“Detestată hexagenară! Aveţi oroarea de a…” am retras grăbită mâna de pe butonul voicerului, ceva parcă îmi ardea palmele. Ori asta e imposibil! Mă lăsasem pe vine, nervoasă, incapabilă de a mai gândi. Până la urmă, ţiuitul strident al cuvei de creştere m-a extras din starea de stupefacţie, din care, singură, n-aş fi fost în stare sa scap! Off! Într-o zi o să vă las să crăpaţi de foame. Mi-au trebuit peşti!

Sistemele de protecţie sunt principala sursă zilnică de iritare. S-o spunem pe şleau, cui îi convine să fie manipulat o viaţă întreagă de sunete? Şaizeci şi unu de ani înseamnă o grămadă de zile şi nopţi, acum tot ce vreau să mai aflu nu înseamnă altceva decât… linişte.

Dar voicerul întrece toate închipuirile în materie de nesimţire. Trebuie să-i contactez pe nenorociţii ăia care mi l-au instalat. Şase sute de tonuri de apel, cinci mii de timbre vocale, patru sute de… Patru sute de sule ţepene…na! De două zile mă înnebuneşte cineva cu tot felul de… nici nu ştiu cum să le mai zic. Sunt ameninţări! Lucruri pe care nu vreau să le aflu, să le ştiu. Lucruri care au fost şi lucruri… ciudate.

M-am întors la peşti. În drum am reglat termostatul camerei de creştere a ciupercilor, apoi m-am uitat la ecranul stimulatorului electric. Fără el i-aş fi electrocutat de mult, timpii de răspuns sunt cei mai importanţi. Părea totul în ordine, abia când am introdus mână stângă în cuvă mi-am dat seama că se dezlipise un contact. Controlerul de la încheietura cotului îmi indica o tensiune constantă, nu doar descărcări ritmice. În timp ce reglam timpii de repetiţie, preţioasele semnale prin care comunicam cu Hans, iar el îmi răspundea cu arcuiri ale aripioarelor lui delicate, voicerul mi-a sfredelit creierul. Oare pentru a câta oară numai pe ziua de azi? Maxilarele mi-au căpătat o rigiditate nefirească. Sunetul părăsea încet spaţiul cutiei craniene – poate prea încet – luând cu el ofranda miilor de neuroni. Aşa ziceam. Îmbătrâneam mai repede decât mi-aş fi dorit. Aţi putea afirma că sunt o fiinţă răbdătoare – sau blazată, de ce nu – dar nu m-aţi văzut niciodată ieşindu-mi din fire. Când eram mai tânără, e mult de atunci, intram în Arena V cu renarii masculi, şi nu puţini şi-au înlocuit câte un organ din cauza braţelor mele. Asta până când m-a lăsat un norocos fără ele. Acum sunt cu mult mai puternică.

Le-am numărat! La cel de-al nouălea ţiuit mi-am zis că scârbele care mi l-au vândut o s-o păţească rău. Mi-am privit braţul drept, cel care avea încorporat voicerul, apoi braţul stâng. Nu mai păreau simetrice ca altădată şi, cumva, mai mult simţeam asta, braţul stâng voia să-i facă rău dreptului, iar eu, culmea, îi stăteam în cale. Eram din ce în ce mai mică, pitită undeva, în spatele ochilor şi priveam apropierea momentului încleştării. Al treisprezecelea ţiuit a fost şi… ultimul. Printr-un bypass informaţional braţul stâng a ocolit traseele neuronale de siguranţă, zdrobind dintr-o singură mişcare, fulgerătoare, centrul de comandă advers. Iar acesta, parcă suspinând, a declanşat voicerul: “Detestată hexagenară, aceasta este cea de-a o sută optzecea strigare. Ne-am mira foarte tare dacă aţi înţelege-o. De partea opus naturală a masivului Feromia, la coordonatele 237 cu 74, se află poziţionat habitaclul minerului renar Obola Haoli. Dumnealui are neplăcerea de a vă striga cuvinte necinstite, fără de care viaţa dumneavoastră ar fi pustie şi lipsită de însemnătate.”

Apoi nimic! Doar liniştea.

Era cea mai lungă provocare pe care o ascultasem în viaţa mea. Şi trăisem suficient. Nu mai puţin decât şapte jigniri succesive în aceeaşi strigare. Doar scârbele care ne iau impozitul pot suporta atâtea. O renarǎ adoptatǎ care se respectă trebuie să-şi dicteze Dorinţa într-un înregistrator şi să ajungă la locul strigării cu cel mult cinci minute întârziere, dar niciodată mai puţin de trei. Doar astfel, adversarul poate conştientiza dispreţul pe care oponentul său îl nutreşte.

Pentru prima dată în viaţă mi-a trecut prin minte că sunt prea bătrână, că toate au un sfârşit. Cǎ poate ǎsta e ultimul lotsa. Nu-l cunoşteam pe renar. Mă gândisem să nu accept. Dar, pe termen scurt, ar fi însemnat o sumedenie de efecte, dintre cele mai oribile. În trei ani, cel mult, aveam să mor. În copilărie suntem forţaţi să luam parte la câteva lotsa. Suntem obligaţi să ne însuşim toate preceptele morale ale rasei noastre. Indiferent de planeta pe care ne stabilim „dorinţa firii”, moştenirea străbunilor străbate spaţiul, izbindu-ne simţurile şi mutilându-ne putinţa de a ne împotrivi, de a ne dezvolta autonom.

Puteam răsufla uşurată doar dintr-un singur motiv. Măcar astăzi nu mi se va mai contracta maxilarul. Decât, poate, pentru ultima dată!

În fine, îmi dictasem cu mult timp în urmă Dorinţa. Aşa că am reglat toate dispozitivele de susţinere a vieţii din habitaclu, am îmbrăcat combinezonul de protecţie, m-am împăcat cu toţii străbunii, în faţa micului cristal doadze dăruit atunci când împlinisem şase ani, şi am intrat în hangar. Bătrânul meu velociraptor, Jimu, mă aştepta cu motorul deja pornit.

Am intrat în cabină, corpul mi-a fost strâns în chingile scaunului, cipul neural mi-a etanşeizat ieşirile incintei şi-a declanşat secvenţa de desprindere. Jimu s-a împotrivit doar preţ de câteva fracţiuni de secundă, apoi a executat cea mai sigură rutină de ieşire. Pe măsură ce mă îndepărtam de casă se întărea şi impresia că atmosfera devine din ce în ce mai densă. Plângeam. N-o mai făcusem de mult timp. Era ca bucuria intensă a minerului adoptat care ajunge, în sfârşit, într-un spaţiu deschis. O emoţie adusă de acasă, de unde fusesem izgoniţi.

Lacrimile se uscaseră de ceva timp când mi-am dat seama că cea de-a patra zi a celui de-al doilea sfert îşi lăsa umbra înserării peste pământul blestemat, peste Hoarra. Se apropia ora la care ar fi trebuit să hrănesc burxii. O vor face automatele. Tot ele vor avea grijă şi de seră, vor uda plantele, apoi vor da drumul insectelor. Au costat o avere!

Ajunsesem deasupra coordonatelor amintite în ultimul „spasm” al voicerului. Ei bine, Obola Haoli nu creştea burxi. De aici, de sus, se ghicea cu uşurinţă că sera lui era utilizată exclusiv pentru uz personal. Lipseau turnurile de degajare, instalaţiile de reconversie.

Jimu se lăsă fără nicio smucitură pe platoul amenajat, poziţionându-se cu botul în coada aparatului de construcţie mai recentă, a celui care mă strigase.

Când zgomotul încetă, mă simţeam deja mai bine. Grijile rămăseseră undeva în urmă. Trebuia să pătrund, pentru prima dată după opt ani, într-un habitaclu străin.

Am plasat cât mai delicat o picătură de salivă în capătul concav al braţului ieşit din deschizătura ovală de deasupra uşii. Universul personal al renarului Obola Haoli se lăsa cu greu convins. Când coridorul de trecere s-a căscat în dreptul intrării am aşteptat secundele de dispreţ necesare, apoi am păşit înăuntru. Imediat în spatele meu un plan vertical mi-a sudat destinul de cel al locului în care tocmai pătrunsesem. Din moment în moment aşteptam  ceva să mă apuce, să mă izbească, să mă fărâme. Cum secundele treceau şi nu se întâmpla nimic, am întrebat întunericul speriat doar de luminile de avarie:

– Strigător Haoli?

Am început să mă deplasez înspre camera de comandă. Standardizarea componentelor unui habitaclu mă ajuta să disting şi cel din urmă contur.

Semiîntunericul şi liniştea stăpânea tot locul. Apoi l-am găsit şi-am zǎmbit. Era spânzurat deasupra cuvei unde creştea peştii aceia odioşi, din lumea scârbelor. Carnivori fiind, deja îi schimbaseră opţiunea pentru încălţări. Carcalacii cu greu mai puteau spera să realizeze topografia sintetică a minerului. Pentru aceasta era nevoie de toate amprentele unui individ… Inclusiv cele de la picioare. Deşi abia mai apoi am observat că, probabil, îşi mângâiase preferaţii. Mâinile, ei da, nu aveau falange!

Carcalacul Robespierre este specialistul centrului Sanger în creşterea burxilor, el îmi livrează containerele cu mâncare şi îmi consultă animalele; l-am căutat cu voicerul lui Haoli şi l-am întrebat ce-am de făcut. A apărut sărind dintr-unul din cei trei scârbociraptori care au umplut habitaclul masculului renar cu carcalaci. Până atunci nu mai văzusem operatori de imagine, astăzi mă săturasem de ei. Au coborât cadavrul şi l-au introdus într-o glugă de plasticarst. M-au întrebat tot felul de lucruri. Le-am răspuns cam absentă şi asta cred că i-a determinat să mă treacă printr-un scanner. Căutau acele „lucruri” şi erau înfuriaţi că nu le găseau.

Când carcalacul Batumi m-a chemat lângă el eram sătulă şi de scârbe. Stătea în sera lui Haoli şi se apucase să pigulească ploşniţele de pe câteva frunze de salată. Pervers mod de-a te concentra, mă gândeam. A ezitat înainte să-mi întindă mâna. I-am citit pe faţă îngrijorarea. Ca orice carcalac scârbos era mai firav decât mine, avea palmele ude şi… îi mirosea respiraţia.

– Să înţeleg că eşti Hexa Matumbe? m-a întrebat.

Atitudinea mea l-a făcut să înţeleagă mai mult decât atât.

A înconjurat cu privirea sera.

– Hexa, mă poţi lămuri mai bine? Dacă nu mă înşel, locuieşti într-un habitaclu asemănător. Standard doi îi ziceţi voi, nu?

– Identic. L-am asigurat printr-un automatism însuşit. De parcă el trăia într-un cur de burxi.

– Mi-aţi putea spune ce anume este diferit? Fără îndoială, orice miner are viziunea sa asupra propriului cămin.

M-a convins să privesc de jur împrejurul locului. Am rememorat filmul sosirii mele obligate la locul strigării. Zărisem sera, mult mai mică decât a mea, deşi n-ai fi zis asta odată intrată în căminul renarului. De parcă Obola cunoştea tainele suprafeţelor ca nimeni altul. Sigur ca da, holul aproape întunecat, camera cuvelor, pereţii stratificaţi ai compartimentelor, poziţia întrerupătoarelor luminilor de avarie, cămăruţele culturilor in vitro. Intrasem în camera de comandă şi nu zărisem nimic neobişnuit, apoi… da, ceva mă intrigase. Dar nu reuşeam să-mi aduc aminte. Straniu, îmi era ciudă.

– Nimic în mod deosebit? Doar… Batumi lăsă dintr-odată umerii în jos, descurajat.

– Nu sunt foarte sigură, mi-a scăpat.

– Poftim? Îmi adusesem aminte. O, da! Nu prea înţelegeţi ce căutam eu aici. Sunteţi destul de subtil. Şi de amabil, am adăugat. Am fost strigată de nenumărate ori. Mint, nu minţeam, mă prefăceam. De o sută şi optzeci de ori am fost provocată în ultimele câteva zile. În cele din urmă, am acceptat. Nici măcar nu ne cunoşteam. Iar minţeam, în mod sigur aveam ceva de împărţit cu Obola. Dar ce anume?

Privirea carcalacului deveni insistentă, iar lucrurile luară o întorsătură nedorită. Aşa aveam impresia, şi rareori mă înşel.

– Mi se confirmă că renarul Haoli a încetat din viaţă în urmă cu 26 de ore. Părea că aude voci scârba. Ce tip de provocare este aceasta, Hexa Matumbe?

Atmosfera s-a rarefiat instantaneu, locatarul curului de burxi devenea insistent, însă tot nu-i puteam spune adevărul. Oare mai putea fi verificat voicerul dacă centrul de comandă al braţului fusese iremediabil distrus? M-am prefăcut că gândesc ducând arătătorul stâng la tâmplă. Aveam nevoie de timp. Ochii scârbelor ascundeau orice trăire. Mi-am scos cămaşa. Lent, aproape lasciv, am dus palma stângă deasupra cotului drept, am apăsat cifrul comutatorului dermal şi mi-am detaşat braţul. Semănam, în mod sigur, cu cineva. Imaginea mea înţepenise mişcările scârbei, îi furase răsuflarea. Suferea.

Batumi a privit braţul şi, cu infinită grijă, l-a oferit unui carcalac ce tocmai intrase, neauzit, în seră. Se holba năuc la sânii mei. Am pocnit din degetele rămase libere şi vraja s-a destrămat. Umerii lui Batumi au mai coborât doi centimetri. Bulbucatul plecase deja cu braţul meu. Aberant.

Timpul trecea în ritmul său normal, însă noaptea părea că nu se mai sfârşeşte. M-am întins pe o pătură termică, printre plantele lui Obola. Mă simţeam de parcă abia fusesem violată. Golită de amintiri, de vise, ca atunci când îmi cumpărasem braţele. După o jumătate de an încă îmi mai făceam cucuie în timp ce mă pieptănam. Tot timpul aveam ochii vineţi de la proaspătul cip neural pe care mi-l implantaseră. Ariile mele corticale manifestau fenomene de respingere, răspunsul imun nu părea a fi cel pe care chiar mi-l doream. Trăisem într-un haos informaţional la nivel celular. Mitocondriile produceau, nimeni nu ştia de ce, o moleculă de glucoză în plus. O nenorocită de moleculă din cauza căreia eram hiperactivă. Poate că nu din cauza asta, dar aşa mă obişnuisem să zic. Doar cristalul doadze mă ajuta să adorm, şi condiţionările lotsei. Care-mi furaseră copilăria.

Batumi a cotrobăit după lucruri ciudate, împreună cu hoarda de carcalaci şi operatori de imagine, toată nenorocita aia de noapte. Nu mi-am găsit echilibrul, liniştea părea doar o noţiune abstractă, îndepărtată. Dimineaţa îmi accentua cearcănele. Foile de salată îmi acoperiseră ochi, însă nu-mi înţepeniseră gândurile. Proteinazele din dârele lăsate de ploşniţe îmi stricaseră machiajul. Aveam nevoie de o oglindă.

– Renarul joacă o carte mare, părea că se miră carcalacul care îmi adusese braţul înapoi. Făcea pe interesantul. Îmi reparaseră centrul de comandă, părea cam nou. De data aceasta mi-am ferit sânii de ochii lui bănuitori. A aşteptat să-l montez şi să-l verific. Mi-a aruncat o ultimă privire, apoi a dispărut îmbufnat. Ei, asta-i acum, chiar avea impresia că sunt interesată de avansurile lui hămesite?

Cred că aţipisem de vreo două ore tot gândindu-mă la  „joacă”, în loc de „juca”, cum ar fi fost mai corect să se exprime bălosul acela, când mâna lui Batumi mi-a zgâlţâit umărul drept.

– Da. Ce este? l-am întrebat, cu ochii mijiţi în lumina deja prea puternică. Încercasem din nou şmecheria cu foile de salată şi de data asta îmi ieşise. Lipsa machiajului îmi transformase ochii în două fante micuţe, asta credeam după ce am auzit cererea lui.

– Hai să-mi mai arăţi o dată! Mi-a trecut prin cap că sânii, dar Batumi ăsta nu păruse interesat nici prima dată, aşa ca am decis să nu-l mai bănui aiurea. Îl voi accelera mai încolo.

Gluga translucidă cu corpul Lui Obola Haoli dispăruse. Peste tot în camera de creştere se observau urmele carcalacilor. Prafuri de diferite culori adăugau un contur ferm obiectelor, făcându-le să pară mai reale decât azi-noapte. Totul este aievea, păreau să spună ele. Nu visezi, nu este un coşmar, aşa ai ajuns să trăieşti, adăugau în şoaptă, parcă. Hotărât lucru, dormisem mult prea puţin.

Un iz de mortăciune te lua de nas încă de la intrare. Uitaseră de peştii renarului. Tot puietul dintr-o cuvă se strânsese la suprafaţa apei. M-am străduit să-i arăt, parcă a mia oară, cum era organizat priveghiul peştilor la cioturile picioarelor minerului.

– Ele începeau, aproximativ, de la gambe, am adăugat, mai mult să-i observ vreo tresărire decât să-i lămuresc presupunerile. Cred că era golit de sânge, am mai zis. Şi nimic, Batumi părea să fie făcut din plasticarst, şi tot atât de sufletist ca un rotopercutor.

– Bănuiesc că nu te-ai gândit la ce m-am gândit şi eu. L-am lăsat să termine ce avea de spus, pentru ca eu în mod clar mǎ gândisem la altceva, dar se părea că de fapt nu ar fi vrut s-o facă. Timpul trecea alene. Erau doar bule de oxigen pe care eu ar fi trebuit să le inhalez ca un peştişor. Din caracterizarea lui nu părea să lipsească un coeficient serios de inteligenţă. Poate că, totuşi, nu trăia chiar într-un cur de burxi. Ce ochi are, nemernicul!

– Asta învăţaţi voi să faceţi cel mai bine? Însă n-a comentat.

– Ne va lua o grămadă de timp să-i cotrobăim bârlogurile. A ciuruit muntele pe partea care-o posedă.

– Patruzeci şi opt de procente, în volum, a adăugat o voce din spatele meu. Probabil a amatorului de ţâţe, care se dădea drept profesionist. Nici măcar nu m-am sinchisit să-l bag în seamă. Mi-am adus aminte că niciodată nu avusesem acces cu rotopercutoarele mele în… optzeci şi patru la sută din volumul muntelui. Dacă încă mai voia să mă agaţe, putea să încerce, cel puţin, să pară mai informat. Să mă agaţe?! Brr, chiar că am nevoie de somn.

O vagă bănuială se chinuia să-mi umple mintea de gânduri.

– Aţi trimis deja căutători în galerii? Întrebasem ca să mă aflu în treabă. Normal că asta făcuseră din prima clipă. Obola nu părea tipul omului singuratic, mă gândeam. I-am spus-o şi lui Batumi.

– Renarul este mult mai… ciudat decât pare la o primă evaluare, mi-a spus-o, parcă încercând să concureze platitudinea mea de mai devreme. Şi pentru că şi-a dat seama că dacă vrea ajutorul meu trebuie să facă un efort în plus, a adăugat: din satelit se observă mai multe forme perfect sferice poziţionate într-un fel de reţea. Mă şi mir cum de o asemenea ordine, aproape nefirească privită dintr-un anumit punct de vedere, a scăpat supravegherii noastre spaţiale. Zicând asta ochii îi sclipiră pentru o clipă. Apoi continuă:

– O parte din aparatura lui nu este de provenienţă hoarriană. A zis-o, ce să mai! Îl priveam uluită, fără să mai ascund surpriza. Căutătorii lui au înconjurat filoanele de minereu, separându-le net de sterilul înconjurător. Muntele pare atât de fragil încât mă mir cum de nu a făcut implozie la prima furtună mai serioasă. În mod sigur a folosit o tehnică nehoarriană de consolidare a galeriilor. Ştia ce face, adăugă Batumi.

– Nicio înregistrare, nimic? l-am întrebat.

– Oh, cum să nu! Cea mai veche dintre ele însă… Ei bine, este prea veche! Batumi îşi feri privirea, dar duse arătătorul mâinii stângi către buzunarul de la piept. Vrei să vezi? L-am asigurat că nu. Însă nu am fost convingătoare, aşa că m-a mai întrebat o dată. Prin urmare, care era rolul meu? Eram curioasă, aşa că m-am riscat.

– E un cub compatibil sau ce?

– Ultimul standard, evident! L-a scos din buzunar şi mi l-a întins.

– Poţi să-l păstrezi. E doar o copie. Du-te acasă, te anunţ dacă se mai iveşte ceva. Se întoarse cu spatele şi dădu să plece. Hey, cur sexy!

– Şi strigarea? am întrebat eu. Ce era cu ea? A clătinat uşor din cap în timp ce păşea către uşă. În dreptul ei s-a întors şi m-a privat de imaginea care-mi umpluse mintea mai devreme. Puteam să jur. Aveam impresia că i se zbate ochiul stâng.

– Este o poveste întreagă şi noi nu suntem decât la început. Tu ai rolul tău, nu mă îndoiesc de asta, a adăugat el. Îl vom descoperi împreună. De asta mi-era poftǎ! Apoi dispăru în întunericul holului.

Zumzetul înfundat din cap putea fi interpretat în mai multe feluri. Panică? Am strâmbat din nas. Resemnare? În faţa unei asemenea sorţi? Haida, de! Curiozitate, în mod sigur. Era IDEEA, dar eram legată la ochi în plină noapte, ceaţă, haos… îi puteam spune oricum. Şi, chiar în momentul când gândeam toate astea, ceva a început să ţiuie. Mi-au dat lacrimile, iar braţele mi s-au încleştat mai rău decât maxilarul. M-am lăsat brusc pe vine, şi am înfipt mâinile în solul afânat al serei. Poate prea afânat. Nu-mi mai zăream încheieturile.

Alţi neuroni mă părăsiseră prematur, mi-am zis când încă o linişte nefirească s-a lăsat peste ruinele creierului.

Am încercat să scot mâinile din pământ, dar dosul palmei stângi se agăţase de… ceva. Cu dreapta am început să dau la o parte firimiturile solului. Reţeaua fină de capilare de irigaţie acoperea un strat de un verde ireal, care îmi impresiona cunoştinţele în materie. Am acoperit cu grijă locul acela, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din seră. Întâi mă voi uita la cub, am decis. Apoi mă voi întoarce. Un puzzle imens, tridimensional, aştepta o reacţie din partea mea. Putea fi ultima provocare a unei vieţi cam nesărate, îmi dădeam cu părerea. În fond, eram doar puţin „trecută”, practic, nu eram la menopauză. Altfel idiotul ǎla nu mi-ar fi căutat sfârcurile din priviri!

Ptiu! Ce gânduri perverse. Ce avea una cu alta?

În timp ce părăseam locul, am mai apucat să aud vocea lui Batumi:

– Ce dracu’ faci, măi idiotule, de ce nu ai mănuşi? Nu mai auzisem o înjurătură de-a lor de pe vremea când intram în Arena V. Sfinte, cât timp să fi trecut de atunci?

Jimu, firavul meu velociraptor ascuns printre scârbociraptorii fusiformi, mă aştepta gata pregătit. Motorul său torcea cel mai normal sunet pe care-l auzisem în ultimele treizeci de ore. Exceptând, bineînţeles, ţiuitul provocat de carcalacul care deschisese uşa de la camera de culturi in vitro. Bine că nu fusesem lângă el. I-aş mai fi cumpărat şi ăluia un nas!

Jimu decolă cu uşurinţă în aerul încărcat cu particulele fine ale acestui pământ blestemat. Am privit în jos la timp pentru a-l surprinde pe Batumi dând din mâini ca un disperat… Îmi decuplasem voicerul. Asta era problema. A mai descoperit cine ştie ce tâmpenie. Dar am zis că-mi ajunge. Întâi acasă, mănânc ceva, îl distrez pe Hans, abia mai apoi mă pun din nou la dispoziţia lumii civilizate. Puah! Carcalac civilizat… Ahh! Mai e şi cubul. Bine! Schimbăm ordinea priorităţilor.

Când mi-am zărit casa am încetat să mă mai gândesc la prostii. Cumva, lucrurile intraseră pe făgaşul normal. Întotdeauna mi-am zis că o femeie nu poate obţine mai mult de la viaţă dacă-şi împrăştie energia în mai multe direcţii. E bine să fii conectată la toate, însă urmărindu-ţi scopul, unul câte unul. Eram mulţumitǎ de mine, îmi jucasem deja prima carte.

Întâi am mâncat, apoi am verificat sumul de întreţinere a vieţii, camera de creştere, culturile in vitro, sistemele de susţinere a galeriilor. Ce să mai, aproape totul. Duşul m-a mai liniştit, cumva. Mi-am aplicat un plasture imunosupresor. Am nevoie de sistemele mele SOS, trebuie să le întreţin zilnic. Apoi m-am întins şi am programat cubul carcalacului. Nimeni nu m-ar fi putut condamna, după aceea, că am mai avut nevoie de un duş, şi chiar de un tratament discreţionar cu ioni negativi. În cele din urmă am reuşit să adorm. Dar asta a fost abia prima greşeală. Daaa, prima greşeală! Pentru că visul m-a transportat în lumea renarului Obola.

…Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri. Ziua când fratele Lobo a uitat să etanşeizeze docul a fost şi prima când am mâncat singur. Un miner n-are voie să uite lucruri de genul acesta. Fixasem încărcătura de boxer în locaşul potrivit, braţul robotului mă ridicase la înălţimea necesară şi declanşasem explozia. Trei mii de tone de steril se împrăştiaseră-n fărâme mai mici de doişpe milimetri cubi. Lobo fusese zgâlţâit doar un pic, însă în interior de această dată. Moartea lui n-a interesat pe nimeni. Legile pământului erau altele. Organele îi explodaseră odată cu boxerul. Nu mai scăpam de imaginea microfisurilor de pe ficatul său. Care se multiplicau la nesfârşit, cu o repeziciune înspăimântătoare. Era singurul film pe care îl aveam de la unul dintre nanoboţii ce nu fuseseră dezactivaţi. Nu şi-a permis niciodată prea mulţi, ori prea performanţi. Oricum, ei doar monitorizau. Nu-şi permitea unii care să-l repare.

Lumea mea, universul apropiat, realul în care însemnam ceva, se înjumătăţise. Era prima mea crimă, emoţia mă copleşise, aveam să-i cedez.

Mi-l amintesc atât de bine încât aş da orice ca să-l mai pot vedea o dată. Sau aproape orice. Era un tip simpatic din cale afară. Cu chelia aia a lui din care făcea ţapul ispăşitor al nefericitelor relaţii pe care le avea – chiar si cu fetele care făceau naveta între colonii – cu mantia jegoasă purtată pe umerii mai largi decât capul doar cu o idee, cu braţele lungi executând cele mai neverosimile salturi între spaţiile de amplasament ale boxerului… Îmi lipseşte! Întunericul din galerii păstrează şi acum ecoul paşilor lui. Orice sclipire pare a fi reflexia unei lumini îndepărtate pe chelia lui imperială. O lumină la care a ajuns înaintea mea, şi la care nu ştiu dacă voi ajunge vreodată. Sau aşa cred…

Ei, asta a fost o mare porcărie de care nu aveam nevoie. De ce a trebuit să visez exact acea înregistrare? Ce s-ar mai fi întâmplat dacă nu apărea Batumi? Aş fi dormit încontinuu timp de trei săptămâni, până când înregistrarea ar fi luat-o de la capăt? Era o întrebare la care n-avea sens să răspund dacă nu voiam s-o iau razna. Bine că sistemul de alarmă a fost de acord cu informaţiile furnizate de picătura de salivă a carcalacului.

L-am urmărit pe monitoarele holului, în drum spre toaletă. A intrat şi s-a aşezat stânjenit într-unul dintre fotoliile camerei de comandă. L-am atenţionat că nu întârzii decât până apuc să înlătur urmele spumei poliheptanice. Arătam încă buimăcită de coşmar, mă şi simţeam aşa!

Când am intrat în cameră l-am găsit frecându-şi nervos palmele ude. Între care ţinea un alt cub! Mi l-a întins cu un gest reflex, deloc studiat. Şi, pentru că mi-a ghicit ezitarea, a întins mâna, mi-a apucat braţul drept cu o îndemânare de care nu l-aş fi crezut capabil, şi a introdus cubul în fanta laterală. Apoi s-a uitat la mine ca şi cum mă văzuse pentru prima dată. Arăta de parcă o încasase toată noaptea. Numai ochii ăia verzi făceau tot dichisul la el. Ah, şi bucile alea tari, în mod sigur!

– Vezi şi tu ce-i cu ăsta, m-a trezit el din închipuirile proaspete.

Mi-am conectat braţul la decoderul aflat în spatele său. Am apăsat tastele de anclanşare, iar cipul neural a făcut restul.

Obola făcuse lucruri cu greu încadrabile în standardele, ori poate limitele, tuturor raselor pe care le ştiam. Luate la un loc. Părea un delir de la un capăt la altul. Maxilarul îmi înţepenise pentru prima dată pe ziua de azi şi nu din cauza unui sunet strident. Poate că, totuşi, nu mă întreţineam cum ar fi trebuit. În trei minute pierdusem prin sudoare mai mult de un gram de minerale. Cu mult mai mult decât într-un meci în Arena V.

Câştigasem la loterie, asta era. Numai că nu jucasem! Numerele nu mi-au spus niciodată nimic. Bǎrbaţii, dimpotrivǎ!

Renarul, încă îi mai ziceam aşa, se născuse pe o planetă aflată la trei salturi de Hoarra. Fusese vândut de către tac-su’ încă de la doişpe ani, aparent fără motiv, pentru că provenea dintr-o familie extrem de înstărită. Trăise doar în comunităţi de mineri, deprinzând lucrul cu maşini dintre cele mai diverse, în locuri pe care doar pomenindu-le îmi apăreau negi din senin. Spunea că se repară la fiecare cincizeci şi doi de ani. Şi nu era singurul lucru … ciudat.

Pe Capillino 16 primise moştenire o mină de minereu radioactiv. Pe care o vânduse. Ca să se răscumpere, motiva el. N-avea niciun sens, dupǎ mine. Trăise într-o cursă continuă, în căutarea unei himere. Avusese ghinionul să se nască cineva şi sǎ fie transformat într-un nimeni, dorea să se revanşeze în faţa sorţii, însă cedase de fiecare dată. După părerea mea… murise prea târziu. Dar cine avea nevoie de părerea mea?

La depărtare de două salturi, pe Kamia, în cea de-a şasea… „reîncarnare”, că n-am cum să-i spun altfel, îşi descoperise o rudă mai îndepărtată, un fel de nepot. După o lungă perioadă de libertate supravegheată pentru o simplă retezare a unei antene testiculare a unui fibanar… nimerise într-un lagăr minier al unei alte corporaţii. Pe planeta aceea avea s-o cunoască pe Favia. Şi s-o introducă în lumea lui. Bineînţeles că-l omorâse pe renarul Parbug. Acesta, deşi mai masiv decât el, nu reuşise să facă faţă unui miner ce trăise la aproape 2G. Oasele dure ale lui Gorgan, cum se numea Haola pe timpul acela, făcuseră diferenţa. Favia nu mai putea trăi cu amândoi bărbaţii. Nu cǎ n-ar fi vrut asta! Fusese decizia lui, tentaţia posesiunii îi urlase în fibrele fiinţei… era prea frumoasă!

Acum îi aparţinea. Favia şi destinul ei nenorocit. Soarta lui Parbug, cel cu sternul spulberat, nu conta câtuşi de puţin. Un numǎr mai mic cu o unitate în tabelele companiei.

Apoi Favia murise. Din nimic. Fără nicio explicaţie. Un alt experiment al scârbelor? N-am înţeles o iotă. Aberant este că el o căutase în toate femeile cu care a mai avut de-a face de atunci şi până acum. Altfel nu le-ar fi numit la fel, nimeni nu face asta. N-aveai cum să nu simţi nimic faţă de un asemenea individ. Era şi cazul meu şi, deşi nu ştiam ce anume putea fi, mă străduiam să aflu, să înţeleg.

Batumi mă privea cu ochii ăia speciali ai lui, care nu-mi comunicau nimic. Erau doar frumoşi! Hey, sexy, cum spuneţi voi? M-a lăsat să-mi revin. Din nou. Milioane de frânturi de date străfulgerând întunericul curiozităţii mele, scrijelind o suprafaţă dură, de sentimente înăbuşite sub cochilia preceptelor rasei. Înăuntru, aşteptam.

Mort şi înviat, reîncarnat odată la cincizeci şi doi de ani, ori douăzeci şi şase de ani standard. Ei da, nu pricepeam şi basta! Însǎ renarii nu mǎ vor mai preocupa prea mult timp, deja ştiam. Aveam să-l întreb pe carcalacul ăsta care-mi urmăreşte tresăririle, încruntările, teama care începe să mă strângă la pieptul ei. Aveam sǎ-l întreb pentru cǎ asta-şi dorea.

– Să nu crezi că m-ai lămurit. Aş zice că din contră, am zis imediat ce starea de amorţeală a maxilarului a mai trecut. Cuvintele îmi ieşeau poticnite, fără intonaţie, fără să spună nimic din ceea ce însemnam eu. Dar, n-avea sǎ mai dureze mult.

– Hexa, ai impresia că am venit să dezlegăm şarade?

– Tot ce-i posibil, l-am asigurat. De ce mi-ai arăta toate astea?

Prostǎlǎul pufni pe nas, îşi descleştă palmele învineţite deja de la strânsoarea involuntară şi, ridicându-le la nivelul umerilor, îmbrăţişă încăperea. De ce nu pe mine?

– Aveai toate motivele să-l „debranşezi”, ca să zic aşa, mă bănui el. Însă m-a lăsat să-l văd riscându-se cu afirmaţia asta.

– N-a murit spânzurat, nu-i aşa?

– Oh, medicii spun că „nu chiar”! Nu chiar? un fior îmi străbătu în goană şira spinării. Hexa Matumbe, îşi ţuguie el buzele, tipul a fost cât se poate de… omorât. Încă se lucrează la calcularea timpului tău liber, probabil, din întreaga zi pe care ai avut-o la dispoziţie. Am vizionat mai multe sute de ore de imagini, care nu mi-au spus mai nimic. Totuşi, în spectru infraroşu se poate observa că ultimele doisprezece ore de viaţă ale renarului s-au derulat în prezenţa unei femei. Mă uitam la el cum potriveşte cuvintele.

– Ştii deja că nu-l cunoşteam.

Aprobă din cap cu o mină gravă. Apoi îndreptă arătătorul către o persoană invizibilă. M-am gândit că ar putea fi altceva, în fond, după legile Hoarrei, eşti cea mai îndreptăţită să primească „custodia” masivului Feromia dacă, deci… dacă lucrurile rămân tot atât de încurcate ca acum..

A observat, cât se poate de sigur, că am pălit. Imobilizasem momentul între vise mai vechi. Cele mai noi, ca textura necunoscută şi verde de sub reţeaua fină de capilare a serei proaspăt moştenite, aveau să-mi fascineze perioada de timp rǎmasǎ pǎnǎ la Ziua Juratǎ.

– Îţi dai seama că trebuie să locuieşti, în mod obligatoriu, de cealaltă parte a masivului? Legea nu permite interpretări de fond, minim zece zile din primele cincisprezece de după adjudecarea unei proprietăţi va trebui să le petreci în acel habitaclu. Iar eu va trebui sǎ mǎ asigur cǎ aşa se va şi întâmpla. Şi un zâmbet fugar i-a mângâiat atunci faţa.

De puţine lucruri mă temusem mai tare, vreodată. Prea multe informaţii la care nu aveam acces, prea insignifiant rolul meu, prea aproape de moarte în cazul în care n-aş convinge scârbele, în fiecare zi care mi-a mai rǎmas de trǎit, cǎ doar soarta le potriveşte atât de bine pe toate. Şi cǎ una ca mine n-are nici cea mai micǎ contribuţie. Fiecare concretizare a unei Dorinţe, chiar şi atunci când surorile mele concentreazǎ energia din locurile sfinte, nu e doar apropierea de Ziua Juratǎ în care vom extermina toţi renarii de pe Hoarra, revendicând o planetǎ pe care nu trebuiau din start s-o accepte – ca dar al înfrângerii flotei noastre din cadranul Nemeluth 4. Oh, nu! Fiecare Dorinţǎ şi înnebunitoarele ritualuri lotsa trebuie sǎ fie cedate Marii Sarbǎtori prin care mama mea şi mama mamei mele şi toate femeile neamului meu vor rǎzbuna pactul secret dintre renari şi scârbe. Şi experimentul din laboratorul unde s-a sintetizat pentru prima datǎ microorganismul cu care renarii ne-au lăsat vǎduve şi orfane. Animale urlând la stele şi rǎtǎcind universul în cǎutarea alinǎrii…

Batumi încǎ nu ştie, dar aşa bǎtrânǎ cum sunt îmi va face trei bǎieţi de ispravǎ care, într-o bunǎ zi, îl vor aştepta sǎ se întoarcǎ de la ultima lui zi de  muncǎ. Îşi vor îmbrǎţişa încǎ de la intrare bǎtrânul tatǎ, îl vor întreba cum se simte, şi-i vor oferi cristalul meu doadze. Eu îl voi mângǎia, ca şi acum, pe dragul de Hans, retrasǎ într-un colţ al încǎperii de unde voi cǎuta mirarea din ochii lui, atunci când va îndura primul şi ultimul sǎu lotsa. Te iubesc!, îi voi şopti atunci.

Privindu-mǎ, în ultima clipǎ a vieţii, va înţelege cât de credul a fost în ziua în care m-a dorit numai pentru el… pentru prima oarǎ, uitând despre mine ceea ce eu n-am avut voie nicicând sǎ uit despre scârbele terrane. Despre cei ca el!

Ben Ami

Ben Ami s-a născut pe 9 mai 1968. Este doctorand în Ştiinţe, absolvent al Facultăţii de Biotehnologii.

A debutat în Lumi Virtuale, în anul 2005, cu povestirea90,14 şi ceaţã, apoi întuneric, iar acum TU(apărută şi în ATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE) cu care a obţinut Premiul Kult pentru debut.

Este publicat în antologiileATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE şi DANSÎND PE MARTE ŞI ALTE POVESTIRI FANTASTICE.

Povestirile Înger noroios şi Suspendaţi într-o rază de soare pot fi citite pe SRSFF (site ce a obţinut premiul Best Magazine Award la Eurocon-ul din 2010 ce s-a ţinut în Cieszyn, Polonia).

Ben Ami

Ben Ami s-a născut pe 9 mai 1968. Este doctorand în Ştiinţe, absolvent al Facultăţii de Biotehnologii. A debutat în Lumi Virtuale, în anul 2005, cu povestirea 90,14 şi ceaţã, apoi întuneric, iar acum TU (apărută şi în ATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE) cu care a obţinut Premiul Kult pentru debut. Este publicat în antologiileATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE şi DANSÎND PE MARTE ŞI ALTE POVESTIRI FANTASTICE. Povestirile Înger noroios şi Suspendaţi într-o rază de soare pot fi citite pe SRSFF (site ce a obţinut premiul Best Magazine Award la Eurocon-ul din 2010 ce s-a ţinut în Cieszyn, Polonia).

More Posts - Website