.

          Zări frunza sub patul de alături, ca și cum ar fi pândit-o de acolo. Se aplecă s-o ridice și aceasta, purtată de un curent imperceptibil, pluti câțiva centimetri îndepărtându-se de mâna ei. Doctorița puse un genunchi pe podea și se întinse, apucând-o, apoi se ridică răsucindu-și captura între degete. Greu de spus ce soi de frunză era, una dintr-acelea în formă de inimă, cu marginile zimțate, cu o codiță lungă și suplă, cu galbenul ei viu stropit de pete ușoare ca niște pistrui. O lăsă pe noptieră și își întoarse atenția asupra pacientului.

          — A avut vizitatori?

          — Nu, zise asistenta, nu s-a interesat nimeni de el.

          E prea tânăr, își zise doctorița ieșind, prea tânăr ca să fi reușit, deja, să fie atât de singur. Și totuși așa era.

         

         

          REVENIND a doua zi în salon, zări din nou frunza așezată pe pieptul bolnavului ca o mână afectuoasă. Geamurile erau, de data asta, închise. Era aceeași frunză? O răsuci pe toate părțile. Își aminti că o uitase pe noptieră cu o zi în urmă. Când ieși la finalul vizitei o luă cu sine și-o aruncă într-un coș de gunoi de pe hol.

         

         

          EI, SE PARE că era bântuită de frunze oriunde s-ar fi dus, își spuse seara, ajungând acasă și scuturându-și o frunză îngălbenită de pe umărul pardesiului. O frunză în formă de inimă, cu margini zimțate. Cărui soi de copac i-o fi aparținut? Unuia destul de răspândit prin oraș de vreme ce se împiedica de ele peste tot. O contemplă cu sprâncenele încruntate și o puse pe un raft al bibliotecii.

          Uitase de ea cu totul a doua zi, o duminică în care luă un mic dejun târziu cu soțul ei, pe care nu-l văzuse cum trebuie toată săptămâna. Lenevea încă în halat și papuci, gândindu-se ce carte să citească, prea obosită pentru ceva serios, prea puțin răbdătoare pentru ceva ușurel, când el o strigă din sufragerie.

          Maya, frumoasa lor pisică birmaneză, se juca cu frunza. O fugărea și o acoperea când cu o labă, când cu alta. O prindea între lăbuțele din față și se ridica pe cele din spate azvârlind frunza în aer și fugind s-o pândească. Se repezea asupra ei prinzând-o și se rostogolea cu prada în gheruțe, mușcând-o ușor. Fugea câțiva pași și se punea din nou la pândă.

          — Nu-i drăgălașă? o întrebă bărbatul, care, așteptându-se la o explozie de exclamații, era nedumerit de încruntarea ce se ivise între sprâncenele ei.

          El nu observase că Maya, spaima vrăbiuțelor și dușmanul perdelelor, nu-și înfigea de fapt gheruțele, că se prefăcea numai că mușcă fără ca însă dințișorii ei să perforeze frunza. Și oare i se părea ei sau, pândită de pisică, frunza fremăta ușor pe covor ca s-o ațâțe, plutea depărtându-se câțiva pași atunci când mâța se repezea asupră-i, iar când pisica sărea după ea în aer șfichiuind cu lăbuțele, frunza-i dansa discret pe dinaintea ochilor, ba scăpând, ba lăsându-se prinsă.

          Cu un gest brusc puse capăt jocului, apucând frunza de codiță și contemplând-o. Galben viu pe față, galben palid pe dos, pistrui ruginii.

          — Ce frunză-i asta? își întrebă ea soțul care o privea nedumerit. El ridică din umeri. Nu știa. Doctorița ținu frunza de codiță și o legănă ușor pe dinaintea pisicii. Aceasta se repezi, nerăbdătoare.

         

         

          A DOUA ZI, plecând la muncă, luă frunza cu ea. N-ar fi putut să explice de ce. În mintea ei se cocea, nedeslușit, ideea că ar fi trebuit s-o supravegheze. Să vadă dacă este o frunză obișnuită.

          Toată dimineața, frunza se purtă ca o frunză, adică nu făcu nimic. Stătu pe biroul ei, neprotestând când era acoperită de teancuri de hârtii și nu schiță nicio tentativă de-a fugi pe fereastră când doctorița o deschise. O luă cu ea în buzunarul halatului când făcu turul saloanelor.

          Pacientul era în aceeași stare în care-l lăsase. Mâzgălind o modificare a conținutului perfuziei, se întrebă încă o dată cum de nu se interesa nimeni de el. Era tânăr, de condiție aparent bună, era cineva care avea părinți, o profesie, colegi, prieteni. Unde erau toți? Clătină din cap și se concentră asupra celorlalți pacienți din salon, care nici ei nu erau într-o stare mai bună, dar care erau fie bătrâni, fie prea bolnavi, fie în mod evident fără alt domiciliu decât strada.

          Nu descoperi lipsa frunzei decât peste vreo două ore, când bea o cafea rezemată de automatul de pe hol și-și strecurase mâna în buzunar. Erau multe locuri unde ar fi putut s-o piardă, dar știu imediat unde s-o caute.

          Frunza ședea pe pieptul bolnavului, a cărui respirație o făcea să freamăte ca o inimă neliniștită. O ridică în fața ochilor și-o contemplă îndelung. Dintr-un impuls, o așeză pe pieptul altui bolnav, un bătrân cu un fes cenușiu pe cap. Frunza nu se clinti, dar nici nu mai palpită. Rușinată, cerând-i scuze în gând bătrânului, o prinse din nou de codiță și se opri ezitând în mijlocul salonului. În cele din urmă, clătinând din cap, se îndreptă spre fereastră și deschizând-o, lăsă hoinara pradă vântului de-afară. Închise geamul bine.

         

         

          ÎN CÂTE FELURI poate o frunză să pătrundă într-o încăpere de spital? se întrebă ea a doua zi, când o descoperi din nou în salon, pe pieptul bolnavului. Accepta, de acum, că e aceeași frunză.

          — Nu știu cum a ajuns asta aici, se bâlbâi asistenta, aceeași ca în ziua în care neobișnuita intrusă se ivise pentru prima oară.

          Doctorița îi întinse mâna în tăcere. Asistenta depuse frunza în palma ei fără o vorbă.

          Ajunsă în cabinet, răsuci din nou lucrul acela încăpățânat pe toate părțile.

          — Las că am eu ac de cojocul tău, zise, întinzându-se către tăietorul de hârtii. Să te văd dacă te mai întorci de-aici.

          Frunza i se smuci între degete. Nu se mai putea înșela în privința asta, nu-și mai putea spune că sunt curenții de aer, pisica, respirația pacientului, asistenta făcând o glumă proastă. Frunza se zbătu, contorsionându-se la capătul codiței sale. Simți o arsură și în clipa următoare îi dădu drumul, privindu-și năucită degetul însângerat. Supse dâra de sânge și descoperi o tăietură subțire. Frunza se refugiase în celălalt colț al biroului, rânjindu-și către ea zimții de pe margini. Te puteai tăia cu așa ceva? Știa că te poți tăia cu un fir de iarbă, cu o foaie de porumb, dar cu o frunză oarecare de copac?

          Întinse mâna către ea și frunza se feri. Doctorița își puse un plasture pe deget și deschise un dosar la întâmplare, prefăcându-se că are treabă. Frunza se trase mai aproape. Era atât de fragilă. Nu era mare lucru, în mod sigur, să se întindă deodată și s-o înșface. Nici nu avea nevoie de tăietor, o putea strivi în mână, trosnind în palmă nervurile, sfâșiind cu unghiile materia subțire.

          Dar era corect să ucidă un lucru conștient? Care manifesta gândire și, pare-se, chiar o anumită afecțiune?

          Ca și cum i-ar fi simțit răzgândirea, frunza pluti, așezându-se pe mâna ei.

         

         

          ȘI DE ATUNCI, fără să se mai ascundă de ea, frunza manifestă toată îngrijorarea pe care o arăți lângă patul de spital al cuiva la care ții. Poposea pe pieptul bărbatului și rămânea acolo zvâcnind parcă la unison cu inima, îi aluneca pe obraz cu tandrețe, i se așeza pe frunte când făcea febră, i se strecura sub obrazul lipit de pernă de parcă i-ar fi șoptit la ureche. Doctorița o lăsa în salon la finalul vizitei și o recupera la ieșirea din tură. Frunza știa să se pitească pe sub paturi când intra cineva, se strecura sub ușă și se mișca odată cu ea când venea femeia de serviciu cu mătura și mopul, se lăsa să alunece între noptiere și perete. La plecare, marginile-i zimțate îi fremătau de parcă voia să spună rămas bun.

          Până ajungeau la locul unde-și parcase mașina, doctorița o lăsa să zburde, liberă în sfârșit, spiralând în vânt. De fiecare dată hoinara se întorcea, strecurându-se cuminte pe fereastră și așezându-se pe bord.

          Acasă, își continua jocul cu pisica, distrând mica felină cu giumbușlucuri. Când soțul ei nu era acasă, frunza zbura de colo-colo, când sus, când jos, făcând-o pe Maya să alerge de la un capăt la altul al casei ca o rachetă, derapând pe parchet și mototolind carpetele. Când mâța ostenea, frunza i se așeza pe nas de parcă ar fi tachinat-o.

          Dacă soțul ei era acasă, frunza se adăpostea într-un mănunchi de alte frunze atinse de rugina toamnei pe care ea le adunase într-un bol, alături de castane căzute din copaci, încropind un ornament care era, de fapt, o deghizare. Preocupat de fuziunea unei alte firme cu compania la care lucra și de altfel om discret din fire, bărbatul nu o observase.

         

         

          O PATĂ de urină se întindea pe cearceaf. Mai rău chiar, o pată aproape uscată, semn că bolnavul fusese lăsat să zacă în propria-i mizerie, fără să fie schimbat. Doctorița verifică sonda urinară, potrivind-o din nou. Deasupra acestor îngrijiri umilitoare, chipul bărbatului rămânea senin, neclintit în somnul său, neatins de lume.

          Dojeni asistenta, trimițând-o să aducă așternuturi de schimb. Îndreptându-se de șale, după o consultație în celălalt capăt al salonului, o surprinse pe femeie prinzând între două degete pielea de pe brațul bolnavului și ciupind-o cu sălbăticie.

          — Soră!

          Femeia tresări speriată.

          O făcu cu ou și cu oțet, cu o voce calmă, dar cu atât mai tăioasă. Li se adresa tuturor cu „soră” în loc să le folosească numele, ca un mesaj clar: nu suntem colege, nu suntem amice, n-o să stăm împreună la bârfe, mă aștept doar să-ți faci treaba. În schimb, ele o porecliseră Înțepata, ceea ce-i făcea plăcere.

          În zorii zilei aceleia, după o gardă obositoare, se pomeni că rătăcise frunza. Nu era în salonul bolnavului, nici pe biroul ei, ascunsă sub hârtii și în niciunul dintre locurile unde se gândi s-o caute. Se puse în genunchi și se uită pe sub paturile bolnavilor, scotoci în coșurile de gunoi, răscoli chiar teancul de acte pe care îl terminase și-l predase unui coleg. Pretextă că-și pierduse un cercel, iar colegului îi spuse că nu mai găsea o fișă anume. Adevărul e că fusese atât de enervată încât nu-și mai amintea limpede dacă o lăsase, ca de obicei, pe pieptul pacientului.

          Zorii se întindeau ca niște zoaie pe culoarele spitalului și lumea părea puțin neclară, ca văzută printr-un geam ud. Se simțea buimacă de oboseală și pe dedesubt roasă de o durere surdă, ca și cum ar fi pierdut ceva prețios ce-i fusese încredințat ei anume. Când ușile de la Urgențe se dădură în lături ca să facă loc femeii ce țipa cu mâinile pe față, abia își aminti să reacționeze.

          Era asistenta, aceeași pe care o dojenise la intrarea în tură. Mâinile-i sângerau din zeci de tăieturi superficiale, dar dureroase. Obrazul, când o convinseră să și-l descopere, era brăzdat de o tăietură care pornea de la frunte, străbătea pleoapa și cobora spre gură. Nu-și văzuse atacatorul, simțise o arsură pe obraz și își acoperise fața cu mâinile, pe care agresorul i le tăiase în mod repetat cu cuțitul.

          Reuși s-o liniștească cu greu și-i îngriji rănile. Retrăgându-se pentru cinci minute în cabinet, copleșită de o stare de amețeală, găsi frunza sub telefonul de pe birou unde, într-adevăr, nu se gândise s-o caute.

         

         

          ÎȘI FĂCU obiceiul ca, atunci când nu era de gardă noaptea, să se plimbe pe străduțele din jurul locuinței sale. Venise iarna și odată cu ea primele ninsori, iar frunza dansa printre fulgi, se lăsa întoarsă și rostogolită de rafalele de vânt, îi dădea târcoale și revenea la ea. N-ar fi recunoscut nici măcar în fața ei înseși că o scoate la plimbare. Mergea pur și simplu ca să-și lepede gândurile negre, plictiseala, agitația. La spital mai avuseseră loc alte două atacuri asupra unor asistente și, cu agresorul încă neprins, în rândurile personalului feminin domnea o stare de tensiune căreia nici ea nu i se putea sustrage. Victimele erau incapabile să ofere o descriere. Poliția era neputincioasă. Camerele de luat vederi nu furnizaseră niciun indiciu. Bolnavul ei rămânea în continuare scufundat în somnul său inexplicabil – treptat ajunsese să se gândească la el ca la un somn și nu ca la comă sau ca la o stare de inconștiență – pe care-l punea între el și lume ca pe o barieră protectoare. Soțul ei părea înghițit de fuziunea celor două companii, o absență până și când era prezent. Nu el, ci frunza o întâmpina dimineața la trezire pe perna de alături, plutind apoi pe culoarul către bucătărie ca să-i țină de urât la cafea. Și în fiecare dimineață ea o cerceta cu îngrijorare, întrebându-se cât timp se va mai bucura de ea, pândind primele semne de uscăciune care transformă o frunză căzută într-o structură fragilă, zbârcită, uscată și sfărâmicioasă, cu adevărat moartă. Semnele însă nu apăreau și la un moment dat renunță să mai caute explicații.

          Probabil că o frunză nu are conștiința morții, își spuse într-o noapte când nu putea să doarmă. Născută alături de mii de altele ca ea, legănându-se alături de ele în bătaia vântului, nu vede generații noi născându-se și generații vechi murind, nu observă disparițiile premature, ce nu știrbesc deloc bogăția coroanei, nu știe că într-o zi îi va veni și ei rândul. Ce trebuie să simtă odată cu venirea toamnei, văzându-și tovarășele îngălbenindu-se și căzând, pomenindu-se din ce în ce mai singură, agățându-se de creanga sa cu puteri tot mai slăbite, simțind cum pulsul vieții marelui copac se diminuează în ea? Nu există o viață de apoi pentru frunze, o promisiune a unui rai al clorofilei veșnic verzi, și smulsă, plutind în vânt, purtată departe de tot ceea ce știuse, nu-i rămâne decât să se agațe cu toate forțele de puțina viață din ea.

          Și dacă frunza, rătăcitoare, pierdută, speriată, ar întâlni un suflet dezrădăcinat ca și ea care, rămas fără nimic altceva pe lume, ar culege-o de pe jos și-ar lua-o cu sine, recunoscând în ea un seamăn? Nu l-ar iubi? Nu l-ar apăra? N-ar veghea asupra lui palpitând ca o inimă îngrijorată? N-ar refuza cu încăpățânare să moară?

          Și-l imagină înfrigurat în paltonul lui cenușiu pe care nu știa să-l aibă, cu obrazul palid și tras deasupra gulerului ridicat, aplecându-se și culegând frunza de pe o alee, șoptindu-i cuvinte prietenești, fără să le creadă dar luând-o cu sine, într-o ultimă sforțare de a găsi un sens sau o speranță în viața sa sau dacă nu, de a le inventa.

          Simți că e pe punctul să înțeleagă ceva, dar tocmai atunci somnul o invadă ca o apă întunecată.

         

         

          — DE CE nu mori? șopti femeia. Aș vrea să fii mort.

          Așezată pe un scaun, cu paltonul pe ea ca una care n-avea de gând să stea, poposită în treacăt la marginea acelui pat de care nu se apropiase nimeni atâtea săptămâni, cu excepția personalului medical. La auzul pașilor, își răsuci spre doctoriță capul ce tresărea nervos pe gâtul subțire și o privi cu niște ochi febrili, prea strălucitori, prea pătimași.

          — Afară! Acum!

          Femeia se ridică, strângându-și haina la gât, ca lovită de crivăț.

          — E soțul meu…

          — Era și în ultimele luni, când n-ați venit încoace. Am să vă rog să ieșiți afară. E un salon cu pacienți în stare gravă și nu-i loc de melodramele dumneavoastră aici.

          — O să… o să reclam.

          – Reclamați!

          Se vedea că femeia voia să protesteze, dar că halatul alb și aerul autoritar al celeilalte o intimidau. Se făcu mică, dădu înapoi, căută compasiune:

          — Spitalele… mă îngrozesc, îngână ea.

          — Pe mine oamenii ca dumneavoastră mă îngrozesc. Ușa-i pe-acolo.

          — Nu știți… se învolbură femeia.

          — Nici nu vreau să știu. Afară!

          — O să ne mai vedem noi, îi replică cealaltă, primind în schimb doar o ridicare indiferentă din umeri.

          Revenită lângă patul bolnavului, îl privi cu reproș. Nu mai era misteriosul ei adormit, ci un ins cu o viață banală care pătrundea cu scandal în lumea spitalului. Scenele de lângă paturile bolnavilor îi displăcuseră întotdeauna; era ca și cum boala, soiul de boală care te aducea într-un spital, ar fi fost un zid despărțitor, separându-i pe aceștia de rudele lor sănătoase, care nu știau niciodată cum să se comporte în vizite. De la veselia forțată până la tăcerile prelungite și la certurile meschine, ea le văzuse pe toate și toate o scârbeau. Și-ar fi dorit ca spitalele să fie locuri de liniște și izolare unde oamenii să-și refacă forțele trupului și seninătatea minții, și nu microcosmosul meschin care erau. Și-ar fi dorit ca bolnavii să-i aparțină doar ei.

          El opuse reproșului ei un chip netulburat, cu ochii închiși, cu respirația egală. Mâna care se odihnea pe cearceaful spălăcit de spital nu purta nicio verighetă. Era asta o nerecunoaștere a responsabilităților asumate sau renegarea tardivă a unei greșeli?

          Țipete îndepărtate îi întrerupseră șirul gândurilor.

          Pe femeia cu mișcări nervoase și ochi pătimași o revăzu mai devreme decât se aștepta, înaintând către ea, în șezut, pe o targă împinsă cu viteză de brancardieri. Țipa, zgâriindu-și fața cu mâini însângerate pe care o asistentă încerca fără succes să le imobilizeze. Atacatorul necunoscut, se pare, nu țintea numai personalul medical.

          Existau însă șanse ca de data asta să-l descopere, pentru că atacul avusese loc în parcare, unde erau cel puțin trei camere de luat vederi. Preocupată, rămase peste program, așteptând, alături de celelalte, ca filmările să scoată la lumină chipul agresorului.

          Nu se vedea însă decât parcarea pustie, femeia scotocind în geantă după cheile mașinii, apoi lăsând deodată geanta să-i cadă și începând să lovească aerul cu mâinile, zgâriindu-și fața, bătând din brațe, ghemuindu-se, apoi învârtindu-se din nou pe loc, trăgându-și tot părul peste obraz.

          Singură. Pradă unei crize de vreun soi mai degrabă decât unui atac.

          Singură, indiferent din ce unghi fusese filmată.

          Medicul care-i acordase primul ajutor, ștergând, dezinfectând și punând copci, nu excludea ca femeia să se fi zgâriat singură. Doctorița povesti scena din salon și toată lumea păru să cadă de acord că asistaseră la un episod psihotic.

          Asta nu însemna că adevăratul agresor nu pândea ascuns pe undeva, își aminti ea, privind nervoasă în jur tot drumul până la mașină și tresărind de groază când ceva îi ateriză pe neașteptate pe umăr. Era însă doar frunza, de care uitase cu totul de data asta. O mângâie, cerându-i iertare. Observă cu o strângere de inimă că marginile acesteia începuseră să capete o tentă vag roșiatică, prevestind momentul când avea să se usuce. Fu surprinsă de nodul pe care-l simți în gât.

         

         

          ÎN NOAPTEA aceea, visă că se plimba prin ninsoare împreună cu pacientul său, vorbindu-și îndelung, în timp ce frunza zburda între ei ca un cățel fericit cu doi stăpâni. Probabil din această cauză și printr-un soi de autosugestie, a doua zi somnul lui i se păru mai puțin profund ca până acum, deși niciun parametru nu indica o ameliorare a stării bolnavului. Propria ei imaginație o făcea să simtă că starea aceea de inconștiență nu era decât o odihnă de toate relele vieții, din care avea să se ridice la un moment dat refăcut, și că momentul acela era din ce în ce mai aproape.

          Îl iertase pentru soția lui isterică. Având așa o parteneră, cine nu s-ar fi refugiat în somn…

          Ieși din salon cu inima ușoară. Mai ales că, examinată insistent de dimineață în lumina soarelui și apoi pe parcursul zilei sub neoanele spitalului, frunza nu prezenta nicio rugină rău-prevestitoare pe margini. Fusese doar un efect al felinarelor roșiatice din parcare.

         

         

          CÂND o mână înmănușată îi acoperi gura și simți apăsată pe gât o răceală care era, în mod sigur, lama unui cuțit, nu simți decât o puternică senzație de irealitate. Se așteptase de atâtea ori să fie atacată așa cum descriseseră celelalte victime, arsura aceea neașteptată pe față, palmele ridicate iute la ochi pentru a-i apăra, furia atacatorului nevăzut dezlănțuindu-se asupra mâinilor expuse, încât, când atacul chiar se petrecu, nu-i veni să creadă. Agresorul îi smuci geanta de pe umăr și ea i-o cedă. El îi apăsă în continuare lama pe gât, șoptindu-i ceva ininteligibil, apoi cealaltă mână îi eliberă gura, pipăindu-i în schimb buzunarele și extrăgând mobilul.  

          Acesta căzu pe asfaltul parcării. Bărbatul scoase o exclamație de uimire, retrăgându-se grăbit.

          Era frunza ei, frunza lor, trecând razant pe lângă obrazul bărbatului și deschizând în el o nouă tăietură, alături de alta, care deja sângera, orbindu-i ochiul stâng. Se înălță răsucindu-se și se năpusti din nou. Bărbatul tăie aerul cu cuțitul, dar era, pesemne, mai greu să nimerești o frunză în zbor decât o femeie nemișcată. Frunza îi tăie pielea de pe inelar și arătător, făcându-le să sângereze. Cu un muget, agresorul își repezi brațul stâng înainte, cuprinzând cu totul frunza în palma sa cărnoasă, dar înainte să încleșteze pumnul o eliberă din nou, icnind de durere. Frunza tăie aerul șuierând și însângerându-i sprânceana stângă. Frunza îi brăzdă nasul cu o dâră roșiatică. Îi făcu să sângereze buza de jos. Îi crestă pleoapa dreaptă, făcându-l să închidă zorit ochiul. O lovitură de cuțit, mai mult norocoasă decât iscusită, o prinse din plin, expediind-o cât colo.

          Bărbatul se ridică ținându-și un braț peste față, cu cotul îndoit. Fugea, clătinându-se orbit, tresărind, fluturând prin aer mâna cu cuțitul.

          Frunza se înălță din nou, învârtindu-se prin aer ca un bumerang, și-i brăzdă dosul palmei ce ținea arma. Bărbatul se răsuci în jur, urlând. Se împiedică și căzu, ridicându-se imediat, dintr-o mișcare, ca și cum groaza ar fi fost un resort. Alergă, iar frunza continuă să-l hăituiască neînduplecată, plonjând-tăind-plutind-lovind-spiralând-revenind-tăind-răsucindu-se, mânându-l din urmă până când acesta dispăru după colț.

          Femeia se rezemă de portieră, cu genunchii moi. Frunza veni lângă ea și se așeză pe acoperișul mașinii, acoperindu-i mâna ca o mângâiere. O tăietură prelungă se întindea între două nervuri, dar frunza palpita ca o inimă, fără nicio diminuare vizibilă a vitalității sale stranii. În lumina felinarelor din parcare, marginile ei zimțate aveau o nuanță sângerie.

          

Laura Sorin

Laura Sorin

Laura Ciobanu când traduc. Laura Sorin când scriu povestiri fantastice. Zisă şi Dreaming Jewel. În funcțiune din 1975. Visătoare profesionistă, sinucigașă social, mama devotată a două pisici, bucătăreasă nedesăvârșită. Sportul meu preferat este lectura. Dacă aș putea, aș alege să trăiesc în lumea lui Garcia Marquez. Deși, natură veșnic nemulțumită, dacă aș trăi acolo probabil mi-aș dori să pot emigra în lumea lui Cortazar. Întrucât nu se poate, trăiesc în lumile mele și uneori scriu.

More Posts