2017, editura Tritonic, colecția Fantasy, 212 pag., ISBN 978-606-749-282-2
Spuneam despre primul volum al seriei Tenebre, Cazul Laura, că pune piatra de temelie a unei serii care aștept să mă farmece în continuare cel puțin la fel de mult. Afirmam lucrul cu pricina în pofida unor mici scăpări descoperite în cadrul intrigii – una dintre ele datorată neatenției, alta unei abordări prea criptice, care nu i-a permis cititorului să descifreze complet deznodământul.
Toate acestea mi s-au părut, însă, neajunsuri minore. Textul mă entuziasmase prin ideea sa, prin stilul de scriere. Căci Daniel Timariu are un har aparte pentru poveștile ce îmbracă locuri și evenimente. Așa se face că, profitând de bogatul filon mitologic bănățean, în care s-au împletit legendele mai multor popoare și etnii, a inventat o poveste despre un detectiv timișorean capabil să comunice cu Lumea Tenebrelor – locul bântuit de ființe supranaturale.
De data aceasta, cazul pe care trebuie să-l rezolve are legătură cu demonii ce au ajutat la construirea Templului lui Solomon. Totul începe inocent, cu cerința demoniței Mazikeen, care-l contactează pe holurile primăriei și-i cere ajutorul. Lucrurile scapă repede de sub control, căci făptura aparent inofensivă se dovedește a fi urmărită de demoni extrem de puternici și periculoși. Prietenii de la Crâșma Satirilor nu-i pot fi de folos omului, așa încât acesta se vede nevoit să se bazeze doar pe sprijinului fidelului Qiqirn.
Foarte repede, însă, situația atrage atenția strigoilor lui Zurazis și a vârcolacilor lui Farkaș, care de obicei preferă să se țină deoparte. Dacă mai adăugăm aici Știma Casei și legenda lui Pavel Chinezul, precum și o intrigă palpitantă, în care e greu să ne dăm seama care sunt personajele bune și care cele rele, rezultă o aventură pe care, personal, am gustat-o pe deplin.
La fel ca în primul volum, am admirat naturalețea cu care autorul a îmbinat legendele cu faptele istorice și cu realitatea zilelor noastre, inventând povești noi din lucruri atât de cunoscute. Un asemenea demers nu e deloc la îndemâna oricui, deoarece e foarte ușor să cazi în capcana ridicolului, ori să construiești un univers cu multe piese gripate, care scârțâie. Daniel Timariu posedă talentul necesar pentru a realiza un tot unitar credibil, talent pe care l-am mai întâlnit, pe meleagurile noastre, la Miloș Dumbraci.
În paralel cu firul narativ principal ne sunt oferite flashback-uri ale perioadei în care Anghel era împreună cu Laura. Avem astfel ocazia să dezlegăm unele enigme care, din cauza unei criptări duse un pic prea departe, ne-au rămas nelămurite la finalul primului volum. Prin urmare, aș recomanda persoanelor care se apucă de serie să citească la pachet primele două cărți, pentru a avea o imagine completă a poveștii. Dacă va reuși ca, într-un volum viitor, să ofere și o explicație plauzibilă pentru inadvertența apărută în Tenebre. Cazul Laura în legătură cu Qiqirn, autorul va fi rezolvat, cred eu, toate problemele ce ar putea diminua valoarea acestei serii.
Pentru că, din punctul meu de vedere, avem în față o serie aparte în peisajul autohton. Acest urban fantasy are tot ce-și poate dori o operă pentru a atinge culmile succesului: personaje carismatice, povești spuse cu mult har, idei inedite, atmosferă, umor și, poate cel mai important, culoare locală. De multe ori, operele SFFH a căror acțiune are legătură cu România sună ușor fals, dacă nu chiar hilar. Ion și Gheorghe lucrând pe stația spațială aflată într-o cursă contra cronometru spre Neptun nu pare „de-acolo”. În unele cazuri, acest lucru a fost exploatat în manieră comică, așa cum a fost cazul Ars Amatoria, cu al său cosmodrom de la Drăgănești-Vlașca. Daniel Timariu reușește, însă, să spună o poveste autohtonă care să sune bine și să aibă o forță similară operelor de peste hotare.
Pentru mine, Tenebrele nu mai reprezintă o speranță. Odată cu volumul Labirintul a devenit o certitudine și o voi recomanda oricărui amator de fantasy. Nu-mi rămâne decât să aștept răbdător următorul text al acestei serii care, cred, va deveni un reper al literaturii SFFH de la noi.
2 comments
Ovidiu Bufnilă says:
Feb 8, 2018
Ovidiu Bufnilă, Jurnal de scriitor, 8 februarie 2018, 21:45
Citesc in Gazeta SF, nr.83, un articol interesant scris de Lucian Dragos Bogdan despre Daniel Timariu. Lucian Dragos Bogdan face parte dintr-un val de scriitori de diverse orientari, de diverse facturi, scriitori legati de amicitii, evenimente publice, colaborari, comentarii la bloguri, facebook, targuri de carte, si asa mai departe…Mai pe scurt, un val de scriitori generat de Noua Comunicare. Un fenomen social infinit complex, valurit si valuritor. Chestiunea literaturii Fantasy ca si chestiunea literaturii Horror sau Cyberpunk la noi e infinit complicata. Horror avem cat cuprinde dar e un filon care nu a fost explorat si exploatat din varii motive: ideologice, culturale, religioase, etc. Daniel Timariu poate sa fie insa relaxat. Timisoara admite ca mai toata Transilvania, o astfel de incercare fictionala iar girul nu-l da obositul fictional Dracula, ajuns de un ridicol insuportabil. Girul este dat tocmai de apartenenta Transilvaniei la Lumea Occidentala. Mult de discutat. Interioarele transilvane n-au nici in maneca cu bordeiele din Muntenia si din Moldova. Poate ca o sa scriu candva o carte pe tema asta…Cunosc Timisoara mai bine decat cred timisorenii ca o cunosc. Bega, numai Bega, de exemplu, e un teritoriu neexplorat. Extrem de fascinant. Poate ca o sa scriu o carte cu un subiect fantasy plasat pe Bega. Interioarele transilvane, sasesti, maghiare, si asa mai departe, pot produce personaje fabuloase pe banda rulanta. Lumea cimitirelor din Transilvania pot fi un decor extrem de suculent pentru canavaua horror. O idee despre mult-trambitatul sincronism. Avem, nevoie de asa ceva? Eu sunt de exemplu foarte relaxat in privinta asta…Am publicat aiurea in lume in multe locuri si nimeni din editorii straini nu mi-a strambat din nas ca as fi desuetr, inadecvat, asincron, bla, bla, bla…N-am citit cartea lui daniel dar ma bucur pentru ca scrie curajos…Imi dau seama ca acest val de scriitori nu va revendica in nici un fel literatura de dinaintea lui ramanand in sarcina lui Oprita sau Gheracostea sau cui o mai vrea sa mai zica o vorba, doua despre Gramescu, Ungureanu, Ghidoveanu, Merisca…Eu n-am nevoie de chestii dsin astea pentru ca eu nu cred in literatura ca literatura ci in literatura ca traire. De asta ma doare la basca de cartile de hartie, de premii, gasti, coterii, grupulete de presiune fictional-golaneasca…Nou Val de Scriitori nu e fundamentat de o estetica ci de relatii…E un moment istoric interesant pe care il prizez in valuririle mele imposibile, autoironice si anecdotice…
Drop Ileana Andreea says:
Feb 14, 2018
Ce înseamnã sã fii ardelean: ai rãbdare. Multã. Una care nu mã caracterizeazã. Câteodarã e bine, cã abia aștept să citesc ce mai scrieți.