După un prim film nu tocmai reușit, Thor revine cu tupeu pe marile ecrane într-o peliculă secundă cu nimic mai inspirată decât precedenta. Nu mă înțelegeți greșit, având un buget solid și actori de primă mână, Thor nu este deloc un eșec, ba dimpotrivă, poate fi considerat fără drept de apel un succes. Însă un succes industrial, nicidecum cinematografic, căci cel din urmă termen ar implica și existența artei. Iar în Thor 2 – între ciocanul galactic și centura fotonică, singură artă prezentă este sub forma efectelor speciale (în mare parte reușite, trebuie să recunosc), demne de alte timpuri, întâmplări și subiecte. Și că tot am amintit de acest aspect, nu pot ignora incongruența vădită între mitologic și științifico-fantastic, între știință și pseudoștiință, legendă și avans tehnologic. Dacă v-ați plictisit de elfii care nu-s altceva decât niște elfi și de ciocanele care nu sunt altceva decât simple ciocane, în Thor 2 veți puteți vedea ciocane călătorind prin hiper-spațiu și admira în toată splendoarea lor armate de elfi androizați și înarmați până în dinți cu bastoane simandicoase (dar destul de interesante), având umilul scop – împărtășit de oricare alt antierou – de-a distruge. Iar dacă unii dintre acești antieroii vor să-l omoare pe protagonist, să distrugă lumea ori pur și simplu să dărâme ordinea, elfii noștri dragi sunt ceva mai ambițioși: ei doresc să facă praf și pulbere tot universul, ca mai apoi să domnească din afara lui (sic!) în pace și întuneric și armonie. Numai că tot în pace și armonie vrea și Thor și-a sa șleahtă de zei spațiali să domnească, numai că lui Thor și ciocanului său magic nu i-ar strica nici lumina. Iar din aceste profunde și ireconciliabile năzuințe se naște și conflictul. La fel de naivă, intriga se bazează pe o situație demult patentată și mult prea des uzitată: în prolog, cu mulți ani în urmă, pe când haosul tindea să acapareze lumea, forțele binelui s-au luat la trântă cu forțele răului. Forțele binele au ieșit, desigur, învingătoare, altfel nu vă mai scriam eu acest articol din cea mai bună dintre lumile posibile, însă răul n-a fost biruit definitiv. În timpul care s-a scurs între prolog și intrigă și-a lins rănile, și-a cârpit brăcinarii și s-a urcat pe baricadă, de data aceasta mai puternic, înverșunat și răzbunător ca niciodată (a se înțelege mai, mai și mai ca data trecută, pentru că, desigur, astfel de filme au în genere și o continuare, în care forțele răului vor fi iarăși, surpriză totală, și mai puternice, înverșunate și răzbunătoare ca niciodată [a se înțelege mai, mai și mai ca data trecută - cred că ați înțeles ideea și nu mai are rost să deschid și acolade]) și s-a trezit amenințând din nou ordinea instaurată. Și uite așa se evită conturarea unei intrigi în adevăratul sens al cuvântului, recurgându-se la un tertip ieftin. Dacă stați puțin să cugetați, o să observați că acest fel de intrigă se regăsește într-un număr impresionant de filme. Și am să vă dau doar câteva exemple: Transformers (ăia răi, după ce au fost inițial căsăpiți, revin în forță), Man of Steel (după ce kriptonicii ăia trei au fost întemnițați, un eveniment neașteptat i-a eliberat, iar acum vor să-și verse năduful pe tânărul Superman), unele dintre Star Wars și așa mai departe. Toate au același numitor comun: intriga slăbuță. Pentru că această metodă total lipsită de originalitate și profesionalism, dar care pare să prindă la publicul ahtiat după bătăi și efecte speciale, are, în fond, menirea să ascundă adevărata tramă, de multe ori ilară, firavă sau de-a dreptul stupidă (Thor reușește performanța de-a le bifa pe toate trei), tramă care ar trebui să răspundă la întrebarea „Când și în ce fel a luat naștere conflictul inițial dintre forțele binelui și cele ale răului?. Adică de ce vor să se omoare?” Iar în Thor v-am spus deja care este acest conflict stupid, firav și ilar: elfii vor întuneric, zeii lumină. Adică, că tot suntem în România (vorba vine, eu am evadat), acest lucru s-ar traduce astfel: unii vor să stingă lumina în camera de cămin, ceilalți să o lase aprinsă. Și neputând să o lase pe jumătate aprinsă și pe jumătate stinsă, sar la bătaie. Cu ciocane, protoni, ciomege și energii violete. Dar până la urmă se poate trece peste acest lucru (Man of Steel a făcut o treabă destul de bună, deși acolo trioul kriptonic nu dorea pur și simplu întuneric și nici ceilalți pur și simplu lumină), însă, din păcate, Thor 2 reușește să cadă într-o prăpastie a penibilului în momentul în care se apucă să ne povestească despre efectul devastator al alinierii nu-știu-căror planete. Nu doar că-i pseudoștiință, ne-am cam obișnuit cu ea, dar este pseudoștință perimată. Am intrat deja în centura fotonică, a venit și apocalipsa maiașă, s-au aliniat planetele cu nici doi ani în urmă. Dacă se alinează așa des, parcă își pierde hazul, așa cum s-a întâmplat și cu pastorul acela care tot amâna apocalipsa din 6 în 6 luni.

                 N-am să mai aduc în discuție jocul actorilor, costumele, dialogul și alte aspecte menționate în mod normal într-un astfel de articol pentru că nu cred că are rost. Singurul lucru care mi-a plăcut a fost întorsătura de situația din final, un cârlig destul de bine ancorat încât să-ți stârnească o serie de întrebări la care să-ți dorești răspunsul, deși mă îndoiesc că vor mai fi în discuție într-o eventuală parte a 3-a.

                 În concluzie, dacă vreți ca filmul să vă placă, lăsați-vă creierul acasă!

                

                 

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website