GSF banner01-650

          Lampioane de hârtie cu lumânări aprinse mărgineau cărarea dintre hotel și poienița dintre vii, în care, atent supravegheat de oamenii de ordine, ardea un foc de tabără. Faptul care m-a impresionat din prima clipă, văzând focul, a fost trunchiul imens de brad, așezat vertical, ca un catarg, în mijlocul stivei de lemne. Chiar i-am șoptit la ureche, mi-amintesc, Cameliei: uită-te la catargul ăsta, zici că-i o navă de război în flăcări. Rând pe rând, publicul și artiștii amatori luară loc în jurul scenei, la o distanță respectabilă de rug. Fuiorul viguros de fum, purtând scântei, se întorcea, șerpuind ca un dragon, când la stânga, când la dreapta, când drept spre noi, adus de vânt. Festivalul de la Jariștea al Vinului și Viei, unicul festival care nu se ține în Piața Mare și unde nu sunt tarabe de mititei, unde nu se bea bere, ci vin și unde nu cântă lăutari se desfășoară, încă, noaptea, în jurul focului de tabără.

          Prin ce diferă somelierii de restul omenirii? Cunoscătorii spun, dar eu nu am verificat asta niciodată până acum, că doar somelierii pot aprecia la justa ei valoare calitatea unui vin, spre deosebire de noi, consumatorii ignoranți, care nu facem diferență între o poșircă de pe marginea șoselei și un Chateau Pointe Magnum, ca să dau numai un exemplu. Da, somelierii sunt o sectă, un club închis, select. Părerea asta mi-am format-o citind pe internet anumite recenzii mai dure de-ale lor.

          După ce i-am cunoscut însă pe viu, m-am convins că-s oameni ce pot să cânte zece cântece voioase la chitară, acordeon sau voce, fără să aducă vorba despre of, dor, bani și dușmani, țoale, cercei, mașini și alte bunuri de larg consum. Sunt oameni care dau buna ziua necunoscuților pe drum, care nu se tem de străini, de urs, de întuneric, de ploaie, de grindină, care își iau cu ei copiii la cules de struguri, care nu bârfesc pe vecinul, nu au grija zilei de mâine, te ajută la nevoie, etcetera, etcetera…

          Pare portretul bunului samaritean îngemănat cu cel al doctorilor fără de arginți. Asta nu poate fi însă decât o naivă iluzie. Și ei sunt, ca și noi, ceilalți, simplii cetățeni, împovărați de patimi și păcate, iar Festivalul de la Jariștea nu este locul de adunare a sfinților pe pământ. Nu, ci doar o acțiune de marketing, din partea viticultorilor, și un bun prilej de distracție pentru noi, consumatorii.

          Prima echipă ce intră în concurs fu cvartetul Tutti Frutti din Odobești. Doi băieți și două fete se aliniară din cȃteva încercări stȃngace în fața publicului. Băiatul din dreapta avea o chitară clasică. Vocile cȃntau la unison, cuvintele erau purtate și ele de vȃnt, cȃnd la stȃnga, cȃnd la dreapta. La mine n-au ajuns toate. Din cele câteva care au ajuns, am reținut:

         

          Ȋntr-o zi, printre rafturi vom regăsi

          Amintirile de mărgean

          Cȃnd printre podgorii umblam,

          Doi nebuni străbăteau pe-nserate cărarea

          Si căutau printre vii nemurirea,

          Se îmbrățișau rȃzȃnd, adeseori se sărutau

          Mereu fără sfȃrșit

          Erau doar îndrăgostiți de viile lor.

          La, la, la, la,la…

         

          Mi-e ușor să spun acum că versurile alea n-aveau nici un sens, că nu transmiteau nimic, că erau doar vorbe goale pe o melodie lălăită simplist. Atunci, însă, așezați pe o pătură în jurul focului de tabără, au contat doar bucuria lor de a cȃnta și bucuria noastră de a fi împreună, și, desigur, iradierea fierbinte a focului. Camelia s-a lipit tandru de mine îndată ce i-am acoperit spatele cu hanoracul, din care încă mai iradia căldura trupului meu. În stânga mea, Ovidiu și Roxana, îmbrățișați, fredonau versurile acelea idioate, un pic melancolice, dar a căror melodie tonică transmitea optimism. Întotdeauna mi-a părut rău că nu am învățat să cânt.

          — Bă, ce-am uitat! Exclamă Ovidiu. Adi, tu ți-ai luat, bă, sticla cu tine?

          La noi, excursiile de team-building sunt pregătite cu o imaginație ce pare că nu cunoaște limite. Surprizele sunt tot mai tari. Avem de fiecare dată alte jocuri de societate, din ce în ce mai complicate și mai exotice. Ieșirea asta fusese anunțată încă din luna august, pe terasa hotelului din Albena, la masa festivă:

          — Copilași, luase atunci cuvântul Ovidiu, CEO-ul companiei noastre, cu paharul de șampanie în mână: ce ziceți de o ieșire prin noiembrie, la o cramă, în podgoriile vrâncene? Am o surpriză: am aranjat să mergem la un festival tematic. Foc de tabără, degustări de vinuri, alea, alea. În program e și un somelier celebru, o somitate în secta lor, cică îți ghicește orice vin, cu ochii legați.

          Am căutat din priviri aprobarea Cameliei. Dacă merge și Ovidiu, e clar că mergem și noi. Fără verva nebună a colegului și prietenului nostru, fără partidele noastre de bridge, care durau uneori întreaga noapte, până ce ne găseau zorile cu capetele căzute pe masă, deasupra levatelor, nici o excursie nu avea haz. Camelia fu de acord pe loc.

          S-au perindat pe scenă și alte grupuri: Elixirul Vieții din Cotnari, apoi altele, al căror nume nu l-am reținut, venite de pe Târnave sau de la Murfatlar. Hors-concours, un somelier bălai din Cricova, raionul Cahul, a interpretat aria din Nunta lui Figaro, uimitor de expresiv și elegant la acordeon. Ȋn întunericul ca de smoală, fețele spectatorilor străluceau transfigurate de reflexele portocalii ale focului. Nu mai ține nimeni seamă cȃt este ceasul. A trecut de mult de miezul nopții. Buștenii sunt groși, nu se vor mistui pȃnă în zori. Se aplaudă, se cȃntă în cor, nu însă și eu, deoarece nu știam versurile și, oricum, nu am ureche muzicală. Am înregistrat cȃteva clipuri pe care le voi revedea acasă – am și acum aceeași senzație de nevinovată candoare pe care am trăit-o în acele momente. Uimitor, văd în videoclip atitudini de copii la oamenii maturi, acesta e un detaliu care mi-a scăpat atunci. În public, mulți erau bunici cu părul alb.

          Jarul din vârful pipei lui Ovidiu se întețea din când în când, la intervale neregulate. Îi înțeleg și îi respect nevoia lui de a fuma, căci pentru el fumatul nu e un viciu, ci este un act aproape mistic. E un ritual care îi pune în funcțiune rotițele minții sale excepționale. În ședințele de Consiliu de Administrație, care în ultimul an deveniseră din ce în ce mai dese și mai apăsătoare, oricât de periculos s-ar fi adâncit crizele financiare, o ușurare mă cuprindea în clipa în care Ovidiu își aprindea pipa. Era un semn bun, însemna că Ovidiu întrezărea o soluție. Poate un nou contract, sau o nouă piață de desfacere, ori o nouă sursă de finanțare, despre care noi, ceilalți, habar nu aveam.

         

          — Ți-e frig? Camelia se zgribuli și mai tare lângă mine, cu mâinile pe sub pulovărul meu. Ultimul grup muzical își sfârșise reprezentația cu plecăciuni în fața publicului, care aplaudă și fluieră îndelung, cerând un bis.

          — Nu, mi-e foarte bine aici. Aș vrea să nu se mai sfârșească noaptea asta. Era într-adevăr ceva feeric în atmosfera aceea: lumina puternică a focului de tabără făcea ca fețele noastre să vibreze într-o culoare caldă, prietenoasă. Dacă ar exista o culoare a fericiri, atunci aceasta este, mă gândeam atunci: culoarea din obrajii noștri, îmbujorați de dogoarea focului. Organizatorul se apropie de microfon, îi ajustă înălțimea și anunță următorul număr din program:

          — În continuare, să-l aplaudăm din nou pe musafirul nostru din raionul Cahul, Republica Moldova, pe talentatul acordeonist și somelier Vitalie Visarion!

          Acordeonistul se înființă înaintea noastră într-o costumație complet schimbată: la o jiletcă neagră, de o eleganță sobră și distantă, asociase o cămașă albă cu papion și niște mănuși de asemenea albe, imaculate. De gât, la capătul unui lanț respectabil de argint, îi atârna un obiect bizar, un fel de ceșcuță cu toartă, având imprimate pe buza ei niște semne cabalistice.

          — Bună seara tuturor invitaților, zise Vitalie, în al cărui grai se citi de îndată originea sa de peste Prut, am rugat gazda să transmită că am nevoie de câțiva voluntari, care să vină de acasă cu câte o sticlă de vin sigilată, cu origine garantată, cu etichetă. Voi executa un blind, adică, mai pe românește, o degustare cu ochii legați. Vă rog să puneți sticlele pe această masă improvizată dintr-o scândură și două butoaie, în timp ce eu voi ruga pe cineva din public să mă lege la ochi cu acest fular. Așa, e bine.

          Fusesem prevenit din timp de către Ovidiu despre acest număr, și ne aprovizionaserăm încă din septembrie de la Mall cu câteva sticle de vin mai de fițe. Nu se făcea să-i stricăm papilele finului somelier cu vreun vin de masă gen Babanu. M-am lăsat și de data aceasta pe mâna lui Ovidiu, care, deși nu este ceea ce se poate numi un băutor, are acea cultură generală care îi permite întotdeauna să ia deciziile cele mai bune. Pe flerul lui m-am bazat și atunci când, după absolvirea liceului, mi-am ales meseria și calea de urmat în viață.

          — Bă, uite, tu ia sticla asta de Argiano Solengo 2011, și mai ia încă una care vrei tu, să fie de rezervă. Eu o să iau un Muga Aro 2010 și un Armagnac Baron Gaston Legrand din 1975, să sparg gura târgului. Nu că nu mi-ar plăcea și acest grozav Castellare di Castellina I Sodi di San Niccolo 2011, o să mă decid la fața locului pe care o să-l pun pe masă.

          Ne-am apropiat, eu și Ovidiu, de scândura sprijinită pe butoaie, am așezat sticlele una lângă alta și ne-am uitat cu interes la ciudatul individ legat la ochi și îmbrăcat cam ca de bal, care, cu gesturi ritualice, desfăcu sticlele, nu înainte de a le pipăi și a le duce la ureche și la nas, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu ascund vreo bombă înăuntru. Își turnă apoi din prima sticlă vreo doi centimetri de vin roșu într-un pahar a cărui cupă largă se potrivea exact în căușul palmei lui drepte. Roti de câteva ori paharul în palmă și îl apropie lent de nas, prin mișcări laterale stânga-dreapta, făcând în același timp vânt cu mâna cealaltă în direcția nărilor. Stătu așa preț de câteva clipe cu paharul la nas, își ridică apoi capul în sus, ca într-o rugăciune mută, și zise:

          — Nas evoluat, cu arome terțiare dominante, învechit în baric de stejar, vag pedigri american, urme de vanilie și curmale uscate cu sâmburi. Își înmuie buzele în pahar și luă în gură câteva picături, pe care le plimbă cu limba pe cerul gurii, pe gingii și pe fața interioară a obrajilor. După cele câteva clipe de cumpănă, vorbi iar:

          — Un vin modern, excelent echilibrat, in care Cabernetul Sauvignon predomină în defavoarea Merlot-ului, exprimat mai bine în amprenta secundară. Bine lucrat, expresiv, catifelat, palatin, umple palatinul cu fruct roșu si negru, susținut de o structura de tanin perfect calibrată. Singurul lucru care îi lipsește este amprenta specifica, sufletul. Din construcția perfect executată, cumva simt că în zona respectivă altul este soiul și stilul local. Este un supertoscan, un vin toscan cu tradiție, este un Argiano Solengo, iar anul… își înmuie încă odată buzele în vin, zăbovi așa două-trei secunde, apoi slobozi verdictul: anul nu poate fi decât 2011.

          Nu mi-am dat seama pe moment dacă era sticla mea sau a lui Ovidiu, amândoi cumpăraserăm vinuri roșii, cât despre denumiri, da, suna cunoscut, una dintre sticlele noastre precis se numea Argiano Solengo. Vitalie lăsă cu grijă paharul jos, lângă sticlă, și, bâjbâind, apucă un alt pahar din cele ce erau pregătite în stânga lui și își turnă cu aceleași infinite precauții din cealaltă butelie de vin. Clătină, ridică, mirosi și spuse:

          — Înainte de a gusta, pot să spun deja că acest vin este produs pe un sol compact, calcaros, cu inserții de mica si un strat de nisip si argilă deasupra. Da, acest sol este unic și nu poate proveni decât din apropierea vestitului balcon al Julietei, sub care a suspinat Romeo cu atâta dor și jale. Da, continuă Vitalie, pe aceeași ciudată coardă patetică, acesta este un vin din regiunea Veneto, mai precis de pe lângă Verona.

          Stilul acesta drapat, înzorzonat al comentariilor somelierului aducea într-adevăr aminte de bogatele veșminte la modă în cinquecento: catifele, broderii, blănuri scumpe și grele. Vorbirea exegetului curgea onctuos, după ce gustă din vin, ca o glazură de caramel peste blatul de tort:

          — Vinul acesta, deși este un exponent al curentului modern, a rămas totuși fidel tradiției locului, este un Amarone Suavo. Da, da, este opulent, cremos, încărcat de fruct si de baric, dar stilul si aromele sunt de data asta cele locale. Da, duse la maxim, iar pe alocuri aberant si agresiv nuanțate, este un vin mare la propriu si la figurat. Concentrat, extractiv, cremos, complex, cu straturi de arome si senzații, susținut de o structură de tanin impresionantă și de o aciditate competentă care reușește să imprime un “lift” vinului, în pofida concentrării imense.

          Somelierul ezită o clipă, de parcă un detaliu extrem de fin l-ar fi pus în încurcătură.

          — Nu vreau să greșesc, ceva nu sună cum ar trebui, ceva nu este ceea ce pare. Întinse mâna stângă și dibui primul pahar, acela cu supertoscanul. Luă o înghițitură, o plimbă atent în gură, făcu gargară. Repetă același exercițiu cu vinul din mâna dreaptă, superveronezul. Așteptam înfrigurat alături de Ovidiu sentința, de parcă de ea ar fi depins soarta sticlelor de vin: vor fi băute până la urmă, sau nu?

          Amintirile nenumăratelor beții făcute în facultate cu băieții încă erau departe de a se estompa. Prin minte îmi trec și acum nopțile în care, cu capul tulbure, făceam și desfăceam planuri de viitor împreună cu Ovidiu în camera de la cămin. Nu aveam bani de vinuri scumpe, ne îmbătam cu bere pe vremea aceea. Atunci am pus la cale afacerea noastră cu computere și consumabile IT.

          — Adișor, n-o să-ți vină să crezi, zise Ovidiu într-o astfel de noapte, aruncând la țintă cu o doză de bere mototolită în pumni, am cunoscut ieri o tipă trăsnet de la Arhitectură, dar are o prietenă de care nu pot să o despart. Hai cu mine mâine seară la o pizza, cu fetele.

          Așa am cunoscut-o atunci pe Camelia, de care mi-am legat definitiv soarta, în timp ce Ovidiu a rămas să o consoleze pe Roxana, rămasă singură pe lume cu un imens imperiu imobiliar, după tragicul deces al părinților ei într-un accident de mașină.

          Prietenul nostru somelierul reluă după o pauză de câteva minute discursul său flamboiant, de data asta cursiv, sigur pe sine.

          — Am aici în mâna dreaptă un vin maturat în baric, cu un nas complex, dominat de note de alune, unt, patiserie fină pariziană, dar și de tușe interesante în evoluție și hidrocarburi volatile aromatice, alături de aluzii de coji uscate de portocale si coacăze negre. Prezent, mătăsos pe palatin, perfect echilibrat, structurat și ușor tonic pe final, este un Soave extrem de serios. Da, acesta este un Tenuta Sant’Antonio Amarone de la Valpolicella Compo dei Gigli 2011 sau 2012, dar mai sigur 2011.

          — Păi stai, nu merge așa, zise Ovidiu râzând, 2011 sau 2012?

          Vitalie tresări uimit la auzul interpelării și își întoarse capul către Ovidiu, cu lentoarea unui cameleon. Ceva din paloarea care îi pusese stăpânire pe figură îmi provocă un fior neașteptat de neliniște pe șira spinării.

          — Dumneata ai adus sticla asta de Amarone?

          Combustia rugului aprins atinse atunci un moment culminant, care făcu să crape cu un pocnet asurzitor trunchiul de brad înfipt vertical în mijloc. Toate privirile se întoarseră către foc. Un nor de scântei își luă zborul și fu purtat de curenții de aer în sus, spre cerul spuzit de stele.

          Somelierul își duse mâna stângă la piept, unde ciudata ceșcuță de argint trona ca o medalie arhierească, și turnă în ea câteva picături din sticla lui Ovidiu. Înălță ceșcuța deasupra capului, vărsă apoi un strop din ea pe jos, ca și când ar fi făcut o libație rituală, și înghiți rapid ceea ce rămăsese.

          —Anul este categoric 2011. Vitalie făcu o scurtă pauză, înghiți în sec, și începu să turuie plat, fără intonație, ca și cum ar fi citit un epitaf de pe un basorelief antic: strugurii aceștia au fost zdrobiți la teasc de un bărbat de patruzeci și cinci de ani, cu început de chelie, cu numele Paolo, într-o zi de vineri, mohorâtă…

          — Ai început să inventezi, amice!

          Vitalie se poticni din nou, descumpănit. Pipăi discret buza ceșcuței, pe care se vedeau un șir de litere ciudate, ca un fel de rune. Aproape că țipă:

          — Scrie în vin! Eu citesc doar ce scrie în vin. Este și o femeie, este aici, de față. Părul ei este lung, negru și mătăsos, iar ochii ei sunt de culoarea curmalelor coapte. Vinul acesta a fermentat în doage de cireș și s-a învechit în sticlă în hrubele castelului din Valpolicella vreme de optsprezece luni, după care…

          — Ce femeie ai zis că este de față? Fața lividă a lui Ovidiu se desprinse din beznă când făcu un pas înainte, către somelier.

          — Femeia din mintea ta, la care nu încetezi să te gândești nici o clipă, și care este aici de față… Viile sunt plantate într-o zonă aspră, aridă și slab productivă de către localnici, iar denumirea podgoriei a dat-o troița închinată Sfântului Antonio, aflată în vie, și care este invocat cu scopul de a aduce ploaia…

          — Care femeie este în mintea mea, ciudatule, drogatule, ori ai fumat iarbă? Ovidiu se precipită către scândura sprijinită pe butoaie, îmbrâncind unul dintre organizatori care se interpusese între cei doi. Roxana se holba împietrită la Ovidiu, mușcându-și buzele până la sânge. Vitalie își smulse fularul de pe ochi și privi buimac busculada care se crease în fața lui, sprijinindu-se cu mâinile de scândură ca să nu se răstoarne. Ovidiu îl apucă atunci de reverul jiletcii și începu să-l scuture înainte și înapoi ca pe un sac de cartofi, lovindu-l și cu genunchiul în burtă. În clipa aceea trunchiul cel mare de brad care ardea în rug se frânse de la mijloc și se prăbuși într-o latură, peste o parte dintre spectatori, care se ridicară țipând de groază și începură să alerge care încotro, călcând unii peste alții. Vitalie se lăsă moale ca o cârpă, pe spate, continuând să bolborosească ceva, în timp ce sticlele se vărsau pe jos.

          — Se scurge, se scurge, bâiguia Vitalie arătând cu mâna spre sticlele răsturnate și spre paharele țăndări. Lumea fugea țipând, nu se știe însă dacă doar de spaimă sau chiar suferise cineva vreun accident. M-am pomenit și eu alergând în clipa următoare pe cărarea care cobora spre hotel. Lângă mine alerga și Camelia, dar cumva distantă, rezervată, am avut senzația că s-a ferit când am încercat să o îmbrățișez. În holul hotelului ne-am regăsit toți patru, răsuflând zgomotos și neînțelegând pe moment ce se întâmplase, cum de se pornise deodată tot dezastrul acela, când toate lucrurile păreau că decurg așa de bine și de organizat.

          — Ah, nu mi-am dat seama, zise Ovidiu, trebuia să-i atrag atenția ciudatului că sticla aia de Amarone de fapt nu era a mea, ci a ta, nu ți-am mai spus, dar am cotrobăit în rucsacul tău și am luat o sticlă de la tine, că pe a mea o uitasem în cameră, și mi-a fost lene să mă duc s-o iau. Dar individul o luase periculos pe o pantă psihedelică, ziceai că-i drogat și nu te mai puteai înțelege cu el.

          Aha, acum mi-e totul clar, acum am înțeles ce s-a întâmplat: sticla era de fapt a mea, și bruneta aceea din viziunea lui Vitalie normal că era Camelia. Acum chiar că începuse să-mi pară rău că distracția se sfârșise prematur, the night is still young, vorba bătrânului Will. Îndreptându-mă către cameră, în mulțimea din hol am zărit atunci chipul lui Visarion, care mă fixa cu o privire serioasă, gravă. Am schițat un zâmbet și am vrut să mă apropii de el, ca să-i explic și lui tărășenia cu sticla, dar acesta mi-o luă înainte și-mi șopti la ureche, cu o voce gâtuită, uitându-se speriat împrejur:

          — Se scurge… off-shore… capitalul companiei se scurge…

          Mulțimea m-a îmbrâncit atunci din spate și m-a împins pe scări, înainte ca Visarion să-și termine fraza și eu să pricep ce vrea să spună cu compania și capitalul. Am ajuns-o cu greutate din urmă pe Camelia, tocmai în fața ușii noastre. Era în continuare tăcută, tristă, încă prea tulburată, mi-am zis, de toate astea. Am deschis atunci fereastra și am văzut, spre răsărit, cum lumina palidă a dimineții se lupta cu noaptea peste podgoriile nesfârșite. Ovidiu era și el pe balcon, fuma într-un șezlong. Din pipa lui, jarul se întețea la intervale de timp neregulate. După câte îl cunosc, asta e de bine, înseamnă că se gândește. Pacea acestei ore binecuvântate alungă pe nesimțite emoțiile nopții. Am adormit ca un copil, legănat de acordurile de chitară ce se auzeau de undeva din hotel. Tinerii, strânși laolaltă prin vreo cameră, își continuau petrecerea, cântând același repertoriu, plin de candoare.