GSF85 banner-650

          Prăbuşire

         

          „Şi am văzut oraşul sfânt, coborându-se din cer…”
Rostite doar o singură dată, căci de două ori era prea mult, cuvintele îi solicitară abrupt simţurile atrofiate cu o forţă nouă, necunoscută până atunci… Care, pentru o clipă, spulberă cu dispreţ viaţa lui clorotică şi făcută din lucruri mici. Se simţi purtat către altitudini spirituale imposibil de imaginat că există, le atinse firesc, fără niciun efort, experimentându-le apoi în toată splendoarea lor. Trăia viaţa şi lumea prin sine; era puternic însă nu trufaş, ci tolerant şi bun; deasupra tuturor, fiindcă nu-şi găsea termen sau grade de comparaţie! Era unic, dar totuşi simţea că mai există alţii la fel. Ştia să aleagă binele din răul cu o mie de feţe şi să-l discearnă just, ca nimeni altul. O clipă, una singură, se crezu atotputernic, atotcuprinzător, atoateştiutor! Însă clipa de graţie trecu, iar în secunda reală următoare, mai frustrantă decât decenii de umilinţă, îşi contemplă de la înălţimea ameţitoare a noilor trăiri propria existenţă, aşa cum fusese, cum era şi cum va fi. Văzu un trecut înfricoşător, un prezent anodin şi un viitor degradant, pentru care nu exista decât o singură soluţie: sinuciderea, hotărî calm, detaşat, după care se prăbuşi lamentabil în realitatea mundană. Abia atunci Jerry Gallagher tresări violent. Cuvintele – şi ecoul măreţ al acestora încă persista în camera toridă – rămâneau ascunse amintirilor sale înfrigurate… Dar el le pronunţase, dând vocii înecate în alcool muzicalitatea amplă a unui imn şi inducând mesajului transmis certitudinea proprie adevărului evident!

         

          Heaven, Arizona.

          În canicula miezului de zi, orăşelul părea camuflat de o ceaţă translucidă. Ştia că acolo se află o aşezare (Liam îi spusese), îi cunoştea numele, dar atât… Cu o noapte în urmă, sosise la intrarea în Heaven. Nu era obosit, cât stresat, măcinat continuu de temeri asfixiante psihic. Se oprise să bea o cafea, să mănânce puţin şi să stea întins o oră-două, din cele mai omeneşti motive. Dar poliţiştii, care parcă pe el îl aşteptau, s-au dovedit a fi de cu totul altă părere. Jerry rememoră detaliat întreaga scenă, cu o prospeţime a senzaţiilor dureroasă, de parcă întâmplarea aceea bizară s-ar fi blocat pentru totdeauna la timpul prezent. Văzuse luminile orbitoare ale girofarului spintecând întunericul asemenea unor săbii strălucitoare şi frânase brusc, simţindu-se vinovat. Nu era vorba de armă, avea permis, ci de altceva, care deocamdată scăpa înţelegerii sale timorate, căci apariţia fulgerătoare a unuia dintre poliţişti chiar lângă maşina sa i-a scuturat trupul amorţit cu fiori de gheaţă. Nici de frică nu putea fi vorba, căci trăia o spaimă cu mult mai mare! Ofiţerul nu i-a cerut actele, însă ştia cum îl cheamă.

          „Domnule Gallagher, nu aveţi voie să intraţi în oraş”, îi comunicase acesta pe un ton ce nu admitea replică.

          Jerry nu ripostase, chiar dacă ar fi trebuit să-l chestioneze de unde îi cunoştea identitatea sau pe ce se baza legal interdicţia tocmai anunţată. N-a făcut-o, pentru că îşi însuşise în anii plumburii ai vieţii sale vigilenţa extremă a evadatului. Încă se simţea urmărit, un renegat! L-a privit în faţă pe poliţist, iar spaima aceea nouă a rânjit sarcastic în toată fiinţa lui. Se măsurau într-un conflict asimetric două fiinţe complet diferite: prima, cu trăsături delicate, de porţelan chinezesc, cu zâmbet luminos şi trist (îi remarcase admirativ strania frumuseţe masculină), dar emanând o forţă imensă, dublată de o intransigenţă pe măsură; a doua, comună, ternă şi epuizată înainte de vreme, moale precum plastilina. Jerry Gallagher cedase imediat.

          „Nu aveţi voie să intraţi în oraş”, a repetat omul legii, spulberând şi ultima intenţie de revoltă a lui Jerry. „Acolo se află un motel, domnule”, continuase, arătând în spate o lumină îndepărtată. „Puteţi rămâne cât doriţi. Vă recomand să nu călătoriţi ziua prin deşert, de aceea ar fi de preferat să plecaţi în noaptea următoare, pentru a vă rezolva problemele poimâine, la revărsatul zorilor.“

          Îl ascultase docil şi făcuse întocmai. Era prea mic să se împotrivească, iar cuvintele bizare ale străinului, întipărite în creier ca nişte semne de foc, îl tulburaseră peste măsură. Într-adevăr, ştia nepermis de multe lucruri!

          Dacă intrarea în Heaven i-a fost refuzată politicos dar ferm, spionarea discretă a oraşului întâmpina dificultăţi similare. Jerry duse din nou binoclul la ochi. Perdeaua de ceaţă nu era o iluzie optică, aşa cum crezuse, ci un fenomen cât se poate de real. Dincolo de ea nu se zăreau forme sau contururi, totuşi simţi viaţa palpitând armonios. Insistă, vag sensibilizat, pe dansul lent al ceţii, în culori feerice, amintind curcubeul. Asta înseamnă că este compusă din vapori de apă, excesul de umezeală al pământului şi al atmosferei pe şevaletul lui Dumnezeu. Îşi întrerupse contrariat firul subţire al gândurilor. De unde dracu’ apă în pustiul ăsta arid, populat de cactuşi contorsionaţi, şi în cerul incandescent pe care, din vremuri imemoriale, plutea un soare imens şi crud, un uriaş bulgăre de foc? Jerry simţi că o ia razna. Îşi amintise într-o doară că briza încă răcoroasă a dimineţii îi adusese prin fereastra deschisă miros catifelat de trandafiri…

         

          Aruncă binoclul într-un colţ al camerei, după care îşi turnă mecanic un pahar de whisky. Arsura alcoolului îi deschise nemiloasă percepţia realităţii imediate, iar întrebările, multe la număr, se îngrămădiră sufocante în raţiunea frustrant de neputincioasă la asaltul acestora. Nu ştiu să le răspundă, nu reuşi să le gonească şi, învins, se prăbuşi în fotoliul uzat. Aşteptând blazat deznodământul salvator al nebuniei, singura în stare să dezintegreze nălucile trecutului. Pentru că altfel cum să facă faţă interogatoriului nemilos, dacă nu în conexiune directă cu lucrurile întâmplate demult. Ce căuta acolo, într-un loc necunoscut din inima deşertului şi de ce păşea fidel pe urmele lui Liam? Ce voia? Răzbunarea? Împotriva cui? Cine era deci străinul care, într-o zi aparent comună, îi zdrobise viaţa cu o crimă la fel de îngrozitoare ca aceea înfăptuită de el în tinereţe?

         

          Auzi cuvintele de parcă fuseseră rostite chiar atunci, chiar acolo, lângă urechea lui. Încă o dată, simţurile sale se dovedeau atât de confuze încât nu mai distingeau trecutul de prezent, cele două instanţe temporale fiind una şi aceeaşi. 

          „Căci a venit ziua cea mare a mâniei mele şi cine are puterea să stea pe loc?” recitase preotul William Kelly, dar cu zece ani în urmă, sub un pin solitar, lângă o biserică albă, în Michigan, iar glasul blând cu care vorbea enoriaşilor a devenit deodată tăios, aproape crud şi clocotind de o energie uriaşă.

          Îl strângea de mână, rostind cuvintele acestea, şi din ochii săi cu privirea opacă, ochi de orb, curgeau lacrimi mari. Pe Jerry Gallagher îl dureau degetele, iar în suflet i se cuibărise o presimţire rea. Tragedia de mai târziu se conturase deja în subconştientul său, avertizându-l indirect. S-a minţit însă, s-a minţit cu laşitate, spunându-şi că William a înnebunit, gândindu-se mereu la pedeapsa divină ce urma să se abată asupra lor. Într-o tinereţe comună, pe o stradă oarecare dintr-un cartier londonez deocheat, omorâseră copii nevinovaţi. Asasinaseră inocenţi! William participase la atentat – drogurile îl făceau entuziast – pentru ca după aceea să-şi înceapă peroraţiile furibunde. Jerry îşi aminti speriat glasul lui, îi bubuia în urechi glasul acela răguşit, îngroşat de ţigări şi de vina de a fi criminal, vocea care, în nopţi încărcate de primejdii prea omeneşti, îi ameninţa profetic cu iadul ce trebuia să le înghită toate păcatele. Până când, în zorii unei zile ploioase, unul din oamenii IRA i-a băgat ţeava pistolului în gură. De atunci, William a tăcut.

          În dimineaţa aceea de o frumuseţe dumnezeiască, sub un pin, în Michigan, Jerry şi-a impus să creadă că William este nebun. Era în trecere şi venise să-l vadă, cuprins de o nostalgie năvalnică, specifică temperamentului său irlandez, dar bizară în felul ei. Toţi cei care fuseseră pe străduţa blestemată, în ceasul fatidic, se evitau cu îndărătnicie deoarece se urau reciproc pentru atrocitatea comisă. Doar Jerry şi Liam vorbeau uneori la telefon, însă conveniseră să nu se întâlnească niciodată. Fugeau unii de alţii, dar mai ales de memoria lor comună ce refuza încăpăţânată să cadă într-o binevenită amnezie… Şi totuşi, după ani de zile, Jerry a apărut ca din senin în viaţa lui William. Viaţa de după viaţă, cum avea să o denumească mult mai târziu, dând un înţeles nou vechii expresii. Plecase de acasă într-o expediţie lungă, transcontinentală, cu scopul de a cunoaşte mai bine ţara care îl digerase cândva, pe lângă atâţia alţi ticăloşi, şi-a amintit de Willie şi a hotărât că trebuie neapărat să-l întâlnească. Acesta i-a ieşit în întâmpinare, fără să fie surprins.

          „L-am văzut, Jerry “, murmura transportat. „Am stat faţă în faţă; este frumos şi puternic, cum mi-am dorit mereu să fiu, iar ochii lui ageri privesc departe. Am îngenuncheat în biserica goală, aşteptând fericit să se termine, să mor împăcat… Si nu mi-a fost frică! Dar vocea lui de tunet mi-a vorbit blând, spunând că îmi va da o pedeapsă uşoară, fiindcă am mers pe căile Domnului şi ani de-a rândul am încercat neobosit să-mi spăl păcatele mârşave!“

          Se oprise, respira neregulat, iar pe obraji îi curgeau lacrimi curate. Era transfigurat.

          „Cu sabia-i minunată, mi-a mângâiat uşor pleoapele… Mi-a luat lumina ochilor, însă m-a lăsat în viaţă! “

          „Termină, Willie”, l-a rugat îngăduitor.

          În curtea unei şcoli din apropiere, copiii se jucau ţipând fericiţi.

          „A plecat de la mine, prietene, dar, înainte de a ne despărţi, l-am rugat să fie bun cu voi, să vă arate, în mărinimia sa, aceeaşi clemenţă.”

          Devenise incoerent şi agitat, se comporta ca un posedat.

          „Însă, vai, mi-a zis că misiunea lui se încheiase, adăugând apoi că pentru fiecare dintre voi va veni altul dintre ei!”

          Jerry şi-a zis încă o dată că William este nebun. A făcut-o pentru că îşi iubea familia, ţinea la viaţa lui meschină şi nu voia ca elucubraţiile preotului orb să-i răpească dramul de fericire cu care îşi înşela restul de existenţă.

          „Ai grijă de tine, Willie “, i-a mai zis la plecare.

          Acesta îi ţinea din nou mâna într-a lui, o comuniune prelungă care lui Jerry i-a produs o spaimă mai mare decât toate spaimele omeneşti la un loc.

          „De ce? Acum mă aflu în voia Domnului. Şi sunt fericit!“

          Într-adevăr, avea zâmbetul unui om fericit.

          L-a oprit pe Jerry după câţiva paşi; vocea îi suna iarăşi goală şi disperată. Grimasa suferinţei înlocuise tiranică surâsul extazului.

          „ Am să mă rog pentru voi! Când vor veni ei… “

         

          Şi el a venit.

          Simţind că se dezintegrează sub presiunea imensă a durerii, izbucni în plâns. Trecuseră douăzeci şi cinci de ani de la atentat, timp în care insistase febril să uite străduţa anonimă unde se petrecuse masacrul. N-a reuşit nici măcar o singură clipă, dar încerca obsedant, ajungând până la a nega existenţa reală a acesteia. Făcuse acelaşi lucru, când aflase groaznica veste. A respins orice legătură între amintirea unei tinereţi mârşave şi realitatea crudă a acelor zile de coşmar.

          Acum două nopţi însă, Liam i-a revelat conexiunile înfricoşătoare, deliranta înşiruire a crimelor şi rădăcinile acestora, motivaţiile lor absurde, totuşi singurele care puteau fi acceptate. L-a ascultat cu sufletul prăbuşit, sfârşind prin a înţelege tot. Dar mai rămăsese ceva ce n-a reuşit să înţeleagă: cine le aducea pedeapsa şi ce anume îi dădea dreptul s-o facă?

         

          Îşi aminti de Alex şi Selma, abia reuşind să-şi reprime urletul. În Londra, la începutul anilor ‘90, bomba lor oarbă sfârtecase unsprezece copii. În Los Angeles, după două decenii de chin, un călău înfricoşător îi executa copiii cu lovituri de sabie. Sânge pentru sânge! Legea talionului!

          Bău pe nerăsuflate, direct din sticlă, însă beţia mult aşteptată refuza să sosească. La fel şi uitarea.

          „Domnul Jerry Gallagher?” întrebase un poliţist uriaş, cu figură de cioclu, năvălind în cabinet, în ciuda protestelor asistentei.

          Simţise cum un pumn de fier îi zdrobeşte inima.

          „Desigur, domnilor, cu ce vă pot ajuta?” a întrebat din reflex, privind ca hipnotizat la cele trei-patru chipuri, pe care se întipăriseră la comandă expresii profesionale de compasiune goală.

          „Departamentul de poliţie din L.A. Vă rugăm să veniţi cu noi. Fiul şi fiica dumneavoastră au fost ucişi. Ne pare rău, domnule Gallagher”.

          Au mers direct la morga. Pe Alex, proaspăt student la Universitate, îl găsiseră în campus câţiva colegi, încă oripilaţi de cele văzute. Decapitat. Trupul lui ciuntit fusese târât până la o alee, tocmai pentru a fi descoperit mai repede. Dâra de sânge i-a condus pe anchetatori în sens invers, la locul crimei. Ucigaşul îi abandonase capul în boscheţi, capul lui frumos, cu zâmbet senzual, deja apreciat de femei. Lui Alex îi plăceau în ordine aleatoare rock’n roll-ul, fetele şi fotbalul american, fiind vedeta echipei, iar Jerry cel mai înfocat suporter al său. Era plin de energie, iubea viaţa şi ştia să se bucure de ea. Însă viaţa lui fusese încă de timpuriu destinată morţii…

          Jerry îşi aprinse o ţigară şi trase adânc în piept fumul usturător, fără să-i pese de tusea seacă care îl înăbuşea. Simţea nevoia să se otrăvească, voia să moară, să scape odată de suferinţă. Dar moartea avusese mereu alte preferinţe! Într-un epilog zguduitor, îi luase ambii copii, răpindu-le nu numai viaţa ci şi acea tinereţe mitică, absentă din calendarul vârstelor lui Jerry. Spera, visa să o trăiască la aproape cincizeci de ani, alături de odraslele sale dragi. Însă el a hotărât altfel…

          Selma, nimfa lui tristă, cu nume nordic… Fusese preferata lui Jerry, zâna sa din Laponia. Au găsit-o decapitată pe o stradă aglomerată din Los Angeles, la o oră de vârf, fără ca nimeni să-l vadă pe criminal.

          În cazul lui Alex, o studentă slăbuţă, cu dioptrii groase, declarase printre suspine că ar fi zărit pe cineva la locul crimei: un bărbat alb, îmbrăcat demodat, ca acum douăzeci de ani, să spunem, de înălţime medie, firav, ah, şi i-a mai atras ceva atenţia, culoarea părului, castaniu-roşcat, nu foarte obişnuit! Dar ea are mici probleme de vedere, aşa că nu poate jura.

          Procurorul spunea, privind pe pereţi, că ambele crime s-au petrecut la aceeaşi oră, într-o manieră similară, însă la o distanţă apreciabilă una de alta. Evident, nu exista nicio explicaţie logică pentru asta!

          Poliţiştii i-au comunicat ezitând că trupul neînsufleţit al Selmei prezintă semnele tipice ale unei tentative de viol… Nu e nimic sigur, trebuie să aştepte rezultatul investigaţiilor de gen, dar… Jerry nu a mai putut să-i asculte. Fiindcă un urlet mut, venit din interior, l-a asurzit năucitor. Şi-a amintit atunci de femeia din Soho şi de o altă mârşăvie a tinereţii sale. Imediat după atentat, năucit şi confuz, rătăcise pe străzi, dorindu-şi o evadare totală, o fugă din lumea aceasta nebună. Exista doar o singură soluţie, nocivă pentru labilitatea psihică în care se zbătea, însă el a adoptat-o fără să-i pese de urmări. A băut şi s-a drogat până ce simţul durereros  al realităţii s-a dizolvat complet. Pe o străduţă întunecată din Soho a întâlnit apoi o femeie micuţă, fragilă, cu trup de adolescentă, care, asemenea lui, bântuia într-o lume ostilă. Probabil era o imigrantă din fostele ţări comuniste (cuvintele necunoscute cu care îl implora să o lase în pace îi sfâşiau încă timpanele), plecată ilegal spre occident, trecută prin cine ştie câte vicisitudini, doar cu speranţa că va oferi o viaţă mai bună copiilor, doi puşti speriaţi, abrutizaţi de frică şi foame. Însă destinul perfid hotărâse să o umilească încă o dată. Sub ameninţarea cuţitului, Jerry a violat-o într-un gang, lipind-o cu sălbăticie de zid, lovind-o cu podul palmei, să tacă, să nu mai plângă… În ploaia rece de noiembrie, ghemuiţi sub alt zid, tremurând de frică şi ruşine, copiii au văzut totul. Au văzut cu ochii lor inocenţi şi au plâns, ţinându-se de mână.

          La plecare, Jerry le-a aruncat treizeci de lire, tariful unei prostituate cu pretenţii.

          Nu le-a zis asta anchetatorilor. N-a putut.

          L-au tocat cu întrebări aproape o săptămână. Voiau să afle cât mai multe despre mesajele enigmatice premergătoare dublei crime. Ce să le spună? Că timp de câteva zile, oriunde s-ar fi aflat, glasul acela egal, lipsit de vârstă şi identitate, îi comunica neobosit la telefon iminenţa unui eveniment îngrozitor:

          „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: voi lovi cu moartea pe copiii tăi!”

          Pe copiii lui, dar şi ai Glendei. Glenda fusese singura pe care s-a putut răzbuna după moartea lui Alex şi a Selmei. Dar nici ea nu fusese vinovată, nu! Nimeni, cu excepţia anonimului sângeros care ameninţa funebru cu versete biblice, nimeni nu trebuia condamnat. Glenda părăsise de puţin timp căminul conjugal, iar Selma suferise îngrozitor la această separaţie în stil „american, civilizat”, însă o făcuse în felul ei impenetrabil, fără să-şi piardă nicio clipă zâmbetul angelic. Glenda are o slujbă importantă la o mare companie şi zilnic vine în contact cu bărbaţi sclipitori, curtenitori, plini de succes, mult diferiţi de chirurgul şters cu care abia îşi mai amintea de ce se măritase în tinereţe. Rutina, plictiseala cotidiană, mirajul unei vieţi noi, începută la patruzeci şi cinci de ani şi, bineînţeles, amantul, au făcut-o ca într-o bună zi să plece de acasă. Când s-a întors umilă, cerşind iertarea, Jerry, cu inima de gheaţă, gândindu-se doar la surâsul dispărut al Selmei, a dat-o afară la fel de civilizat.

         

          Cazul nu a fost rezolvat. „Momentan”, fusese asigurat, dar Jerry, realist, a auzit „niciodată”. Ucigaşul dispăruse efectiv, nelăsând în urmă nici cel mai mic indiciu, ca o fantomă care, după ce a comis omorurile, s-a dematerializat, reintegrându-se în spaţiile difuze ale răului, domenii subterane omniprezente în minţile şi vieţile oamenilor. Nu ştia atunci că pentru cei de la poliţie tot fantome erau şi călăul din Omagh, Ulster, ucigaşul necunoscut al celor doi fraţi O`Neill, sau cel care îl decapitase pe Gus, în apartamentul său din Belfast, iar lista nu se termina  aici, ci se afla abia la început… Nici aceia nu fuseseră descoperiţi, dacă nu cumva era vorba de aceeaşi persoană! Dar Fox, cine l-a descăpăţânat pe Fox în izolarea autoimpusă din îndepărtatul arhipelag Ferroe? Un om, bineînţeles, doar nu muflonii de pe insulă! Poliţia locală s-a dovedit tranşantă în declaraţia dată presei şi în înştiinţarea adusă familiei. Fox fusese asasinat, iar criminalul se folosise de o secure sau de o sabie medievală, mare şi grea, au concluzionat experţii lor. Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri? Oh, Isuse Cristoase!

         

          De fapt, se repetă animat de un masochism feroce, totul începuse demult. Departe. În Londra anilor ’91-’92, când, adunaţi într-un grup eterogen, mai mulţi tineri au hotărât că îşi descoperiseră în sfârşit un ţel comun, un scop superior vieţii înguste care le fusese dată spre folosinţă. Visau până atunci să trăiască situaţii şi emoţii extreme, să le experimenteze total, uimindu-se ei înşişi cu lucrurile nefireşti ce li se întâmplau. Să cheltuie până la capăt minutul, în şaizeci de secunde distincte, după cum parafrazau extaziaţi un vers celebru. Dar soarta părea că nu le oferă nicio şansă!

          Avuseseră ghinionul de a se naşte într-o lume comună şi comodă, o scenă uriaşă unde zi de zi aceiaşi actori jucau neobosiţi aceeaşi piesă. Unde posibilitatea ca un protagonist oarecare să-şi uite replica nu disturba deloc aşa-zisa armonie a întregului, ci era acceptată şi redusă uşor la dimensiunile insignifiante ale unui accident pur statistic. Lumea lor dormea profund, deoarece nu exista vreun stimul care să o trezească! Războaiele se purtau în altă parte, căci omul prefabricat al Occidentului le cataloga superficial drept barbare; aşa-zisele revoluţii răscoleau doar America Latină şi Extremul Orient; inamicul etern, comunismul, sucombase deja, iar amintirea lui nu mai conta, fiindcă se autodemascase ca mediocru şi liniar, lipsit de fascinaţie, mai mult chiar, fusese un sistem uriaş, iar ei urau sistemul; Războiul Rece, cu ameninţarea sa fals terifiantă, îl urmase în groapă (Jerry Gallagher se opri să-şi tragă sufletul, şocat de imaginea străinului care fusese în tinereţe)…

          Pe imensitatea globului pământesc nu mai rămăsese nimic nedescoperit, cât despre ipoteticul zbor spre Marte, acesta trena la nesfârşit, ca orice afacere nerentabilă. În ceea ce priveşte metamorfoza interioară, cine dracu’ să citească atâtea cărţi şi la ce folosea un adevăr subtil, complex şi elevat, într-o realitate prin excelenţă simplistă şi grobiană? Nimic înălţător la care să aderi necondiţionat, rememoră Jerry insatisfacţia de altădată, măcar un singur ideal, a cărui prezenţă orbitoare să-ţi inunde mintea cu valuri uriaşe de adrenalină! Le rămâneau fronda, sexul şi drogurile. Înjurau ziua conformismul britanic, iar noaptea, beţi cui, o proslăveau pe regină în varianta Sex Pistols; se culcau cu o grămadă de fete necunoscute, într-un ritm nebun, întrerupt doar de contactarea nefericită a vreunei boli venerice; droguri nu prea luau, fiindcă imaginea degradantă a narcomanilor omniprezenţi le dezvăluia grotesc finalul deloc fericit al dependenţei. Dar nici nu stăteau departe de ele…

          Însă fiecare lucru îşi are timpul său, ne informează constant o filosofie simplă, a bunului simţ comun. După scurgerea căruia, lucrul acela îşi pierde valenţele iniţiale, devenind anacronic, o umbră caricaturală a ceea ce a fost cândva. Pentru Jerry şi companionii săi vremea revoltei inocente trecuse, fronda lor îşi cheltuise resursele, alunecând deplorabil într-o boemă lipsită de fond. Pe care au refuzat-o prompt, în clipa în care i-au conştientizat surprinşi prezenţa nedorită. Realizând totodată că trebuie să aleagă ori să dispară. Să-şi însuşească ţelul visat, urmându-l până la capăt, sau să devină nişte burghezi onorabili, obedienţi la normele rigide ale unui conservatorism respingător, totuşi acceptabil. Alternativa secundă era cea mai probabilă şi, după atâţia ani, Jerry regreta dureros că destinul nu le-a impus-o forţat, ci a lăsat, printr-o greşeală uriaşă, blestematul de liber arbitru la dispoziţia unor tineri încă necopţi. Acelaşi destin iresponsabil a făcut ca, într-o noapte îmbibată de alcool, Sergentul să apară inopinat în existenţa lor şubredă. Dacă nu cumva el reprezenta chiar soarta ce le fusese hărăzită, catalizatorul de care aveau nevoie în a face ceea ce trebuiau să facă! Dar ce mai contează acum, îşi încheie grăbit divagaţia sumbră. Răul se produsese deja şi nimeni nu mai putea să-l repare!

          Sergentul (nu îşi mai amintea numele lui, în cazul în care îl ştiuse vreodată) era un tip ciudat, cu un trecut tulbure, dezvăluit preferenţial. Fusese subofiţer în armata din afara graniţelor ţării, însă renunţase, scârbit de nedreptăţile vieţii cazone şi de englezii ăia înfumuraţi, el care avea sânge irlandez din partea mamei şi se mândrea foarte tare cu asta! De fapt, adevărul era puţin diferit. Omorâse un om în Gibraltar, făcuse ceva puşcărie… Dar lor puţin le-a păsat de viaţa reală a noului venit. L-au acceptat pentru brutalitatea lui, afişată fără complexe în exprimarea puţinelor idei proprii. Sergentul ştia să spună lucrurilor pe nume, o făcea dezinvolt şi, în ciuda confuziilor jenante produse uneori, le insufla băieţilor aplombul de care aveau nevoie. Îi ajuta insistent în sedimentarea filosofiilor individuale, în aducerea lor la un numitor comun, astfel că, după câteva luni de convieţuire, toţi împărtăşeau aceeaşi viziune îngrijorătoare asupra lumii.

          Se simţeau solidari pentru întâia oară, slujeau necondiţionat aceeaşi cauză, deocamdată incertă, însă o Cauză! Tot Sergentul, care între timp se erijase în guru, le-a indicat, sigur pe sine, sensul cel nou al existenţei lor de grup. După lecţiile de „educaţie alcoolică” – Sergentul bea ca un cal – şi după comentariile virulente, extrem de rudimentare în conţinut, având ca subiect mizeriile vieţii, în general, acesta a atacat frontal problema irlandeză. Începând cu critici furibunde la adresa societăţii britanice şi a englezilor dominanţi: un sistem perimat, menţinut în stare de funcţionare prin ipocrizie şi coerciţie de nişte oameni degeneraţi în suficienţă de sine, oameni lipsiţi de orizont care limitau şi orizontul altora. Intervenţia englezilor în Ulster era strigătoare la cer, însă nimeni nu vorbea sincer despre ea pentru că situaţia convenea de minune perfidului Albion. După tragedia pierderii unui imperiu, monarhia, speriată că îşi va pierde în curând întreaga reputaţie, se agăţa disperată de o bucată de pământ irlandez, atât de străină societăţii engleze prin istorie, religie şi mentalităţi. Cu ce drept să impună autonomia Irlandei de Nord, zbiera Sergentul, beat criţă, de ce îşi băgau nasul în disputele interne ale irlandezilor, pentru ce îi sprijineau pe unii împotriva altora, arestându-i la urmă pe toţi, în numele ordinii? Se producea o nedreptate crasă chiar sub ochii lor şi nu aveau voie să stea cu mâinile în sân.

          L-au ascultat speriaţi, dar i-au dat dreptate în tot ce zicea. Spusele Sergentului îşi găseau ecouri favorabile în opinia generală a grupului; părerile lui despre omul contemporan, fie englez sau nu, se dovedeau a fi similare cu ale lor; marea majoritate aveau strămoşi irlandezi, iar unii chiar veneau din Ulster, ca Jerry, Liam, fraţii O’Neill; era, de asemenea, vremea recrudescenţei terorismului intern şi a proceselor răsunătoare, IRA devenind încă o dată inamicul public numărul unu. Mai mult decât atât, plonjaseră iresponsabili într-o chestiune politică singulară prin felul în care manevrează sentimentele grosiere ale oamenilor. Cu sau fără afinităţile menţionate, probabil că tot ar fi servit-o cu devotament. Erau prea inocenţi şi prea entuziaşti ca să realizeze grozăvia şi urmările acesteia. S-au privit stupefiaţi, realizând că marele ideal se afla chiar sub nasul lor, dar nu-l văzuseră fiindcă purtau ochelarii de cal ai unei societăţi asa-zis democrate. Făceau parte dintr-o minoritate intrată în conflict cu majoritatea, ce voiau mai mult? Erau irlandezi şi cauza mică a Ulsterului putea foarte bine să constituie lovitura de graţie dată lumii caricaturale la care fuseseră condamnaţi, cadavrul acela oribil, resuscitat continuu. Iată cum adevărata cauză şi vectorul intern al existenţei lor se revelase complet!

          Înfriguraţi, scuturaţi de o iluminare întunecată, s-au îmbătat apoi ca niciodată până atunci! Din noaptea aceea, viaţa lui Jerry şi a prietenilor săi s-a schimbat radical. Au renunţat fără regrete la studii sau la slujbe, au respins vehement orice formă de viaţă socială, autoclaustrându-se ca nişte eremiţi în mansarde insalubre sau în cârciumi ordinare. Unde se comportau asemenea unor posedaţi. Strânşi în jurul mesei, goleau sticlele de bere şi comandau grăbiţi altele, discutau asiduu acelaşi subiect, descoperindu-i mereu faţete noi. Se îmbibau cu otravă şi ură, se drogau zilnic cu doze mici, însă constante. Efectul avea să apară curând, pentru a-i metamorfoza ireversibil în monştri. Credeau că trăiesc ardent clipele de graţie ale integrării în ideal când, de fapt, experimentau neştiutori infuzia lentă a răului în minţile lor naive. Care vine tăcut, persuasiv, se instalează confortabil şi nu mai pleacă. După un timp, lucrurile obişnuite începuseră să-şi piardă înţelesul dintotdeauna, în felul lor de a le vedea. Crima în numele unei cauze înalte nu mai era deloc reprobabilă, ci permisă lejer. Crima politică nu constituia decât un instrument neutru, deasupra suferinţei provocate; un atentat făcea lumină şi te îndemna să priveşti realitatea nudă, dezgolită nemilos de scoarţa minciunilor oficiale, te obliga să descoperi mirat adevărul, aşa cum era: grosolan, injust, nemistificat.

          Învăţau singuri lecţia elementară a terorismului, pregătindu-se grăbiţi să o pună în practică. Aşa că nimeni nu a fost şocat când Sergentul le-a propus franc să intre în acţiune. Să fisureze măcar superficial lumea oribilă în care trăiau, cu o bombă bine plasată. Care să facă granule un personaj important din angrenajul demagogiei oficiale. În spiritul tăios al independenţei  Ulsterului, desigur! Bomba urma să fie procurată de Sergent, ei trebuiau să-l ajute în finalizarea acţiunii, iar victima exista şi se plimba neştiutoare pe aceleaşi străzi bântuite de viitorii terorişti. Era un tip cu greutate la Foreign Office, adjunct al ministrului, care, la televizor, stătea în spatele demnitarului, suflându-i, lipsit de jenă, declaraţia potrivită pentru reporteri. Se spunea că ar fi adevăratul şef, pus să sprijine un om slab al partidului, eminenţa cenuşie ce trasa liniile directoare în politica externă. Un individ inflexibil, dur ca oţelul, aristocrat, cavaler al reginei, şi care intra la Buckingham oricând dorea. Acelaşi om cobora în mahala de două ori pe săptămână, pentru a-şi satisface înclinaţiile homosexuale în patul unui tip infatuat, profesor de aerobic şi afemeiat notoriu. La aceeaşi oră, cu o punctualitate de gentleman, neschimbându-şi vreodată traseul, dar într-o maşină obişnuită, ca să nu atragă cumva atenţia plebei murdare…

          Însă Sergentul nu îşi pierdea vremea degeaba prin cartier! Întâi se gândise la şantaj, apoi renunţase, speriat de probabilitatea majoră a eşecului şi de implicaţiile sale. Nu mai putea suporta să fie hăituit din nou, aruncat în închisoare, umilit încă o dată… Să-i ia dracu’ de englezi, cu banii lor împuţiţi! El avea de dus până la capăt o răzbunare veche, iar ceasul răfuielii sosise deja. Nu trebuia să ezite tocmai acum, fiindcă jocul perisabil al coincidenţelor este lipsit de repetiţie. De aceea, Sergentul era hotărât să acţioneze, pentru a obţine în sfârşit dreptatea lui subiectivă, falsă şi alienată. Vinovat el însuşi de ratarea în care trăia, obişnuia să împartă cu generozitate vina. Aruncând-o mai ales pe umerii sistemului, un inamic redutabil, imposibil de învins. În faţa sistemului, nimeni nu câştigase cu adevărat. La rândul său, Sergentul ştia sigur că va pierde, dar asta îşi dorea de fapt. Să dispară ca un martir, adulat ori hulit, după ce toată viaţa îndurase indiferenţa neagră a semenilor săi. Părăsind scena în aplauze sau în huiduieli, remarcat măcar de tinerii aceia imbecili, bieţi spectatori de ocazie şi victime naive. Cabotin şomer, Sergentul primise acum rolul puternic al eroului negativ şi intenţiona să-l joace cu dăruire, până la capăt.

          Din păcate, a reuşit şi nimeni nu s-a grăbit să-l împiedice, nici timpul, a cărui curgere ireversibilă i-a transportat nemilos la ceasul nenorocirii. Într-o seară ploioasă de noiembrie, la începutul deceniului nouă, pe o străduţă lodoneză oarecare… Jerry Gallagher se gândi adânc la copiii ucişi, se gândi la Alex şi Selma. Plânse din nou.

          Despre lucrurile care au urmat îşi amintea prea puţin, însă nici nu cerea mai mult. Nenorocitul de la Foreign Office şi-a anulat partida de sex din seara aceea blestemată. L-au aşteptat, scuturaţi de febră şi teamă, zece minute, douăzeci, o oră… N-a venit la întâlnirea cu moartea. Când erau gata să renunţe, un autobuz a trecut pe stradă cu viteză redusă. Un hârb galben, diform, prost luminat care aducea dintr-o excursie săracă zece-cincisprezece copii, locatari ai orfelinatului din zonă. Fiinţe singure, chinuite în care viaţa lovise din plin. Dar Sergentul îşi lăsase acasă haina cu sentimente. Din puntul lui de vedere, autobuzul constituia o ţintă sigură, care nu trebuia ratată. În lipsa oficialului britanic, uciderea copiilor nimănui avea o paritate egală. Urlând lugubru, a detonat bomba. Într-o clipă, micuţii torturaţi, sfâşiaţi trupeşte, au urcat sufleteşte  la cer, acolo unde mama şi tata există, sunt buni, iubitori, iar Moş Crăciun, încărcat cu daruri, îi aşteaptă la poartă, alături de un alt bătrân de treabă, probabil Dumnezeu. Au fost proiectaţi în raiul destinat inocenţei mai repede decât în visele lor copilăreşti şi au făcut-o sub privirile îngrozite ale unora care abia atunci realizau pe deplin monstruozitatea crimei înfăptuite. Sub povara epuizantă a remuşcărilor, Jerry a fugit departe. A băut cantităţi uriaşe de alcool, s-a drogat peste doza letală, a violat o femeie plecată în căutarea speranţei, a traumatizat pentru totdeauna doi copii străini, părând că răul din el nu mai seacă. Când a sosit la domiciliul forţat impus de IRA, a aflat, aproape satisfăcut de cele auzite, că Sergentul şi Larry plătiseră deja cu moartea. Ceilalţi, aflaţi deocamdată în viaţă, aşteptau la rând.

         

          Îşi aminti moartea lor de parcă fusese acolo, unde se întâmplase, la ceasul când se întâmplase… Dar nu fusese, nu! 

         

          Primul s-a dus Sergentul. Sfârşind inexplicabil de lent, după câteva ore bune, abandonat între  poliţişti şi proxeneţi, două categorii sociale pe care le ura vehement… A închis ochii la răsăritul soarelui şi a fost apoi o vreme de primăvară pe străzile oraşului, chiar dacă se aflau în plină toamnă englezească. În aceeaşi zi, pe toate mijloacele media se relua obsedant o ştire bizară: un preot din îndepărtatul Belfast, probabil scrântit la cap, a hotărât, cu de la sine putere, pentru ziua respectivă o nouă sărbătoare a bucuriei religioase, fără ca vreun sfânt anume să o patroneze în calendarul catolic.

          Dispărut de două nopţi, Sergentul apăruse în a treia, doar pentru a provoca rău şi a da socoteală răului făcut. Clamând neprestarea unor servicii erotice ce ţineau de perversiuni mai mult mentale decât sexuale, în altercaţia care a urmat a împuşcat un peşte şi două-trei prostituate la întâmplare. Sesizaţi de importanţa conflictului, poliţiştii au sosit în grabă, dar, încălcînd flagrant regulamentul, n-au catadicsit măcar să scoată pistoalele din toc. Blând şi inert la început, Sergentul s-a transformat brusc într-o bestie. Cu un cuţit lung, apărut de nicăieri, a înjunghiat mortal un om al legii. Imediat s-a creat o busculadă, iar când haosul s-a mai ordonat, agresorul tuturor zăcea întins pe jos cu acelaşi cuţit înfipt în beregată. Ceea ce a urmat s-a dovedit a fi cel puţin bizar… Întâi au sosit experţii criminalişti, care au făcut poze şi măsurători, în acelaşi timp cu ei echipajele de ambulanţă, ca să ridice cadavrele şi pe aceia aflaţi încă în viaţă, mai târziu cei de la serviciul de curăţenie, iar în tot acest timp – aproape trei ore – toată lumea părea că uitase de ucigaş. Sergentul fusese abandonat acolo şi lăsat să se înece în propriul sânge. Nişte hingheri, sosiţi la faţa locului după ce totul se terminase deja, au dat telefon la Urgenţă…

          Luat de un echipaj care nu înţelegea ce se întâmplă, s-a stins în drum spre spital, iar ancheta de mântuială a dezvăluit detalii de-a dreptul incredibile! Prostituatele au declarat foarte convinse că nu un proxenet sau un poliţist l-a înjunghiat pe nemernicul acela, ci altcineva, un străin apărut de nicăieri în mijlocul încăierării. Cum arăta? Nu puteau să spună, deoarece îl văzuseră numai din spate! Dar era înalt şi foarte bine făcut. Semăna cumva cu agresorul ăla nenorocit. În sfârşit, moartea Sergentului, care trebuia să şocheze o  lume întreagă, n-a avut decât repercusiuni ridicole şi efemere: un biet ziar de senzaţie i-a publicat fotografia pe ultima pagină, titrând cazul ca pe o refulare violentă a unui obsedat sexual periculos. Acesta a fost deznodământul şi nimeni nu l-a ţinut minte mai mult de o zi.

         

          Cu Larry lucrurile au decurs aparent la fel(Larry care, vorbind despre atentat, îi îndemna extaziat: „Haideţi, fraierilor, s-o facem!”), însă moartea lui stranie i-a obligat să-şi pună întrebări. Întortocheate, sufocante, lipsite de răspuns şi încărcate de frică… Frica cu care  aveau să trăiască zilnic peste douăzeci de ani. Larry era un cartofor înrăit, din asta trăia şi tot din asta avea să moară! I-au găsit cadavrul după o zi; cineva îl tăiase gâtul cu o sabie orientală pentru că jucând poker cu nişte chinezi din fostele colonii fusese prins trişând. Ancheta întreprinsă de poliţie s-a dovedit a fi lipsită de rezultate decisive. Era de aşteptat. Între atâţia asiatici, solidari în faţa pericolului permanent al expulzării, unde să-l cauţi pe ucigaşul unui alb dubios, client recunoscut al tavernelor de cea mai joasă speţă şi al tripourilor provizorii? Care chinez şi-ar turna consanguinii pentru un britanic nenorocit? Şi totuşi a existat o excepţie, un bătrân alcoolic care mai câştiga ceva bani ca informator al poliţiei.

          Duhnind a băutură proastă, acesta declarase în fraze întretăiate, bolborosite în gura-i ştirbă (Jerry nu cunoştea amănuntele, dar constată uimit că le ştia), că da, băiatul asasinat a jucat cu nişte mahări cu ochi oblici, însă la masă mai era cineva. Încă un alb. Băiatul îl privise de câteva ori, părea speriat… Cum a început scandalul, a rupt-o la fugă, încasând până la uşă o ploaie de lovituri, însă orezarii l-au lăsat în pace, fiindcă oricum nu luase niciun ban. Doar străinul, înalt cât Larry, tuns scurt şi într-un pardesiu alb, imaculat, a ieşit fără grabă după băiat. Convins că se va termina rău, bătrânul s-a strecurat afară şi a văzut cum Larry stătea în genunchi iar celălalt avea ceva în mînă, o sabie poate. Cam atât! Pe el l-a strigat o prostituată, să-i aducă nişte băutură, aşa că i-a lăsat pe ăia doi să-şi rezolve problemele, intrând imediat în cârciumă. S-a cinstit cu târfa, s-a făcut pulbere şi s-a trezit după două zile. Abia atunci a aflat de omor. Cam asta a fost…

          Bineînţeles că nimeni n-a fost dispus să-l creadă, mai ales că le turna o poveste tâmpită în care îi apăra intenţionat pe chinezi? A fost dat afară cu un şut în fund, iar depoziţia lui n-a apărut la dosar. Chestia aia nu exista în scriptele poliţiei, Liam i-o confirmase. Tot Liam i-a amintit povestea lui William, care, escortat sever de membrii IRA, fusese dus să recunoască cadavrul, irlandezii reuşind să intre la morga printr-o relaţie numai de ei ştiută. Un mort nu vorbeşte şi paznicii trebuiau să se convingă de moartea lui Larry. Acolo, Willie a văzut şi mesajul, uitat lângă cadavru, nu se ştie cum… În balta de sânge unde zăcea trupul hăcuit, anchetatorii găsiseră o bucată mare de carton pe care o mână necunoscută scrisese cu negru – un scris strâmb, lipsit de orice prejudecăţi în legătură cu gramatica – un verset biblic, de fapt o combinaţie acuzatoare de versete izolate din Apocalipsa lui Ioan:

          „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: cine ucide, să fie ucis cu sabia.”

          Willie jura că scrisul acela mizerabil era al lui Larry, însă cine mai stătea să-l asculte? Willie, el însuşi fiu de preot, crescut în principiile severe ale credinţei, nu-i plictisise destul cu elucubraţii delirante despre iminenţa pedepsei divine? L-au dat dracului, lăsându-l să pălăvrăgească. Dar când Liam i-a spus de existenţa reală a avertismentului-epitaf, păstrat ca probă la dosar, n-a mai ştiut ce să creadă.

         

          Jerry Gallagher simţi o arsură puternică în palma dreaptă. Gemu lung şi îşi muşcă buzele pînă la sânge. Suferea de două ori, căci durerea care îl săgeta nemiloasă nu aparţinea prezentului ci sosea, pe canalele oculte ale subconştientului, tocmai de la începutul anilor ‘90. Când oamenii de la IRA, redându-le libertatea, i-au pus să jure că vor păstra tăcerea, Jerry s-a supus, alături de ceilalţi. Pronunţând cuvintele conjuraţiei, a aşezat mâna dreaptă pe Biblie şi atunci palma i-a devenit incandescentă!

          Despre acele zile terifiante, petrecute în agonia trezirii la realitate, Jerry ştia acum că fuseseră începutul pedepsei. Care încă nu se terminase, oftă apăsat. Căutaţi şi în gaură de şarpe de poliţia metropolitană, fuseseră găsiţi uşor, printr-o vânătoare simplă prin mansarde mizere, de oamenii IRA. Aruncaţi apoi într-o pivniţă insalubră, fuseseră păziţi cu arma la vedere, ca nişte fiare periculoase ce se aflau. Nu putea uita dezgustul din priviri şi cuvintele scrâşnite ale gardienilor, loviturile încărcate de ură cu care îi puneau la punct. Omorâseră copii, iar fapta lor abominabilă îi făcea umani pe eventualii asasini, comiseseră un atentat iresponsabil, iar lipsa lor de precauţie, de logică şi de finalitate irita pragmatismul teroriştilor profesionişti. Membrii IRA ar fi preferat să-i lichideze imediat, dacă nu le-ar fi fost utili. Îşi aminti profeţia îngrozitoare a celui care îi băgase pistolul în gură lui Willie, când Willie a refuzat să înceteze cu viziunile-i apocaliptice despre faptă şi răsplată: „Vorbeşti de iad, băiete? Mi-ar plăcea să te trimit acolo, însă pe tine te aşteaptă ceva cu mult mai îngrozitor. Alături de nemernicii ăia doi, Sergentul şi Larry, care au ajuns deja la destinaţie.“

           Îi strânseseră pe toţi la un loc deoarece aveau un scop precis, acela de a-i folosi ca monedă de schimb. Aşteptau doar momentul potrivit, desfăşurarea evenimentelor, reacţiile opiniei publice şi, mai ales, replica autorităţilor, care se putea termina cu arestări în lanţ. Între timp, pentru a fi permanent în temă, citeau ziarele şi ascultau neîntrerupt radioul. Obligându-i pe ostatici să facă la fel. Să simtă până în măduva oaselor frica animalului hăituit, prins fără scăpare în cercul neiertătăr al gonaşilor. Cunoscuseră astfel încă o dată minciuna oamenilor, ipocrizia lor scârboasă! Numărul copiilor ucişi, orfani de care nimeni nu se interesa sincer, scăzu brusc la şase, apoi la patru, ştirile despre crimă trecând rapid în paginile interioare ale ziarelor. Guvernul acuza IRA şi IRA nega vehement. Poliţia dădea comunicate contradictorii, fiind clar pentru toată lumea că nu avea nicio pistă. Însuşi primul ministru şi-a exprimat regretul, iar în spatele său demnitarul vizat de bombă îl aproba îndurerat. Doar atunci lui Jerry i-a părut rău că n-a omorât pe cine trebuia.

          Poate că după toată această farsă tragică, lucrurile ar fi luat o turnură previzibilă, evident negativă, decisă în mare parte de hazardul propriu existenţei omeneşti. Dacă destinul orb, ori diavolul cu ochi strălucitori nu ar fi hotărât altfel. Şi lovitura de trăsnet s-a produs într-o seară oarecare, aducându-le brusc o salvare nesperată. Un individ cel puţin imbecil, ciudat-frustrat-marginalizat, care dorea cu tot dinadinsul să devină celebru, a apărut la televizor, declarând afectat că da, el a făcut-o şi nu oricum, ca să epateze banal, ci în numele unei organizaţii subversive, denumită Rechinii din Bermuda, care milita evident pentru independenţa totală a coloniei britanice din Oceanul Atlantic. Nimeni nu auzise de organizaţia pomenită, dar presa londoneză i-a acordat în zilele următoare spaţii largi, făcând un istoric al crimelor acesteia, cei de la poliţie au găsit imediat probe acuzatoare în locuinţa tânărului cabotin, iar el, tratat ca un erou naţional, a fost dus direct la tribunal. Unde i s-a intentat un proces interminabil, în urma căruia a fost bineînţeles achitat, din lipsă de probe elocvente, la o dată când Jerry ajunsese deja în America.

          După câteva săptămâni de pândă în aşteptarea ecourilor evenimentului, cei de la IRA şi-au eliberat prizonierii, deveniţi neimportanţi. Condamnându-i astfel la cea mai grea pedeapsă: viaţa! Îşi amintea perfect ziua aceea şi privirile speriate cu care se agăţau unii de alţii. Cei mai mulţi nu aveau să se mai vadă vreodată! S-au privit o clipă, lungă cât un veac, după care au ieşit grăbiţi, pierzându-se fiecare în altă direcţie. Învăţând să se ascundă pe moment (în ciuda ororii pe care le-o producea un astfel de gest, cei de la IRA dăduseră telefon la poliţie, spunând exact în ce zonă ar putea să-i găsească pe adevăraţii criminali, însă niciunul dintre aceştia nu a căzut în plasă), o zi, o săptămână, un an, zece-cincisprezece-douăzeci şi cinci de ani care aveau să treacă pe nemsiţite. Căci moartea aştepta răbdătoare sa-i vină ceasul…

          Viaţa lui Jerry n-a fost mai bună sau mai rea decât a celorlalţi. La fel ca ei, s-a minţit încontinuu cu iluzia unei existenţe obişnuite, încercând să trăiască lucrurile normale asemenea oamenilor normali. Sperând că tinereţea s-a dus pentru totdeauna şi că, odată cu ea, va dispărea şi vina. La fel ca ei, a dat greş. Ucigaşul a intrat în scenă, ca să le ia viaţa ori să le fure prin moarte tot ce aveau mai scump. Jerry şi-a pierdut ambii copii sub sabia lui necruţătoare. Iar după dispariţia lui Alex şi a Selmei a clacat, trăindu-şi restul zilelor ca o plantă, nepăsându-i de ce va urma. Apoi, când Liam l-a chemat, fiara adormită din el, setoasă de răzbunare, s-a trezit brusc la viaţă.

         

Alen Șchiopu

Alen Șchiopu

Mă numesc Alen Şchiopu şi am mai publicat literatură speculativă, de-a lungul timpului, în Revista SRSFF, Revista Nautilus, Helion SF şi Gazeta SF, sub numele real sau sub pseudonimul simplu Alexandru Şchiopu.

More Posts