GSF86banner-650

          Purificare

 

          „Ştii, bătrâne”, i-a spus cu glas extenuat, lipsit de orice speranţă, „voi muri curând şi vreau să vorbim.”

          O noapte întreagă au stat la lumina lumânărilor pe care Liam le aprinsese în memoria celor dispăruţi, vorbind fără oprire. Şi-au amintit încrâncenaţi de o stradă londoneză anonimă, de atentatul iresponsabil şi, mai ales, de oamenii care înfăptuiseră masacrul. Cu foarte puţine excepţii, oamenii aceia muriseră. Au întocmit împreună lista funerară. A morţilor care muriseră şi a morţilor care aşteptau să moară…

          Ar fi dorit enorm ca noaptea aceea să nu fi existat vreodată. Să nu mai suporte chinul amintirilor, să uite crima şi pe ucigaşii blestemaţi printre care se număra. El încercase să-i gonească din memorie, Liam, nu. Liam căutase şi aflase. Descoperise lucruri pe care Jerry ar fi preferat să nu le ştie nicicând. Şi totuşi, le ştia! Ascultându-l pe Liam, constatase uimit că multe dintre detaliile dezvăluite de acesta îi păreau cunoscute. Era sigur că nu le aflase dinainte, însă, în momentul în care le auzea, avea impresia covârşitoare că le ştiuse deja. Nu reuşea să îşi explice cum şi în ce fel… Nici nu insista să o facă! Pentru că descrierea morţilor înfricoşătoare ale celorlalţi îi sufoca brutal orice capacitate analitică a conştiinţei. Putea doar să asculte, conştientizând acut grozăviile care îl vizau şi pe el, în egală măsură.           

         

          Liam emigrase în America, imediat după atentat, şi se angajase la un mare ziar, insistând să-i fie dat postul de corespondent de război. Motivând că vine din Belfast, unde a trăit suficient timp pentru a şti să evite bomba sau glonţul! Părea sigur pe sine, iar strălucirea ciudată din priviri i-a convins pe şefii săi că posedă şi doza de nebunie necesară unei asemenea meserii. Mai repede decât se aştepta, a fost trimis în zonele de conflagraţie, ca aproape douăzeci de ani să înfrunte neobosit ororile războaielor de tot felul. A colindat lumea şi a cunoscut-o sub spectrul armelor.

          „Eram catalogat drept iresponsabil de colegii de breaslă. Mereu în miezul evenimentelor: între arabii ce aruncau cu pietre şi armata israeliană, în teritoriile palestiniene ocupate; însoţind marşul triumfal al tancurilor americane prin Kuveit; monitorizând atent războiul aparent interminabil din Balcani; la Belgrad, în timpul bombardamentelor americane; pe linia frontului, în Afganistan, cunoscându-i pe americani, dar şi pe talibani; războiul din Irak, cucerirea Bagdadului … Îmi căutam moartea, acum ştiu sigur! Ca o  pedeapsă, ceva în genul lui Willie. N-a fost să fie!

          Şi de fiecare dată când, în mod miraculos, scăpam nevătămat, vocea aceea necunoscută mă avertiza batjocoritoare că pentru mine încercările iadului pământesc nu s-au terminat încă. Vrei s-o auzi? “

          Liam a oftat, a luat o casetă uzată şi i-a arătat-o, strâmbându-se. „Cadou de la serviciile secrete”, i-a explicat inutil. „Cei care se ocupă cu ascultarea telefoanelor. Când eşti reporter de război, cunoşti tot felul de oameni.” Jerry îl urmărea. Aştepta înfrigurat. O clipă s-a făcut linişte şi frig. Şi-au turnat grăbiţi în pahare. Glasul străin a hârâit brusc, umplând ca o explozie tăcerea:

          „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: în acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.“

          Dintr-un salt, Jerry a ajuns lângă player. Cu degetele tremurânde, a derulat de două-trei ori. A ascultat înfrigurat. Poate că de vină era calitatea slabă a înregistrării sau linia telefonică… Sau poate că memoria îl înşela. Imposibil! Glasul celui care îi anunţase răbdător moartea copiilor, mai multe zile la rând, nu îl va uita niciodată. Vocea parcă nu era aceeaşi.

          Liam îl urmărea cu ochi de prădător. Avea un comportament ciudat (observase asta încă din primele momente ale revederii), era scuturat de frisoane dese şi o culoare bolnăvicioasă îi acoperea, ca o mască, chipul colţuros. L-a privit înţelegător, cu luare aminte. Vedea un om aflat în faţa morţii, ale cărui trăiri puteau fi oricum, numai normale nu. Îl înţelegea, dar atât. O clipă mai târziu, a tresărit brutal, alarmat de propria-i indiferenţă.

          „Ce zici de asta?” întrebase Liam răguşit.

          Jerry a dat neputincios din umeri.

          Celălalt a continuat încet:

          „Ţinea să-mi amintească cu regularitate că nu trebuie să uit şi că se află pe urmele mele! Copiii ucişi în Londra, Willie, pedeapsa… N-am fost sigur încă de prima dată, dar am intuit terifiat. Dovezile au sosit ceva mai târziu (de parcă mai aveam nevoie de ele!)… Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg şi să accept, iar când am făcut-o m-am îngrozit mai tare ca niciodată. Mi-am dat seama că sunt prins în capcană, fără nicio şansă de scăpare. Eram la cheremul unui dement şi trebuia să fac aşa cum îmi cerea el, să-mi joc conştiincios rolul de victimă, nimic mai mult, nimic mai puţin! Jocul pisicii cu şoarecele a durat pe parcursul mai multor ani. Erau perioade când credeam că m-a lăsat în pace, speram că m-a uitat, însă mă înşelam amarnic… Pentru că, într-o zi oarecare, cu nimic diferită de celelalte, telefonul suna anonim. Ridicam receptorul, iar vocea lui, ca o lovitură de bici, îmi recita cu detaşare avertismentul biblic. Nicio vorbă în plus, nicio tresărire sau vreun sentiment rătăcit, nimic care să-i trădeze câtuşi de puţin natura omenească. Deoarece o intuiţie delirantă îmi spune cu tărie că, dintre toate, cel mai puţin este om…        

          Voia să zică mai multe, însă nu era în stare s-o facă. Nu putea. De aceea, a tăcut încordat şi şi-a aprins o ţigară.

          „Dar anii au trecut, Jerry, viaţa s-a scurs pe lângă mine, indiferentă şi crudă. Ce am făcut în acest timp, în afară de faptul că îmi căutam cu îndârjire moartea? Ce am realizat de-a lungul celor două decenii? Nimic. Viaţa personală a fost praf şi pulbere. Multe femei, legături pasagere şi o imposibilitate acută de a iubi sau de a fi iubit… Când, în sfârşit, m-am însurat, eu şi soţia mea ne-am dorit un copil. N-a fost să fie! După câteva eşecuri traumatizante, un doctor cu figură de iguană mi-a comunicat rece că sunt steril. Şi cum vina îmi aparţinea în totalitate, evident că cu trecerea timpului au apărut discuţii. Interminabile. Dureroase. Apoi a sosit şi momentul nefast când dragostea ei pentru mine s-a terminat… Cred că nu mai este nevoie să-ţi spun că m-a părăsit. Am hotărât atunci să mă sinucid, negăsind deodată niciun sens pentru existenţa mea, oricât m-aş fi străduit.

          Dar n-am făcut-o! Brusc, am realizat că mi-e frică. Şi mai era încă ceva… Văzusem moartea în faţă de prea multe ori, îi contemplasem avid cele o mie de chipuri hâde, aşa că eram în măsură să trag o concluzie simplă şi înţeleaptă: orice cochetărie vizavi de ea nu  duce decât la un singur rezultat, neantul, starea de fapt ultimă din care nimic nu mai poate fi îndreptat sau reparat. Am renunţat deci la proiectata călătorie în lumea de dincolo. Din laşitate, dintr-o binevenită sclipire raţională, poate; din revoltă, sigur, fiindcă trei zile cât frânghia a stat atârnată în baie, torţionarul invizibil a făcut ca telefonul să sune fără oprire. Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri îmi transmitea un mesaj nou şi mă teroriza cu el, repetându-l obsedant. L-am păstrat şi pe acesta. “

          Jerry a tresărit, cu toate simţurile în alertă, însă glasul monoton, aproape plictisit, nu seamăna deloc cu glasul celuilalt. Acum era sigur de asta! A întors brusc privirea şi a simţit cum frica îl scutură în spasme brutale. Liam îl privea într-un fel ciudat, care îl scotea din minţi. Ştia oare de ameninţările premergătoare crimei din familia lui Jerry? Avea să se convingă foarte curând că el ştia tot sau aproape tot.

          „… şi nu ai aflat că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol.“

          – Am încercat atunci să comunic cu el, însă m-a tratat cu dispreţ. Nu-l interesa. Am plâns la telefon, l-am implorat, am făcut o criză de isterie, dar nu m-a auzit, nu m-a luat în seamă sau poate că doar nu i-a păsat. L-am somat să-mi spună cu ce drept mă chinuie şi mi-a răspuns extrem de prompt, cu aceeaşi voce egală, la fel de laconic şi de străin: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei mele şi cine are puterea să stea pe loc?” 

          „Wilie?”

          „Da, dar nu ştiam de Willie atunci. A fost însă ceva în mintea mea când l-am auzit declarându-mi că nu sunt decât un vierme… M-am gândit că la fel îi torturează şi pe alţii! Trebuia. În tinereţe, nu doar eu am ucis copii. A urmat o noapte fierbinte, lungă cât un an, iar dimineaţa m-a găsit bolnav, cu febră mare, însă  hotărât. Am vorbit cu directorul ziarului – suntem prieteni, atât cât mă pot eu ataşa de cineva – şi mi-a acordat un concediu nelimitat. Până îmi rezolv problemele… Am început să anchetez pe cont propriu, într-o discreţie absolută, evitând grijuliu autorităţile. Iar când rezultatele au început să se contureze, am fost şocat. Mai suntem în viaţă doar eu, tu, Willie şi Trevor, băiatul acela slăbuţ, cu ochelari, ţi-l aminteşti?”

          Şi-l amintea.

          

          „În sfârşit, Trevor se află de mulţi ani într-un ospiciu. Nu m-a recunoscut. Nu mai recunoaşte pe nimeni, este singur şi nebun… Familia l-a abandonat, după ce în prima perioadă îi făcea rare vizite de curtoazie. O infirmieră mi-a povestit în silă că la început – era nouă – o înnebunea nopţile cu strigătele sale terifiante. Vorbea despre o catastrofă biblică, la dimensiuni cosmice, ceva de genul o treime din vieţuitoarele mării, o treime din vieţuitoarele pământului şi o treime din oameni vor sfârşi succesiv, în cataclisme îngrozitoare, la sunetul trâmbiţelor ce anunţă ziua judecăţii de apoi. Când  l-am văzut eu, nu mai reuşea să articuleze niciun cuvânt. Bolborosea necontenit şi mă împroşca cu stropi de salivă. Trevor a ajuns o plantă, Jerry.“

          „Şi nu e singurul. Willie…”

          „Orb şi aproape nebun. Cât despre ceilalţi…, ceilalţi au murit”, a încheiat cu o uşurare de proporţii, căci, după eforturi supraomeneşti, reuşise, în sfârşit, să o spună.

          Ca să vorbească mai departe, a avut nevoie de câteva clipe infinit de lungi.

          „Îţi voi povesti mai întâi despre Brian”, rostise apăsat. „ Părintele Brian…”

          „Ce-e ?” sărise Jerry uluit. „Dar el era un ateu declarat, foarte pornit împotriva religiei şi a ideii de Dumnezeu! “

          „După cum vezi, viaţa unora dintre noi a luat o turnură neaşteptată. Brian s-a călugărit la scurt timp după atentat, apoi s-a preoţit, ajungând un slujitor foarte devotat Dumnezeului pe care îl nega vehement în tinereţe. Preda chiar teologia la Dublin, fiind un profesor extrem de apreciat. Avea un fel aparte de a-şi ţine cursurile: înflăcărat, furibund, îndemnând la pocăirea necondiţionată, la abandonarea oricărei întrebări privind existenţa divinităţii. El este, spunea, El există, îşi asigura ascultătorii şi nu trebuie să demonstreze asta oamenilor. După cum înţelegerea scopurilor Sale eterne, va rămâne ascunsă în veci. Dezlănţuit ca un profet biblic şi inflexibil ca un inchizitor, Brian nu arunca niciodată anatema asupra necredincioşilor ori asupra celor ce se îndoiesc, dar nici nu lăuda pe credincioşii fervenţi. El doar transmitea tuturor certitudinea existenţei lui Dumnezeu, şi atât. Ei trebuiau să aleagă, iar Brian le indica alegerea corectă.

          Printre reprezentaţii clerului, a fost un personaj controversat; unora nu le plăcea stilul său retrograd şi fanatic de a răspândi cuvântul Domnului, însă îl acceptau pentru meritele-i incontestabile. În sala de curs nu intrau doar bigoţi, de aceea între Brian şi auditoriu se purtau adesea polemici aprinse, docte şi subtile, adevărate sărbători ale spiritului catolic. Ei bine, Brian n-a pierdut niciodată vreo astfel de confruntare. Şi, ca o completare interesantă, trebuie să adaug că avea o fixaţie stranie, un laitmotiv foarte personal: îşi încheia orice expunere, indiferent de subiect, vorbind despre îngeri. Care există, bineînţeles, străbat spaţiul şi timpul cu diverse misiuni, intră în contact cu oamenii, implicându-se direct în viaţa lor, şi aşa mai departe. El, Brian, a simţit îngerii în preajmă, ştie că îl vor căuta şi îi aşteaptă, fără să se teamă.”

          S-a oprit o secundă, expirând zgomotos.

          „ Am subliniat aspectul acesta pentru că, într-un mod grotesc, întâlnirea a avut loc până la urmă. Însă, cu siguranţă, nu un înger l-a vizitat pe Brian…”

          Continuase plângând:

          „Într-o zi oarecare, Brian nu a mai venit să-şi ţină cursul. Studenţii l-au aşteptat un timp, după care au plecat. A doua zi, la fel. A treia zi, l-au căutat acasă, bătând insistent la uşă, întrebând vecinii. Nimeni nu ştia nimic de existenţa lui. A patra zi, poliţia a spart uşa, intrând în forţă. Ce au văzut înăuntru i-a îngrozit şi pe cei mai experimentaţi specialişti în omucideri. În mijlocul încăperii – locuia într-o garsonieră modestă – zăcea trupul însângerat al lui Brian, de fapt trunchiul său. Fusese decapitat şi…”

          Se bâlbâia îngrozitor, fără să mai poată articula nici măcar un singur cuvânt. Jerry l-a strâns puternic de braţ, încurajându-l.

          „Ucigaşul i-a  despărţit capul de trup, aşezându-l apoi sub o statuetă a Fecioarei. Avea ochii larg deschişi şi o expresie de adoraţie întipărită adânc pe chipul senin, parcă fericit.”

          Ca orice om, Jerry nu ştia unde este localizat sufletul. Însă atunci a simţit că sufletul îl durea violent.

          „Doi slujitori ai bisericii” şoptise ca pentru sine. „ William, Brian … Nici asta nu-l opreşte! ”

          Liam l-a întrerupt iritat:

          „Biserica nu e un refugiu! Religia nu e o soluţie!”

          Jerry a ridicat mâinile împăciuitor, rugându-l să continue.

          „Nu ar mai fi prea multe de spus. Moartea îngrozitoare a unei personalităţi locale, cum era Brian, a obligat autorităţile să deschidă investigaţii masive. Care s-au dovedit inutile, cu rezultate nule! Criminalul n-a fost descoperit şi poliţia se pare că nu deţine absolut niciun reper în ceea ce-l  priveşte. După atâţia ani, identitatea lui rămâne la fel de obscură. În schimb, cercetările presei au dezvăluit detalii din viaţa particulară a lui Brian care pentru unii s-au dovedit a fi şocante: ca preot catolic, era căsătorit în secret cu o fostă prostituată şi avea un copil cu ea!”

          Se oprise din nou, cufundându-se într-o tăcere grea. Jerry însă voia să afle totul.

          „Fraţii O`Neill?” întrebase învăluit de o speranţă palidă. Erau uriaşi şi imbatabili.

          Liam l-a privit direct în ochi.

          „Fraţii O`Neill… În Omagh, Irlanda de Nord, cineva i-a decapitat aparent fără luptă.”

          Jerry simţise nevoia să urle. Îi tremurau mâinile atât de tare, încât Liam a observat şi i-a mai umplut un pahar. L-a băut ca pe apă. Ar fi vrut să plângă. Nu putea. După cum, atunci când a văzut cadavrul ciuntit al Selmei, ochii i-au rămas uscaţi, ca două pietre.

           „Trecuseră deja ani de zile când am sosit în Ulster, interesându-mă de soarta lor, dar şocul încă mai persista în memoria localnicilor. O crimă oribilă, cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Într-un bar tipic irlandez, locul preferat al celor doi fraţi, un barman posac mi-a relatat aşa, în doi peri, filmul evenimentelor. Care s-a derulat simplu şi înfricoşător, în maniera favorită a bestiei… În zorii zilei, cineva a descoperit cele două cadavre lipsite de capete şi a anunţat imediat poliţia. Fuseseră abandonate chiar în mijlocul oraşului, pe bulevardul principal, locul unde s-a strâns în scurt timp o întreagă cohortă: procurorul, poliţiştii, medicul legist, o patrulă militară, televiziunea, plus o mulţime de gură-cască. N-au reuşit să se apropie de cadavre, fiindcă un necunoscut, aflat într-o casă din apropiere, i-a obligat insistent să păstreze distanţa, cu focuri de armă bine  plasate. Nimeni nu a fost rănit, după părerea barmanului avându-se de-a face cu un trăgător de elită. Abia la asfinţitul soarelui, ucigaşul – cred că era aceeaşi persoană – s-a retras, permiţând rudelor să-şi ia morţii acasă.”

          „A existat cumva şi avertismentul biblic?”

          „ Se pare că da. Oamenii care fuseseră la înmormântarea celor doi fraţi spuneau ceva despre o pedeapsă divină. Bătrânul O`Neill pomenise de asta în lamentaţiile sale. Când l-am întâlnit, era deja genul de alcoolic irascibil. O epavă. N-a vrut să mă primească în casă, a refuzat să-mi vorbească, m-a respins brutal, la fel cum proceda cu toată lumea, membri ai familiei sau străini. De la moartea fiilor, singura fiinţă pe care o accepta era câinele său. Dar am avut noroc! Imediat după tragedie, tatăl s-a îmbătat criţă şi şi-a vărsat durerea, spunând ascultătorilor uimiţi o poveste fantastică despre un străin înfricoşător care, în noaptea dinaintea crimei, s-a strecurat în dormitorul lui, i-a pus mâna la gură, ca să nu-şi alerteze familia, şi i-a repetat de trei ori aceeaşi frază, tocmai pentru a-l obliga să o reţină. Asemenea ucigaşului, tatăl O’Neill a pronunţat sentinţa de trei, de şapte, de zece ori, parcă pentru a fi sigur că va fi ţinută minte de auditoriul înmărmurit.”

          „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri ”… a murmurat Jerry.

          „… Şi trupurile lor moarte vor zăcea pe strada mare a oraşului.”

          Liam trăgea cu sete din ţigară. Privea în gol şi relata absent alte detalii bizare:

          „În unele variante, vizitatorii nocturni, mesagerii crimei, au fost doi, nu unul singur, iar cei chestionaţi de mine şi care făcuseră armata, deci se mai pricepeau la arme, ar fi fost în stare să jure că în clădirea părăginită se aflau, după tirul susţinut, cel puţin doi trăgători. Însă cine să ştie care-i adevărul?” ridicase neputincios din umeri.

          Pe Jerry îl interesa altceva şi dorea neapărat să afle:

          „Bănuiesc că înaintea fiecărei crime au existat mesajele de adio…”

          Liam ridicase neputincios din umeri:

          „Cred că da. Rezultatele investigaţiilor pe care le-am făcut rămân insuficiente, pentru că am avut neşansa să ajung mult prea târziu la locul faptei, la timpul când cei care ştiu refuză să-şi amintească astfel de lucruri. Subiectiv însă, am convingerea că ameninţările au fost omniprezente. De fapt, nu mă îndoiesc deloc că s-a întâmplat astfel. Pe biroul lui Brian, anchetatorii au găsit o hârtie care conţinea un verset cunoscut din Apocalipsa lui Ioan, ceva de genul: „ nu eşti nici rece, nici cald ”, etc, îmi pare rău, nu am avut curiozitatea să-l caut atunci, dar o voi face. L-am trecut cu vederea, date fiind profesia victimei şi imaginea restrictivă, desprinsă din context, pe care cei de acolo o aveau despre omor. Cu câteva zile înainte de a-şi găsi moartea, Gus primea telefoane care îl făceau nervos şi taciturn, de nerecunoscut pentu soţia sa. O singură dată a scăpat un răspuns evaziv la întrebările ei prea insistente. Se făcuse palid. ‘Un cretin ţine să-mi reamintească că nu sunt nemuritor.’ ”

          În final, Liam i-a povestit pe scurt despre decapitatea lui Fox, într-un loc izolat din insulele Feroe. Nu ştia nici el prea multe lucruri. Au urmat Jackie şi Gus. I-a relatat execuţiile acestora fără nici un chef:

          „Ce să spun? Jackie a plecat acasă, în Belfast, trăind toată viaţa în subteranele societăţii, făcând parte din lumea interlopă a oraşului. Era un fel de recuperator, în slujba cămătarilor. Bătea şi tortura la comandă, nu numai oameni nevinovaţi ori naivi. Ajunsese un gunoi, urât de alte gunoaie asemenea lui. Avea mulţi duşmani şi era doar o chestiune de timp până când unul dintre ei să-l suprime cu sânge rece. Inevitabilul s-a produs firesc, într-o noapte oarecare: un necunoscut i-a tăiat beregata, aproape decapitându-l, pe o stradă pustie, şi a dispărut, bineînţeles, lăsând poliţia să-l caute ani în şir după aceea.”

          S-a oprit o secundă, a tuşit, după care a continuat cu glas tulburat şi rău:

          „Cu Gus o să încheiem pomelnicul… Gus era la suprafaţă un model de urmat: afacerist prosper, cetăţean onorabil, om cu teamă de Dumnezeu, familist convins… A trebuit să moară în condiţii terifiante pentru ca adevărul să iasă la iveală. Să se ştie că afacerea lui dădea faliment, că avea probleme mari cu fiscul, că mergea la biserică dar minţea şi înşela cu seninătate, că soţul devotat, părintele iubitor ţinea de mulţi ani o amantă, în patul căreia a şi crăpat. Decapitat…, printre altele! Tipa a declarat că l-a omorât din gelozie, hăcuindu-l sălbatic cu un cuţit de tranşat carne, însă mai târziu şi-a retras mărturia, spunând că este nevinovată şi că nu ştie cine i-a ucis concubinul. Într-adevăr, se afla în stare de şoc când au găsit-o şi nici acum, după atâţia ani, nu s-a recuperat complet. Au închis-o într-o clinică specializată, sub supraveghere atentă. Procesul s-a rejudecat la insistenţele rudelor, iar tribunalul a constatat cu dezamăgire că nu există nici măcar o probă decisivă care să o condamne pe femeie. Vinovatul de circumstanţă este de fapt nevinovat. ”

          După ultimul cuvânt al lui Liam, tăcerea s-a aşternut din nou în apartamentul întunecat. Zgomotele oraşului răsunau vătuite, mângâietoare, în urechile lor. Chiar dacă părea că vin altă lume, erau totuşi sunete omeneşti, produse de oameni; nu acelaşi lucru se putea spune despre vocea seacă şi impersonală a călăului!

          Când tăcerea dintre ei a devenit de-a dreptul insuportabilă, Jerry a murmurat ceva ce semăna cu o concluzie:

          „Lista este completă, Liam.”

          Acesta a închis ochii, strângând cu putere pleoapele.

          „ Ar mai fi locuri acolo, la sfârşit…” completase în şoaptă.

         

          L-a privit apoi direct în faţă. Avea o căutătură înfricoşătoare şi o expresie alienată întipărită pe chip. Aştepta, iar Jerry a înţeles, cuvintele nedorite modelându-se cu greu, articulându-se insuficient:

          „Am primit şi eu ameninţări cu moartea…”

          Ar fi vrut să urle, să-i strige în gura mare că se află printre victime, să-i dezvăluie cu furie cum a plătit indirect, mai mult decât ei toţi la un loc. Dar n-a putut să o facă. Limba îi era ca de piatră.

          „ … însă nu m-a urmărit toată viaţa, ca pe tine, ” adăugase neutru.

          Liam s-a strâmbat dureros, iar privirea de foc i-a zburat nemulţumită spre tavan, urmărind rotocoalele de fum. Ştia, desigur.

          „Mda, probabil m-a simpatizat mai mult! I-am simţit tot timpul respiraţia rece în ceafă. E doar un mod de a spune; sunt aproape sigur că nu e om! M-a terorizat mereu, chiar şi în puţinele momente fericite ale vieţii. De fapt, cu un cinism atroce, tocmai atunci se grăbea să mă avertizeze că nu m-a uitat, demolând astfel, cu un telefon de două-trei minute, eşafodajul aparent solid prin care înălţasem în anii de trudă o bucurie personală de alte câteva minute. Penultimul avertisment a venit în seara zilei când mi s-a acordat un premiu important în jurnalism… De ce simţeam atunci că sfârşitul este aproape? Ştii cum e la asemenea festivităţi: lume bună, strălucire mondenă, şampanie, felicitări, iar dacă ai şansa să fii chiar tu protagonistul, mândrie, satisfacţie şi un binemeritat orgoliu personal! Până în clipa în care un ospătar m-a anunţat că sunt chemat la telefon… Am îngheţat, dar am luat totuşi receptorul şi am ascultat zdrobit vocea inconfundabilă, familiară deja, a umbrei malefice: Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: ştiu faptele tale, îţi merge numele că trăieşti, dar poate că eşti mort ”.

          Cu rafinament diabolic, îmi indica deznodământul spre care se îndreptau irevocabil acţiunile sale şi existenţa mea. Îmi spunea deschis că mă zbat în zadar, oricum nu sunt decât un mort viu, iar timpul este scurt până la momentul fatidic când voi fi un mort cinstit, adică un mort mort.

          N-am avut puterea să mai ripostez. Ştiam că este inutil. Palid, scuturat de convulsii nervoase în stare să mă dezmembreze organic, am plecat acasă cu primul taxi. Îmi amintesc că l-am disperat pe şofer să conducă mai repede, tot mai repede… Fugeam! În noaptea aceea, sub impulsul fricii şi al instinctului de conservare – Doamne, încă mai speram să scap – am făcut un gest extrem: am cumpărat o armă. Eram sigur atunci, sunt şi acum că nu voi avea şansa s-o folosesc vreodată, însă o port în permanenţă la mine.”

          A dus mâna la spate şi a aşezat pe masă un pistol; după un timp, l-a înşfăcat, agitându-se nervos. Jerry i l-a luat aproape cu forţa; era încărcat, cu piedica trasă. Se speriase.

          „Să nu te împuşti din greşeală !”

          Liam a ridicat din umeri:

          „Ei, şi?”

          Dar Jerry nu i-a auzit replica indiferentă. În urmă cu cinci ani, fără să înţeleagă exact de ce o face, a cumpărat o carabină. O armă minunată, care nu dă greş. O ţinea ascunsă în portbagajul maşinii însă, la fel ca Liam, era sigur că nu îi va trebui.

          „În zilele următoare, am anunţat oficial că mă retrag din branşă. Am vândut casa, mi-am lăsat baltă afacerile şi am dispărut ca un renegat. Nu ştiam încotro mă îndrept, maşina parcă mergea singură, însă de astă dată nu mai fugeam, voiam doar să plec, să-mi petrec în singurătate şi aşteptare – o aşteptare calmă, blazată – ultimele ceasuri, atâtea câte va hotărî călăul să îmi acorde. Am oprit în mijlocul deşertului, intenţionând să rămân câteva ore într-un orăşel izolat, botezat ironic sau bigot, nu ştiu, Heaven. Heaven, Arizona. N-am reuşit să o fac, din cauza unui cordon de poliţie. Cred că avusese loc un eveniment tragic acolo, un accident de proporţii sau o crimă neobişnuită, deoarece oamenii legii blocaseră strict calea de acces spre aşezare. Un sergent impunător mi-a explicat politicos dar ferm că trebuie să-mi continui drumul, renunţând la escală, ceea ce s-a şi întâmplat. M-am oprit din nou, douăzeci de mile mai departe, fascinat de frumuseţea aridă a peisajului şi am decis să ridic o cabană chiar pe pământul aflat sub picioarele mele. Am construit o casă mică în ţara nimănui, o cabană solitară, ca ultim bârlog al fiarei hăituite!”

          „De ce tocmai în Arizona, în decorul acela selenar?”

          Liam a surâs amar.

          „Pentru că tinereţea londoneză mă obligă să urăsc umezeala”, şoptise într-un târziu.

          A bătut cu palma în masă, privindu-l senin pe Jerry. Era deodată calm, aproape indiferent.

          „Bineînţeles că refugiindu-mă în inima pustiului nu l-am uitat pe cel care într-o bună zi urma să vină şi să mă omoare. Aşteptam sentinţa lui, aşa că niciodată nu m-am despărţit de telefon. În felul său, a fost punctual şi generos. Două mesaje în aceeaşi noapte, ca un cadou funest pentru loialitatea cu care i-am îndurat teroarea peste două decenii, ştiindu-l mereu alături, gata oricând să-mi vină de hac. Primul, tipic torţionarului invizibil, îmi spunea clar, cu aceleaşi penetrante cuvinte biblice cu care mă educase amar de vreme, că piesa a ajuns la final.”

          S-a lăsat încet pe spătarul scaunului şi, privind în gol, a perorat cu glas puternic, echilibrat şi rece, lipsit de sentimente, aşa cum periodic o făcea călăul:

          „Trimite secera şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, iar secerişul pământului este copt.”

          „Şi celălalt mesaj?” îndrăznise Jerry, după un timp.

          „ Al doilea … Cu detaşarea-i supraumană, îmi comunica scurt, refuzând din start orice tentativă de replică, hotărârea univocă de-a ne întâlni vineri, în zori, într-un loc numit Angel’s Stone.”

          „Piatra Îngerului?”

          „Văd că şi tu îi apreciezi umorul macabru. Undeva, în deşert, la cinci mile de cabana mea se află o măgură… Un loc ideal, sigur, izolat. Acolo voi avea ocazia să-i vorbesc şi, mai mult decât atât, să-l privesc în faţă. El a spus că merit această favoare.”

          Mintea lui Jerry lucra febril, amintirile se rostogoleau în avalanşă:

          „Willie afirma că a văzut călăul înainte de a fi orbit cu sabia de foc.”

          „Şi ceilalţi l-au văzut, poţi să fii sigur de asta! ”

          S-a înecat cu saliva prea abundentă, horcăind în continuare cuvintele:

          „Ce vrei să afli, Jerry? Ceva ce eu nu am descoperit în douăzeci şi cinci de ani de căutări asidue?”

          Râdea lătrat.

          „Nu ştiu cine a transformat în infern amărâta noastră  trecere pe pământul acesta, iată concluzia simplă a investigaţiilor făcute. Şi nici nu mă mai interesează acum. Fiindcă este inutil! Cei care au aflat au murit de o moarte teribilă ori au eşuat benefic într-o nebunie salvatoare. Sfârşitul meu care crezi că va fi?”

          S-a oprit speriat, reluînd apoi ceva mai potolit:

          „Nu încerca să găseşti explicaţii, dacă acestea nu există, Jerry. Cui să-i mai pese, în ceasul ultim, de identitatea fantomei ucigaşe? Ne-a condamnat să fim victime şi singura contribuţie permisă a fost să ne jucăm rolul cât mai bine. Crezi că furnica strivită sub talpa grădinarului este interesată să afle cine e stăpânul grădinii?”

          Liam nu aştepta răspuns la întrebare, iar Jerry nu cunoştea răspunsul acesta.

         

         

          Jerry Gallagher paralizase. Stătea întins pe patul mizer, cu faţa în sus, mâinile şi picioarele îi atârnau inerte în prelungirea trunchiului, iar pe figura-i palidă nu tresărea niciun muşchi, nici cea mai vagă expresie nu îi anima trăsăturile încremenite. Părea un cadavru, doar ochii strălucitori îi alunecau leneşi şi indiferenţi prin cameră, sfidând acea mortificare aparentă. Asculta sunetele efemere produse de noaptea deşertului, dar o făcea dezinteresat, gândul zburându-i tot mai des spre altceva. Aştepta să-şi revină, ştiind că paralizia îi este de scurtă durată, să se ridice şi să plece spre Angel’s Stone, pentru a ajunge acolo în zori. Isuse Cristoase, îşi spusese satisfăcut, de când spera să trăiască clipa asta!

          Trecuse ziua fierbinte, însă el nu a remarcat, fiind cufundat în amintiri dezlănţuite; venise noaptea şi, odată cu ea, se conturase marea hotărâre, făcându-şi loc printre atâtea gânduri răzleţe, strecurându-se şerpuitoare printre ele, ca deodată să-i subjuge psihicul puternic zdruncinat. Ca o reacţie ocultă şi imediată a organismului, paralizase. S-a transformat într-o cârpă, când a conştientizat global importanţa a ceea ce voia să facă. N-a ştiut exact de ce pleacă din LA; îşi închipuia că pentru Liam. Acum ştia! N-a înţeles tentativa de a petrece o noapte în Heaven, când putea foarte bine să parcurgă drumul dintr-o singură bucată. Acum înţelegea! A stat o zi încheiată în motelul dărăpănat, luptându-se cu fantomele tinereţii şi, în sfârşit, a aflat. Cinci ani aşteptase ziua aceea binecuvântată, iar acum iată-l faţă în faţă cu ea. Faţă în faţă cu răzbunarea! Simţise cum o fericire imensă îi excită fiecare fibră a sufletului său obişnuit numai cu durerea şi, presimţind dinainte abandonul fizic, s-a întins precaut. Avea să-şi revină curând, fiindcă nu dura niciodată mai mult de două-trei minute. Atunci însă, timpul se scurgea diferit pentru Jerry. Ca un bolovan uriaş, urnit de pitici…

          Nu era pentru prima dată când, în urma şocului nervos, paraliza. Rememoră înfrigurat o zi londoneză plumburie, auzi limpede cuvintele scrâşnite ale Sergentului, care le explica riguros derularea atentatului şi se gândi că evenimentele, cel de atunci şi cel de acum, închid un arc peste timp. Nimeni nu-i observase imposibilitatea motorie pentru că stătea lungit pe o canapea, nimeni nu-i simţise frica, dar el le experimentase acut pe amândouă. Ascultând expunerea înflăcărată, realizase pentru o clipă grozăvia faptei ce trebuia dusă la îndeplinire şi organismul îi devenise ca de plastilină. Fusese ultima secundă de luciditate anterioară catastrofei, însă nu renunţase când încă mai era posibil. Dintr-o viziune deformată asupra laşităţii, dintr-o înţelegere greşită a spiritului de grup… Pradă uşoară unor idealuri demonice! Acceptase provocarea Sergentului, contribuind cu determinare la finalizarea ei. O făcuse cu uşurinţă, căci drogurile şi alcoolul îi creau o stare de semiconştienţă, capabilă să atenueze protector intensitatea terifiantă pe care ar fi trebuit s-o aibă într-un asemenea caz percepţia directă a realităţii. Dar antidotul psihic fusese spulberat nemilos, imediat după înfăptuirea atentatului… Abia atunci a realizat monstruozitatea tragediei care îl marcase deja pentru tot restul zilelor.

          De cea de-a doua oară, Jerry prefera să nu-şi amintească, fiindcă avusese loc pe un hol sumbru, la morga, când poliţia l-a dus să recunoască trupurile neînsufleţite. Ştia că va ceda – şocul era prea violent – iar paralizia binefăcătoare nu s-a lăsat mult timp aşteptată.

          Se întâmplase din nou; în faţa unei hotărâri atât de îndrăzneţe – înfruntarea directă cu un ucigaş psihopat, un geniu al răului şi implicit ideea respingătoare a crimei, înfăptuită chiar în numele dreptăţii – letargia fizică revenise. Însă de astă dată era decis şi calm. Se hotărâse să o facă şi nu avea de gând să dea înapoi. Aştepta doar răbdător să-şi revină.

         

         

          Simţi atunci cum fiecare pas îl ducea cu adevărat înainte. Pe holul îngust, ca un tunel albastru, luminat eteric doar prin strălucirea difuză a pereţilor, pe scara maiestuoasă, ale cărei trepte le coborî de parcă urca, în baletul complex al mersului obişnuit din vestibulul motelului! Uşa de la intrare era larg deschisă, iar la recepţie nu se afla nimeni. Nu intenţiona să-l caute pe recepţioner;  putea fi oriunde! Constată deloc uimit că banii lăsaţi pentru ziua petrecută acolo erau tot lângă clopoţel, cu excepţia unei singure monezi, de valoare insignifiantă, pe care, scăpând-o din mână, o abandonase cu indiferenţă. Îşi însuşi imediat acuitatea aceea nouă a percepţiei, continuând avid să-i exploreze resursele. Privirea îi zbură leneşă de jur-împrejur, observând în ansamblu, dar văzând totodată şi cel mai mic detaliu. Fiecare lucru era aşezat exact la locul lui, într-o armonie vibrantă şi rece, ca o muzică de Bach.

          Pentru întâia oară în viaţa sa, Jerry Gallagher se simţi desăvârşit.

          Pe unul dintre pereţi atârna o hartă a zonei. În pustietatea deşertului, ce înghiţea lacom tot spaţiul acesteia, cineva însemnase cu pixul trei puncte, îngroşate insistent şi unite între ele prin linii strâmbe, marcându-le identitatea cu un scris colţuros, de om veşnic timorat. Jerry remarcă detaşat ce mult semăna caligrafia necunoscută cu scrisul lui, dar fără să tragă vreo concluzie imediată. „Heaven”, citi rar, „ Angel’s Stone”, “cabana lui Liam”, se miră de astă dată. Un al patrulea punct, „Gates’ motel”, se afla nefiresc de departe, într-un colţ al hărţii. Privi din nou triunghiul tremurat, gândindu-se că tocmai se pregătea să pătrundă într-o lume perfect străină realităţii omeneşti, iar meditaţia aceea bizară îi apăru deodată ca un adevăr evident.

          Afară îl aştepta o noapte luminoasă, îmbibată cu miros de trandafiri şi vegheată din adâncurile cerului de alte stele. Nu se opri să o admire, căci, ştia sigur, asemenea nopţi minunate vor mai fi pentru el de acum înainte. Se duse încet dar ferm spre portbagajul maşinii. Îl ridică, puşca era înăuntru, o scoase şi o controlă cu atenţie. Armă. Zgomotul oţelului lovit de oţel răsună lung în aerul dens, proaspăt şi îmbătător, ca ozonul marilor înălţimi, iar mirajul de până atunci se spulberă brusc. Jerry se trezi deodată un om obişnuit, bântuit de teamă şi strivit de presiunea imensă a responsabilităţii pe care o implicau faptele sale viitoare; era un om, însă un om puternic! Plecă. Drumul se desfăşura pustiu în lumina inutilă a farurilor, motorul torcea uniform, iar Jerry începu deodată să cânte.

         

          Căsuţa lui Liam se profila tăcută şi întunecată pe retina-i de bufniţă. Părea părăsită. Coborî încet, cu puşca sub braţ, apropiindu-se cu paşi şovăitori. Ciocăni uşor. Nu-i răspunse nimeni, aşa că mai bătu o dată. Privi în jur. Maşina lui Liam lipsea; el probabil plecase. Apăsă pe clanţă, după care ezită o secundă. Nu era nevoie să intre. Şi totuşi o făcu. Dacă Liam e mort înăuntru, se întrebă înfiorat. Dacă mai este cineva în casă? Ucigaşul? Dădu uşa la perete şi se precipită dincolo de ea, îndreptând stângaci puşca spre virtualii agresorii. Niciun zgomot, nicio mişcare! Deschise una dintre cele două uşi interioare, după care trase perdelele de la fereastră. În lumina generoasă a cerului înstelat, vedea totul ca ziua. Pe biroul modest zări telefonul şi alături pistolul. Îl ridică. Era încărcat, ca în noaptea destăinuirii, în Los Angeles. Dar îl lăsase acasă. „Liam”, murmură funebru, „nu-ţi acorzi nici măcar o ultimă şansă…”

          Începu să se plimbe agitat, răscolind cu privirea decorul secund, care, la insistenţele sale vizuale, ieşi lent din întuneric şi nu înţelese imediat de ce o face, când preferabil ar fi fost să alerge spre Angel’s Stone, în ajutorul lui Liam. Dar nu se mai obosi să-şi caute un motiv, fiindcă tocmai zărise fotografiile. Un perete întreg plin cu fotografii… Tresări, scuturat de fiori  reci. Câteva, îngălbenite de vreme, conservau în imagini şterse tinereţea lor comună dintr-un cartier londonez blestemat. Se apropie să le vadă mai bine. O imagine de grup îi atrase atenţia în mod special. Descoperi îndurerat că sunt toţi acolo. Toţi cei care au fost. Se regăsi uşor printre chipurile pletoase care zâmbeau la comandă. Chiar dacă poza era alb-negru, părul său roşcat din tinereţe ieşea clar în evidenţă. Zâmbi nostalgic, doar pentru o clipă, iar privirea îi zbură spre alte instantanee, în timp ce o bănuială rea îi apăsa nemiloasă sufletul zdrobit.

          Se abţinu cu greu să nu urle. Imaginile crimei îi biciuiau acuzatoare ochii înlăcrimaţi. Trupurile sfâşiate de copii îi împrospătară vehement memoria, trupuri micuţe, lipsite de viaţă şi proiectate batjocoritor printre resturi de fiare. În Londra, la începutul anilor `90, când împreună au omorât copii! Luate stângaci de către un amator, imaginile brute ale morţii iraţionale aveau pentru Jerry violenţa unei tornade. Ca hipnotizat, continuă să vizioneze lent alte şi alte ipostaze terifiante, variaţiuni brutale pe aceeaşi temă: crima! Văzu oameni ucişi, zăcând în bălţi de sânge, dar simţi deodată că nu-i pasă; văzu imagini surprinse de aproape, în poze de anchetă, însă chipurile desfigurate ale victimelor nu-l sensibilizau deloc; văzu moartea sub multe chipuri, dar o găsi firească şi o respinse indiferent…

          Ajuns la marginea prăpastiei răului, Jerry se pregătea senin să plonjeze în hăul acesteia. Se simţi demonizat, capabil să transforme grozăvia în artă pură, o muzică sublimă care îi umplea până la refuz sensibilitatea întunecată. Aştepta căderea şi o dorea cu luciditate! Doar o clipă de graţie l-a salvat atunci, o iluminare tăioasă, venită de nicăieri, căzută asupra lui parcă din ceruri! Altfel, ar fi fost prea uşor pentru forţele malefice să-l înrobească pe vecie! Mai târziu, mult mai târziu, Jerry avea să fie convins că acolo fusese mâna Domnului şi de aceea nu pregeta să-i mulţumească, fiindcă nu îl uitase într-unul din ceasurile de cumpănă ale vieţii sale. Bunul Jerry Gallagher şi Dumnezeul său miop se regăsiseră în sfârşit!

          Revenit printre oameni, încercă la intensităţi totuşi fireşti sentimente umane: bănuială, trădare, furie, dezgust. Bănuiala de dinainte ajunse la dimensiuni uriaşe în creierul său încins. Se repezi prin casă, răsturnând totul, răscolind ca un turbat, înjurând tare şi porcos. Căuta, din nou. Se opri la birou, cu aerul unuia care ştie cu certitudine un anumit lucru. Începu să scormone calm, metodic, mutând cărţile şi vrafurile de ziare. Sub nişte articole de-ale lui Liam – nu se uită peste ele, dar ştiu că vorbesc de comploturi, asasinate şi crime – găsi o Biblie. Deschisă. La Apocalipsa lui Ioan. O răsfoi agitat, cu mâinile tremurânde, invadate o de transpiraţie rece. Descoperi versetele binecunoscute, auzite o singură dată însă memorate fidel. Erau subliniate grijuliu. Pe lângă cele rostite în noaptea întâlnirii din LA, mai găsi şi altele. Ştiu că le fuseseră adresate lui Brian, Fox, Gus, ca sentinţele alienate înaintea unei morţi oribile. Poate că şi lui Trevor, până să-l lovească nenorocirea. Într-un final, se opri blazat la propriul destin. Tresări slab. Versetul original fusese tăiat cu roşu, iar  pe marginea paginii un scris necunoscut îşi derula orbitor noile cuvinte : „Şi celui din oraşul îngerilor scrie-i: voi lovi cu moartea pe copiii tăi”.

          Abandonă cartea, trecând mai departe printre pereţii scunzi, tapetaţi din plin cu imaginile morţii oribile. Nu îl mai interesau. Deschise larg uşa celei de-a doua camere, găsind o altă faţetă a aceleiaşi lumi. O aştepta, însă şocul îl depăşi încă o dată. Contemplă săbiile, simţind cum strălucirea lor sumbră îl paralizează psihic, îi năruie lamentabil edificiul solid al unei logici normale şi omeneşti. Erau expuse acolo săbii din toate colţurile lumii, aparţinând unor perioade istorice diferite, piese de muzeu artistic decorate sau exponate simple şi practice, a căror vechime însuma probabil o mie de ani. Reuşind cu greu să-şi învingă oroarea, se apropie temător şi le pipăi lamele lucioase. Se înfioră, muşcându-şi adânc buzele. Erau ascuţite. Constată totuşi, dând jos câteva şi cântărindu-le atent în mână, că niciuna nu ar fi putut să taie capul unui om dintr-o singură lovitură. Sabia călăului, da!

          În mijlocul camerei zări o litografie, pe un piedestral negru, înconjurat de lumânări aprinse. Se întrebă câte erau, încercă să le numere, dar nu reuşi fiindcă litografia îi focaliza unidirecţional atenţia şubredă. O luă grijuliu, cercetând-o cu atenţie. Îşi aminti scena din povestirile religioase ale blestematului de bunic şi retrăi comprimat nopţile de spaimă ale copilăriei. Îngerul morţii, cu aripi imense şi figura crudă, trecând peste casele egiptenilor în noaptea de Paşti… Omorând întâiul născut al faraonului, întâiul născut din oameni şi animale! Vechiul Testament. Exodul.

         

          Simţi că se prăbuşeşte. Nu îi era permis să paralizeze, nu încă! Trebuia neapărat să meargă la Angel’s Stone, pentru a asista la o întâlnire probabil inventată. „Liam, nenorocitule”, şopti rece, „dacă e adevărat, te omor! Te împuşc ca pe un câine turbat.” Ţâşni afară, într-o explozie nervoasă a cărei energie ar fi putut dărâma munţii, urcă în maşină şi demară furios, privind tot timpul la carabina aşezată alături. Conducea încordat, ca o fiară înfometată care nu voia să-i scape prada. Şi nu va pierde ocazia să o sfârtece, adăugă hotărât. Cele cinci mile pomenite de Liam îi părură infinite. Opri doar când zări în noaptea de sticlă o măgură proeminentă, tâşnind din platitudinea deşertului, departe, la orizont. Acolo trebuia să fie Angel’s Stone.

          Se convinse că avea dreptate când, după o bucată de mers pe jos, recunoscu fără probleme maşina lui Liam. Venise, deci. Se îndreptă direct spre el – acum îl vedea perfect, sprijinit de capotă, în aşteptare – merse aplecat un timp, ca după aceea să se furişeze târâş, cu o dexteritate uluitoare. Mişcările scurte, salturile foarte aproape de sol, grija de a nu fi observat îi puseră sângele în mişcare. Se încălzise şi se simţea bine. O ameţeală uşoară făcea ca tâmplele să-i pulseze regulat, iar el se surprinse plin de viaţă, mulţumit de sine până la capăt. Alese cu grijă ascunzătoarea, gândindu-se că este cea mai potrivită, apoi aşteptă. Scurgerea greoaie a timpului nu îl afecta deloc, nu îl mai enerva ca altădată, ba dimpotrivă o găsi calmă şi relaxantă. Îşi păstrase intactă vechea capacitate de a folosi la maxim atenţia distributivă, iar lucrul acesta îi plăcu. Din orice parte ar fi venit agresorul, era imposibil să-l ia prin surprindere.

         

          Nu s-a gândit la nimic în acele două ore care separau noaptea de venirea zorilor. Nici n-ar fi fost nevoie. Părerile lui erau formate şi lipsea doar foarte puţin, un impuls minor, pentru a fi certificate. Îi era interzis să gândească. Calm, lucid, trebuia doar să aştepte. Se lumina de ziuă când auzi zgomotul îndepărtat al unui motor. Privindu-l pe Liam, observă că ieşise din amorţeala de până atunci. Se desprinsese de maşină, făcuse câţiva paşi şi rămăsese încordat ca un arc; parcă adulmeca. Jerry fixă arma pe el, ochi cu atenţie, apoi rămase în expectativă. Se simţea puternic, în stare să hotărască cine va fi victima. Liam sau altcineva…

          Atunci văzu motocicleta la orizont şi îşi pierdu cumpătul. O confuzie stranie, dublată de frică, îi zgudui puternic convingerile anterioare, făcându-l să nu mai fie sigur de nimic, nici măcar de propria identitate. Carabina îi alunecă din mâini, iar el se lipi de solul roşiatic, dorind să se facă una cu pământul. Nu reuşi să transforme în realitate dorinţa violentă(nu putea încă!), aşa că se mulţumi cu performanţele precare de mimetism, favorizate de vegetaţia puţină a unei lumi prin excelenţă aride. Îi trebuiră minute lungi de zbucium interior, pentru a obţine din nou normalitatea psihică, propice observaţiei. Între timp, motocicleta se apropia vertiginos, parcă plutea deasupra şoselei vechi, iar motociclistul – avu o iluzie năucitoare – creştea, creştea înspăimântător, devenind în câteva clipe un adevărat uriaş. Îl asemui cu un arhanghel, poveştile din copilărie ale bunicului răsunând ca nişte tunete în amintirile sale. Se căută în buzunarele scurtei şi scoase un binoclu, precipitându-se după aceea spre locul întâlnirii. Îl văzu pe Liam nemişcat, cu mâinile spânzurându-i pe lângă corp. Îl simţi disperat, prăbuşit în sine, înţepenit de spaimă. Lipsit de orice speranţă, aştepta docil propriul sfârşit. Cel care venea avea părul lung, umflat de vânt şi purta o haină de un alb strălucitor, cum nu mai văzuse. Încă nu putea să-l studieze suficient, dar ştia că este tânăr. Tânăr şi extraordinar de puternic! Sublim, în felul lui.

           Oprise lângă Liam, cu dexteritate… Pentru câtva timp, norul de praf ridicat de motocicleta străinului îi acoperi cu desăvârşire. Profitând de situaţie, Jerry tâşni înainte, parcusese în zig-zag o distanţă scurtă şi se ascunse iar. Nu era la fel de bine camuflat, însă de acolo putea să vadă perfect ce fac cei doi. Stăteau faţă în faţă. Se studiau reciproc. Apoi necunoscutul i-a întins mâna şi Liam a strâns-o îndelung, s-a agăţat de mâna noului venit ca de o ultimă salvare. Vorbeau, apropiindu-se unul de altul imperceptibil dar constant. Ucigaşul (dacă era el), drept, ţeapăn, autoritar; Liam, cu capul în piept, cocoşat şi uimitor de servil. Găsi din nou că are aerul unui om distrus. Deodată umerii lui Liam începură să tremure spasmodic, iar Jerry ştiu că plânge. Se încordă ca o cobră. Liam căzuse în genunchi. Implora! Atunci se întâmplă lucrul acela magnific, care picură în sufletul lui Jerry doze masive de înţelegere şi iertare. Necunoscutul îl ajută  pe Liam să se ridice, după care îl îmbrăţişă strâns, îl lipi protector de sine, părând deodată mai impunător decât fusese până atunci.

          Jerry nu îşi crezu ochilor, abia abţinându-se să nu sară în picioare. Străinul îşi întoarse faţa spre el, aşa că reuşi să-l observe fără probleme… Îi părea cunoscut, Dumnezeule mare, îl mai văzuse, şi nu o dată, îl văzuse de mult. Simţi cum sângele încetează să-i mai circule prin corp. Simţi paralizia venind. Nu, nu trebuia să se întâmple! Strânse din dinţi, scăpă binoclul şi îşi muşcă sălbatic mâinile. Se simţea mai bine, şocul trecuse, dar figura străinului stăruia încă în mintea lui Jerry, chiar dacă acesta nu mai privea spre el. Căută disperat răspunsul(părul lung, negru, expresia îngheţată, încărcată totuşi de o bunătate severă, nu îl puteau păcăli), însă nu reuşi pe moment să afle cine era străinul, aşa că se grăbi să privească din nou prin binoclu. Nu voia să scape nimic, nici cel mai neînsemnat detaliu. Noul venit vorbea iarăşi, gesticula uşor, rezervat, cu o nobleţe nemaîntâlnită şi, cercetându-l intens, o intuiţie nouă îi şopti ferm că străinul nu este periculos, nu făcuse rău vreodată şi nici nu va face. Liam nu se afla în primejdie. Atunci de ce…

          Văzu sabia şi tresări violent. Era uriaşă, iar tăişul acesteia strălucea, de parcă fusese făurit din lumină. Străinul o scosese de nicăieri, o ţinuse ridicată cu ambele mâini după care, dându-se câţiva paşi înapoi, o înfipse hotărât în pământul roşu, ca sângele. Jerry nu mai reuşi  să se controleze, sări în picioare şi din gât îi tâşni un geamăt lung, sonor, asemenea unui muget de agonie. Urlă apoi, simţind cum plămânii i se dezintegrează. Stătea în faţa lor de parcă era o stană de piatră, nu se clătina, nu tremura. Din salt duse puşca la ochi, însă o făcu fără convingere. Liam şi străinul se întoarseră spre el, privindu-l fix. Nu păreau deloc surprinşi. Se făcuse deja dimineaţă, soarele tâşnise generos peste linia orizontului, aşa că Jerry avea posibilitatea să-i vadă perfect, să-i cerceteze minuţios, cu toate simţurile în alertă şi dublate de instincul ascuţit al fricii. Liam şi străinul… De ce nu i-a omorât când încă putea să o facă? Dacă pe cel de-al  doilea exista vreun om pe pământ în stare să îl suprime!

           Teama, însoţită de adulaţie, ajunse la paroxism, transformându-se din sentiment natural într-o angoasă de proporţii. Se strădui înfrigurat să scape din ghearele delirului, reuşi pe moment, însă când văzu că necunoscutul se îndreaptă direct spre el, nu mai avu tăria să gândească. Încă o dată părea uriaş, cu capul până la cer şi cu poalele hainei ridicate, ca nişte aripi, în bătaia unui vânt inexistent. Ochii străinului străluceau orbitor, iar când deschise gura – devenită brusc enormă, rotundă asemenea unei trompete – un ţipăt asurzitor umplu cu vibraţii tăioase văzduhul şi aproape că îi pulveriză timpanele lui Jerry. Înţelese atunci că nu mai există decât o singură soluţie, aruncă arma şi începu să se retragă grăbit, alunecând, împiedicându-se, pentru ca, într-un târziu, să o rupă la fugă spre maşină. Fugea, dar se simţea în siguranţă!

=va urma=

Alen Șchiopu

Alen Șchiopu

Mă numesc Alen Şchiopu şi am mai publicat literatură speculativă, de-a lungul timpului, în Revista SRSFF, Revista Nautilus, Helion SF şi Gazeta SF, sub numele real sau sub pseudonimul simplu Alexandru Şchiopu.

More Posts