GSF56 banner01-650

          Sunetul strident al telefonului, care răzbătea dincolo de uşa biroului său, fu pentru căpitanul Protopopescu semnalul indubitabil al unei alte zile de rahat. Le pierduse şi el şirul, odată cu speranţa că situaţia se va îndrepta, chiar dacă îşi păstra mina aparent lipsită de griji. Şi acum surâse, de parcă abia ar fi aşteptat apelul matinal, dar grăbi pasul, răspunzând în trecere la salutul plutonierului Sorescu, singurul suflet aflat la ora şase pe holul Miliţiei ieşene. Îi simţi privirea cercetătoare lipită de spinare chiar şi în timp ce se întindea spre telefonul care încă se tânguia, ca o babă căreia i s-a furat portofelul în autobuz.

          — Căpitanul Şerban Protopopescu, spuse cu o veselie forţată.

          Vocea colonelului Marian Pandrea nu era nici pe departe atât de bine dispusă.

          — Tovarăşe căpitan, vino imediat la mine!

          Colonelul închise înainte ca Şerban să răspundă. Căpitanul îşi aşeză maşinal uniforma, socotind de când nu mai fusese chemat la comandant. De dinainte de divorţ. De data asta ce mai făcuse? Nu avea dosare prea vechi, peste program lucra zilnic, viaţa lui intimă semăna cu a unui pustnic… Şi, în fond, de ce venise Pandrea atât de devreme la slujbă? În ultima vreme, borfaşii îşi luaseră şi ei vacanţă, ca toată lumea. Nu era însă momentul pentru ghicitori, aşa că Protopescu ieşi iute din birou şi urcă sprinten două etaje. Măcar Sorescu, despre care toţi ştiau că turna la Secu, se eclipsase de pe coridor.

          Anticamera lui Pandrea era goală, dar dinspre cabinet venea miros de fum. Protopopescu ridică uşor din sprânceana stângă. Colonelul nu suporta nici să vadă ţigările, de când se lăsase el însuşi de fumat. Avea un oaspete? Cineva important, dacă-i permitea să fumeze. Numai că mahării nu veneau la Miliţie, în vizite protocolare, odată cu găinile. Protopopescu ridică din umeri şi bătu uşor în uşă. Enigma era pe cale să se rezolve.

          — Intră odată! se auzi imediat glasul răguşit al lui Pandrea.

          În ciuda urgenţei din ton, Protopescu îşi permise un ultim răgaz şi-şi împietri întâi chipul, ştergând orice urmă de nelinişte. Oboseala era însă tot mai greu de ascuns. De când se întorsese în apartamentul cu două camere al părinţilor, nu prea reuşea să prindă o noapte întreagă de somn. Pe de altă parte, nici nu era de aşteptat să dormi ca un bimbaşă, în camera ta de copil, la treizeci şi ceva de ani, când ai rămas după despărţirea de nevastă rupt în fund şi cu zero perspective de avansare. Cu acest ultim gând, la fel de optimist ca planul cincinal al unui recidivist prins la ciordeală, căpitanul apăsă clanţa.

          — Să trăiţi, tovarăşe colonel!

          În scaunul din faţa biroului stătea tolănit ca la el acasă un tovărăşel la vreo douăzeci şi opt de ani, cu părul cam lung şi tenul bronzat, dar nu ţigănos. Termina un Kent imperialist, iar colonelul, altfel un zbir în toată regula, se uita la el aproape cu duioşie. Aerul patern îi dispăru însă imediat ce privirea îi alunecă spre căpitan. 

          — Uite care-i treaba, tovarăşe căpitan! se încruntă Pandrea. Dumnealui e tovarăşul Andrei Măgdici, de la Departamentul Securităţii Statului. Din minutul acesta, eşti doar la dispoziţia dumnealui.

          Protopopescu nu-şi putu masca tresărirea de uimire. Orice perdaf, fie el şi total nemeritat, ar fi intrat în noua normalitate a lucrurilor, dar nu şi o asemenea întorsătură de situaţie. Vorbi din reflex, după o pauză scurtă, care totuşi nu avea cum să nu rămână neremarcată.

          — Am înţeles, să trăiţi!

          Îl studie rapid pe Măgdici. Nu purta uniformă, ci o costumaţie care i s-ar fi potrivit mai degrabă unui bişniţar dintre cei care vindeau aur şi cafea la bodega de lângă Continental. Blugii, de croială occidentală, fuseseră prea des spălaţi, cămaşa ieşea din pantaloni şi avea o nuanţă fistichie, un fel de lila. Ochii securistului se asortau cu pantalonii, caricatura de mustaţă mirosea vag a parfum străin. Privirile li se întâlniră, iar căpitanul avu impresia că zăreşte o sclipire ironică. Protopopescu răspunse cu un salut tăcut şi total inexpresiv din cap.

          — Bun, am rezolvat-o! spuse apăsat Pandrea. Îl vei ajuta pe tovarăşul Măgdici în orice privinţă are nevoie. O să te pună la curent… Nu trebuie să-ţi atrag atenţia că această detaşare şi informaţiile care rezultă din ea sunt strict secrete, nu-i aşa?

          — Nu, tovarăşe colonel, răspunse Şerban, am înţeles, să…

          Se întrerupse când Măgdici se ridică brusc.

          — Mulţumesc pentru ajutor, tovarăşe colonel, zise securistul cu o urmă deloc discretă de condescendenţă. O scrumieră…

          Pandrea îi întinse îndatoritor o farfurioară, iar lui Protopopescu îi scăpă un surâs scurt. Din fericire, colonelul nu se uita la el, ci la Măgdici, care-şi strivea mucul.

          — Suntem întotdeauna bucuroşi, spuse Pandrea, să colaborăm cu…

          — Minunat! Tovarăşe Protopescu, cred c-aveţi dosare de predat colegilor. Şi vă rog să renunţaţi la uniformă. Ne vedem într-o jumătate de ceas, afară?

          — Am înţeles, murmură Şerban, prefăcându-se că nu observă îmbujorarea furioasă a colonelului.

          — Am să fiu într-o Dacie roşie. La revedere, tovarăşe colonel!

          O tăcere ciudată se instaură în birou după ieşirea din scenă a securistului. Pandrea se uită oţărât la subalternul său, care rămăsese într-o aproximativă poziţie de drepţi.

          — Protopopescule, fii atent ce faci, auzi! Să n-o rasoleşti şi de data asta! De ce mama mă-sii te-o fi cerut tocmai pe tine…

          Desigur, colonelul avea dreptate să-şi pună întrebarea asta, îşi zise Protopopescu. Nu te despărţeai de nepoata secretarului general al judeţului fără să suporţi consecinţele. Chiar dacă o prindeai în pat cu altcineva. Nu, dac-aveai minte, îţi purtai mândru coarnele, le lăsai să devină tot mai rămuroase şi falnice! El nu avusese un asemenea spirit de conservare, îi dăduse o scatoalcă, iar pe găligan îl aruncase afară, în pielea goală. Şi dacă i-ar fi părut rău că-şi pierduse cumpătul, ce era făcut nu putea fi desfăcut. Îşi drese diplomatic glasul.

          — Am înţeles, tovarăşe colonel! Permiteţi să plec?

          — Da, da! Du-te repejor şi împarte-ţi dosarele!

          Protopopescu făcu stânga-mprejur şi, chiar cu spatele, putu simţi uşurarea lui Pandrea că-l vede plecând. Cum s-ar zice, dezastrul nu se întâmplase chiar în cabinetul lui. Pe hol, căpitanul oftă. O palmă îi ştersese cu buretele toată munca, toţi îl priveau ca pe-un ciumat. Parcă n-ar mai fi fost omul care prinsese cel mai teribil cuplu criminal al Iaşului!

          — Ei, asta-i treaba, băiete! şopti. Treci mai departe…

          Predând cazurile în lucru, căpitanul parcă începu să simtă un fior pervers de entuziasm pentru întâlnirea cu securistul. Abia acum realiza cât de căcăcioase erau dosarele care ajunseseră în ultima vreme în fişetul său. Avu chiar timp să bea un nechezol şi să tragă o ţigară, meditând la singura informaţie importantă strecurată de colonel. Fusese solicitat special de ofiţerul de Securitate, lucru care nu i se întâmplase nici când era o stea în ascensiune a Miliţiei ieşene. Sigur că era tentat să vadă în acea întâmplare mâna lungă a fostului său socru, însă nu-i folosea la nimic să tragă concluzii pripite. Mai ales că nu ştia ce se cerea de la el. Aşa că, la ora stabilită, se înfăţişă liniştit la Dacia roşie.

          Măgdici nu-şi schimbase ţinuta, care părea şi mai stridentă alături de costumul negru, ca de cioclu, al Protopopescu. În maşină mirosea a dropsuri de mentă, dar securistul nu molfăia nimic. Imediat ce căpitanul îşi prinse centura de siguranţă, Dacia ţâşni înainte, de parc-ar fi fost maşină de curse. Vreo două minute, Şerban aşteptă primele explicaţii, dar Măgdici avea aerul cuiva care n-are de gând să vorbească preţ de măcar vreo două ceasuri.  

          — Nu v-am reţinut gradul, tovarăşe Măgdici, spuse în cele din urmă căpitanul.

          Securistul rânji şi viră spre centru.

          — Nici n-aveaţi cum, n-a fost menţionat. Sunt maior în cadrul Direcţiei 1. Însă aş prefera să renunţăm la formalităţi, având în vedere natura colaborării noastre. 

          Căpitanul îşi mască prost senzaţia c-o palmă rece tocmai i s-a aşezat pe ceafă. Auzise câte ceva despre Direcţia 1.

          — Ai ceva împotrivă să ne tutuim, Şerban? întrebă jovial securistul.

          — Nimic, desigur, tovarăşe… aaa.. Andrei, murmură căpitanul.

          Ar fi fost nebun să se agaţe de regulamente.

          — Probabil te întrebi de ce atâta mister, continuă Măgdici, scotocind prin buzunarul de la piept al cămăşii. Şi, desigur, de ce ai fost solicitat. Mai ales având în vedere recentele… probleme conjugale.

          Şerban tresări. Nu se aşteptase la o asemenea sinceritate.

          — Gândul mi-a trecut prin minte, Andrei, recunoscu.

          — Pentru felul cum ai rezolvat cazul Alina, fireşte, zise Măgdici, oferindu-i pachetul său de Kent. Avem nevoie de un criminalist capabil să iasă din tipare. Şi să ia decizii fără să se teamă de consecinţe. Un Kent?

          După o scurtă ezitare, căpitanul apucă o ţigară. Acea caracterizare aparent măgulitoare, deşi perfect adevărată, nu-i mirosea a bine. Scoase din buzunar bricheta şi-şi aprinse ţigara, oprindu-şi cu greu un geamăt de satisfacţie. Altă viaţă!

          — Deci, e vorba despre un asasinat, concluzionă.

          — Da, din păcate.

          Protopopescu deschise geamul de lângă el. O crimă era specialitatea sa, dar implicarea Securităţii rămânea neclară. Un disident? Dar atunci suspectul principal… Trase încă un fum, interzicându-şi chiar şi terminarea gândului. Dacă Direcţia 1 ar fi fost implicată în moartea unui asemenea individ, jocul s-ar fi purtat altfel.

          — Victima este un coleg de-al nostru, spuse sumbru Măgdici, căpitanul Dragoş Vlasiu. Mă rog, aşa credem. După ce ajungem la locul crimei, sper că vom primi şi confirmarea.

          Alt amănunt bizar! Protopescu nu făcu însă niciun comentariu pe seama îndoielilor privind identitatea mortului. 

          — Unde s-a-ntâmplat? zise în schimb.

          — În grupul sanitar al unei case conspirative. Nu-i o privelişte frumoasă…

          — Când e? ridică din umeri Protopescu.

          Privirea îngheţată a maiorului îl făcu să priceapă că, pe moment, era mai bine să-şi ţină gura. Ceea ce şi făcu până ajunseră în Copou şi maşina coborî în garajul subteran al unei vile cu un singur etaj, zugrăvite în gri. Era prea devreme pentru speculaţii, dar un gând juca ţonţoroiu în mintea căpitanului. Cine se plimba ca la el acasă printr-o vilă conspirativă a Securităţii? Nu vreun muncitor, fie el şi fruntaş, de la CUG, nici babele care vindeau zarzavat în piaţă. Palma îngheţată de mai devreme reîncepu să i se plimbe pe spate. Era aproape convins că ancheta asta avea să-i îngroape definitiv cariera.

          Măgdici opri motorul, deschise portiera şi-l fixă sumbru pe Protopopescu. 

          — Urmează-mă! Cei de la laborator şi-au terminat treaba, deci vom fi doar noi doi.

          Fără vreun comentariu, Protopopescu se lăsă condus de Măgdici pe o scară îngustă, cu miros de stătut, care se deschidea într-un hol pustiu, răcoros, la fel de cenuşiu ca exteriorul casei.

          — Aici, zise Mărdici şi deschise larg a doua uşă din dreapta.

          Pregătit pentru un tablou sinistru, căpitanul rămase în prag şi începu să analizeze încăperea metru cu metru. Baia era spaţioasă, cu tavan înalt şi podeaua într-un mozaic de carouri alb-negru, pe tipic vechi, boieresc. Vizavi de uşă, Protopopescu zări două căzi încăpătoare, negre, cu picioare ca de animal fantastic, iar pe peretele din stânga – două cabine de toaletă cu uşile închise funebru, care îl făceau să se gândească la nişte coşciuge de plumb. 

          — Totu-i la dublu, murmură căpitanul.

          De peretele din dreapta erau prinse două chiuvete în formă de scoică, neoferind nicio surpriză în privinţa culorii pe care Protopopescu începea s-o găsească sâcâitoare. Ambele aveau deasupra oglinzi ovale, în rame cenuşii şi tuburi de cosmetice franţuzeşti, pentru ea şi el, împrăştiate pe etajere într-o ordine rece, de hotel. Geamurile fumurii dintre chiuvete lăsau să pătrundă o lumină cumva misterioasă, dar nu şi pe trecători să zărească măcar ceva din decor. În momentul ăla, Protopopescu şi-ar fi dorit să beneficieze şi el de acelaşi lux. În schimb, nu avea nevoie de explicaţii suplimentare. Vlasiu murise lângă ultima chiuvetă, iar urmele sfârşitului său îi smulseră căpitanului un icnet, deşi era obişnuit cu trupurile. Peretele, etajera, chiuveta şi oglinda erau încă acoperite de sânge închegat, un fundal stacojiu pe care fragmente mici de os şi ghiolomoaţe (chilimoațe?) de creier formau un mozaic barbar. Învingându-şi greaţa, Protopopescu îşi permise să înjure în gând criminaliştii, care lăsaseră o asemenea mizerie. Apoi, cu răceala renăscută a profesionistului, îşi drese glasul şi-şi spuse că din capul victimei nu rămăsese, probabil, mare lucru. Era aşadar logic să fie probleme cu identificarea. Un asemenea efect îl putea avea doar o armă de foc de calibru mare.

          — Cu ce dracu s-a tras aici? murmură.

          Nu primi vreun răspuns de la securist. Clar, îl lăsa să-şi facă singur o imagine a locului crimei. Aşa că Protopopescu înaintă, ocolind cu grijă conturul trupului chircit, neterminat de la gât în sus. Se uită spre cabine, încercând să-şi dea seama dacă Vlasiu apucase să treacă prin vreuna. Nu că ar fi contat dacă mortul avusese vezica plină. Măcar, nu şi-o deşertase în ultima clipă. Micile avantaje ale unei vieţi de rahat!

          — Cea din colţ, vorbi, în fine, Măgdici. Intră, ai ce vedea!

          Prudent, căpitanul se apropie de cabină. Abia când ajunse lângă vasul toaletei înţelese sensul replicii. Partea interioară a uşii era acoperită de un mesaj cu majuscule groase, de carioca albă. Două cuvinte, care se repetau parcă la nesfârşit şi pe care le citi neîncrezător:

          — Ei vin. Ei… Cine? Andrei, ai idee ce înseamnă asta?

          — Nu. Dar scrisul e, la prima analiză, al lui Vlasiu. 

          Şerban clătină din cap. Nu credea că ofiţerii Securităţii erau ca şcolarii rebeli, gata să decoreze grupurile sanitare cu glumiţe şi cu desene porcoase. După încercarea nereuşită din start de a găsi un tâlc mesajului victimei, se concentră asupra felului cum fusese scris. La mijlocul uşii, spaţiile dintre cele două cuvinte erau aproximativ egale, literele sigure, elegante, rândurile drepte, ca într-un caiet dictando.

          — Aici a început, murmură. Şi era calm.

          Mai jos, dar şi mai sus, mâna mortului începuse să tremure. Literele erau chinuite, simetria aproape perfectă se degrada, până când totul se prefăcea într-o încâlceală pe care, să nu fi ştiut deja cuvintele, nici n-ai fi putut-o descifra.

          — Apoi a luat-o razna, continuă căpitanul să gândească cu voce tare. De ce?

          Clătină din cap. Deocamdată, avea o mulţime de întrebări şi niciun răspuns. Dar, pe de altă parte, orice novice învăţa că, pentru a descoperi criminalul, trebuia să ştii totul despre victimă. Iar el nu avea decât un nume, nici ăla sigur. Ieşi din cabină şi se roti pentru ultima oară, căutând vreun alt indiciu. Dar nu mai găsea nimic ieşit din comun. Nu c-ar mai fi fost nevoie de ciudăţenii…

          De undeva, de pe hol, telefonul sună din nou.

          — Răspund eu, spuse Măgdici.

          Protopopescu ridică din umeri. Cine s-ar fi aşteptat ca el să ridice receptorul?

          — Rămân aici, spuse mohorât.

          Măgdici ieşi imediat, sâsâind uşor, prima dovadă de nervozitate evidentă pe care o remarcă Protopopescu. Nu se osteni să închidă uşa, un gest de încredere care nu-l impresionă însă pe căpitan. Rămas singur, Protopopescu merse până-n centrul băii. Greaţa nu i se potolise, dar ar fi preferat să-şi scoată singur stomacul decât să dea la raţe în faţa securistului. Cu braţele încrucişate pe piept, închise ochii, respiră adânc şi încercă să-şi golească mintea. Era un truc pe care-l folosea doar în cele mai rele momente, dar care îi aducea liniştea dorită. De data asta însă, inima începu să-i bată mai tare, tâmplele îi zvâcniră şi ochii i se împăinjeniră, pe măsură ce-l copleşea sentimentul unui pericol iminent. Strânse pumnii şi se mişcă spre uşă, gâfâind zorit. Trebuia să se îndepărteze imediat de… ce? Înainte să-şi dea răspunsul, sunetul înfundat al vocii maiorului îndepărtă acea senzaţie bizară.

          – Bine, nici nu… Restul? Aha! Asta e, aştept.

          Protopopescu inspiră din rărunchi şi-şi masă tâmplele. Ce-i drept, greaţa dispăruse ca luată cu mâna, dar era asudat ca un porc care a văzut cuţitul măcelarului, iar degetele îi tremurau. Pe lângă că se făcea de ruşine tulburându-se ca un novice la o scenă a crimei din care lipsea până şi cadavrul, nu avea o explicaţie raţională pentru ce se întâmplase. Oare chiar o lua razna de la divorţ, de la presiunea unei anchete cu o asemenea miză? Se duse la chiuveta cea mai îndepărtată şi-şi stropi faţa cu apă. Deodată, i se făcu sete. Bea când Măgdici se întoarse. Securistul îi aruncă o privire cercetătoare, iar Protopopescu înghiţi cu noduri şi închise iute robinetul.

          — O noapte lungă, Şerban? se interesă maiorul.

          Protopopescu îşi smulse un surâs în doi peri.

          — Nimic care să-mi afecteze performanţele.

          — Aha, răspunse nu prea convins securistul. Ei bine, avem o identificare. Este căpitanul Vlasiu, deşi nu avea legătură cu… activitatea de aici. Te-ai edificat asupra locului crimei?

          — Mda, mormăi Protopopescu. Mergem la morgă sau…?

          — Nu, am să-ţi arăt pozele cu trupul. Cred că am terminat aici, nu?

          Protopopescu nu simţi nici măcar o undă de dezamăgire la gândul că nu i se permitea să-şi vâre nasul prin toată vila. Şi, oricât de bizar era pentru cineva meticulos ca el, n-ar fi avut altă reacţie nici dacă mortul ar fi fost un obişnuit al vilei.

          — Da, zise, încercând să-şi ascundă uşurarea, dar trebuie să discutăm mai serios despre victimă.

          Măgdici îşi masă uşor gâtul şi-i făcu semn căpitanului să iasă.

          — Ştii deja drumul! O să vorbim la hotel. Stau la Unirea.

          Căpitanul se pusese în mişcare, dar pasul îi şovăi puţin din cauza uimirii. Aşadar, Măgdici nu era dintre ofiţerii ieşeni? Mda, nici nu desluşise strop de accent moldovenesc, dar pusese asta pe seama unui antrenament conştient. Era însă un amănunt ce mergea dincolo de o improbabilă solidaritate a iubitorilor de mămăligă şi poale-n brâu. Protopopescu vedea un singur motiv logic pentru care să fie adus un securist din alt oraş. Fiindcă ieşenii intrau pe lista suspecţilor. Dar nici măcar nu lucrau la sediul Securităţii? Înghiţi în sec şi aprobă din cap.

          — Cum vrei, Andrei.

          I se păru că durează o veşnicie până se întoarseră la maşină, şi încă două până Dacia străbătu drumul către hotel. Măgdici păstră o tăcere meditativă, iar Protopopescu nu încercă să o spargă. Abia acum, ritmul inimii îi revenea la normal, iar sentimentul ruşinii pentru prestaţia copilărească de mai devreme îl făcea să se îmbujoreze. Noroc că ziua toridă îi oferea o explicaţie perfect rezonabilă pentru culoarea feţei şi petele de transpiraţie de pe cămaşă! Dar, vorba ceea, mortul de la groapă nu se mai întoarce şi, cu o ridicare doar mentală din umeri, când maşina opri, Protopopescu îşi scoase haina de la costum. O balansă dezinvolt pe umăr, mulţumit că are măcar un deodorant bun, şi ieşi din Dacie, cu gândul la întrebările pentru Măgdici. Situaţia rămânea delicată, dar calmul anchetatorului se instala, în fine, în mintea lui. 

          Recepţionerul îi întinse securistului cheia fără o vorbă. Camera era la penultimul etaj, cu vedere spre piaţă. Soarele bătea drept în ferestre şi, când Măgdici deschise uşa, aerul înăbuşitor îi lovi pe amândoi.

          — După tine, zise securistul.

          Protopopescu se strecură înăuntru, încercat de un fior de curiozitate. Nu mai pătrunsese vreodată în sanctuarul unuia dintre băieţii cu ochi albaştri. Desigur, o cameră de hotel nu era chiar definiţia intimităţii, totuşi nu era nici un birou. Fu însă imediat dezamăgit. Patul era făcut perfect, ca şi cum nimeni nu dormise în el, bagaje ori haine nu se vedeau defel, probabil erau bine ascunse în dulap. Portofelul, blocnotesul sau orice flecuşteţe personale lipseau cu desăvârşire de pe masă. Singurele hârtii din încăpere păreau să fie cele din dosarul pe care-l purta la subțioară maiorul.

          Securistul deschise fereastra şi se aşeză posomorât cu spatele la ea. Era partea mesei destinată, în mod obişnuit, anchetatorului. Căpitanul îşi aruncă pe spătar haina şi se lăsă să cadă în fotoliul celălalt.

          — Te deranjează cumva aranjamentul? se interesă amabil Măgdici.

          Protopopescu clătină din cap. Nu era cazul să fie chiar aşa de transparent, să dea de înţeles că începuse să sufere de mania persecuţiei.

          — Nu, spuse. De ce?

          Maiorul rânji şi bătu uşor cu degetele de la mâna stângă în dosarul subţirel. Protopopescu se aplecă instinctiv înainte, dar securistul nu-l deschise. În schimb, îşi aprinse o ţigară şi-i întinse pachetul căpitanului. De data asta, Protopopescu refuză.

          — Ei bine, zise Măgdici, să luăm taurul de coarne. Întâi, pozele!

          Deschise dosarul şi împinse spre Protopopescu hârtiile de deasupra. Căpitanul zăbovi doar o secundă înainte să le apuce. Ceva îi spunea că, odată ce vedea prima poză, nu mai era cale de întoarcere. Se autoapostrofă imediat. Sigur că nu era cale de întoarcere! Primise o misiune şi nu putea decât să o îndeplinească. Era militar, nu o babă speriată de drobul de sare. Întoarse smucit pozele spre el şi îşi ţinu respiraţia cât le răsfoi. Da, capul lui Vlasiu fusese transformat în terci, iar palmele îi erau arse. În rest, singurul amănunt important era faptul că nu fusese găsită vreo armă lângă cadavru. Dar oricum căpitanul n-ar fi marşat pe ipoteza unei sinucideri.

          — Lista cu lucrurile găsite asupra lui? porni Protopopescu şirul întrebărilor cu cea mai puţin periculoasă.

          Măgdici strânse uşor din buze.

          — Avea în buzunar cincizeci de lei, o batistă, un bilet de tramvai, o carte… de joc, un carneţel şi o carioca.

          Protopopescu împinse pozele înapoi spre securist. Pauza nu trecuse neremarcată, dar oricum acel punct de pe listă nu se încadra în peisaj.

          — O carte de joc? A… nu vreau să par lipsit de respect, dar căpitanul Vlasiu era cumva un împătimit al pokerului?

          — Nu, nu! De fapt, m-am exprimat confuz. Nu era o carte obişnuită de joc.

          Căpitanul se încruntă.

          — Adică?

          — Era Turnul. Îţi spune ceva asta?

          Confuzia lui Protopopescu sporea.

          — Mă tem că nu.

          — Am să simplific lucrurile, bine? Turnul e o carte de tarot. Tarotul e un set de cărţi folosit în general pentru… ghicirea viitorului. Pui o întrebare şi scoţi din pachet una sau mai multe cărţi. Fiecare înseamnă ceva diferit, iar din felul cum sunt combinate ar trebui să primeşti răspunsul la întrebarea ta. În Occident, tarotul, ocultismul în general, sunt în mare vogă. 

          Protopopescu urmărea explicaţii maiorului cu un sentiment de neîncredere crescândă. Una era să joci şi să câştigi o sută de lei pe o chintă roială, şi alta să vorbeşti despre ghicirea viitorului în cărţi. Adică, vrăjitorie, obscurantism, superstiţie, o deviere clară de la linia socialismului ştiinţific pe care n-ar fi aşteptat-o în veci de la un securist. Doar cu sarcină, eventual.

          — Căpitanul Vlasiu se infiltrase într-un… grup de ăsta? Avem la noi în oraş aşa ceva?

          Măgdici oftă uşor.

          — Ce am să-ţi spun de aici înainte, căpitane Protopopescu, e secret de stat. Nu trebuie dezvăluit nimănui, clar?

          Privirea de gheaţă a lui Măgdici doar întărea ceea ce sugera revenirea la tonul oficial. Sufli o vorbă, şi te-ai ars mai rău decât dac-o împuşcai pe ştoarfă în cap!

          — Am înţeles, tovarăşe maior! răspunse la fel de oficial Protopopescu.

          — Bun. Vlasiu făcea parte dintr-o unitate specială, al cărei personal e împrăştiat în mai multe zone din ţară. Proiectul vizează studierea şi, fireşte, folosirea anumitor… tehnici aşa numit oculte în munca de informaţii. Vlasiu era specialist în tarot.

          Protopopescu se holbă câteva clipe la securist, redus la tăcere. Era pe jumătate convins că acesta glumeşte. 

          — Specialist, repetă, în tarot.

          — Exact! spuse sec Măgdici. Aşadar, Turnul îi aparţinea. De ce avea tocmai acea carte asupra sa, nu ştim. Sunt câteva zeci, în fond. Nici de ce s-a dus la vilă. Teoretic, n-ar fi trebuit să ştie despre existenţa ei. La ora crimei, ar fi trebuit să fie în patul lui. Sau al unei gagici.

          Colocvialismul îl făcu pe Protopopescu să tresară. Făcu un efort să se întoarcă la rutina anchetei.

          — Uşa a fost forţată?

          — Aparent, nu. Dar toţi ofiţerii noştri ştiu cum să deschidă o yală fără să lase urme. După cum nu putem deocamdată exclude nici ideea că a făcut rost de o cheie. Colegii explorează posibilitatea asta.

          Protopopescu simţi că-l trece un fior şi mută conversaţia spre alt subiect.

          — Cum funcţionează chestia asta cu tarotul? întrebă.

          Tăcerea lui Măgdici îl făcu să-şi justifice întrebarea.

          — Adică, Vlasiu îşi programa… ghicitul? Avea nevoie neapărat de cărţi? Lucra după un program, la sediu? Sau ideile îi veneau spontan, acasă, în tramvai, la piaţă?

          Măgdici surâse în doi peri.

          — Nu, lucra într-o cameră specială, care să elimine… interferenţele. Făcea rapoarte, care ajungeau unde trebuie. Nu colabora cu nimeni, dar… şedinţele erau filmate.

          — Din câte ştiţi, i s-a întâmplat să piardă controlul în timpul şedinţelor? 

          — Nu! Ultimul lui raport nu ridica niciun semnal de alarmă. Alte amănunte privind metoda şi rezultatele lui nu-ţi pot da.

          Pentru prima oară, frustrarea se văzu clar pe chipul lui Măgdici, iar Protopopescu ştiu că-i ascundea un amănunt important. Se prefăcu însă că nu observase nimic.

          — Cea mai logică variantă e că mesajul are legătură cu ce i s-a întâmplat… Ei vin. Putea fi vorba despre un pericol, pe care l-a… prevăzut?

          Măgdici încuviinţă din cap, după o ezitare minusculă. Protopopescu enunţă doar una dintre cele două variante care-i treceau prin minte.

          — O grupare criminală, care să-l fi eliminat?

          Din nou, Măgdici îşi permise o pauză.

          — Ar fi raportat-o imediat. Şi chiar dacă nu apuca, o grupare ai cărei membri să-l fi urmărit pe Vlasiu până la o casă conspirativă despre care ştie o mână de oameni? Să-l fi ucis abia după ce l-au lăsat să umple uşa de la baie cu mesaje?

          Protopopescu se dădu bătut.

          — Ai dreptate, nu se leagă! Atunci, Turnul ăsta…

          Măgdici scoase o altă fotografie din dosar. Cartea era surprinzător de curată, după carnagiul din toaletă. Protopopescu se holbă la imaginea turnului lovit de fulger şi a siluetelor ce cădeau spre moarte, pe un fundal de tăciune extrem de potrivit. Sensul cărţii nu era greu de bănuit, dar căpitanul preferă să se asigure.

          — Şi înseamnă…

          — Dezastru, în principal.

          — Pentru cine? murmură Protopopescu. Îşi putea prevedea Vlasiu propriul sfârşit, sau doar evenimente externe?

          — Da, deşi nu i se cerea să facă etalări despre sine. Vlasiu era însă cel mai talentat dintre toţi, iar tarotul… în fine, n-avem cum şti ce-i arătaseră cărţile. Nu mă întrebi cine a găsit cadavrul?

          — Un lucrător de la Departamentul Securităţii, presupun, ridică din umeri Protopopescu.

          — Da, colonelul Mihai. Desigur, ce căuta la vilă e secret. Ce-ţi pot spune e că nu mai fusese pe acolo de o lună şi nu a remarcat schimbări, în afară de…

          Răspunsul îl făcu pe căpitan să tresară. Nu ascunderea unei alte informaţii îl mira, ci funcţia celui care dăduse peste mort. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că un ditamai baştanul mai făcea muncă de teren. Nici nu se obosi să întrebe dacă putea discuta cu colonelul.

          — Aha, mormăi. Vecinii?   

          — Nu-l zăriseră pe Vlasiu, în noaptea asta n-au văzut şi n-au auzit nimic suspect.

          — Un foc de armă de asemenea calibru? spuse neîncrezător Protopopescu şi revelaţia îl podidi cu întârziere. Dar stai, n-am văzut nici…

          — Urmă de glonţ în perete, da! Nici fragmente la locul crimei sau în cadavru. Criminaliştii încă încearcă să-şi dea seama cu ce s-a tras, darămite dacă avea amortizor. Crima s-a petrecut în jur de patru şi jumătate. Cei mai mulţi dormeau duşi atunci. Din câte am înţeles, e un cartier cu mulţi moşnegi şi oameni subţiri – avocaţi, doctori, profesori. Ţin la somnul lor.

          Securistul se lăsă pe spate în fotoliu şi-şi frecă uşor tâmplele. Oboseala şi iritarea începeau să se adune în jurul creştetului său, ca o aureolă întunecată. Telefonul orăcăi scurt, ca o broască a cărei siestă a fost deranjată, iar Măgdici apucă în scârbă receptorul.

          — Măgdici, mârâi, ascult!

          Protopopescu se întinse după sticla de apă minerală şi, fără să mai ceară voie, îşi umplu un pahar surprinzător de curat. Cu ochii la reproducerea după Tonitza de pe perete, un buchet de maci, înghiţi apa în reprize. Din câte îşi dădea seama, Măgdici primea un nou raport şi se încrunta tot mai tare.

          — Aduceţi-o sus, ce mai aşteptaţi!

          Maiorul trânti duşmănos receptorul.

          — Vlasiu are o singură rudă în viaţă, zise, fixând sticla pe jumătate goală, bunica maternă. Părinţii i-au murit într-un accident de maşină când împlinise 17 ani. Era plecată la băi, la Slănic. E la recepţie şi încă nu ştie că Vlasiu a murit, i-au spus doar că a fost rănit. Are probleme cu inima. Nu vrem să facă un infarct înainte să vorbim cu ea.

          — Minunat! mormăi Protopopescu. Cine-i vioara întâi?

          — Eu, răspunse Măgdici. Mă cunoaşte.

          Protopopescu tresări. Baba îl putea şti pe securist doar prin Vlasiu, ceea ce ridica multe semne de întrebare în privinţa obiectivităţii maiorului. Dar Protopopescu îşi muşcă limba şi păstră o tăcere prudentă câtă vreme Măgdici golea sticla în alt pahar. Un ciocănit scurt în uşă risipi ceva din încordarea care se instalase tiptil în cameră.

          — Intră! spuse Măgdici şi se ridică sprinten.

          În cameră pătrunse bătrâna. Avea un aer fragil şi anacronic, cu pălăriuţa ei bleu de paie aşezată strâmb şi mănuşile albe, de plasă, acoperind degete tremurătoare ce strângeau o poşetă cu baierele uşor roase.

          — Domnu Andrei! exclamă femeia, cu o evidentă uşurare.

          Măgdici se apropie de ea şi-i sărută mâna.

          — Doamna Nadia, spuse, nu ne-am mai văzut de ceva vreme… Îmi pare rău că ne reîntâlnim tocmai în condiţiile astea. Vă rog, aşezaţi-vă! Ştiu c-a fost un drum obositor şi-mi cer scuze pentru asta.

          Bătrâna îşi păstră câteva clipe privirea de-un albastru oţelit fixată pe chipul lui Măgdici, iar Protopopescu îşi spuse că nu era chiar atât de slabă pe cât lăsa la început impresia. În fine, Nadia oftă şi se lăsă condusă la scaunul de lângă căpitan. Instinctiv, acesta împinse paharul plin spre ea.

          — Dumnealui e căpitanul Şerban Protopopescu, de la Miliţie, făcu prezentarea securistul. Mă va ajuta să aflu cine l-a atacat pe Gelu. Ştiu că vreţi să aflaţi mai multe despre… starea lui, dar am să vă cer îngăduinţa să vă pun întâi câteva întrebări. Nu va dura mult, promit.

          Un scurt spasm de durere trecu peste chipul bătrânei şi Protopopescu îşi zise că bănuia deja adevărul, dar prefera să amâne momentul când îl va auzi.

          — Cum vreţi, murmură cu glas spart Nadia.

          — În ultima vreme, l-aţi văzut pe Gelu schimbat?

          — Adică?

          — Preocupat de ceva, speriat, furios?

          Nadia clătină din cap, dar se opri.

          — Are probleme cu somnul, cred. 

          — Probleme cu somnul, repetă Măgdici.

          — Da. În ultima lună, dimineaţa, am găsit des multe mucuri de ţigară la bucătărie. Acolo fumează, cu fereastra deschisă. Şi bea mai mult sifon. Câte unul pe zi. De la căldură, cred…

          Căpitanul nu şi-ar fi pus solda pariu pentru asta, dar nu încercă să intervină. Nadia însă nu terminase.

          — E băiat aşa de bun, mereu se gândeşte să nu-mi fac probleme! Înainte să plec la băi, cum fac în fiecare an, eram în tren, îmi urcase bagajele… Nu duc mult, dar oricum… L-am îndemnat să nu se surmeneze, tot muncă, muncă, muncă, să mai iasă şi el la un suc cu vecina de la doi, că-i fată drăguţă. Mi-a zis că n-are timp, trebuie să se pregătească pentru ei, că vin.

          Protopopescu se uită scurt la Măgdici. Paloarea chipului maiorului îi spuse că nu era singurul încercat de-un fior pe şira spinării.

          — Ei, cine? zise rar Măgdici.

          — Păi, inspecţia de la Bucureşti… Întâi m-am îngrijorat, dar a râs că el pică mereu în picioare, ca un cotoi, m-a pupat şi a coborât. Poate, dacă…

          — Nu, doamna Nadia! o întrerupse înverşunat Măgdici. N-aveaţi cum schimba nimic.

          Faţa bătrânei se boţi deodată, iar trupul i se strânse de parcă ar fi început cineva să scoată aerul din el.

          — A murit, nu-i aşa? şopti.

          Măgdici îşi strânse pumnii.

          — Da, doamna Nadia, îmi pare rău. Eram superiorul lui. Trebuia să-mi dau seama că-i ceva în neregulă.

          Protopopescu făcu un efort să nu sară de pe scaun. Măgdici era omul la care ajungeau rapoartele lui Vlasiu! Ce prost îl pusese tocmai pe el la cârma anchetei, când era în cel mai bun caz martor, dacă nu suspect?

          — Ştiam eu! icni bătrâna şi începu să plângă cuminte, aproape fără sunete.

          Cu gesturi blânde, Măgdici îi întinse paharul cu apă. Nadia sorbi rar, agăţându-se de maior ca un copil. Protopopescu urmări scena cu mintea hălăduind deja pe alte coclauri. Aşadar, Vlasiu rumega de o săptămână cuvintele acelea ciudate. Şi, la oricine s-ar fi referit, sigur nu era vorba despre o inspecţie.

          Îşi ţinu însă gura până când Măgdici o dădu pe Nadia în grija unui ins cu faţă prelungă, cabalină, cerându-i să o ducă imediat la Spitalul Militar pentru control şi câteva zile de refacere. Când ușa se închise în urma siluetei deodată gârbovite a bătrânei şi a însoţitorului ei zelos, căpitanul nu se putu opri totuşi să-l fixeze tăios pe securist. Măgdici surâse strâmb.

          — Ei bine, spune-o, Şerban!

          — Ce anume, Andrei? mârâi căpitanul.

          — Ţi-am ascuns o informaţie nu importantă, ci crucială pentru anchetă. Da, eram superiorul lui Vlasiu! La mine ajungeau rapoartele. Ce înseamnă asta? Ori am dovedit o neglijenţă crasă, ratând o problemă majoră, care data măcar de o săptămână, ori sunt amestecat cumva în moartea lui şi te folosesc drept ţap ispăşitor pentru eşecul anchetei. În fond, cine-ar fi mai potrivit?

          Protopopescu rămase cu gura căscată. Încet, îşi descheie cămaşa la guler şi rezistă cu greu imboldului de a-şi şterge fruntea asudată. Maiorul făcuse un rezumat foarte exact al raţionamentului său, iar acum îl privea drept în ochi, aşteptându-i reacţia. Să-l contrazică ar fi însemnat să pară tâmpit, să fie de acord cu el impunea acţiuni care nu se puteau termina decât într-un dezastru. Cu un oftat interior, căpitanul ridică din umeri. În fond, ce mai putea salva din cariera sa?

          — Mda, mârâi, aşa-i. Deci, care-i varianta corectă?

          Măgdici îşi permise un suspin.

          — Prima. Dar, oricât m-aş învinui, mortul de la groapă nu se mai întoarce, iar eu voi rămâne obiectiv. Pentru cazul când totuşi asta nu-mi reuşeşte, ai să mă tragi de mânecă. Trebuie să aflăm cât mai repede cine l-a ucis şi de ce. Dacă şi alţii din grup…

          Ideea unui pericol colectiv îl făcu pe Protopopescu să înghită în sec. Spera din toată inima că nu era aşa, fiindcă, după câte ştiau deocamdată, nu aveau nicio şansă să oprească şirul crimelor. El unul habar n-avea nici câte potenţiale alte victime existau. Şi nu-şi făcea iluzii că Măgdici i-ar fi spus. Îşi închipuia totuşi că restul ofiţerilor primiseră pază suplimentară. Măgidici vorbi din nou, ceva mai răguşit.

          — Înainte să mă-ntrebi, eram la Bacău când s-a întâmplat.

          — Acolo-i centrul de comandă?

          — Nu, la Bucureşti.

          Nu mai era nevoie ca securistul să repete refuzul de a oferi alte amănunte. Tonul sec spunea destule.

          — Oricum, reluă Măgdici după o pauză, n-am fost singur. Dacă asta te linişteşte, pot aranja să discuţi cu…

          — Nu, îl întrerupse Protopopescu, ar fi o pierdere de vreme!

          Măgdici aprobă scurt din cap.

          — Şi tot nu te-ar convinge! Dacă am fost atât de abil cât să ucid sub nasul colegilor ieşeni, îmi puteam asigura şi un alibi. Bine! Ce vrei să facem atunci?

          — Mergem acasă la Vlasiu? Îmi închipui că apartamentul a fost cercetat, dar aş vrea să-l văd cu ochii mei. Şi mai e şi vecina asta… Ştiai de relaţia lor?

          Măgdici se încruntă, ca de la o durere subită de măsea.

          — Nu.

          Protopopescu se abţinu să enunţe evidenţa. Pentru un coordonator de program secret, Măgdici nu făcuse o treabă prea bună. Aerul chinuit al maiorului îi spunea că-şi reproşa şi el asta.

          Ieşiră împreună din camera dinspre tavanul căreia păreau să se coboare nori de furtună. Pe tot drumul până la maşină, căpitanul se abţinu de la orice remarcă, dar simţea mintea lui Măgdici reluând iarăşi şi iarăşi convorbirea cu Nadia, ca o moară umplută cu pelin. Bruscheţea cu care maiorul demară fu elocventă, dar când îi întâlni ochii în oglinda retrovizoare, erau reci ca două blocuri proaspăt tăiate dintr-un aisberg.

          — Vlasiu stă în acelaşi cartier cu tine, remarcă inexpresiv Măgdici. Alexandru cel Bun. Dar în capătul dinspre pasarelă.

          — I-auzi! Nu ţin minte să-l fi văzut vreodată.

          Imediat ce rosti cuvintele, Protopopescu fu cuprins de un val e jenă. Suna ca şi cum s-ar fi dezvinovăţit. Ce dacă mortul locuise tot în Alexandru? Programul nebun al amândurora şi faptul că el se întorsese în bârlogul părinţilor, după opt ani de căsnicie, erau suficiente motive ca să nu dea ochii unul cu altul. Şi, chiar să li se fi încrucişat drumurile la piaţă ori la o alimentara, Vlasiu ar fi fost doar un chip ca oricare altul, destul de uşor de uitat. Imaginea cadavrului rămas fără cap, în schimb, era cu adevărat memorabilă. Un spasm în stomac îl făcu să îndepărteze imaginea, iar un nou puseu de inexplicabilă teroare îl făcu să închidă ochii şi să se lase pe spate.

          — Ce-i? întrebă securistul.

          — O migrenă, minţi şuierat căpitanul. Îmi trece îndată.

          Senzaţia că avea să-i cadă cerul drept în creştet, bubuitul inimii forţate ca la maraton şi ţiuitul din urechi încetară după o vreme, la fel de brusc precum începuseră. Protopopescu inspiră din rărunchi şi deschise ochii. Urcau pe pasarelă.

          — Da, murmură Măgdici, Diavolul lucrează în cele mai ciudate feluri. Ţi-ai revenit?

          — Diavolul? repetă destul de ascuţit Protopopescu, ignorând nepoliticos întrebarea.

          Măgdici tresări şi căpitanul înţelese că-i vorbise fără să-şi dea seama.

          — O, nu dracul lui Ivan Turbincă, altă carte de tarot, spuse securistul, apoi făcu o pauză lungă. Îmi iese des în ultima vreme.

          Protopopescu se holbă la maior, oscilând între curiozitate şi teamă neîncrezătoare, ca un copil uitat de părinţi printre cuştile leilor.

          — Şi tu te ocupi de… ghicit?

          — Se numesc etalări, rânji maiorul, pentru prima oară ceva mai destins. E normal ca rapoartele să ajungă la cineva care se pricepe la divinaţie, nu? Ale mele nu sunt însă… oficiale.

          Atunci ce mama dracului erau? Distracţie? Protopopescu nu lăsă gândul să ajungă la buze. Pe nepusă masă, motorul maşinii începu să se opintească, deşi panta nu era atât de abruptă.

          — Ce pizda mă-sii? înjură securistul şi într-o fracţiune de secundă toate o luară razna.

          O perdea de lumină albastră, ivită din nimic, coborî pe drum, iute şi implacabil ca lama unei securi, chiar în faţa Daciei. Botul maşinii se înfipse în ea, fără să întâmpine rezistenţă. Măgdici puse frână, motorul tuşi astmatic şi tăcu, însă Dacia continuă să înainteze, ca un submarin prin adâncurile Triunghiului Bermudelor. Timpul se dilată şi căpitanul văzu cum figura securistului devine doar o imagine de radiografie, apoi dispare, se topeşte în perdeaua albastră ce-i despărţea de normalitatea traficului leneş de duminică.

          — Ce? scânci căpitanul. Unde…?

          Din instinct, se repezi spre volan, dar nu-l atinse. Ceva, cineva lua locul şoferului. Întâi o figură bidimensională, dar care căpăta profunzime, carne, la fel de iute cum se redusese Măgdici la o caricatură şi apoi la… nimic. Protopopescu rămase ţeapăn, chircit ca o statuie de la rebuturi, holbându-se la blonda despuiată, care folosea un urcior de lut ca să-şi acopere doar aproximativ ruşinica. Odată ce lumina sinilie dispăru, individa îşi scutură pletele, împrăştiind o ploaie de steluţe aurii.

          — Cuuum? strigă Protopopescu. Unde-i…. Cine… Ce pizda mă-sii…?

          — Ei, stimate domn! spuse sentenţios nudista. Nu suntem la… piaţă!

          Mda, româna nu era limba ei maternă, dar asta era ultima grijă a căpitanului. Unde dispăruse securistul? Cum avea să le explice superiorilor înlocuirea ofiţerului de către o tipesă lipsită de morală, acte de identitate şi de cea mai măruntă piesă de vestimentaţie? Se şi auzea bolmojind despre o lumină albastră şi evaporarea lui Măgdici. În vreme ce mintea i se zbuciuma ca un hoţ luat la poceală, buzele uscate deodată aruncară prima replică, total nepotrivită.

          — Ce domn? Tovarăşul căpitan Protopopescu, de la Miliţie. Suntem în Republica Socialistă România, nu pe…

          Vocea i se stinse. Declinarea calităţii oficiale îl scoase din starea de negare, amintindu-i de ce, şi mai ales cu cine, îşi începuse drumul spre cartierul Alexandru cel Bun. Parcă trecuse o eternitate de la dispariţia maiorului, dar ceasul îi spunea că nu se scurseseră mai mult de treizeci de secunde. O atinse şovăitor, cu vârful degetului, pe individă. Simţi pielea răcoroasă a antebraţului ei. Nu, nu visa. Măgdici dispăruse pe bune şi, nu se îndoia Protopopescu, împotriva voinţei sale. Pur şi simplu, o asemenea manevră era nu doar imorală, ci şi imposibilă, chiar şi cu resursele Securităţii. Mânată până atunci doar de inerţie, Dacia reîncepu deodată să toarcă ascultătoare, iar căpitanul uită pe moment de bizareria situaţiei şi se repezi la volan. Asta-i mai lipsea, să se buşească de autobuzul care se târâia în faţă, cu o femeie goală lângă el! Deja vedea feţele uluite ale câtorva bărbaţi, doi pionieri, şi ale unei bătrâne smochinite din spatele vehiculului. Baba mărunţea abitir din buze, bărbaţii se holbau, rânjind, iar pionierii îşi lipiseră nasurile şi cravatele de geam. Cât să fi avut, unşpe, doişpe ani? Probabil, nu mai văzuseră o femeie goală. Tipa le făcu uşurel din mână, deloc ruşinată de privirile lor.

          — Căcat! murmură Protopopescu. Nu se poate aşa ceva!

          — Limbajul! exclamă femeia. Nu aşa se vorbeşte cu Steaua! Ai noroc c-am venit eu, şi sunt blajină.

          Avea tupeu, ce-i drept! Nu numai că tot pe el îl trăgea de mânecă, în ciuda comportamentului ei pur şi simplu impardonabil, ci se şi proclama o stea. De cinema, de estradă? Mai degrabă, de la Spitalul şapte. Ce-i drept, remarcă Protopopescu, nişte sâni foarte frumoşi şi, în general, arăta superb. Dar la capitolul morală stătea prost… 

          — Acoperă-te cu ceva, tovarăşă, ori lasă-te în jos, să nu te vadă lumea! zise apăsat. Ai căpiat? Mai mare ruşinea, stai în pielea goală şi mai faci şi semne copiilor! Nu suntem la nudişti aici, ci în mijlocul Iaşului! Vrei să te duc la secţie?

          Era o ameninţare în dorul Lelii. Până nu se lămurea ce păţise Măgdici, nici prin cap nu-i trecea să dea raportul cuiva. Ar fi ajuns imediat într-o celulă. Totuşi, îşi păstră aerul ameninţător. Cu un aer de-a dreptul regal, tipa se prelinse în scaunul şoferului.

          — O idee bună, să mergem undeva! Avem de vorbit serios.

          Protopopescu răspunse cu un mârâit aflat la graniţa dintre iritare şi panică. Nu cumva căpiase chiar el, din cauza stresului? În fine, coborau de pe pasarelă, iar Protopopescu trase brusc de volan, cârmind pe prima stradă laterală. Parcă neregulamentar, în aşa fel încât maşina să fie mascată de un grup de tomberoane şi nişte salcâmi.

          — Să nu te mişti! spuse şi ţâşni din Dacie, având grijă să smulgă cheia din contact.

          Tipa nu dăduse impresia că ar fi ştiut să conducă, dar nici n-avea de gând să rişte să piardă şi maşina. Era tot ce-i mai rămăsese de la Măgdici. Se repezi la portbagaj, mânat de speranţa că va găsi măcar o pătură. Descoperi o geantă cu tot felul de schimburi. Măsură din ochi mormanul de haine. Străine, şi de vreo trei mărimi total diferite. 

          — Mda, cred că astea merg. 

          Înşfăcă un tricou şi o pereche de blugi şi se întoarse pe locul şoferului. Aruncă hainele individei, încercând să-şi recâştige calmul.

          — Îmbracă-te!

          Cucoana puse delicat urciorul pe bord.

          — Dacă insişti…

          — Insist! Ai făcut destul spectacol pentru o zi. Şi unde-i Măgdici?

          Steaua râse cristalin şi-şi trase tricoul peste cap. Politicos, Protopopescu îşi feri privirea, dar rămase vigilent. Îşi dădu seama brusc că se gândise la ea ca la o femeie oarecare, luată în maşină pentru interogatoriu. Dar nu era aşa, nu? Steaua se…. materializase în Dacie, printr-un număr de magie care depăşea nu doar cunoştinţele căpitanului, ci tot ce credea el despre realitate. Şi, în fine, ştia şi cu cine semăna nudista.

          — Ei vin, se trezi şoptind.

          — Întocmai, încuviinţă Steaua. Am ştiut eu de ce te-am ales!

          Protopopescu cedă nervos. O prinse de cot, înfigându-şi unghiile până la sânge în pielea ei catifelată.

          — Unde-i Măgdici? Ce-ai făcut cu el?

          Arsura fu violentă şi, cu un strigăt, căpitanul se desprinse de Steaua.

          — Ajunge cu comportamentul ăsta de brută! exclamă femeia.

          Cu palma pulsând de durere lipită de piept, Protopopescu o fixa. Chiar şi prin hainele de împrumut, Steaua strălucea albastru şi, pentru prima oară de când apăruse în maşină, ameninţător.

          — Îmi pare rău, se auzi mormăind căpitanul. Eu…

          Strălucirea dispăru, şi odată cu ea şi senzaţia de arsură. Steaua surâse iarăşi.

          — Te-ai speriat. Şi eşti nedumerit. Nu-ţi face griji pentru prietenul tău. E dincolo, teafăr. Ce s-a întâmplat cu Vlasiu a fost un accident nefericit.

          — Dincolo? scânci Șerban.

          — Am să-ţi explic, dar luăm lucrurile pe rând. E mai simplu aşa.

          — Pe rând…

          Repeta papagaliceşte cuvintele ei, dar pur şi simplu nu putea face altceva. Blonda înconjură cu privirea strada, căutând parcă un detaliu familiar, apoi se destinse.

          — Avem încă timp.

          — Timp? mormăi prosteşte căpitanul.

          — Să schimbăm ceva. N-ai vrea să moară milioane de oameni, nu?

          Căpitanul n-ar fi crezut că mai e posibil să fie surprins de ceva în dimineaţa aia nebună, dar se dovedi că se înşelase. Tresări, prea şocat pentru orice replică.

          — Aşadar, spuse Steaua, uite cum stau lucrurile. Nu suntem doar simple cărţi de tarot. Adică, în lumea asta, suntem. Dar în planul celest, noi existăm. Fiecare personaj de pe bucăţica de carton e un spirit real. Legat de anumiţi oameni.

          — Aha, zise total tembel Şerban.

          Steaua îl privi cu o urmă de îndoială, dar decise că s-a făcut înţeleasă.

          — Se spune că tarotul aruncă o privire în viitor. Pentru noi, nu există doar un viitor, iar timpul nu merge liniar. Trecutul, prezentul şi viitorul multiplu coexistă, iar noi… cârmim lucrurile în direcţia potrivită.

          — Cine stabileşte ce e potrivit? se auzi vorbind căpitanul. Şi pentru cine?

          Steaua oftă.

          — O întrebare foarte bună! Jocul însuşi e…. Dar nu, sunt taine prea mari pentru a fi dezvăluite cuiva. Tot ce trebuie să ştii e că există prea multe posibilităţi ca milioane de oameni să moară, începând din decembrie.

          — De ce? zise Protopopescu.

          După panica iniţială, era uimit să constate cât de tare îl prindea discuţia.

          — Fiindcă o revoltă populară va porni la Iaşi. Asta nu doar că ne-ar putea ucide şi pe noi, dar ar destabiliza jocul.

          Căpitanul se holbă neîncrezător la Steaua. Palmele îi transpiraseră instantaneu.

          — O… revoltă… populară? spuse rar. Adică?

          – Păi, aşa se numeşte, nu? Când oamenii ies în stradă? Cer schimbarea… regimului? Libertate?

          Protopopescu rămăsese, din nou, fără cuvinte. Însăşi ideea i se părea absurdă, dar pe de altă parte, tocmai văzuse o nudistă întrupându-se din neant. Totuşi, simţea nevoie să găsească toate cusururile acelui scenariu nebunesc.

          — Ce prostie! Cine-ar ieşi în stradă împotriva tovarăşului? Şi încă în Iaşi?

          — Ai fi surprins de cât de puţin e nevoie pentru a porni o baie de sânge!

          — Chiar dac-ar ieşi câţiva nebuni, i-ar lua cu dubele, şi gata! pufni Protopopescu. Milioane de morţi? De unde?

          — Va fi începutul Celui de-al treilea război mondial.

          Siguranţa absolută a Stelei îl descumpăni doar pentru o secundă pe căpitan.

          — Pleacă de-aici! Vrei să spui că… revolta va avea succes?

          — La Iaşi? Ai spus-o chiar tu, nu. Doar îl va întări şi, totodată, speria pe Ceauşescu. În câteva zile, va obţine dovezi că-i amestecată şi mâna ruşilor. Nu numai că va vorbi despre anularea tratatului de la Varșovia, ci va trece la fapte. Marele război pentru recâştigarea Basarabiei şi victoria comunismului.

          Protopopescu simţi un fior pe şira spinării, dar clătină, cu o ultimă urmă de încăpăţânare, din cap.

          — Tovarăşul nu-i nebun, să-i atace pe ruşi. Una-i să nu intri în Cehoslovacia, şi alta… Cine l-ar susţine? Americanii? E-o prostie!

          — E pe punctul să producă prima bombă atomică, ştii? Cel mai bine păzit secret de stat… Se va întâmpla pe 31 decembrie. La Măgurele se lucrează în draci.

          Asta schimba datele problemei şi căpitanul se lăsă moale în fotoliu.

          — O, nu! gemu Protopopescu. Nu se poate!

          — Mă tem că da.

          — Şi ce vrei? scrâşni. Să opresc revolta? Să-i găsesc pe oamenii ăia şi să-i arestez pentru… furturi inventate?

          — O, nu tu. Măgdici primeşte lista conspiratorilor. Şi-o va aminti, când va fi cazul.

          Căpitanul izbi cu pumnul în bord.

          — Zău? Şi atunci de la mine ce mama mă-sii vreţi?

          Steaua surâse aproape a scuză.

          — Vezi tu, e la fel de rău şi dacă nu-i nicio revoluţie. Moare Ceauşescu, rămâne nevastă-sa şi o ia razna… Doar că trebuie să pornească de la Timişoara. Şi tu vei ocupa de asta.

          După cum îi bătea inima, Protopopescu îşi spuse că era în pragul unui infarct.

          — Eu? bâigui căpitanul. Cum?

          — E timpul să plec, dar ţinem legătura, spuse dulce Steaua şi, pe nepusă masă, îl sărută pe obrazul stâng. Bine c-am căzut de acord!

          Avea buze reci şi umede, dar straniu de plăcute. Se evaporă la fel uşor cum apăruse, luându-şi şi urciorul, iar Măgdici ateriză din neant pe locul şoferului, cu freza şi hainele ca scoase din cutie. Icnind sfârşit, căpitanul închise ochii, cuprins de speranţă bezmetică. Poate delirase.

          — Ei, Şerban, ţi-ai revenit? auzi glasul maiorului.

          Clipi şi întâlni privirea doar o idee îngrijorată a securistului. În niciun caz Măgdici nu arăta ca un ins răpit de personaje de pe cărţile de tarot, transportat într-un plan astral şi pus la curent cu evoluţia istoriei mondiale. De fapt, părea mai degrabă enervat de întârziere.

          — Aaaa, da, spuse şovăitor Protopopescu. Am ameţit, cred.

          — Ei, se mai întâmplă. Cărţile pot avea şi efectul ăsta. Urcăm, nu?

          Căpitanul dădu din cap, strângând cu încăpăţânare din buze. Pur şi simplu, nu ştia ce întrebare să pună ca să nu pară nebun. Îl tot studia pe maior, dar părea neschimbat. Oare… ceilalţi îi umblaseră la amintiri? Sau totul fusese cu adevărat o nălucire? O vizită la Spitalul Socola i se părea, în clipa aia, o perspectivă la fel de plăcută ca un sejur la Neptun, în vila de protocol.

          Măgdici ieşi primul din Dacie, iar Protopopescu îl urmă supus până la blocul cel mai apropiat şi, pe scări, la etajul doi. De după singura uşă fără plăcuţă cu numele, telefonul suna strident.

          — Ia să vedem? spuse Măgdici şi descuie smucit.

          Căpitanul rămase pe hol, rezemat de perete. Începeau să i se înmoaie genunchii, avea palpitaţii şi se temea să nu leşine, ca o fetişcană la primul sărut. Auzea doar vag mormăielile securistului. Respiră tremurat de câteva ori, impunându-şi să-şi păstreze calmul. Aproape reuşise, când Măgdici puse receptorul în furcă. Securistul avea un aer total debusolat.

          — Legistul a terminat. A înaintat raportul şi mie, şi la Bucureşti. Vlasiu a făcut azi dimineaţă şi un infarct, şi un accident vascular. Nu e exclusă ipoteza ca să-i fi… explodat capul. Nu mă întreba mai multe, nici eu nu pricep cum e posibil aşa ceva. Bucureştiul a decis să oprim ancheta. Moarte naturală.

          — A? Zise sfârşit Protopopescu.

          — Mda, spuse la fel de mohorât Măgdici, mă voi întoarce în capitală. Cred că nu trebuie să atrag atenţia asupra necesităţii păstrării secretului…

          — Crede-mă, tovarăşe maior, exclamă Protopopescu, dac-aş putea, aş şi uita că ne-am întâlnit, darămite să pomenesc cuiva despre asta!

          Securistul îl studie cu un aer foarte serios, apoi aprobă din cap, ca un cioclu mulţumit de alegerea clientului.

          — Bun! Ştii ce m-am gândit? Poate, ai vrea să te transferi. Îţi spun direct, nu-i o măsură de precauţie sau o pedeapsă. Aş avea grijă ca… păcatele să nu te urmărească. Ei, ce zici?

          Un junghi ascuţit trecu prin stomacul căpitanului. Nu trebuia să i-o spună nimeni.

          — Şi aşa încep lucrurile, mormăi.

          — Întocmai! Un nou început. Ce preferi, Arad, Cluj sau Timişoara?

          Căpitanul îşi reţinu un ultim geamăt. N-avea rost să se opună Stelei.

          — Timişoara, spuse încet.

          — Timişoara să fie! Am senzaţia că te aşteaptă vremuri interesante. Cine ştie, poate mai ţinem legătura… Te descurci singur, nu? Mai trebuie să arunc o privire pe aici.

          Protopopescu surâse strâmb. Şi-ar fi pus mâna pe butuc că pe toţi românii îi aşteptau vremuri interesante şi-şi simţea nu doar mintea, ci şi buzunarul drept de la costum mai plin. Strânse încet mâna securistului şi ieşi cu pas aproape sigur. Nu avea nevoie să se uite în buzunar ca să ştie ce trăgea aşa greu. Un pachet nou-nouţ de cărţi de tarot.

 

Stefana Czeller

Stefana Czeller

Ștefana Cristina Czeller s-a născut la Iași, la 27 decembrie 1973 și a studiat limba și literatura rusă, ca bursier al statului român, la Universitatea de Stat din Moscova. Lucrează ca ziarist la cotidianul regional Evenimentul, acoperind mai ales domeniul infracțional. În 2010, a debutat pe hârtie, cu povestirea „Băiețelul cel fierbinte și Hârca Pământului”, în antologia Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice, a doua a cenaclului online AtelierKult. A publicat romanele Cerneală și sânge (2011, Millennium Books) și Ozz (2013, Tracus Arte). Povestirile sale au fost incluse în antologiile Pangaia, Venus, Steampunk. A doua revoluție, Dincolo de noapte. Cele 12 fețe ale goticului, Cele 1001 scorneli ale Moșului SF, Călătorii în timp, Ferestrele timpului, Xenos, Lumi stranii și Argos Unu. A câștigat, în 2011, Encouragement Award la Eurocon, iar în 2012, Premiul pentru debut la Romcon.

More Posts - Website