GSF54 banner01-650

          Am aşteptat toată vara reîntoarcerea pelerinului Balthazar. Se zvonise că în peregrinările lui ar fi reuşit să ia legătura cu lumea morţilor. Domnişoara Elvira a fost de părere că Balthazar ne va aduce o mulţime de mesaje importante. Vestea sosirii lui s-a împrăştiat în orăşel îndată ce Rudolf, dirigintele poştei, a primit o telegramă din Londra. Gângav din naştere, el ne-a făcut să credem la început că ar fi vorba de venirea lui Messia. Nu ne-ar fi mirat un asemenea eveniment pentru că doctoral Spiridon se lăudase că va face primul transplant de creier din lume.

          Noi, cavalerii tomnatici de la Clubul Mâncăcioşilor, ne-am arătat foarte mândri că un membru de vază al clubului va înscrie în cartea de onoare a orăşelului o reuşită de asemenea proporţii. Ne-am lăudat peste tot. Am turnat o grămadă de baliverne oricui era dispus să ne asculte. L-am întrecut astfel pe Gaspar, măturătorul. Derbedeul avea darul de a minţi extrem de convingător. El a povestit mai multora că doctorul Spiridon tranşa cadavre într-un cavou părăsit din cimitirul municipal. Zicea că le crăpa craniul cu o daltă foarte bine ascuţită şi că apoi le tăia creierul felii, felii.

          Aflându-ne într-o seară invitaţi la poetesa Carmen, părintele Elefterie ne-a avertizat în fel şi chip. Ne-a spus că transplantul de creier ar putea fi un afront adus lucrării Domnului şi că mânia cerească ar putea pogorî asupra noastră cât de curând posibil. L-am ascultat cu convingere dar nu l-am contrazis de teamă să nu tulburăm plăcuta serată literară. Caloriferele erau fierbinţi. Magnetofonul cânta în surdină. Carmen ne învăluia cu o privire tandră. E drept, poemele ei nu aveau darul de a ne înflăcăra. În schimb, poetesa era o amfitrioană plină de graţie şi de farmec. Avea un glas cristalin şi melodios. Faţa-i catifelată se deschidea clipă de clipă într-un zâmbet cuceritor. Eram serviţi cu lichior de ananas si cu ciocolată fierbinte. Se aprindeau lumânări. Papucii din blană de iepure sorbeau zgomotul paşilor noştri. Carmen îşi calcula gesturile. Ni se adresa în şoaptă. Ghiceam în toate o anume recunoştinţă.

          Cu un an în urmă poetesa divorţase. Fostul ei soţ, farmacistul Iamandi, se hotărâse să intre în politică. Îmbrăţişase cu febrilitate doctrina socialistă. Cum poetesa cocheta cu liberalii, între cei doi s-au iscat dispute aprinse. Procesul de divorţ a însufleţit întreg orăşelul. În acele zile, gazeta noastră locală, „Tribuna poporului”, s-a vândut foarte bine. Ea a găzduit pamfletele şi scrisorile deschise ale celor două tabere. Farmacistul Iamandi nu ne-a iertat niciodată că ţinusem partea poetesei Carmen. Nu ne interesau câtuşi de puţin culisele politicii, dar am găsit de cuviinţă să sprijinim o persoană atât de delicată precum era poetesa Carmen. După ce s-a dat verdictul, farmacistul Iamandi a încercat să-i determine pe unii consilieri municipali să ceară închiderea clubului nostru. Cum unul dintre ei se trata pe ascuns cu morfină, farmacistul era cât pe-aci să reuşească. Bietul om îi plângea pe la uşă. Îl suna la telefon în puterea nopţii. Îi cerşea fiola salvatoare plângând în hohote. Spre norocul nostru, a fost zdrobit de o grindă de oţel prăbuşită de pe schelăria noului sediu al băncii comerciale.

          Reîntoarcerea pelerinului ne-a electrizat însă şi am lăsat baltă micile noastre probleme provinciale. Ne-am hotărât să-l întâmpinăm aşa cum se cuvine. Vivaldi, tambur-majorul fanfarei municipale, ne-a promis că ne va sta la dispoziţie. Zibin, comerciantul, ne-a vândut un sfert de tonă de artificii. Pierre, bucătarul clubului nostru, a pregătit un ospăţ regesc. Ne-am certat la cuţite cu el. Nu ne-a lăsat cu nici un chip să pătrundem în bucătărie să-i aflăm secretele. A pus un ucenic plin de coşuri să păzească uşa înarmat cu un linguroi de aluminiu. La rugăminţile noastre, poetesa Carmen a scris un emoţionant discurs de bun venit. Grupa de pompieri voluntari din orăşel şi-a împodobit maşinile cu ghirlande de trandafiri. Tulumbele au fost vopsite în toate culorile curcubeului. Angelica-de-metal, proprietăreasa Patului de argint, a angajat fete noi, şcolite la Paris. Maxim, profesorul de muzică, i-a dedicat pelerinului o simfonie la care lucra de ani de zile. Domnişoara Elvira i-a brodat o pernă. Klaps, antrenorul de la bazinul municipal de înot, a inventat un nou stil pe care l-a numit Baltazar. Ofelia, sora şefă de la sanatoriul Carol al II-lea, a compus o scenetă despre viaţa pelerinului pe care urmau s-o joace chiar bolnavii.

          În tot acest timp, Terente, primarul, se dădea de ceasul morţii. Nu ne înghiţisem niciodată. În campania electorală îl criticasem în Tribuna poporului cu multă asprime. Acum părea să cocheteze cu ecologiştii şi întreţinea relaţii strânse cu avocatul Luigi. Acesta ar fi dat şi luna de pe cer numai să vadă închis clubul nostru. Cu un an în urmă, când încă se mai număra printre membrii noştri, ne-a făcut de ruşine la concursul de vară al mâncăcioșilor. E de-a dreptul curios cum de nu ne-am dat seama de la bun început că-i un trişor şi un pezevenghi. În timpul întrecerii, avocatul Luigi a băgat în sân un ditamai claponul. Spera astfel să obţină un punctaj maxim care să-i netezească drumul către fotoliul de preşedinte al clubului.

          Acum, aflând de pregătirile noastre, avocatul ne-a şicanat în toate felurile. A încercat să ne fure artificiile. A spart cauciucurile maşinii de stins incendii. A trimis nişte scrisori obscene poetesei Carmen încercând să imite semnătura doctorului Spiridon. L-a căutat la telefon pe Balthazar vrând să-l determine să-şi amâne apropiata vizită.

          Pelerinul trecea prin orăşelul nostru aproape în fiecare an. Hălăduia pe întregul mapamond. Avea relaţii misterioase cu diverşi conducători spirituali, cu politicienii momentului, cu răzvrătiţii sfârşitului de secol. Unii îl bănuiau că practică magia neagră. Alţii, dimpotrivă, susţineau că Balthazar s-ar ocupa de magia albă. Existau şi opinii potrivit cărora pelerinul şi-ar fi vândut sufletul Diavolului şi că acum făcea pe cărăuşul între Iad şi Pământ. Oricum ar fi fost, Balthazar avea asupra noastră o influenţă covârşitoare. Ne îndeplinea dorinţele cele mai năstruşnice. Ne povestea lucruri nemaiauzite. Ne desluşea secretele mai-marilor zilei. Prin el vedeam lumea cu alţi ochi.

          Cum pregătirile pentru întâmpinarea lui necesitau sume importante de bani, domnul Lubomir, directorul Băncii Comerciale, ne-a oferit un împrumut nesperat. Avea el un interes. Ar fi vrut ca Balthazar să-l ajute să obţină o linie de credit de la un consorţiu bancar britanic despre care citise într-o gazetă. Intenţia lui a fost criticată adeseori de partida socialistă care nu vedea cu ochi buni această întreprindere.

          Bineînţeles că am turnat şi noi gaz peste foc. în sfârşit, sosirea pelerinului a fost precedată de o mulţime de zvonuri care ne-au pus pe jăratic. Se povestea că mii de gândaci giganţi invadaseră plajele braziliene şi că înfulecaseră peste o mie de turişti americani. Că o sută de femei au manifestat în pielea goală în Piaţa Universităţii în semn de protest faţă de intenţia guvernului de a interzice avortul. Că un cefalopod fugit din laboratoarele armatei teroriza Londra. Că beduinii devastaseră coastele Africii de Nord şi că se pregăteau pentru un război nimicitor în Europa. Că la Moscova se născuse un copil cu trei capete care vorbeau câte zece limbi fiecare şi care afirmau că ar fi ba Napoleon, ba Einstein, ba Enrico Fermi. Că în apropiere de Paris un tren se ciocnise de copia lui identică din cauza unor deviaţii ale câmpului gravitaţional. Că savanţii americani descoperiseră că ceea ce noi consideram a fi superba şi mizerabila realitate nu era altceva decât realitate virtuală şi că întreg Universul părea să fie un computer gigantic. Că, în mod firesc, inteligenţa artificială urmează celei umane şi că în următoarea sută de ani o să ne rupem gâtul. Că revoluţiile fuseseră puse la cale de conspiratori planetari care vesteau naşterea unei alte rase de oameni, fără de stomac. Că apa ar fi fost o fiinţă cosmică şi că în curând avea să ne înghită o dată şi pentru totdeauna. Că la cele mai înalte nivele se purtau la nebunie petrecerile în pielea goală şi că, în curând, aveam să primim de la biroul evidenţei populaţiei numere de ordine care aveau să înlocuiască numele şi prenumele din buletin. O grămadă de baliverne!

          La gară s-a adunat întreg orăşelul în ziua cu pricina. Se înghesuiau cu toţii pe peron să-l întâmpine pe Balthazar. Primarul Terente venise însoţit de o întreagă suită. Era şi farmacistul Iamandi, îmbrăcat într-un costum cadrilat, proaspăt scos de la naftalină. Era şi regizorul Borisov, bărbos, neîngrijit, fumând pipă şi scuipând la tot pasul o flegmă gălbuie. Avocatul Luigi se iţise şi el. Purta pantofi de lac şi ţinea sub braţ o servietă burduşită cu documente. ÎI seconda antrenorul Klaps de la bazinul municipal de înot. Era îmbrăcat cu un trening nou-nouţ. Era tuns zero. De gât îi spânzurau un fluier de argint şi un cronometru. Mai erau şi alţii. Burtoşi, uscăţivi, gargaragii, pierde-vară, boccii. Golănime provincială. Protipendadă plină de aere şi de probleme insolubile.

          Întreg peronul gemea de lume. Oamenii se îmbrânceau. Se călcau pe picioare. Strigau ca nişte împieliţaţi. Cine să mai tacă? Şi cum să obligi atâta amar de lume să se aşeze în rând, frumos, ca la paradă? Cum să-i îngheţi? Cum să-i disciplinezi? Să nu mai mişte în front. Să nu se mai zgaibere. Să nu mai spurce aerul cu vânturile lor puturoase. Să nu mai vocifereze. Doar să-i hipnotizezi! Să-i pui în lanţuri. Să-i rânduieşti ca pe nişte sardele într-o conservă. Să-i pocneşti în moalele capului. Să-i ameţeşti cu formol. Altfel cum? Se îmbrânceau de nebuni. Voiau să ajungă primii la vagonul în care se afla Balthazar. Să-i strângă mâna. Să-l pupe pe obraji. Să-i dăruiască o chestie, acolo. Să-i smulgă vreo promisiune. Da, da, erau gata să urce în vagon din mers. Să sară pe fereastră! Să năvălească peste pelerin în compartiment. Să-l sufoce. Să-i mărturisească dragoste eternă. Prostii, ce să mai vorbim?

          Şi uite-l pe Balthazar! Cel care reuşise să comunice cu morţii! Ne aducea, de bună seamă, mesaje importante din lumea de dincolo. Ha, ha, ha! Nici nu ne-a băgat în seamă. Vivaldi, tambur-majorul, a rămas cu bastonul lui de argint spânzurat în aer. Poetesa Carmen a scăpat foile pe care-şi scrisese discursul. Primarul Terente a fost luat de puhoiul de lume. Balthazar a trecut valvârtej. Se tot juca cu un joc electronic de buzunar. Râdea şi fluiera! A căzut într-o gură de canal. Chiar în faţa gării. Şi-a frânt gâtul. A murit pe loc. Ne-am împrăştiat speriaţi. Gaspar, măturătorul, s-a învrednicit să scoată cadavrul la lumină. A rămas singur cu mortul până spre seară. Când a venit în fugă doctorul Spiridon.

          

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnilă este un scriitor de ficţiuni magice pe care adeseori le pune în practică fiind Iniţiat în Magia Imaginii din vremuri imemoriabile, chiar inainte anul straniu 1957 cand a luat cumva o formă umană. Publica de mai bine de un sfert de secol in mai toate publicatiile de hartie din Romania de la reviste literare ochioase gen Luceafărul sau România Literara la fanzine SF sau reviste de SF gen Nautilius, ed.Nemira sau Anticipaţia şi Jurnalul SF. A scris o mulţime de ficţiuni de toate felurile de la povestiri suprarealiste la ficţiuni SF construind o lume magice în care sensurile şi personajele sunt interschimbabile într-o manieră ameţitoare. Este publicat digital din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie în Brazilia şi Australia, din Olanda şi Danemarca în Italia şi Argentina. De-a lungul a peste un sfert de secol de căutări magice în corporalitatea ficţională a universului plin de universuri, Ovidiu Bufnilă a fost onorat cu o mulţime de premii pentru eseistică magică şi pentru ficţiuni absurde dar pline de omenesc. A fost premiat de reviste din USA, a fost premiat pentru forţa lui decodificatoare la Concursul Internaţional de Decriptare, Marea Britanie, 2003 şi pentru eseistică asupra conflictului modern de cititori-navigatori din USA. Publică şi pe hârtie în USA şi India dar se orientează plin de curaj către lumea mirifică a revistelor virtuale. Romanele sale: JAZZONIA şi CRUCIADA LUI MOREAGARIN s-au bucurat de premii şi aprecieri unanime. Întreaga lui opera ficţională are Mari Chei de Cod de la VĂLURIRE la CÂMPURI MAGNETICE, acesta fiind şi titlul unui roman straniu publicat la editura Liternet: www.liternet.ro. Ovidiu Bufnilă a fost adoptat rapid de revistele din lumea largă, editorii de la Kvala considerându-l un soi de Joyce în timp ce editorii de la DoubleDarePress cred că Bufnilă ar fi un Hraval român. Dincolo de aceste opinii care pot fi reale sau nu, stă o operă ficţională neostoită de lâncezeală, insurgentă, stranie şi plină de dragoste.

More Posts