GSF82 banner-650

          Cred că a sosit timpul să recunoaștem că împăratul e gol, iar filmele cu super-eroi sunt (cum să spun ca să nu jignesc pe nimeni?)… stupide. Ok, ok, știu, în felul ăsta putem să spunem și că basmele sunt stupide. Dar să ne concentrăm puțin doar pe filmele cu super-eroi, care, să fim serioși, nu aduc  prea multe din punct de vedere artistic și au devenit lipsite de suspans în momentul în care ne-am dat seama că protagoniștii nu au cum să moară câtă vreme trebuie să apară în următoarele douăzeci de filme ce urmează a fi lansate în următorul deceniu.

          Și totuși, Thor: Ragnarok este aproape o capodoperă și, în mod ironic, calitatea sa este dată tocmai de mediul toxic în care a luat naștere.

thorrRs          Pentru Disney, Thor devenise un măr stricat. Primul său film de sine stătător, cel din 2011, a fost turnat într-un stil atât de bizar (și în același timp plictisitor de convențional) încât toată lumea s-a întrebat ce a fost în mintea regizorului. Doi ani mai târziu, Thor: The Dark World, cu un regizor nou, a reușit să adoarmă milioane de spectatori cu ajutorul unor personaje negative de o bidimensionalitate înduioșătoare. Totuși, Thor, ca personaj, e prea important pentru filmele Avengers. Prin urmare, cei de la Disney nu au putut să îl omoare.

          Așa că, pentru Thor: Ragnarok au ales cea mai bună soluție posibilă. Au angajat un regizor talentat, pe Taika Waititi, și, spre surprinderea tuturor, i-au acordat suficientă libertate creativă cât să își impună propria viziune.

          Rezultatul: cel de-al treilea film Thor este una dintre cele mai bune comedii științifico-fantastice pe care le-am văzut vreodată.

          În ciuda bugetului și vedetelor pe care le are, Thor: Ragnarok este aproape o peliculă experimentală cu două fire narative interconectate. Pe deoparte, avem povestea clișeu, impusă probabil de Marvel: Hela (Cate Blanchett), sora lui Thor (Chris Hemsworth) și a lui Loki (Tom Hiddleston) preia puterea în Asgard cu ajutorul personajului oportunist interpretat de Karl Urban și… bla, bla, bla, știm cu toții ce urmează să se întâmple. Pe de altă parte, avem adevărata poveste a filmului: Thor și Loki ajung pe o planetă care poate fi considerată groapa de gunoi a Universului. Jeff Goldblum este despotul planetei (nu îmi amintesc numele personajului pe care îl interpretează, dar nici nu contează, deoarece Jeff Goldblum este un personaj în sine). În vreme ce Loki încearcă să se pună bine cu Goldblum, Thor este obligat să devină gladiator și să lupte împotriva lui Hulk (Mark Ruffalo), care a ajuns pe aceeași planetă/groapă de gunoi după evenimentele din al doilea The Avengers. Iar Tessa Thompson (din Westworld) interpretează o walkirie care bea prea mult în încercarea de-a-și uita trecutul.

          Faptul că Taika Waititi a avut mână liberă se vede în coeziunea acestui film. Umorul nu este îndesat în poveste la ordinul unor manageri, ci este bizar și inteligent și funcționează foarte bine. În același timp, Thor: Ragnarok stă excelent și din punct de vedere vizual, iar flashback-ul slow-motion cu walkiriile atacând-o pe Hera este una dintre cele mai frumoase secvențe pe care le-am văzut vreodată într-un film cu super-eroi. Și să nu uităm muzica lui Mark Mothersbaugh care priofită din plin de faptul că sintetizatorul este din nou la modă. Mai ales că Thor: Ragnarok este, în mod evident, un omagiu adus filmelor din anii ’80, iar primul exemplu la care mă gândesc este Flash Gordon. Totodată, Thor: Ragnarok este pentru universul Marvel ce a fost The Voyage Home (un alt film din  anii ’80) pentru universul Star Trek, o comedie revigorantă într-o lume fictivă serioasă… sau, mă rog, ce se dorește a fi luată în serios.

          Desigur, dacă vorbim de universul Marvel, Guardians of the Galaxy 1 și 2 au fost deschizătoarele de drum în ceea ce privește adaptările amuzante ale benzilor desenate, iar succesul lor a influențat enorm cel de-al treilea Thor. Însă umorul din Thor: Ragnarok mi se pare net superior celui din Guardians of the Galaxy.

          De altfel, Thor: Ragnarok face parte dintr-o altă ligă: cea a filmelor care au luat naștere ca urmare a uzurii conceptului de super-erou. Totul a început cu Deadpool, care a demonstrat că parodierea acestui gen și violența necenzurată pot avea succes. Iar efectul Deadpool a permis atât apariția lui Logan, un film în care violența extremă are un scop precis în desfășurarea povești, cât și apariția acestui nou Thor, un film care duce umorul și autoironia la un nou nivel.

          Întâmplător sau nu, Ragnarok înseamnă în mitologia nordică „amurgul zeilor“. Iar Thor: Ragnarok ar putea prevesti chiar asta, amurgul unei ere cinematografice, una în care an de an, din primăvară până la începutul toamnei am fost îndopați cu filme despre super-eroi mai mult sau mai puțini interesanți. Slavă domnului că noua franciză Star Wars este abia la început și poate să preia ștafeta. Ani buni de acum încolo vom avea parte de săbii laser până ne vor sângera ochii de la atâta lumină.

 

Ionuț Văcaru

Ionuț Văcaru

Fost jurnalist economic la Antena 3, TVR și Digi 24. Am debutat ca scriitor amator de literatură SF în revista Nautilus și am scris recenzii de film atât pentru Nautilus cât și pentru Revista de Suspans. Actualmente încerc să supraviețuiesc în Berlin, un oraș frumos, dar al naibii de scump.

More Posts