GSF80 banner-650

          Anumiţi critici cu influenţă în mass-media mainstream inoculează în mentalitatea publicului larg ideea unui rol absolut al melodiei în muzică şi cultivă o atitudine ostilă faţă de genurile care vehiculează alte formule artistice. Totuşi, melodia îşi are limitele sale, dovedindu-se în anumite cazuri un limbaj impropriu. Sergiu Celibidache mărturisea că uneori, atunci cînd încerca să compună motive melodice tragice, ajungea la rezultate hilare. Dualitatea „minor-major”, „trist-vesel” devine un impediment atunci cînd se încearcă dezvoltarea unor concepţii intelectuale profunde.

          De fapt, am putea spune de rînd cu muzicieni importanţi că melodia este cel mai primitiv mijloc de expresie. Muzicienii pop şi compozitorii de film apelează deseori în mod intenţionat la formule simpliste pentru a-şi face muzica uşor memorabilă. O compoziţie amplă valorifică însă armonia şi polifonia, liniile melodice secundare şi contrapunctul, mijloacele de orchestraţie, nuanţele şi timbrurile subtile ale instrumentelor. Sistemele tonale conceptuale dezvoltate în muzica de avangardă au condus spre noi orizonturi de expresie. Exemplară este din acest punct de vedere tensiunea dramatică pe care o transmite compoziţia lui Gyorgy Ligeti „Lux Aeterna” prezentă în coloana sonoră a filmului „2001. O Odisee Spaţială”, în fantastica secvenţă Stargate. Noile tehnici şi instrumente introduse de către muzica electronică au un impact la fel de semnificativ în diversificarea elementelor expresive. Cît de sugestive sînt sunetele atmosferice de joasă frecvenţă, acele drones modelate de David Lynch în filmul său „Eraserhead”!

          Dificultatea receptării genurilor muzicale noi de către publicul larg constă nu atît în complexitatea principiilor pe care se bazează aceste genuri, cît în clişeele şi prejudecăţile asupra ideii de muzică inoculate de tradiţii şi de mediul social. Astfel ar fi necesară mai degrabă o decondiţionare, decît o nouă educaţie muzicală. Uneori mesajele pieselor bazate pe melodie pot fi interpretate în mod denaturat. Aceleaşi compoziţii ale lui Bach şi Beethoven pot fi percepute ca un exerciţiu al inteligenţei, ca expresie a unor înalte idei filosofice şi religioase. Dar şi ca un easy listening, ca o sursă de bună-dispoziţie şi confort, care le conferă reprezentanţilor unor elite sentimentul de apartenenţă la „aristocraţie”.

          Marele handicap al culturii clasice este că a permis formarea unor birocraţii artistice pentru care arta a devenit o formă lipsită de fond, doar un mijloc de a obţine un statut social şi puterea asupra altor oameni. Este motivul pentru care mulţi tineri au ajuns să dispreţuiască muzica clasică şi educaţia tradiţională. Din acest punct de vedere, poziţiile radicale similare celei a unui Antonin Artaud reprezintă încercări de recuperare a calităţii de ritual sacru a artei, în faţa unui public comod şi conformist. Manifestările unor muzici extreme, distorsionate, ale unor genuri precum industrial, noise, hardcore, promovate de un Throbbing Gristle, un White House, sau un Merzbow, se situează la antipodul muzicii pop melodioase şi a ignoranţei pe care aceasta din urmă o cultivă.

          Proliferarea muzicii excesiv de melodioase se asociază cu fenomenul aşa-zisei „Dictaturi a Binelui”. Anumite personaje ambiţioase, avide să-i educe, sau mai bine zis să-i „înveţe minte” pe toţi, se implică în mod nejustificat în educaţia copiilor şi a tinerilor, sub pretextul combaterii violenţei promovate de muzică. Astfel de persoane, care se consideră de o inteligenţă şi o moralitate infailibilă, lezează de fapt libertatea noastră de „a rămîne proşti”. Unele regimuri încearcă să cultive obedienţa cu ajutorul unor creaţii mediatice soft, instituindu-şi în acelaşi timp monopolul asupra violenţei şi practicînd-o la scară largă. Este modelul răului camuflat sub masca binelui. O dictatură a binelui impus cu de-a sila va rămîne întotdeauna o dictatură, fiind poate chiar mai perfidă şi mai inumană decît un regim autoritar hard care îşi manifestă deschis esenţa.

          Vă imaginaţi oare cum ar arăta un regim care în loc de melodii şi versuri pe teme utopice ar difuza muzică industrial? În anii ‘30, în Uniunea Sovietică a existat un proiect de realizare a unor filme propagandistice care aveau drept coloană sonoră sunete generate cu ajutorul instrumentului electronic Teremin. Evident, proiectul a eşuat.

          Realitatea scenei pop americane şi a estradei ruseşti aminteşte de o secvenţă grotescă din filmul „Demolition Man”, în care, într-un viitor antiutopic, la o recepţie a „beau-monde-ului” în „barul Taco Bells”, un solist interpretează la pian o piesă cu textul: „Cîinele meu e mai bun decît al tău/Pentru că mănîncă vitamine”, în timp ce restul populaţiei oraşului San Angeles trăieşte în canalizare şi mănîncă hamburgheri de şobolan.

          Versurile unor melodii pop româneşti degradează pînă la inepţia unui „Căţeluş cu părul creţ…”. Performanţa lamentabilă a unor băieţaşi şi fetiţe cu voci piţigăiate constituie un adevărat calvar pentru ascultătorul lucid şi, mai rău, îi face pe neiniţiaţi să considere aceasta ca fiind adevărata muzică. Compozitori care mai ieri îl înălţau în slăvi pe Ceauşescu la festivalul „Cîntarea României” decid astăzi ce muzică să asculte tinerii şi lansează anateme asupra genurilor muzicale fără melodie.

          Muzica techno şi rock-ul hardcore au devenit oile negre ale mass-mediei, care este în mod frecvent portavocea unor „distinse doamne” cu pretenţii să educe „tînăra generaţie”, dar şi a babalîcului manelist consumator de bere şi mici. Ambele categorii, la fel de ignorante, privesc cu ostilitate orice manifestare a alterităţii în general, percepînd astfel de genuri muzicale ca pe o ameninţare pentru societatea ai cărei stăpîni se consideră. Această mentalitate aminteşte de fapt de cea a „doamnelor cu sacoşe” care aplaudau în timpul mineriadelor.

          Există o ciudată continuitate între reprimarea mişcării hippie din anii ‘70 şi atitudinea ostilă faţă de adepţii muzicii techno. În Regatul Unit au existat chiar tentative de a interzice concertele digitale şi chiar cele „cu ritmuri repetitive”. Această confruntare are o miză socială evidentă, mişcarea rave riscînd să devină catalizatorul unor schimbări politice.

          Grupul britanic Future Sound Of London, care a anticipat toate tendinţele  din muzica electronică, se declarase un adversar al muzicii rock’n’roll, considerînd că acest gen îi dezvaţă pe oameni să gîndească, prin temele lirice pe care le promovează. Însă la un moment dat, FSOL a renunţat să mai compună muzică electronică, în semn de protest faţă de atitudinea marilor case de discuri americane, care la sfîrşitul anilor ‘90 au refuzat să se deschidă în faţa muzicii electronice în ascensiune. În locul muzicii techno care ajungea să domine în topul preferinţelor tinerilor, aceste case de discuri au preferat să lanseze un nou gen-surogat, emo rock. La fel ca şi studiourile româneşti, care consideră un alt gen muzical artificial, cel al manelelor, mai autohton decît muzica techno sau jungle. Un fenomen aparte îl constituie promovarea continuă a muzicii pop din anii ‘80 la posturile de radio, un gen depăşit, creat de ingineri mediatici imuni la propriile banalităţi.

          Dintr-o perspectivă mai generală, această tensiune ce se crează între muzica melodioasă şi genurile neconvenţionale relevă de fapt o confruntare între ignoranţa agresivă şi atitudinea tolerantă faţă de diversitate şi de schimbare.

          

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube