GSF48 banner v2-650

          El nu putea să înţeleagă ce găsea ea atât de interesant la tabloul acela. O ramă neagră, prea mare pentru gusturile lui, contrastând puternic cu roşul unui fundal radiant, pe care se înşurubau hipnotic două spirale albastre, între care, dintr-o pată vişinie amorfă, părea să se strecoare o umbră alungită, asemănătoare staturii unui om.

          — Cât a costat monstruozitatea aceasta?

          O întrebase, într-adevăr mai violent decât intentionase, dar ea nici măcar nu catadicsise să îi răspundă. Atârnase tabloul deasupra patului, fără să-i ceară măcar părerea, iar din acel moment, începuse să îşi petreacă ore în şir cu privirile blocate în spirale sau pe umbra alungită. El nu-l suporta, simtea frisoane reci pe spate numai când încerca să fixeze vreunul din elementele acelea bizare. Despre ea, ce mai putea spune? Părea fascinată mai mult de tablou decât de persoana lui. Nu mai reuşea s-o scoată din casă cu una cu două, iar dacă chiar ieşeau undeva, ea făcea tot posibilul să se întoarcă cât mai repede şi se închidea în camera cu tabloul, ignorându-l.

          — De unde l-ai cumpărat?

          La întrebarea lui furioasă, ridicase din umeri, cu un zâmbet straniu în coltul buzelor, un zâmbet pe care nu i-l cunoştea. Simţea că se depărtează de el cu fiecare zi care trecea. La început, răsuflase uşurat că dobândise mai multă libertate de mişcare. Nu îl mai suna să îl întrebe când se întoarce acasă, nu îl admonesta că stătea mai mult cu prietenii la o bere decât cu ea şi nici nu mai avea pretenţiile acelea enervante cu făcutul lucrurilor împreună. Dar nici despre apropiere nu mai putea fi vorba, atâta timp cât ea devenea inertă în puţinele lor momente intime şi continua să fixeze tabloul cu privirea chiar şi atunci.

          Într-o zi, el se mută pur şi simplu din dormitor, ca să o facă să înţeleagă că persoana lui trebuia să fie pe primul plan. Mai procedase aşa şi cu alte ocazii când fusese supărat pe ea. Acum doar aştepta, parcă mai nerăbdător ca altădată, să vină şi să se pisicească pe lângă el, să se împace în felul lor caracteristic, cu o partidă fierbinte de amor, după care el o va face să înţeleagă că nu îi plăcea tabloul şi că dorea să scape de el, oricât ar fi costat-o.

          Dar zilele treceau, ea petrecea din ce în ce mai mult timp cu tabloul, iar el continua să înţepenească pe canapeaua îngustă, petrecându-şi nopţile singur şi dezolat. Până la urmă, se hotărî să pună piciorul în prag. În ziua aceea, o aşteptă să vină de la lucru şi o opri în uşă, înainte măcar ca ea să îşi scoată haina şi să îşi lase jos geanta.

          — Ce se întâmplă cu noi?

          Chiar dacă gândise să poarte cu ea o altfel de discuţie, când o zărise atât de proaspătă, liniştită şi oarecum împăcată, ceva se întâmplase cu el. Ea părea mai tânără, mai frumoasă decât îşi putea aduce el aminte. Şi ce era cel mai ciudat, nu părea afectată de chinul separării lor relative din ultima perioadă. Era conştient că el arăta oribil, nedormit, neras, nemulţumit şi pus pe ceartă. Cu toate acestea, ea nu mai exploda ca pe vremuri, nu ridica tonul şi nici măcar nu păru să audă ce o întrebase, deşi îl privise fix în ochi. În cele din urmă, trecu pe lângă el într-un pas plutitor, îşi lăsă lucrurile ca de obicei la cuier şi traversă holul până în camera cu tabloul.

          Nu vorbise cu el, nu îi dăduse de mâncare, nu spălase haine şi nu udase flori. Toate acele activităţi care, cândva, o ţineau pe lângă el, exasperându-l, păreau de acum inexistente. De acum? Ba nu, de când adusese în casă blestematul acela de tablou. Îşi aminti cu exactitate de când nu mai mâncase ceva gătit de ea, de când nu îi mai pregătea hainele pe spătarul scaunului şi de când se uscau florile în balcon. Simţi că nervii lui se întind cumva, că începe să fiarbă şi că e în stare să spargă uşa dormitorului, să ia el singur tabloul acela afurisit şi să îi dea foc în faţa ei. Ce naiba, doar era bărbat în casa lui!

          Se repezi ca un bolid. Uşa camerei nu era închisă şi putu intra val-vârtej, stârnind în urma lui praful de pe bibliotecă, care nu mai fusese şters de când apăruse tabloul în viaţa lor. Se blocă însă, imediat ce trecu pragul. Ea nu era acolo. Un aer îngheţat aşternuse parcă o pojghiţă peste toate obiectele. Îşi roti privirile debusolat prin încăpere, deschise dulapurile şi chiar încercă fereastra închisă. Se întoarse din drum şi o căută prin toata casa, o strigă de câteva ori, după care reveni în acelaşi loc. Nu era nebun, văzuse clar cum ea intrase în cameră, grăbită să îşi privească tabloul.

          Încet, nedumerit, ridică privirea către obiectul care trona deasupra patului. Rama neagră, prea groasă pentru gusturile lui, contrasta puternic cu fundalul roşu, radiant, iar între cele două spirale albastre, înşurubate hipnotic în decor, prin pata vişinie amorfă, păreau să se strecoare două umbre alungite, asemănătoare staturilor unor oameni.

Mihaela-Alexandra Raşcu

Mihaela-Alexandra Raşcu

Mihaela-Alexandra Raşcu n. 05 noiembrie 1970 (Turda, jud.Cluj) Activitate literară: Vol.”Dulăpiorul cu poveşti”, Editura Tipomur, Tg.Mureş, 2014-carte pentru copii Vol. „Călătorii prin Univers”, Editura Docu Print, Tg.Mureş, 2014-poezii Vol. „Jocul cu cuvintele”, Editura Docu Print, Tg.Mureş, 2014 – carte pentru copii Menţiunea l, Festivalul Naţional de Poezie „Ion Budai Deleanu” Geoagiu, iulie 2014

More Posts