După instructaj, când am coborât în mină, mi l-au dat pe Milu să mă însoţească şi să-mi care teodolitul.

— E băiat de treabă, mi-a spus inginerul-şef, zâmbindu-mi complice. Şi cunoaşte mina ca nimeni altul, a mai adăugat el, privind oarecum jenat într-o parte. Numai că ar trebui să aveţi grijă de el şi mai ales să nu prea băgaţi în seamă ce spune… apropo de superstiţiile care încă mai bântuie prin zona noastră.

Contrariat puţin de această contradicţie – Milu ar trebui să mă poarte prin mină, dar cu condiţia ca eu să am grijă de el –, am plecat să îl întâlnesc. Îmi era frică să nu fie vreun împătimit al paharului ţinut prin mină mai mult din milă, ca să nu fie dat afară.

Dar când l-am văzut cum ne aştepta în sala de pontaj, sprijinit de perete şi privind în gol cu ochii mari şi albaştri, am priceput pe dată despre ce este vorba.

— Milu… Milule! l-a strigat inginerul-şef.

S-a desprins de perete cu o mişcare înceată, a privit în jur, apoi, când l-a descoperit pe cel care l-a strigat, a pornit să se apropie cu paşi mari. Era un tânăr la vreo 25 de ani şi totul părea la el uriaş. S-a oprit în faţa noastră, privind când la mine, când la şef.

— Milule, a început el să-i spună tare, aşa cum i-ai vorbi unui surd, de astăzi mergi cu domnul Alex prin mină. Îi cari instrumentele şi îi arăţi pe unde să o ia. Şi să ai grijă de el, ai înţeles, Milule?

Milu dădu fericit din cap, de parcă ar fi fost pus să o însoţească pe Pamela Anderson pe plaja din Malibu. I-am dat teodolitul şi rucsacul în care aşezasem compasul Suunto, ruletele, nivelele şi clinometrul, preferând să păstrez eu schiţele. Avându-le la îndemână, la o adică aş fi putut ieşi şi singur din mină.

— Hai, ia-o înainte, să-mi arăţi drumul, l-am îndemnat după ce am rămas singuri.

În loc să o luăm spre galeria care ducea în mină, a luat-o prin spatele clădirii sălii de pontaj.

După câţiva paşi m-am oprit nedumerit.

— Păi, ce facem, Milule, nu intrăm? l-am întrebat şi am arătat spre galeria de coastă care intra în dealul din faţa noastră.

M-a privit înspăimântat, ca şi cum ar fi făcut greşeala vieţii lui. A lăsat jos teodolitul şi a început să îşi frământe neliniştit mâinile, privind ţintă în ochii mei. Un timp a încercat în zadar să îmi spună ceva şi abia într-un târziu a reuşit să mă întrebe:

— Lampă şi mască nu luăm?

M-am făcut că nu îi aud vocea peltică şi bâlbâită şi mi-am dat o palmă peste frunte, izbucnind în râs. Apoi m-am apropiat de el şi l-am prins de umeri.

— Milule, băiatule dragă… eu cobor pentru prima dată în mină, aşa că tu trebuie să ai grijă de mine şi să îmi spui tot ce trebuie să fac. Ai înţeles?

Ideea că cineva este mai neajutorat decât el a pătruns greu până la mintea lui, dar odată ajunsă acolo i-a luminat ochii albaştri şi i-a adus pe buze un surâs timid.

— Bun, am spus eu mai liniştit, atunci, să mergem.

La instructajul făcut cu numai o oră înainte mi s-au înfăţişat, pe parcursul a câteva minute nesfârşite, toate modurile în care poţi muri intrând în mină, încât mă şi miram că la terminarea şutului mai ieşea vreun miner viu din mină.

— Aveţi grijă, ne spunea solemn bătrânul miner ciung care ţinea instructajul. Nu atingeţi cu mâna firul conductor al locomotivei electrice. Nu sunt decât 110 volţi, dar în mină, la câtă umezeală este, ajunge şi atât. Dacă simţiţi un miros cât de cât suspect, vă puneţi imediat masca şi anunţaţi dispecerul de la primul telefon. Nu părăsiţi podeţul de la marginea galeriilor şi nu mergeţi pe linii. Chiar dacă vagonetele de mină sunt mici, liniile sunt alunecoase şi repede puteţi ajunge aşa ca mine – şi ne scutură prin faţa ochilor înspăimântaţi ciotul roşu al mâinii retezate aproape de cot.

În sala de instructaj fuseserăm numai eu şi încă doi specialişti veniţi de la Centrală.

— Şi mai ales, îşi încheie el pomelnicul, nu uitaţi că aveţi statutul de vizitatori. Nu faceţi nici un singur pas dincolo de intrarea minei fără să fiţi însoţiţi de un miner adevărat.

Am luat-o încet după minerul meu adevărat şi am intrat în lămpărie. O sală imensă, plină de rafturi pe care se odihneau lămpi de mină şi măşti.

Văzând că Milu îi dă fetei de la intrare bucăţica mică de metal care o ţinuse la brelocul de chei, am căutat şi eu marca pe care mi-o dăduse inginerul-şef.

— Vizitator? mă întrebă ea văzând inscripţia de pe marcă.

            La răspunsul meu afirmativ, mi-a arătat un raft de lângă intrare.

            — Luaţi o lampă şi o mască de acolo şi veniţi să vă înregistrez seria.

            Lampa avea în spate un fel de priză şi am extras-o destul de greu din ea. Am luat şi o mască şi, în timp de fata îmi nota într-un registru numerele şi numele, am spus aşa, mai mult ca să fac conversaţie.

— Dar ştiu că aveţi măsuri de securitate serioase aici, nu glumă!

— E pentru securitatea dumneavoastră, domnule, nu pentru a noastră. Acumulatorii lămpii ţin zece ore. Dacă în timpul ăsta lampa nu ajunge înapoi în raft la încărcat, atunci ştim că vi s-a întâmplat ceva şi anunţăm salvatorii să vină după dumneavoastră. Puneţi-vă şi casca asta, vă rog.

Încurajat astfel, am început să mă uit îngrijorat după Milu. Verifica lumina lămpii cu gesturi experte, apoi, cu mişcări la fel de sigure, îşi prinse masca la centură, la spate, că să nu îl incomodeze la mers. Văzându-mi privirea, fata de la birou mă întrebă:

— Intraţi cu Milu?

La răspunsul meu afirmativ, dădu liniştită din cap.

            — Atunci, sunteţi în siguranţă. Milu cunoaşte mina ca nimeni altul. Parcă s-a născut în ea.

Cum se apropiase şi Milu între timp, i-a spus în timp ce închidea registrul:

— Milule, să ai grijă de domnul, ai auzit? Că, dacă ieşiţi întregi, de bucurie poate mă invită pe urmă la o cafea.

Milu o privi lung, apoi îşi plecă privirea.

— Domnul Alex este Topograful!

A spus-o pe tonul pe care ar fi spus: „Domnul Alex este Dumnezeu!“

Am privit-o pe fată în ochi, aşteptând să văd ceea ce deja eram obişnuit: curiozitate, dorinţa de a-mi fi pe plac sau numai simpatie. În loc de asta, am văzut cum îşi muşcă buzele şi în ochii ei am citit doar o sfâşietoare tristeţe. Se întoarse spre Milu, care se uita la ea cu o rugăminte mută. Îşi strânse buzele ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, apoi se opri brusc. Se uită pe furiş în jur, apoi mă prinse de braţ şi spuse într-o şoaptă precipitată:

— Nu coborâţi azi în mină. Pentru numele lui Dumnezeu, nu coborâţi azi cu nici un preţ în mină!

            Intrigat, am vrut să o privesc mai bine, dar de după rafturi apăru chiar inginerul-şef, care o privi încruntat.

— Vă aşteaptă cei de la controlul măştilor în biroul din spate, doamna Magda!

O conduse cu privirea până se convinsese că a intrat în birou, apoi se întoarse zâmbind spre noi.

— Am vrut doar să mă asigur că totul se desfăşoară în ordine. Vă doresc spor la treabă şi… noroc bun!

Am ieşit afară din lămpărie urmăriţi de privirea scrutătoare a directorului. Oare de ce mi se părea că Dobrotescu ăsta avea azi un zâmbet atât de fals?

L-am urmat afară din lămpărie pe Milu, care chicotea încântat de parcă uitase deja toată întâmplarea.

— Magdei îi place de dumneavoastră.

M-am împiedicat de nişte eclise şi crampoane ruginite şi abandonate în mijlocul drumului în timp ce intram în întunericul cald al minei.

— A glumit numai, Milule… a zis aşa ca să îmi facă curaj.

După vreo 40-50 de metri de la intrare, când deja lumina de afară scăzuse simţitor, s-a oprit, s-a întors spre mine şi şi-a aprins lampa, îndemnându-mă şi pe mine să fac la fel.

— O cunosc pe Magda, a spus el, pornind înaintea mea. Nu a glumit deloc, a adăugat el serios şi apoi nu a mai spus nimic aproape un kilometru, până am ajuns la puţul principal.

În faţa noastră mai aşteptau câţiva mineri care întârziaseră ca să ia burghiele de la ascuţit, un artificier cu ajutorul lui, pe care i-am cunoscut după geanta neagră plină cu dinamită şi după capetele capselor care le ieşeau din buzunare. Mai întâi au intrat în colivie minerii. Şi-au aşezat burghiele pe podeaua coliviei care mi se părea mai şubredă ca o foaie de carton găurită de ape, apoi unul dintre ei i-a spus semnalistului, care aştepta lângă puţ:

— Dă-i drumul. La orizontul trei.

— Noroc bun, a răspuns acesta şi a tras de un mâner.

Trei sunete lungi şi trei scurte au sfâşiat tăcerea şi colivia a pornit ca o săgeată în întunericul fără fund al puţului.

 După un timp care mi s-a părut fără sfârşit, din străfunduri şi-a făcut apariţia înjghebarea de fiare şi plase de sârme în care urma să mergem şi noi. Când a ajuns în dreptul nostru, semnalistul a deschis uşa din plasa de sârmă şi i-a poftit pe artificier şi pe ajutor. A privit în lungul galeriei, apoi la Milu, ca şi cum eu nu aş fi existat.

            — Tot la orizontul cinci mergeţi?

            Milu a dat numai uşor din cap şi a arătat spre mine.

— Este Topograful!

Semnalistul ne-a făcut semn să intrăm.

            — Repede, atunci, până nu vine cineva.

            A închis uşa în spatele nostru şi a început să transmită un cod complicat de semnale până când într-un târziu, convinsă, colivia a pornit-o brusc în jos.

            M-am apucat strâns de o bară.

            — Nu mergem cam repede?

            Ajutorul artificierului, un băiat cam la vreo douăzeci de ani, mă privi chiorâş, apoi spuse răstit:

            — Când transportă explozibil, colivia merge numai cu doi metri pe secundă. În rest merge cu şase.

            Am privit la întunericul din faţa mea. După viteza cu care defilau prin faţa noastră capete de ţevi, bare ruginite şi din loc în loc câte o galerie, nu prea îmi păreau mie doi metri pe secundă, dar am preferat să tac.

            Cum timpul trecea încet şi defilarea de umbre şi lumini din faţa noastră părea că nu se mai sfârşeşte, am întrebat iar:

            — Şi de ce nu a vrut să ne lase şi pe noi în colivia asta, daca tot mergeam în acelaşi loc?

            Puştiul de lângă artificier mişcă puţin lampa în aşa fel ca să îmi lumineze faţa. Ridică din umeri, apoi întrebă:

            — Nu v-a spus la instructaj? Dinamita se transportă numai cu artificierul şi ajutorul în colivie.

            Mai ţineam eu minte câte mi-a spus ciungul! Dar acum eram hotărât să aflu.

            — Bine, bine, dar de ce?

            Puştiul privi spre artificier şi nu spuse nimic. Acesta scuipă scârbit în întunericul din faţa noastră, apoi se întoarse spre mine.

            — Oricât de bine ar fi stabilizată, dinamita din când în când mai şi explodează. Aşa, din senin… Din cauza impurităţilor, a îngheţului sau mai ştiu eu de ce, din când în când bubuie fără nici un motiv la cel mai mic şoc. Sau capsele pocnesc de la curenţi vagabonzi.

            — Aha, am spus eu şi am înghiţit în sec. Pentru limitarea pierderilor de vieţi omeneşti în caz că…

            Artificierul încuviinţă uşor din cap şi se întoarse spre perete.

            Milu mă trase uşor de mânecă şi m-am întors nedumerit spre el.

            — Dacă nu veneam acum, odată cu ei, am fi pierdut o grămadă de timp. Colivia ar fi ajuns înapoi sus doar peste vreo jumătate de oră.

            Am dat din cap şi m-am bucurat când în sfârşit am ajuns jos. Cei doi şi-au luat în spate genţile cu dinamită şi capse, apoi s-au pierdut în întunericul palid al galeriei, nu înainte de a arunca spre noi un posomorât:

— Noroc bun!

— Noroc bun! le-am răspuns, apoi m-am întors spre Milu: Auzi, Milule, de unde îşi dau toţi seama că eu sunt un vizitator?

            Milu mă privi lung, parcă cu milă, apoi se întinse, îmi luă casca de pe cap şi mi-o arătă:

            — După asta! E galbenă, ca să se vadă de departe. Aşa au căştile toţi vizitatorii. Şi poate după salopetă, că e prea nouă.

            Am zâmbit abătut şi mi-am pus casca înapoi pe cap.

            — Bine, bine, m-ai liniştit. Am crezut că am eu o mutră de fraier.

            M-am făcut că nu văd cum zâmbeşte şi, pe o băncuţă de lângă puţ, sub un bec anemic, am desfăcut planurile şi i-am arătat unde voia inginerul-şef să ajungem. La vreo trei kilometri depărtare, la nişte galerii părăsite de câţiva ani buni şi pe care conducerea minei voia să le redeschidă cu prioritate. După numai vreo sută de metri, becurile au început să fie tot mai rare, apoi au dispărut cu totul, aşa că a trebuit să ne bazăm numai pe lămpile noastre de miner. Spre deosebire de minerii care le purtau ataşate la cască, Milu purta cordonul lămpii pe după gât, iar lampa îi atârna undeva pe la cotul mâinii drepte. Deşi putea părea o poziţie incomodă, se pare că după un timp înveţi destul de uşor să îi dirijezi lumina acolo unde ai nevoie prin mişcări imperceptibile ale braţului. Am făcut şi eu ca el şi destul de repede am ajuns să pot să ţin pasul cu Milu, fără să mă mai împiedic de micile ridicături care ieşeau pe neaşteptate din podeţul de lemn pe care mergeam. În curând aspectul galeriilor a început să se schimbe: din tavanul jos şi umed au început să atârne un fel de firişoare subţiri pe care praful se aşezase netulburat ani de zile, astfel că acum aveau o înfăţişare de fuioare de ceaţă care se sfâşiau la cea mai mică atingere. Milu ridicase de pe jos o coadă veche de târnăcop şi acolo unde erau prea dese le sfâşia fără nici o milă, lăsând în urma noastră un loc gol pe mijlocul galeriei, de parcă ar fi fost siajul unei nave. După aprecierile mele ar fi trebui să mai avem vreo două, trei sute de metri, când Milu s-a oprit brusc, a întins mâna în spate să mă oprească şi mi-a spus şoptit:

            — Staţi! Să stingem lămpile!

Şi, fără să mai aştepte să vadă ce fac eu, a stins-o pe a lui.

            Am bâjbâit o vreme după buton, în cele din urmă l-am găsit şi am stins-o, iar în jurul nostru s-a lăsat un întuneric ca la începutul vremurilor. Un timp, în faţa ochilor mi-au jucat fosfene luminoase în formă de filament de bec, fiindcă privisem la lampă chiar înainte de a o stinge, apoi, după un timp, au dispărut şi ele. De undeva din tavan se auzea picurând apă. Sunetul ritmic al picăturilor căpăta în întuneric rezonanţe cosmice.

            — Ce s-a întâmplat, Milule? De ce să stingem lămpile? am întrebat eu în şoaptă.

            — Nu spuneţi nimic, domnu’ Alex. Tăceţi şi priviţi atent în faţă!

            Un timp nu am văzut nimic. Apoi, la fel de palidă ca fosfenele de dinainte, am văzut o luminiţă în capătul galeriei. Încetul cu încetul s-a făcut mai mare, mai luminoasă şi după mişcări părea lampa unui miner care se apropia de noi. Din faţă se auzeau nişte zgomote ritmice ca şi cum cel care se apropia ar fi ciocănit cu un ciocan în peretele galerei. Zgomotul se auzea înfundat din cauza distanţei, dar se auzea clar. Apoi au dispărut şi lumina, şi zgomotul şi l-am auzit pe Milu gemând înspăimântat.

            — Închideţi ochii, domnu’ Alex, şi nu-i deschideţi până nu vă spun eu.

            Am dat să îl întreb de ce, dar de undeva din faţă s-a auzit un zgomot nou ca şi când un câine uriaş s-ar fi apropiat prin întuneric de noi. Înspăimântat, am dat să deschid ochii şi să aprind lampa, dar, ca şi cum ar fi simţit ce vreau să fac, Milu m-a atins pe umăr prin întuneric şi mi-a şoptit:

           — Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot!

           Poate că nicio altă frază nu ar fi avut un asemenea efect: am închis cu putere ochii şi mi-am spus în sinea mea că de mâine voi fi doar un nou Milu, plimbându-mă senin şi nepăsător prin lume.

           Zgomotul s-a apropiat mai mult şi în jurul nostru a început să miroasă a mâl vechi şi a încă ceva ca şi cum cineva ar fi presărat mosc şi scorţişoară în jurul nostru. Îmi venea să strănut şi numai îndemnul biblic al lui Milu m-a făcut să stau nemişcat şi cu ochii închişi când ceva care părea imens, cât toată galeria, a părut să se apropie de mine şi să mă amuşine pe îndelete. Apoi, după o clipă lungă cât veşnicia, fiinţa din faţa mea a pufnit nemulţumită şi a trecut la Milu, de unde a trecut imediat mai departe cu acelaşi pufnet de nemulţumire. S-a aşternut tăcerea, apoi, după un timp, ceva a părut să se frece de pereţii galeriei şi să se întoarcă mârâind şi pufnind în întunericul din adâncul minei. Un urlet prelung şi scrâşnit s-a auzit de undeva din depărtările întunecate ale galeriei, sau poate că doar mi s-a părut.

            M-am simţit apucat cu putere de cot şi Milu s-a apropiat şi mai mult în întuneric de mine, şoptindu-mi:

            — Să ne întoarcem şi să plecăm, domnu’ Alex. Acum! Vă rog!

            Din vocea şovăielnică şi bâlbâită a lui Milu nu mai rămăsese nimic. Am vrut să protestez, dar Milu mă împingea deja cu forţă înapoi pe drumul pe care venisem.

            — Întindeţi mâna în faţă şi pipăiţi cablul telefonic din perete ca să vă ghidaţi. Încă nu putem aprinde lămpile.

            Impresionat de spaima din vocea lui, nu am îndrăznit să protestez şi multă vreme am mers aşa, orbecăind prin întuneric. După un timp care mi s-a părut fără sfârşit, am zărit în depărtare luminile puţului. Abia atunci am aprins lampa şi m-am oprit, întorcându-mă spre Milu.

— Nu mai fac nici un pas mai departe, Milule, până nu îmi spui ce se întâmplă.

Am privit mai bine la el.

— Şi mi-ai lăsat şi bunătatea de teodolit cu laser acolo. Trebuie să ne întoarcem să îl luăm.

Milu a scuturat încăpăţânat din cap.

— Astăzi nu se poate, domnu’ Alex. Vâlva băii s-a întors. Eu m-am întâlnit odată cu ea. De atunci mă bâlbâi şi… nu mai pot …vorbi cu nicio fată.

Avea o voce pierită şi slabă şi, cât era el de mare, se muiase ca o cârpă. I-am privit faţa albă ca varul şi am încercat să îl încurajez.

— Ei, haide, Milule, suntem în mileniul trei, nu poţi să mai crezi în fantome, strigoi şi vâlve ale băilor. Precis am fost intoxicaţi cu vreun gaz toxic… cine ştie ce reziduuri gazoase s-au adunat în şase ani în adâncurile minei.

— S-a întors, domnu’ Alex. Trebuie să mergem repede sus să îi spunem domnului inginer. După teodolit venim mâine mai mulţi, dacă avem noroc. Dacă suntem mai mulţi ne lasă în pace.

M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre lumina puţului.

— Bine, Milule, să mergem, Chiar sunt curios ce o să spună inginerul-şef despre povestea asta. Teodolitul trebuie recuperat, altfel mi-l impută cei de la firmă… şi costă o avere.

Cu Milu tăcut şi abătut, am ajuns la puţ. A pus mâna pe mânerul semnalului şi a început să emită un cod complicat de semnale, evitând să privească la mine.

Într-un târziu a venit şi colivia şi am urcat, cu Milu la fel de tăcut şi evitând în continuare să mă privească. Când am ajuns sus, la galeria de coastă, semnalistul ne-a privit întrebător.

— Aşa de repede?

— Da, a mormăit morocănos Milu şi a trecut grăbit pe lângă el.

Deşi nu mi-am dat seama când, în cursul acelei plimbări subterane nereuşite timpul trecuse pe neobservate, astfel că, atunci când am ieşit din galeria de coastă, soarele scăpătase după deal, aruncând umbre lungi în faţa noastră atunci când ne-am îndreptat spre lămpărie.

În timp ce ne puneam în rastele măştile şi lămpile, de după rafturi a apărut şi Magda.

— Ei, cum e? a întrebat ea, dar a privit mai mult spre Milu.

Milu a privit într-o parte la mine, apoi s-a apropiat de ea. A încercat să vorbească în şoaptă, dar şi-a dat seama că tot o să aud. Şi nu aveam niciun chef să plec, aşa că a început să îi povestească.

— Am văzut-o! Cum am intrat la orizontul cinci, în galeria părăsită, a şi venit. E nerăbdătoare tare… nici măcar nu a aşteptat să ajungem la ort.

Am desfăcut în timpul acesta planurile pe masa Magdei.

— Nu este nicio enigmă: priviţi aici, la capătul galeriei este un suitor de aeraj. Dacă cineva a intrat pe acolo să măsoare concentraţia gazelor?

Milu şi Magda s-au privit o clipă unul pe altul, apoi Milu mi-a explicat:

— Toate suitoarele sunt surpate.

A vrut să mai spună ceva, dar s-a oprit. Vorbea iar greu şi peltic, ca atunci când l-am întâlnit. Mi-am adus aminte de izul de scorţişoară şi mosc din adâncuri şi m-am înfiorat şi m-am şters pe faţă de parcă aş mai fi simţit pe piele răsuflarea fierbinte şi umedă din adâncuri. Am scuturat din cap: precis au fost ceva gaze care ne-au intoxicat.

            Am privit spre Magda şi am arătat spre telefonul de pe biroul ei.

            — Te rog… vreau să vorbesc cu inginerul-şef, dacă se poate.

            A format un număr şi mi-a întins receptorul.

            — Am făcut legătura la secretara dumnealui.

            La solicitarea mea, mi-a răspuns o voce de femeie; părea să fie aceeaşi care ne-a adus cafelele când eram în biroul inginerului-şef.

            — A plecat din oraş. Numai mâine dimineaţă la opt îl mai puteţi găsi.

            Nu mai era nimic de făcut astăzi. Am lăsat rucsacul cu echipamente şi planurile Magdei să ni le încuie în dulap până a doua zi, apoi am plecat cu Milu la baie. O sală imensă, se vede că fusese construită ca să se poată îmbăia mii de oameni în acelaşi timp. Acum din şirurile lungi de duşuri funcţionau numai câte unul, două, ici-colea. Mi-am pus salopeta nouă în dulapul lui Milu, apoi ne-am îmbrăcat şi am pornit cu el spre poarta minei.

            — Milule, te-aş chema la o bere, dar sunt prea obosit pentru asta.

            M-a privit nedumerit, apoi a spus cu greutate:

            — Nu se poate!

            — De ce să nu se poată? Cine ne-ar putea opri?

            — Vă aşteaptă Magda să o duceţi la cafea.

            Am dat din mână a lehamite.

            — Magda m-a şi uitat între timp, Milule. Nu ştiai că aşa sunt toate femeile?

            Nici nu am terminat bine vorba şi am văzut-o. Stătuse în ghereta portarului să se adăpostească de burniţa uşoară care se pornise pe neaşteptate. Mi-a ieşit în faţă, deschizând umbrela.

            — Dacă invitaţia aceea mai rămâne valabilă, am să vă apăr cu umbrela mea, a spus ea, zâmbind maliţios. De ploaie şi de ce o mai fi nevoie…

            Se pare că vorbitul în doi peri era specialitatea de bază a locuitorilor din acest oraş. Mă pregăteam să-i dau o replică caustică, când a mai făcut un pas, a ridicat umbrela şi la adăpostul ei m-a luat de braţ, în timp ce Milu se depărta zâmbind complice.

            — Să mergem, a spus ea ferm şi am simţit cum mă conduce uşor spre o străduţă lăturalnică.

Am încercat să salvez aparenţele.

— Ei bine, invitaţia la cafea rămâne valabilă, dar ar trebui să îmi arăţi o cofetărie sau un bar, pentru că, după cum îţi dai seama, nu prea cunosc oraşul.

A mers câţiva paşi fără să scoată nici un cuvânt, apoi a privit pe furiş în jur înainte de a vorbi:

— Am o idee chiar mai bună! Putem bea cafeaua la mine acasă. Deşi poate că nu este la fel de bună ca cea făcută de Valerica.

Nimic de zis, vorbele circulau repede în micul orăşel. Am urmat-o tăcut până pe la o casă mică, cu o curte minusculă, dar bine îngrijită în faţă. Un câine-lup ne-a lătrat de câteva ori vesel şi ne-a condus până la intrarea în casă.

— Numai câteva minute am să te rog să mă aştepţi, până fac cafeaua şi mai pregătesc o surpriză.

A dispărut în bucătărie, iar eu m-am instalat comod pe unul dintre cele două fotolii. Nu am avut timp să mă uit prea bine în jur, dar am văzut câteva cristale de stâncă într-o vitrină, câteva cărţi şi, aşezat într-un colţ, un teodolit. Tocmai am dat să mă scol să-l privesc mai bine – părea un model mai vechi, dar bun – când Magda a intrat cu cafeaua. A aşezat-o pe măsuţa din faţa mea, s-a aşezat şi ea în celălalt fotoliu, apoi a arătat spre teodolit.

— A fost al soţului meu.

Nu ştiam cum să reacţionez. Exista un soţ, mai bine zis un fost soţ, ţinând seama de folosirea trecutului. Cum a dispărut din viaţa Magdei nu puteam decât să presupun. Divorţ sau deces.

Parcă ghicindu-mi frământările, Magda a adăugat sec:

— A murit acum şase ani.

— Condoleanţe, am şoptit eu şi am lăsat jos cana de cafea. Mi se părea indecent să sorb nesimţitor din cafea în timp ce discutam despre decesul fostului soţ al Magdei.

Ea nu părea foarte afectată de discuţie, pentru că scotocea preocupată după ceva în sertarul măsuţei pe care se afla cafeaua. Abia când găsi ce căuta, se opri: era un dosar. Ridică ochii spre mine şi am văzut că îi avea înlăcrimaţi. A scos o tăietură de ziar din dosar şi mi-o întinse:

— Citeşte asta, te rog, îmi spuse ea cu glas şoptit.

Căută o batistă în acelaşi sertar în care căutase şi dosarul şi îşi şterse ochii.

Am luat încurcat din mâna ei bucăţica veche de ziar şi am citit: „Tânărul topograf Vladimir Dima, sosit zilele trecute de la Bucureşti pentru ridicarea planografică a galeriilor în vederea deschiderii minei, şi-a pierdut viaţa într-un tragic accident. Părăsind galeria de coastă şi pătrunzând fără însoţitor într-un sector periculos a provocat o prăbuşire deasupra unui puţ părăsit. În ciuda eforturilor, trupul tânărului topograf nu a mai fost găsit, specialiştii apreciind că este îngropat la o adâncime de 200 de metri într-un puţ părăsit, care nu va mai fi folosit niciodată. Conducerea minei a stabilit o pensie de urmaş pentru tânăra lui văduvă, Magda Dima, şi i-a oferit un loc de muncă.“

Magda m-a privit peste marginea cănii de cafea. Citind în ochii mei neînţelegerea, a spus:

— Soţul meu a fost primul topograf care a murit… au mai urmat şi alţii.

Mi-a mai întins o tăietură din ziar, apoi alta şi alta.

Următorul tânăr topograf dispăruse fără urmă într-o excursie în munţi, altul plecase fără să lase nici un semn, încă un accident în mină în acelaşi puţ, şi tot aşa, şase topografi dispăruţi sau morţi, în fiecare an câte unul.

— Tu eşti al şaptelea şi, din câte speră ei, ultimul, a mai spus Magda şi a rămas privind lung la mine.

Nu ştiam ce să spun. Tăieturile din ziare demonstrau că şase topografi şi-au pierdut viaţa în împrejurări curioase. Trebuia să mă simt ameninţat? În mod sigur  da, cel puţin după părerea Magdei, dar eu consideram că dacă aveam grijă nu avea să mi se întâmple nimic.

— Nu cred că mă ameninţă o primejdie directă, am spus precaut. Mai ales acum, că sunt  avertizat.

Magda a scuturat din cap exasperată.

— Nu înţelegi, nu-i aşa? Eu trăiesc aici de şase ani lungi şi am avut timp să observ totul. În oraşele miniere există o mentalitate specială, pe care cineva venit din afară greu o poate pătrunde.

Nu aveam nimic împotrivă să aflu, aşa că am sorbit din cafea şi m-am pregătit să ascult. Magda a arătat spre cărţile din bibliotecă şi a spus:

— Uite, ca să înţelegi tot ce am să-ţi spun, ar trebui să citeşti toate cărţile astea. Am să încerc să îţi fac un scurt rezumat, dar nu sunt sigură că am să te conving.

A băut şi ea scurt din cafea, apoi a adus un teanc de cărţi, dar am oprit-o.

— Nu, te rog, nu-mi arăta nimic. Doar spune-mi, am să încerc să te urmăresc.

A oftat greu şi a început să vorbească:

— Problema este că eu cred că încă se mai fac sacrificii umane. Ştii, Eliade era de părere că în toate credinţele trebuia să… stai să caut măcar asta, pe urmă am să citez din memorie.

Scotoci prin grămada de cărţi, scoase una şi mi-o dădu. Era „Făurari şi alchimişti“ şi îmi arătă un pasaj: „Sensul profund al tuturor acestor mituri este destul de clar: creaţia este un sacrificiu! Nu reuşeşti să însufleţeşti decât transmiţându-ţi propria-ţi viaţă (sânge, lacrimi, spermă, suflet etc.)“.

Văzând că am terminat de citit, continuă:

— Antropologi la fel de serioşi confirmă că din toată înşiruirea de mai sus cea mai valabilă jertfă era cea de sânge… celelalte nu erau decât substitute, care uneori dădeau, dar de cele mai multe ori nu dădeau rezultate. Şi, după cum deja bănuieşti, menhirele, turnurile şi catedralele nu sunt decât simboluri falice, iar la baza lor trebuia îngropată o reprezentantă a sexului opus, şi cel mai cunoscut exemplu de la noi este cel al Anei lui Manole.

Mai ridică o carte din grămadă şi spuse:

— Bineînţeles că orice groapă, furnal, mină sau adâncitură era considerată un simbol feminin şi pentru a prinde viaţă, a rezista şi a trăi trebuia să i se aducă jertfe bărbăteşti, principiul viril. De aici legendele cu vâlvele băilor care vor flăcăi tineri, şapte ani la rând vor să le fie sacrificat câte un flăcău tânăr şi pentru asta vor face ca mina să aibă parte de şapte ani de prosperitate… dar văd că îmi bat gura de pomană, se răsti ea la mine şi se ridică ea brusc, trântind cărţile pe care le ţinea în braţe.

M-am ridicat şi eu, încercând să-mi şterg zâmbetul de pe faţă.

— Scuză-mă, Magda, te rog să mă ierţi, nu râdeam de tine şi de ceea ce spui, ci de ridicolul situaţiei.

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea, încă supărată.

Am ezitat un timp. În ciuda relaxării legilor şi a mentalităţilor, nu-mi venea uşor să mărturisesc adevărul nici măcar în faţa unei fete deschise la nou cum părea a fi Magda. Dar, dacă urma să mai stau mult aici, urma să-l chem şi pe Mihai să locuiască cu mine şi apoi refuzul repetat al serviciilor totale prestate de Valerica de la hotel îi va lămuri destul de repede. Mi-am luat inima în dinţi.

— Ştii, Magda, am râs când te-am auzit că e vorba de sacrificiul principiului viril. Eu sunt… vezi tu, mie îmi plac băieţii la fel de mult ca ţie şi trăiesc de ani buni împreună cu un băiat pe care chiar vreau să-l aduc aici… şi dintre noi doi eu sunt cel care, ştii tu…,  aşa că de unde naiba principiu viril la mine?

Spre uşurarea mea, Magda a primit destul de uşor vestea şi a prins şi ea să râdă.

— Trebuia să-mi dau seama de asta, că prea eşti frumuşel.

După o clipă de tăcere adăugă:

— A, deci de asta ai refuzat-o pe Valerica? O să răsufle uşurată când o să afle motivul, pentru că probabil începuse să creadă că îşi pierde farmecele. Dar asta nu schimbă cu nimic problema. Homosexual sau nu, ăştia or să-ţi dea una în cap şi te vor arunca în acelaşi puţ în care a ajuns şi Vladimir, şi chiar dacă ar afla cred că puţin o să le pese… pe dinafară arăţi ca un bărbat. Mai bine pleacă cât mai eşti întreg.

Am dat din umeri.

— Magda, pune-te, te rog, în locul meu. Cum să mă duc în faţa şefului meu să-i spun că nu mai stau aici pentru că localnicii vor să mă aducă jertfă zeiţei feminine a minei? Şi aşa situaţia mea la firmă este destul de precară, chiar dacă lucrez cât doi şi, după cum vezi, nici nu port inel pe degetul mic, nu mă rujez şi nici nu mă îmbrac fistichiu, tocmai pentru a menaja susceptibilităţile colegilor. Şi chiar şi aşa îmi este greu, pentru că întotdeauna sunt trimis când este vorba de detaşări îndelungate, pentru că… tot nu am familie.

Am stat de vorbă câteva ore bune, aproape fără să simţim cum a trecut timpul. Am întrebat-o şi de ce este nevoie să fie adus un străin pentru a fi sacrificat şi a căutat iar prin cărţi şi mi-a arătat că există credinţa că între Vâlva unei băi şi oamenii locului se produce un fel de impregnare, ca şi cum ar fi copiii ei, aşa că are nevoie de străini pentru sacrificii. Eram destins şi oarecum eliberat că ştia adevărul despre mine şi mai ales că îl acceptase atât de uşor. Din păcate, în restul problemelor nu am căzut de acord la fel de uşor. Ea susţinea în continuare că ar trebui să găsesc o cale să plec din localitate înainte să mi se întâmple ceva rău, iar eu eram convins că acum, când ştiam despre ce este vorba, voi putea să mă feresc fără nici o problemă. Când am ieşit din casă se făcuse noapte târziu, dar ploaia se oprise, aşa că am refuzat umbrela pe care voia să mi-o împrumute în cazul în care se porneşte iar. Cerul se înseninase şi se lăsase rece, dar de la poarta ei se zăreau luminile hotelului.

— Dacă o iei pe străduţele din cartier, faci cam zece minute până la hotel, dar sunt foarte întortocheate, aşa că ai grijă să nu te rătăceşti. Poate că ar fi mai bine să te duci mai întâi până în gară şi de acolo să treci pasarela spre hotel.

I-am mulţumit pentru grija ce mi-o purta şi am pornit să înfrunt voiniceşte întunericul străduţelor din cartier.

Milu a apărut brusc din întuneric şi în prima clipă, amintindu-mi de avertizările Magdei, m-am speriat: dacă îl trimiseseră să pună mâna pe mine şi să rezolve o dată pentru totdeauna cu sacrificiul pentru Vâlva băilor? De parcă mi-ar fi ghicit gândul, Milu se apropie un pas şi chiar m-a apucat de mână. Am dat să mi-o retrag, când l-am văzut la lumina slabă a stelelor că plângea.

— Ce este, Milule? l-am întrebat eu, dintr-odată neliniştit. Ce s-a mai întâmplat?

S-a şters cu mâneca la nas şi, printre sughiţuri de plâns, şi-a cerut iertare pentru că m-a

condus la Vâlva băilor. El nu ar fi vrut, dar a fost ameninţat, ba i s-a promis că dacă mă duce pe galeria aceea, când va veni Vâlva băilor, drept mulţumire că m-a dus pe mine acolo, îi va reda puterile şi se va putea însura şi el ca toţi băieţii.

           L-am liniştit cu greu şi l-am trimis acasă, pentru că voiam să rămân singur şi să-mi pun ordine în gânduri, iar străzile pustii şi întunecate păreau propice meditaţiei. Am pornit încet spre hotelul ale cărui lumini se zăreau în depărtare. Dacă nu ar fi strălucit stelele atât de viu deasupra mea, m-aş fi putut crede tot în întunericul minei. Mergeam încet şi mă gândeam pe îndelete la întâmplările din galerie: voiam cu toată tăria să cred că erau urmarea unei intoxicaţii cu gazele acumulate de-a lungul anilor în vechile galerii.

— Halucinaţii, fără îndoială, am şoptit şi în aceeaşi clipă stelele s-au făcut puţin mai mari, apoi au dispărut cu totul.

               Un întuneric ca de început de lume m-a înconjurat şi doar o frântură de gând mi-a mai trecut prin minte înainte de a mă prăbuşi: „A venit Vâlva băilor după mine!“

(va urma)

Sergiu Somesan

Sergiu Someșan s-a născut pe 8 decembrie 1954 în oraşul Reghin, Judeţul Mureş.

A urmat cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Între 1972 si 1990 a ocupat mai multe funcţii, in cele mai diverse domenii: – topograf la Mina Dalja în Petroşani , merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor (limba și literatura Română), director la Casa de Cultură a Sindicatelor din Codlea. Din 1990 până în anul 2000 a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei Municipiului Codlea.

Blog personal: http://sergiusomesan.wordpress.com/

 

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts