GSF68 ban01-650

         

          „ex nihilo nihil”  

          („din nimic, nimic” – expresie latină)

         

          Joi, o după-amiază ploioasă de toamnă.

          „Bună Elise! Arăți minunat azi”.

          „Merci beaucoup, William. Iar tu ești un drăguț ca de obicei, cher ami”.

          Se complimentau reciproc, deși amândoi știau că realitatea era cu totul alta. Ridurile tot mai dese și mai adânci, părul încărunțit și tot mai rar le trădau vârsta care nu mai avea nimic din frumusețea de odinioară.

          „Crezi că Roger ni se va alătura azi?” întrebă William, însă numai din politețe. Știa că acesta era nelipsit de la întâlnirile de după-amiază.

          „J’en suis certaine. L-am zărit prin deschizătura ușii cum se pregătea”, chicoti ea.

          Elise Brooks, văduva unui antreprenor de succes, se lăuda adesea cu originea sa europeană. Lui William Higgs, folosirea unor cuvinte și expresii franțuzești în dialogul ei, i se păruse inițial o pedanterie nostimă în raport cu situația dată, dar apoi se obișnuise cu ideea. Fiecare trebuia luat așa cum era deoarece, la vârsta lor, nu se mai putea corecta nicio meteahnă dobândită într-o viață întreagă. Cât despre Roger Ferguson, acesta poseda atâtea „calități” nepotrivite încât era mai lesne să se nască a doua oară decât să mai modifice ceva în caracterul său. Pomenind despre el, gândul i se abătu la ce motiv să găsească pentru a-i refuza inevitabila invitație de a juca împreună o partidă de șah. Nu pentru că n-ar fi stăpânit jocul, ci pur și simplu pentru că nu avea chef în acel moment. Nu avea chef de nimic și ar fi preferat să rămână în camera lui visând la infinitele posibilități de a se recrea altfel. Poate vremea neprietenoasă era de vină…

TN2

          „Ce mohorât e afară”, îl completă femeia ca și cum i-ar fi citit gândurile. „Dacă nu ploua atât de tare, ne-ar fi prins bine o plimbare la aer curat”.

          „Adevărat”, confirmă bărbatul, deși nici de plimbări nu-i ardea. Dintr-o dată, realiză și motivul pentru care era atât de posomorât. Îi era dor de Sarah, fiica lui, pe care nu o mai văzuse de trei luni. Ultima dată venise grăbită, mai mult ca o obligație, i-a lăsat lui impresia atunci. A povestit puțin despre noul ei loc de muncă, s-a scuzat că nu mai trecuse pe la mormântul mamei, după care l-a sărutat fugar pe frunte și a plecat. William ar fi vrut să afle mai multe despre ea, dacă găsise vreun tânăr chipeș cu care să se mărite, dacă va apuca să devină bunic în această viață, dacă… Gândurile ce îi năvăleau în minte îl întristau și nu voia să se lase copleșit de ele.

          Spre norocul său, atenția îi fu atrasă de intrarea lui George Coleman în salon, însoțit de asistentul Johnson. Acesta din urmă îl conduse la fereastra înaltă din fundul încăperii, locul său preferat unde obișnuia să stea mai tot timpul.

          „Ce-o găsi atât de palpitant la o ploaie torențială?” făcu Elise mai încet, după care continuă pe un ton afabil: „Monsieur Jorj, nu vrei să ni te alături la o mică șuetă?”

          Invitația rămase fără răspuns, cel apelat arătând, cel puțin în aparență, deosebit de atent la peisajul dezolant de afară. De altfel, amândoi se așteptau ca proaspătul venit să nu îi bage în seamă. Acesta se exprima extrem de rar, și nu mai mult de o frază, ca și cum asta îi solicita un efort considerabil. Uscățiv, cu o față lunguiață pe care trona o pereche de ochelari rotunzi, George Coleman era mai mult o prezență ce trecea neobservată și care nu deranja pe nimeni. Despre el, Roger Ferguson declarase că era doar un înfumurat virgin care îi trata ca pe foștii săi elevi de colegiu. Dar cum nu îl cunoscuse personal pe vremea când era profesor, se putea spune că afirmația lui era una pur răutăcioasă.

          „Trebuie să recunoaștem, e ușor lipsit de manieres”, i se adresă femeia lui William, ca o confidență. „Oh, les voilà, Roger et Tom!”, se animă ea trecând peste impolitețea precedentă. „Bienvenus, chers amis!

          „Bine v-am găsit!”, răspunse primul Roger, jovial ca întotdeauna. „Cum v-a priit siesta?”

          Altă întrebare fără rost. De parcă existența lor depindea de cât de bine le prinsese pauza de după masa de prânz. Aceasta făcea parte din programul obișnuit, pe lângă alte lucruri stereotipe care făceau ca fiecare zi să pară anostă și fără viitor. William gândi să-i dea un răspuns sec, dar se opri la timp, conștient că starea lui putea strica buna dispoziție a celorlalți.

          „Eu chiar am tras un pui de somn”, își făcu intrarea și Tomas Boyd. „Am visat că eram acasă…”

          „Înseamnă că a fost un vis frumos”, se bucură sincer Elise.

          „Ha-ha, sau un coșmar”, adăugă Roger una din multele sale glume nesărate la care, în mod frecvent, era singurul care râdea.

          „Vous etes totalement insensible”, se prefăcu femeia că îl ceartă, după care găsi de cuviință să îl consoleze pe celălalt companion. „Mon cher, nu-l lua în seamă. Știi cum e el…”

          Adevărul era că Roger Ferguson avea darul să își creeze antipatii. Fizicul său impozant și atitudinea arogantă îl proclamau un fel de lider al micii lor comunități, însă unul cam nesuferit și încăpățânat, care nu merita efortul de a-l contrazice. 

          „Mda, mă rog…”, ocoli Tomas un conflict verbal căutând să arate că nu era afectat de replică.

          Dintre toți, el era singurul care pierduse contactul cu familia. Trecuseră cinci ani de când feciorii lui, însoțiți de nurori, îl aduseseră la clinică. Deși au promis medicilor că vor veni săptămânal la vizită, acest fapt nu se întâmplase niciodată. Dacă nu ar fi existat cecurile emise lunar pentru tratamentul tatălui, s-ar fi putut crede că uitaseră de el cu totul. Ceilalți, mai norocoși în această privință, aveau grijă să nu atingă în discuțiile lor acest punct sensibil. Mai puțin Roger care dovedea o crasă indiferență la problemele celor din jur. Sau poate că această atitudine era doar un  remediu la propriile sale nefericiri pe care nu le etala niciodată.

          Între timp, asistentul pregătise medicamentația, trecând pe la fiecare. După care se îndreptă spre televizorul prins la înălțime în perete și, cu ajutorul staturii sale înalte, comută cu lejeritate programele din butonul rotund.

          „Le moment de la verité”, enunță Elise Brooks. „Să vedem ce surpriză ne rezervă azi tânărul și dragul nostru Johnson”.

          În fapt, chiar era o surpriză, poate unul dintre puținele lucruri care se întâmplau aleator, spărgând platitudinea zilnică. Johnson se oprea la un program tv nu la cererea lor, ci după dispoziția sa de moment. Uneori lăsa canalul de muzică veche, iar hiturile din vremea tinereții le trezeau numeroase amintiri nostalgice pe care le consumau povestind între ei. Alteori ascultau știrile prezente, care iarăși era un lucru bun. De data aceea, se părea că interesul asistentului era să vizioneze „Discovery Science” până la sfârșitul turei.

          „A, lasă aici! Emisiunea <<Cum funcționează Universul>>. Deosebit de utile și de actuale informațiile prezentate”, se arătă bucuros Tomas, uitând subit de indispoziția anterioară.

          „A mai fost episodul ăsta. Vorbește despre Bing-Bang”, făcu pe un ton plat Roger. „Ce zici, Higgs, facem o partidă de șah?”

          Exact la ce se aștepta. Plus că îl irita ori de câte ori acesta îl apela pe numele de familie. Ca să nu refuze direct, William ocoli întrebarea căutând un subiect cu celălalt:

          „Și când te gândești că pe vremea când făceam noi școală abia se știa despre planetele din sistemul solar. Ba chiar se credea că soarele stă undeva, în centrul galaxiei…”

          „Mon Dieu, ce n-aș da pentru o partidă de pinacle!”, îi întrerupse femeia cu gândul în altă parte.

          „Toate descoperirile din ultimul timp se datorează telescopului spațial Hubble. De când l-au lansat pe orbită în ’90, sau mai exact, după ce l-au reparat în ’93, imaginile luate din spațiu au devenit vitale pentru astronomie”, se avântă Tomas în discuție.

          Roger Ferguson nu era însă ușor de ignorat.

          „Hai William, ai mai văzut episodul ăsta! O partidă de șah ar fi mai potrivită decât o emisiune în reluare. Ori ți-e frică să nu pierzi iar?”, îl provocă insistent.

          „Bine, fie”, cedă acesta.

          „Ce-ți alegi, albele sau negrele?”

          „Negre să fie”.

          „Perfect. Deschid cu pion la E4”.

          „Pion la E5”, îl blocă imediat, ocupând același teritoriu în centrul tablei.

          În vreme ce jucătorii își dezvoltau mental strategiile, Elise pierdută în amintiri, Tomas atent la emisiune, iar George absent ca întotdeauna, savantul se auzi în difuzorul televizorului:

          „Acum peste 13 miliarde de ani în urmă, Universul era doar o imensitate de nimic. Singurul lucru care exista a fost un punct de o natură cu totul specială, o așa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni, dar cu o energie infinită. La momentul zero, acest punct a ieșit din starea lui de singularitate, încă nu știm din ce cauză, manifestându-și uriașa energie printr-o explozie extraordinară, Big Bang-ul, care mai continuă și în ziua de azi.”

          „Cal la F3”, amenință Roger pionul.

          „Pion la F6”, și-l apără imediat celălalt, fără a fi însă o mutare inspirată.

          „La această vârstă fragedă, tot universul vizibil era conținut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10-33centimetri diametru, însă temperatura la acel stadiu era inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade. La momentul 10-35s, aşadar o fracţiune infimă din prima secundă, el încăpea în palmă. După care şi-a mărit raza cu o viteză colosală de un milion de miliarde de miliarde de ori”.

          „Fantastic!”, comentă mai mult pentru sine Tomas.

          „Cal la E5”, își sacrifică Roger calul, William luându-l imediat cu pionul.

          „În același timp, a început să se răcească și așa au apărut electronii, nucleele atomice și fotonii. Toți se învălmășeau în aceeași supă primordială până când unii electroni au fost capturați de nucleele atomice și au format atomii. Legile fizicii ne spun că pentru un foton este mult mai dificil să interacționeze cu un atom întreg decât cu fiecare electron și fiecare nucleu în parte, așa că a rămas deoparte. Un foton este lumină și lumina formează imaginea. Când scrutăm stelele cele mai îndepărtate, imaginile obținute vor fi din ce în ce mai vechi. Stelele observate de Hubble la o distanță de 10 miliarde de ani-lumină arată așa cum erau ele cu 10 miliarde de ani în urmă. Într-un anume fel, putem spune despre Hubble că este ca o mașină a timpului cu care călătorim în trecut”.

          „Auziți? Hubble, exact despre care pomeneam mai devreme”, interveni iarăși singurul personaj captat de emisiune. 

          „Damă la H5”, anunță Roger impasibil primul șah.

          În timp ce savantul explica formarea primelor elemente chimice în universul timpuriu, hidrogenul, deuteriul și heliul, William Higgs își calculă variantele de apărare alegând să mute regele la E7, după care lansă o întrebare:

          „Știți ce nu-mi explică oamenii de știință? Cum din nimic a putut să se creeze acel punct de energie inimaginabilă de la care a plecat întreg universul. Realizați că toate miliardele de galaxii existente, fiecare cu milioane de miliarde de stele și de planete, toate la un loc au încăput într-un singur punct, teoretic vorbind?”

          „Nu chiar”, îl contrazise imediat Tomas. „Materia a apărut conform celebrei ecuații a lui Einstein, E=mc2. Procesul este și reversibil. Concluzia este că, inițial, a existat doar un punct de energie de la care s-a dezvoltat tot ce există acum în univers”.

          „Cu toate acestea, întrebarea rămâne viabilă. Dacă nimicul nu poate crea un punct de energie infinită, iar savanții nu au nicio explicație ce a declanșat Big Bang-ul, înseamnă că și restul teoriilor cad”, insistă celălalt. „Conform Constantei lui Planck, începutul faptic nu se poate calcula sub limita de 10-43 secunde de la momentul zero deoarece toate legile fizice cunoscute nu se mai aplică”.

          „Iar acest nimic, după ultimele cercetări, pare a fi materie întunecată, adică energia care a intrat în conflict imediat cu cea care a declanșat Big Bang-ul. Stephen Hawking explica, dacă nu mă înșel, că a fost o chestiune de șansă. Materia și antimateria s-au distrus reciproc și prima a câștigat cu 1%. Deci tot ceea ce există azi reprezintă un singur procent din energia totală declanșată de marea explozie”, completă Tomas căutând să dezvolte o discuție mai detaliată.

          „Ți-am luat pionul cu damă la E5 și șah. Ai o singură mutare posibilă, Higgs!”

          „Rege la F7”, se conformă celălalt.

          Roger Fergurson, aparent dezinteresat de subiect, calculă ce întăriri să aducă în sprijinul următorului atac.

          „Nebun la C4”, continuă el presiunea asupra negrului cu un nou șah. După care, în mod surprinzător pentru ceilalți, interveni în discuție. „Și dacă în loc de Big Bang a fost un Big Bounce? Dacă erați atenți la emisiune când s-a difuzat prima dată, acum n-ați mai sta la povești utopice. Universul a început de la o singularitate, urmat de o fază de expansiune. Dacă masa galaxiilor va depăși un anumit prag, acela al masei critice, forța de gravitație va putea depăși inerția inițială și va duce în cele din urmă la încetinirea expansiunii. Galaxiile vor începe să se miște una spre cealaltă, iar universul va sfârși printr-o contracție într-o altă singularitate, adică un Big Crunch.”

          „Adică, va face implozie”, îl susținu Tomas Boyd. „Am fost atent…”

          Celălalt continuă cu aerul ca și cum le făcea un favor să lămurească lucrurile și astfel să revină liniștit la partida sa:

          „Ca atare, dacă universul s-a dezvoltat în urma unei implozii, urmată de o explozie, toate sub forța unui cuantum de efecte gravitaționale, uite-ți punctul de energie, Higgs! Hai, lasă prostiile și mută!”

          „Implozia presupune că înainte a existat alt univers extins care a plecat, de unde? Răspuns logic, tot de la un punct care a explodat”, nu se lăsă William căutând în același timp variante de a-și proteja regele. „Pion la D5”, se apără el impulsiv. „Prin urmare, ne confruntăm cu un perpetuum mobile, sau ce?”

          „Teoria relativității generalizate nu explică pe deplin toate aspectele, precum componenta structurii spațiu-timp, care este limita, cât de strânsă poate fi materia concentrată și cât de puternică poate deveni gravitația. Concluzia fizicienilor a fost că au nevoie de o nouă teorie, sau mai exact, un cuantum de teorii care să cuprindă și să explice toate aceste coordonate”, se arătă Tomas fericit să aducă noi informații. „Încă se mai lucrează la asta”.

          Roger Ferguson părea să fi pierdut subiectul, revenind la jocul său:

          „Ha! Ai greșit ca un amator, amice. Nebun la D5. Șah în continuare”.

          „Rege la G6”, își anunță William mutarea ușor apatic. „Pur și simplu mă obsedează această întrebare: cum s-a putut crea un punct de energie în vid fără stimulentul niciunei forțe externe…”.

          Dintr-o dată, femeia îi luă prin surprindere cu o afirmație aparent pe lângă subiect:

          „Dieu dit: Que la lumière soit! Și lumină a fost!”.

          „Eh, Elise, așa cădem într-un alt registru. Acolo unde știința nu poate răspunde, apelăm la religie”, i-o întoarse Tomas Boyd lipsit de tact. „E chiar convenabil să ne ascundem neputința după un citat. Biblia zice că deține toate misterele, dar în fapt nu ne explică nimic concret și logic. Fundamentul ei stă în credință oarbă, fără a mai fi nevoie să-ți pui întrebări. Crede și nu cerceta!”.

          Nu era un gest înțelept să o provoci pe Elise Brooks pe tema religioasă. Toți știau că avea o anumită doză de habotnicie, pe lângă o bibliotecă mentală de informații istorico- biblice cu care câștiga orice contrazicere.

          „C’est stupide!”, reacționă ea imediat. „Messieurs – se arătă ușor iritată – probabil că nu ați auzit despre preotul catolic Georges Lemaître care a propus Big Bang-ul ca ipoteză pentru crearea lumii din nimic. Însuși Papa Pius al XII-lea a declarat că teoria lui Lemaître validează științific catolicismul. Deci, dacă fețele bisericești întind o mână spre știință, de ce fizicienii atei nu pot accepta că există o forță divină care ne-a creat?”

          Întrebarea rămase atârnată în aer, Tomas Boyd regretând că uitase să nu atingă subiectul. William Higgs găsi oportun să se arate preocupat de mutarea lui Roger, pion la H4 pe care îl blocă înaintând pionul negru la H5. Femeia însă, odată pornită, greu mai putea fi înfrânată:

          „Chiar Papa Francisc a organizat de curând o conferință cu cei mai importanți astrobiologi din lume. Tema dezbaterilor a fost viața extraterestră. José Gabriel Funes, directorul Observatorului din Vatican, a susținut că religia nu vede niciun conflict între a crede în Dumnezeu și existența vieții extraterestre. Un alt preot, Guy Consolmagno, a fost de părere că extratereștri nu vor veni cu gânduri rele, dar societatea va suferi modificări majore cu privire la perspectiva asupra vieții, cât și a lui Dumnezeu. Prin urmare, messieurs, religia nu este o metodă de a ne ascunde după degete, nici nu se împotrivește cunoașterii, ci e calea primordială prin care omenirea poate fi pregătită să înțeleagă trecutul, prezentul și mai ales, viitorul.”

          „Nebun la B7, ți-am luat pionul”, anunță Fergurson calm, deși părea că făcuse o mutare prostească.

          „Poate că extratereștrii vin dintr-o lume paralelă. Poate că extratereștrii sunt chiar Dumnezeu”, încercă timid Tomas Boyd să își îndrepte greșeala.

          După un moment de tăcere, femeia se liniști, pierzându-se în alte gânduri:

          „Oh, chers amis,  perspectiva lumilor paralele mi se pare atât de plăcută! Mi-e așa bine să visez, stând aici într-un scaun, că mai există un Eu al meu într-o altă lume unde dansează tango, alt Eu servește o supă de ceapă într-un bistro din altă lume, un alt Eu face dragoste în așternuturi de mătase…”

          „Haide Higgs, muți odată sau aștepți să o faci pe lumea ailaltă?”, se arătă Roger iritat că adversarul nu se decidea să facă mutarea ce o aștepta.

          „Nebun la B7”, se execută celălalt scăpând de amenințare.

          Dar strategia jocului dovedi că nu fusese o pierdere inutilă.

          „Damă la F5”, atacă imediat Roger cu un nou șah, la care William răspunse cu singura mutare posibilă, rege la H6.

          „Și poate nici nu este vis, Elise”, încercă să o susțină Tomas în continuare. „Savanții au emis deja o teorie despre multivers, o multitudine de universuri paralele cu al nostru și unde lucrurile se petrec diferit. După cum glumea și un cercetător, nu contează numele, că într-un univers alternativ poate Al Gore este președinte și Elvis Presley este în viață”.

          „Très intéressant”, murmură ea, dar era evident că mintea femeii se împrăștiase în alte dimensiuni.

          „Și unde eu sunt popă. Ha-ha!”, se amuză insensibilul Ferguson. „Pion la D4. Șah prin descoperire de la nebun, Higgs. Acum să te văd…”

          Boyd se simți dator să își susțină afirmația cu seriozitate:

          „Să știi, Roger, că nu e chiar o glumă. Încă din anii ‘80 s-a emis Teoria Corzilor sau a Stringurilor. Un concept ipotetic, ce-i drept, dar care explica în parte existența universurilor paralele. Și totul a pornit de la descoperirea că particulele au posibilitatea de a se afla simultan în mai multe locuri. Așa s-a ajuns la ideea că particulele sunt de fapt niște corzi mici invizibile, care emană materie. Practic, ar arăta ca niște sfori întinse sub tensiune, dar nu sunt prinse de un suport, ci plutesc într-un continuu spațiu-timp”.

          „Așa, și? Nu m-ai lămurit cu nimic. Am auzit și eu despre mai noua Teorie M. O prostie”, se arătă Roger dispus să se contrazică. „Afirmația că toată materia din univers are forma unei membrane și că există mai multe astfel de membrane doar de dragul de a evidenția ideea de multivers, găsesc că este total forțată.”

          „Conceptul de membrane – insistă celălalt – a plecat de la modelele viabile de dimensiuni care să fie compatibile între ele. Deci noi existăm în a treia dimensiune, da? Einstein a propus-o pe a patra: timpul. Savanții au mai adăugat pe parcurs și altele, ajungând la zece. Între timp, s-a descoperit supergravitația, cea de a unsprezecea și care pare să le susțină pe restul”.

          „Dacă-mi explici logic cum arată aceste membrane și cum relaționează între ele, poate o să te cred”, făcu Roger.

          Tomas Boyd se arătă bucuros să împărtășească din cunoștințele sale acumulate în ultimii trei ani:

          „Ok, iată cum stau lucrurile. Stringurile inițiale au fost calculate ca având mărimea medie aproximativ cât lungimea Planck, despre care pomenea mai devreme William…”

          Deși părea concentrat asupra situației dificile de pe tabla de șah, William Higgs îl întrerupse:

          „Să știi, Tomas, că și eu găsesc forțată teoria stringurilor din același motiv. Sunt de părere că inventarea acestui termen, string, sfoară, coardă, oricum i-ai spune, a fost doar să aibă un element ipotetic dincolo de zidul Planck și astfel să emită un răspuns plauzibil pentru Big Bang. Dar tu continuă, te rog, scuze… Pion la G5”, completă cu singura apărare acceptabilă.

          Vădit afectat de intervenția la care nu se aștepta, Boyd continuă totuși să expună teoriile prezente:

          „Interacțiunea acestor stringuri unele cu altele în spațiu și timp au ca rezultat particulele elementare, cât și proprietățile fizice ale acestora. Inițial se presupunea că existau zece dimensiuni, nouă spațiale și una temporală. Odată cu adăugarea supergravitației, teoria s-a transformat astfel: corzile, ca fiind baza materiei din univers, s-au extins și s-au combinat. Inițial s-a crezut că această ultimă dimensiune este un loc pașnic în care universurile-membrană plutesc liniștit, însă un cercetător le-a imaginat ca niște valuri imense puternice care se mișcă. Atunci există posibilitatea ca ele să se lovească unele de celelalte. Și ce se întâmplă când universurile paralele se ciocnesc? Răspunsul firesc este un Big Bang. Așa s-a ajuns ca teoria M să explice nașterea universului nostru în forma pe care o cunoaștem noi. Prin urmare, noi ne situăm pe o astfel de membrană care plutește, alături de alte universuri-membrană, sau lumi paralele, un multivers în acest spațiu misterios și infinit”.

          „Rahat pe băț”, concluzionă în mod grosolan Roger Ferguson. „O tâmpenie mai mare nici că puteau exprima și savanții ăștia. Ar fi trebuit să se facă poeți. Asta nu e știință, este SF.”

          „O clipă…”, tresări William. „Fantastic…! Extraordinar…!”

          Discuția se opri pe moment, fiecare așteptând ca acesta să continue.

          „Am avut o viziune…”

          „Ce-ai Higgs, te-ai scrântit și tu?”, făcu Roger amuzat. „Mai întâi descurcă-te cu asta: damă la F7”.

          „Tomas, ce părere ai dacă ți-aș spune că oamenii de știință se înșală?”, ignoră bărbatul atât mutarea cât și replica celuilalt. „Deși pe alocuri au fost aproape de adevăr, au greșit.”

          „Dar au calculat matematic…”, se opuse cel întrebat.

          „Matematic îți calculez și eu, dar termenii ecuației sunt alții. Uită de stringuri, de membrane, sau cel puțin în forma expusă de ei. Uită și de singularitate. Mda, au fost pe-aproape…”

          William Higgs bolborosi extaziat câteva formule fizice sau matematice, greu de înțeles ce anume, atrăgând atenția tuturor, inclusiv a supraveghetorului.

          „William, tânărul Johnson se uită cam fix la tine”, îl atenționă femeia.

          „Dă-l încolo, Elise! Puțină atenție, vă rog! Aș vrea să vă împărtășesc ce mi s-a revelat ascultându-l pe Tomas. Și vă mai rog să vă imaginați exact ce am să vă descriu…”

          „Nu vrei să muți înainte?”, se arătă Roger mai interesat de partida lor.

          După ce își anunță mutarea cu damă la E7, amenințând astfel să captureze piesa albă  sinonimă, William Higgs începu:

          „Imaginați-vă un spațiu adimensional și atemporal, fără legi fizice, doar un vid rece și întunecat. În acest vid plutesc, cu o ușoară unduire ca pe o apă lină, niște… panglici, le-aș denumi eu. Atenție! Nu universuri, nu dimensiuni, ci doar niște benzi de energie pură, luminoase, infinite ca lungime și ca forță, dar stabile. Numărul acestor panglici nu este esențial deocamdată, pot fi unsprezece, la o adică. Ideea e că ele sunt dispuse paralel, ordonat, ca un grătar care feliază spații egale, sau nu, în acel nimic care nu absoarbe lumina, radiațiile electromagnetice sau de altă natură. Și la un moment dat, în această armonie deplină, fie într-una din panglici, fie în masa întunecată, se produce o perturbare. Una care determină ca o ușoară unduire să ia forma unui val. E suficient într-o singură panglică… Consecința?

          „Se atinge de vecina ei”, dovedi Tomas că înțelesese imaginea creată.

          „Corect. Și într-un singur punct. Acel punct în nimicul existent! Forța uriașă degajată de imensa energie din panglici provoacă o scânteie în întuneric, ca atunci când atingi două cabluri neizolate și băgate la curent. Big Bang-ul. Care este consecința imediată? Cele două câmpuri antagonice încep o luptă de anihilare reciprocă, căutând în egală măsură să restabilească echilibrul. Războiul se duce ca într-o partidă de șah unde piesele sunt nou-născutele legi fizice. Totul guvernat de timp, ivit și el aproape instantaneu. Dar cineva pare să câștige partida: un strop de energie pură rămas în masa spațiului de materie întunecată, creând universul material și cunoscut nouă azi. Univers în expansiune ca urmare a exploziei și în care continuă lupta violentă dintre materie și antimaterie. Nici lumina nu se simte confortabil în această masă întunecată care constituie 73% din totalul de masă-energie al universului nou-creat, nici întunericului nu îi convin aceste miliarde de miliarde de miliarde de stele care i-au invadat vidul. Stelele explodează, fac implozie, caută tot felul de forme energetice de existență. Materia întunecată împinge galaxiile între ele, le consumă din interior cu ajutorul găurilor negre. Însă avem un alt aspect interesant…”

          Ceilalți ascultau fascinați, necutezând să îl întrerupă pe bărbat.

          „Unda de șoc… O altă consecință a Big Bang-ului nostru este aceea că va împinge cele două panglici înspre cele alăturate lor, dacă acestea există. Asta va determina noi explozii în spațiile de vid dintre ele, însă nu înseamnă neapărat că se vor crea alte universuri. Poate că în Big Bang-ul alăturat nouă în stânga, antimateria a reușit să învingă și nu s-a format nimic. Poate că în dreapta, protonul a rămas instabil, caz în care atomii se dizolvă, iar ADN-ul nu se poate forma și astfel va fi un univers lipsit de viață inteligentă. Și tot așa, în funcție de anumiți factori și de particulele care supraviețuiesc în conflictele respective, universurile pot arăta cu totul diferit de al nostru. Sau identic. Sau deloc. Poate că noi suntem singura anomalie care s-a creat într-o multitudine de Big Bang-uri dinaintea existenței noastre. Concluzia ar fi că nu putem vorbi despre multivers până ce nu aflăm numărul aproximativ de panglici și să calculăm niște probabilități matematice. Dar și în acest caz, universurile nu pot relaționa între ele din pricina barierelor de energie-lumină prin care nu pot trece. Logic ar fi ca pe măsură ce se apropie de ele, galaxiile să fie absorbite conform procesului reversibil din ecuația lui Einstein, redevenind energie pură. Cu atât mai mult nu putem vorbi despre lumi paralele în care mai există un alt Eu. Acestea rămân scenarii SF și cred că aici a și fost greșeala savanților care s-au lansat în tot felul de speculații frenetice, căutând cu tot dinadinsul niște formule fizice sau matematice. La urma urmei, momentele zero ale exploziilor-lanț se produc la miliarde de ani-lumină distanță, deci nu poate exista un paralelism temporal așa cum și l-a imaginat Elise”.

          „Pardon?”, tresări femeia.

          „Genial…”, se entuziasmă Tomas Boyd. „Îmi vin în minte tot soiul de întrebări la care cercetătorii nu sunt încă edificați și realizez că, din această perspectivă, am toate răspunsurile… Găsesc până și noțiunea de Dumnezeu. Un Dumnezeu care, de fapt, nu există pentru că nu îl poți asimila cu Big Bang-ul care a stricat armonia spațiului. În schimb da, așa cum există lumină și întuneric, materie și antimaterie, bine și rău, toate se desfășoară într-un conflict permanent pentru supremație. Ca și viața. O luptă care nu va înceta până ce nu se va restabili ordinea anterioară. Oare există un sfârșit…?”

          „Trebuie să existe”, îi dădu replica William cu convingere. „S-a pus problema dacă universul se va sfârși într-o implozie urmată de o altă explozie imediată. Atingerile cu panglicile vecine vor determina o undă de șoc în universul nostru. Ca rezultantă, spațiul se va restrânge prin barierele sale, mai întâi cu violență, apoi lent până la momentul zero. Între timp, materia se va fi asimilat, stelele se vor fi stins, întunericul fiind iarăși stăpân în vidul dinaintea următoarei explozii. Deci nu va exista o implozie propriu-zisă, ci doar un nou Big Bang, un nou început care poate fi total diferit față de precedentul. Și asta numai în situația în care universul nostru nu e mărginit de ultima panglică. Sau la fel de bine, panglicile pot fi dispuse într-un cerc închis, precum cepurile unui butoi, și avem un continuu de Big Bang-uri în lanț”.

          „Nu credeam că o să spun asta, dar trebuie să te cam felicit pentru prezentare, William Higgs”, mărturisi Roger Ferguson, ceea ce era cu adevărat inedit. „Partida asta însă tot o s-o pierzi. Pion la G5 și șah”.

          William se văzu nevoit să se apere, luând pe diagonală pionul negru cu dama.

          „Acum mai trebuie să așezi totul într-o formulă matematică simplă și elegantă, vorba lui Stephen Hawking, și ai deja o teorie”, îl lăudă și Tomas. „Ce nume ai putea găsi?”.

          „Ex nihilo nihil”.

          Conversația generală înmărmuri preț de câteva secunde. Cel pe care îl considerau mut, surd și pierdut într-o lume a lui, George Coleman, dovedea cu replica aruncată din senin că era mai receptiv decât credeau. Sau poate că, în sfârșit, găsise un subiect interesant care să îi capteze atenția și să îl determine să intervină.

          „Mon Dieu…!”, reacționă prima Elise.

          „Ești un geniu, George”, se avântă William. „Dacă aș putea, te-aș pupa. Așa este, nimicul nu poate crea decât nimic, nicidecum un punct de energie fantastică. Am s-o denumesc… Teoria Nimicului”.

          „Da, nu sună rău”, se arătă de acord Boyd. „Toți savanții caută teoria tuturor lucrurilor existente în univers, iar tu vii acum cu teoria nimicului. Amuzant…”

          „Mai trebuie să o și demonstrez matematic, Tom. Și asta începând de la premisa că universul este finit pe axa celor două momente zero ale exploziilor. Ah, dacă aș avea posibilitatea… O tablă, o cretă…”, se agită William Higgs.

          „Psst, taisez-vous, le directeur!” îi avertiză Elise.

          Într-adevăr, în acel moment își făcu apariția în salon directorul Alfred Sunderland însoțit de o suită de persoane din administrația clinicii. Șeful secției, psihiatrul Kurt Wayne, îl urma îndeaproape. Zvonuri alarmante circulau de o vreme printre angajați că urmau să se facă restructurări din cauza unor reinvestiții majore în clinică, dar nimeni nu aflase despre ce era vorba. Inspecția inopinată nu părea să fie de bun augur.

          Asistentul supraveghetor Johnson aproape că sări din scaunul său:

          — Bună ziua, domnule director! salută intimidat.

          Directorul trecu pe lângă el fără să răspundă la salut, în schimb li se adresă persoanelor îmbrăcate în costum și cu halate albe pe umeri:

          — Aceasta este secția de schizofrenici catatonici. Spre deosebire de cei activi pe care i-ați văzut la parter, aceștia se află în așa-zisa stare de stupoare catatonică. Și sunt mult mai puțini, râse el. Aici lucrurile vor fi mai simple…

          Kurt Wayne luă imediat poziție, vădit afectat de o informație încă necunoscută pentru restul personalului medical al secției:

          — Dar, domnule director, vă rog să țineți cont că întreținerea pacienților mei nu este la fel de costisitoare. În plus, aceștia au fost înainte de declanșarea simptomului persoane cu o inteligență aparte, în care eu îmi pun speranța unei reveniri cu noul tratament pe care îl administrez.  

          Alfred Sunderland se apropie încet de masa centrală unde stăteau doi bărbați față în față, în poziții rigide, cu chipurile lipsite de expresie și privirile în gol. Între ei ședea o tablă de șah fără piese, creând imaginea ilară că ar fi purtat o partidă.

          — De exemplu, pacientul Roger Ferguson, insistă psihiatrul aranjând pălăria ce îi căzuse pe frunte bărbatului. Fratele acestuia ne-a spus că în ciuda bolii manifestate de timpuriu, era un jucător de geniu la șah. Am adus această tablă în salon ca obiect ajutător în terapia ce o experimentez cu pacientul.

          — Era, Wayne, era jucător. Acum nu poate mișca nici piesele, tu speri că mai poate juca șah? și pocni din degete în fața bolnavului. Vezi? Nicio reacție…

          Directorul trecu apoi prin fața bătrânei care stătea la masă între cei doi bărbați. Coafura părului său argintiu, îmbrăcămintea de calitate, trădau că era bine îngrijită. Medicul ei o prezentă cu același ton înfocat:

          — Pacienta Elise Brooks. Familia ei este un sponsor important al clinicii noastre. A publicat în tinerețe un tratat despre evoluția creștinismului în raport cu celelalte culte religioase…

          — Acum poate că mai stă de vorbă doar cu Dumnezeu, îl întrerupse directorul cu voce joasă, aplecându-se în față și căutând în zadar un contact vizual cu bolnava.

          — William Higgs, se făcu psihiatrul că nu aude ironia șefului său, în speranța că îl va sensibiliza cu prezentarea pacienților. Deși nu are studii de specialitate, este autorul unei culegeri de matematică predată în școli ca material complementar la programa de învățământ.

          Asistentul Johnson interveni în mod salutar, căutând să îl sprijine pe medicul secției:

          — Să știți că azi am sesizat o tresărire puternică a pacientului, și-a schimbat poziția mâinilor singur și chiar am avut perfecta senzație că mă privea în ochi.

          — Tinere, îl apostrofă ușor nervos directorul, acestea sunt simple reacții musculare. Poziția rigidă în care stau ore în șir tensionează uneori mușchii și se iscă astfel de schimbări involuntare. Nicidecum nu apar de la vreo stare emoțională. Wayne, de cât timp le aplici noul tratament? se întoarse el spre psihiatru.

          — De trei ani, domnule.

          — Și care este cel mai vechi pacient de aici?

          — Acesta, domnule Sunderland, și îl arătă pe Tomas Boyd.

          Directorul se apropie de bolnavul care stătea în scaunul cu rotile, îndreptat cu fața spre ecranul televizorului și cu spatele la ceilalți trei. Privirea sa era ațintită într-un punct mort, în tavan.

          — Și ce progrese a făcut până acum bolnavul? se interesă șeful clinicii trecând încet palma prin fața ochilor pacientului, sus-jos, după care îl ciupi ușor de mâna crispată pe care și-o ținea pe piept.

          După un moment de tăcere, Kurt Wayne recunoscu:

          — Deocamdată nimic notabil, domnule.

          — Vedeți? se adresă Alfred Sunderland echipei care îl însoțea. Nu reacționează la niciun stimul extern. Stupoarea catatonică presupune că bolnavii se află într-o stare letargică, rupți de realitate, practic inconștienți la ce se petrece în jurul lor. Într-adevăr, întreținerea lor nu necesită un personal mărit și nici o medicamentație scumpă. Așa că pentru familii nu va fi chiar atât de greu… Și ultimul, Wayne? Măcar fă prezentările până la sfârșit, zâmbi el superior.

          Psihiatrul se îndreptă abătut spre George Coleman, rotindu-l cu scaunul de la geam spre asistență și oferind astfel imaginea unui bărbat îngrijorător de slab, cu tâmple albe, chip apatic, care își ținea palmele contorsionate în poală.

          — Pacientul George Coleman este un caz mai special, autist schizofrenic. În ciuda incapacității sale de a relaționa cu cei din jur, a fost profesor-cercetător în cadrul institutului de studii istorice și lingvistice, a scris numeroase lucrări științifice recunoscute pe plan mondial. Se pare că efortul său considerabil în lupta cu fantasmele bolii a determinat pierderea treptată a calităților motrice, sfârșind în starea catatonică de acum. Din nefericire, domnule director, pacientul nu are familie, deci nu am avea unde să-l trimitem.

          Alfred Sunderland tăcu preț de câteva secunde, ducând gânditor mâinile la spate. Aruncă o privire spre investitori, după care se întoarse către medicul psihiatru, adresându-i-se pe un ton confidențial:

          — Încerc să te înțeleg, Wayne, dar nu prea sunt soluții. Consiliul de administrație a obținut contractul cu Departamentul Justiției pentru a înființa o secție de bolnavi psihici condamnați în instanțe. Cei cinci pacienți ai tăi ocupă un spațiu mult prea mare aici. Vom muta bolnavii de la parter în secția de cronici și toată aripa asta se va amenaja cu celule individuale pentru noii veniți. Te rog să contactezi familiile pacienților tăi și să faci aranjamentele de externare. Cât despre Coleman, o să vedem ce putem face…

          Zicând acestea, directorul plecă grăbit, fără să mai salute, urmat de reprezentanții investitorilor. În urma lui, psihiatrul Kurt Wayne își privea posomorât pacienții de care se atașase afectiv.

          „Vous avez entendu, Tom? O să mergem acasă. Să mai crezi că visele nu sunt reale…”, făcu Elise ca o șoaptă.

          „Ha – izbucni Roger – tură la H5! Șah mat, amice. Nu ești bun de nimic, William Higgs!”

     

          

Antoaneta Antonov

Antoaneta Antonov

Nu, nu trebuie să mă salutați cu „Privet”. Eu mi-s ardeleancă de la Maramu', deci: Servus! Am terminat Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeş-Bolyai, cu specializarea în Etnologie, pentru că-mi place să cutreier munții și dealurile din România în căutare de personaje desprinse din mitologia noastră și întâlnite, de obicei, la foc de tabără. Prima regulă: ascunde reportofonul că intimidează bătrânii și nu mai aflăm povestea strigoiului care bântuie prin sat, a pricoliciului care urlă la lună, a Zăncii care își toarce fuiorul cântând pe prispa casei, a Pastorului Băilor care se plimbă prin galerii și mulți alții. Mai am un Master în Arheologie făcut tot la Babeş pentru că voiam să fiu procuror criminalist, dar am realizat că-mi plac mai mult morții din necropole decât Știrile de la ora 17. Susțin dreptul animalelor sălbatice de a juca un rol important în poveștile mele. Fără Lupii din „Atemporal” n-aș fi debutat în iunie 2015 în paginile virtuale ale revistei „Nautilus”. Psihoza din „Anure” n-ar fi fost posibilă fără broaștele râioase din Nr. 94, Noiembrie 2015, tot în „Nautilus”. Isabel nu-l mai săruta pe Arrow dacă acesta nu speria linxul în numărul 2 din vara lui 2015 în revista „Fantastica”. Iar Carmen Maxim n-ar fi mers în Borșa-Maramureș să strângă un corpus de texte despre dragoni dacă nu găsea ascuns și un balaur neaoș ce-și făcea veacul într-o mină auriferă. Uneori scriu și manifeste literare contra tăierii abuzive a pădurilor, ca în „Scurtă poveste de iarnă” din nr. 95/Decembrie 2015 - „Nautilus”. Alteori mă învârt printre drakaine, vampiri, zei mitologici, schizofrenici, teorii abstracte și tehnologie futuristă. Dar nu vă mai spun cum și pe unde am publicat, vă las pe voi să descoperiți cine este Antoaneta Antonov.

More Posts