Când m-am trezit, soarele bătea vesel în fereastră şi după înălţimea la care se afla părea că era destul de aproape de amiază. Am dus uşor mâna la cap şi am găsit un pansament: sub el capul îmi pulsa de parcă s-ar fi aflat pe un ring de dans, dar nu asta mă trezise. Parcă chiar înainte de a lua contact cu realitate am simţit un tremur uşor, dar nu părea să fi fost un cutremur. Era ca şi când s-ar fi cutremurat lumea în întregul ei, nu doar pământul. Şi mi s-a părut că aud un îndepărtat şi uriaş oftat eliberator, care mi-a adus aminte fără să vreau de pufnetul de nemulţumire din adâncul minei. Am respirat adânc şi am privit în jur: o cameră simplă, dar care nu părea a fi una de spital, după mobilier şi după patul în care mă aflam. Eram îmbrăcat într-o pijama cu cel puţin două numere mai mare. Poate că mă răpise Vâlva băilor, mi-a trecut o clipă prin minte. Lângă uşă se afla un cuier în care am văzut cu coada ochiului o uniformă albastră şi un şorţuleţ alb atârnat pe ea. Oricât de tare îmi pulsa capul, am zâmbit fără să vreau la imaginea unei Vâlve a băilor îmbrăcate în uniformă şi şorţuleţ de cameristă. Mintea mea zdruncinată tocmai încerca să facă unele asociaţii, când uşa s-a deschis şi a intrat Angela, camerista de la hotel, cu un ceainic aburind. Văzându-mi zâmbetul uitat încă pe buze, a pus ceaiul pe o măsuţă, s-a aşezat veselă lângă mine pe pat şi mi-a prins mâinile în palme într-un gest de bucurie sinceră.

— Ce bine îmi pare că v-aţi revenit! Aţi fost atacat aseară chiar lângă poarta noastră şi, când i-am zis cine sunteţi, bunicul meu a spus că mai bine să vă aducem la noi decât să vă ducem la spital. I-a fost teamă că dacă o să vă ducem la spital cei de acolo o să vă anestezieze şi o să vă ducă în mine pentru… ştiţi dumneavoastră.

— Să măsor galeriile? am făcut eu pe inocentul.

— Nu, nici vorbă, spuse ea. Pentru… pentru…

Se vedea că îi venea greu să vorbească, aşa că am completat-o eu:

— Sacrificiu pentru Vâlva băilor.

— Da, spuse ea abia şoptit şi îmi lăsă mâinile, privindu-mă vinovat. Eu am vrut să vă spun din prima seară când v-am văzut, dar doamna directoare m-a ameninţat că dacă fac asta oamenii îl vor duce pe bunicul meu în mină. Şi el este singurul care mi-a mai rămas după ce părinţii mei au murit.

A început să plângă şi singurul lucru la care m-am priceput a fost să o aplec spre mine şi să o strâng în braţe. M-a luat şi ea în braţe şi a trecut destul de mult timp până să ne dăm seama că în cameră mai intrase cineva. Era un bătrân înalt, ciolănos, cu o barbă albă şi bogată ca de patriarh, care se sprijinea parcă mai mult simbolic într-un baston solid.

I-am făcut semn Angelei şi ea, când l-a văzut, i s-a repezit bucuroasă în braţe.

— Bunicule, şi-a revenit, a spus ea, la care bătrânul a început a râde uşurel.

— Acu’ eu ce să zic, dragă fată? Din câte ştiu eu, chiar dacă l-ai pus pe picioare, asta nu înseamnă că este deja al tău, aşa că nu-l mai strânge aşa de tare în braţe, că poate nu îi place.

Angela a dat să zică ceva, apoi a roşit şi a început să-şi facă de lucru cu ceainicul şi cu cănile de ceai, iar bătrânul a făcut doi paşi spre mine şi mi-a strâns mâna cu putere.

— Mă bucur să te văd sănătos, dragă domnule. Văd că îţi stă bine în pijamaua mea. Aseară, când te-am auzit strigând, am ieşit la poartă şi am văzut doi tinerei cum încercau să te buzunărească, dar nu au reuşit, pentru că am strigat la ei şi le-am şi îndoit câteva bastoane pe spinare. Te-am adus în casă şi te-am culcat în patul Angelei, pentru că ea era de noapte la hotel. Rana poate că o fi dureroasă, dar nu era periculoasă, aşa că am socotit, după toate câte se vorbesc prin oraş, că ar fi mai bine să te las să îţi revii aici decât să te duc la spital. După ce a venit Angela de la lucru, te-a doftoricit cum s-a priceput, ţi-a dat un ceai de plante, dacă mai bei acum unul, în numai câteva ceasuri o să fii ca nou. Te-am lăsat pe mâna ei şi am plecat în oraş să aflu veşti.

Luă un scaun şi îl puse în faţa patului, aşeză bastonul lângă el, apoi îi făcu semn Angelei să îmi aducă ceaiul, pe care a trebuit să îl beau aşa, fierbinte. Nu ştiu din ce plante era făcut, poate că era puţin cam amar după gustul meu, dar în mod sigur capul a încetat să îmi mai pulseze după numai câteva înghiţituri.

Bătrânul a privit atent toată scena, apoi, după ce am terminat ceaiul şi i-am dat cana Angelei, a tras puţin scaunul mai aproape şi a spus:

— În schimb veştile nu sunt deloc bune.

A privit spre Angela ca şi cum ar fi vrut să îi spună să iasă din cameră, apoi s-a răzgândit şi a continuat:

— De dimineaţă a venit de la Bucureşti să te caute un prieten, vorbeşte lumea că Mihai îl chema. S-a cazat la acelaşi hotel şi când s-a aflat că te caută pe dumneata i s-a spus că ai intrat deja în mină, dar că, fiind prieteni, o să i se aranjeze o vizită în galeria unde lucrezi dumneata.

Se întrerupse ca să îşi pună şi el o cană de ceai, apoi continuă:

— La nici o oră după ce a intrat în mină au început să sune sirenele.

La figura mea nedumerită, Angela mă lămuri:

— Sirenele de la mină sună atunci când este surpare, foc de mină sau când a murit

cineva în subteran.

— Aşa este, completă bunicul ei, numai că de data asta nu era nici o surpare şi nici un incendiu în mină. Au chemat salvatorii, care s-au întors în mai puţin de o oră cu vestea că prietenul dumitale a căzut în puţul cinci în urma unei accident şi a fost îngropat într-o grămadă de steril la peste 600 de metri adâncime.

— L-au ucis pe Mihai, am şoptit, dar erau doar nişte vorbe, pentru că în sufletul meu nu simţeam încă nimic.

Bătrânul încuviinţă doar din capul cărunt şi privi gânditor pe fereastră. Pe stradă se auzea zgomot de oameni care treceau şi vorbeau cu voce tare.

— Curios lucru, spuse el şi se apropie mai mult de fereastră. Asta era o străduţă liniştită până acum. Unde s-or fi ducând toţi?

Îşi luă bastonul de lângă patul meu şi se îndreptă spre uşă.

— Eu mă duc până la mină să văd ce se întâmplă, că văd că toată lumea se îndreaptă într-acolo. Dumneata rămâi aici să-ţi mai refaci puterile şi la noapte poate reuşim să te scoatem din oraş, dacă vedem că mai eşti în pericol.

Am încuviinţat doar uşor din cap, dar parcă nu mă mai durea nimic, şi bătrânul a plecat, iar Angela a încercat să îmi mai pună o cană de ceai.

— Nu mai pot bea nici măcar o picătură, dragă Angela. Mai bine spune-mi, unde este soţul tău?

— Soţul meu? se miră ea sincer.

— Ai uitat? În prima noapte, când ne-am întâlnit la hotel, ai spus că tu nu poţi să rămâi cu mine pentru că eşti măritată.

— A, asta era, spuse ea şi roşi uşor. Păi, mi s-a părut mai uşor să spun asta decât să dau explicaţii că eu nu sunt ca Valerica.

Am prins-o uşor de mână şi am tras-o lângă mine pe pat. S-a împotrivit puţin, dar nu mai mult decât m-aş fi aşteptat. Am culcat-o pe perna mea şi m-am aplecat deasupra ei, nedumerit. Mă simţeam atras de buzele ei roşii şi palmele mele pentru prima dată au strâns un sân de fată, în timp ce ea a închis ochii şi şi-a strâns mâna peste palma mea.

— Acum, că am aflat asta, am spus dintr-odată răguşit, nu ştiu dacă o să-ţi mai dau drumul.

A deschis ochii căprui, m-a privit cu ei înceţoşaţi şi m-a strâns puţin mai tare, spunîndu-mi:

— Oricum trebuia să se întâmple până la urmă, mai bine să o fac cu cineva care îmi place, aşa ca…

Şoaptele noastre au început să se întretaie fără să mai spună nimic în aerul devenit dintr-o dată greu şi încins.

*

— Oricum trebuia să se întâmple până la urmă, am şoptit eu, lăsându-mă pe spate, în timp ce Angela se ridică de lângă mine să se îmbrace.

Era roşie la faţă, privea ruşinos în pământ, dar pe buze îi flutura un zâmbet triumfător. Am privit cum rând pe rând părţile din corpul ei alb pe care cu numai câteva minute le strânsesem în braţe sunt acoperite de haine. Lângă mine, pe cearşaf, o pată roşie de sânge m-a făcut să mă întreb ce se întâmplase cu adevărat în mină cu Mihai. Şi oare ce s-a întâmplat cu mine? Priveam pata şi mă gândeam fără să găsesc nici o explicaţie, când Angela m-a dat fără menajamente jos din pat şi a strâns cearşaful.

— Mai bine să îl strâng, că dacă vine bunicul şi îl vede te pune să mă iei de nevastă. El e de modă veche.

— Şi asta ar fi chiar aşa de rău? am întrebat-o şi am tras-o iar lângă mine, dar s-a

strecurat pe sub braţul meu şi a intrat în baie.

Am auzit apa curgând şi în acelaşi timp gândurile mele mi se păreau la fel de lichide ca şi apa. Ieri încă îl iubeam pe Mihai, la un moment dat chiar am plănuit să emigrăm ca să ne putem căsători, iar acum mă trezisem aproape cerând în căsătorie o fată pe care o cunoscusem cu numai două zile înainte. Era frumoasă, dulce şi inocentă, dar sentimentele mele faţă de ea erau amestecate. Poate din cauză că era prima fată din viaţa mea pe care o priveam ca pe o fată.

Când a revenit am vrut să reiau discuţia, dar nu am apucat să continuăm, pentru că s-a auzit poarta.

Ne-am îndepărtat vinovaţi unul de altul, Angela a aranjat grăbită patul şi am sperat ca bătrânul să nu observe prea multe, aşa că am tras din nou pe mine pijamaua lui, m-am aşezat în pat şi mi-am tras pătura până la gât. S-a auzit un ciocănit şi, după ce Angela a deschis uşa, în cameră a intrat bătrânul, urmat de Milu. Bunicul părea răvăşit şi nici Milu nu arăta prea bine.

— Am fost până la mină, a început să povestească bătrânul. În curtea minei s-au adunat toţi foştii mineri şi acum o ţin tot într-un chef şi o petrecere.

— Bine, bine, dar ce motiv au?

Bătrânul ridică din umeri.

— Am fost miner zeci de ani, dar aşa ceva nu am mai pomenit: în orice galerie intri, dai

numai de straturi peste straturi de cărbune. Chiar acolo unde cu o zi înainte era numai steril. Până şi dealurile din jurul oraşului au crăpat şi au dat la iveală cărbune din belşug. Toţi spun că au fost scoase la iveală de cutremurul de azi-dimineaţă.

— Angela, asta trebuie sărbătorit. Hai cu mine să căutăm sticla aia veche de rachiu de

talpa ursului.

În timp ce bătrânul şi Angela au plecat să caute sticla, Milu s-a apropiat de mine cu ochi strălucitori.

— Domnu’ Alex, nu am nici o vină în legătură cu prietenul dumneavastră. Inginerul-şef a intrat cu el în mină.

Bietul Mihai, deja uitasem de el, prins în vârtejul evenimentelor. Dar Milu mai avea să îmi mai spună ceva, fiindcă după ce privi precaut în jur se apropie de urechea mea şi şopti:

— Vâlva… Vâlva s-a ţinut de cuvânt. Mi-am recăpătat puterile.

— Păi, şi cum ai aflat aşa de repede? am făcut eu ochii mari.

— Am fost la Valerica, păi, cum altfel. De mult voiam eu s-o…

A trebuit să se întrerupă pentru că în cameră a intrat bătrânul, urmat de Angela, care ducea triumfătoare o sticlă de rachiu şi câteva pahare.

Am băut toţi câte un pahar, apoi încă unul, am vărsat o picătură pentru Mihai, apoi, când alcoolul a început să îmi alerge prin vene, neobişnuit cum eram, am scuturat uşor din cap, încercând să îmi revin.

— Te mai doare capul? m-a întrebat îngrijorată Angela, mângâindu-mă uşor pe frunte.

Cu coada ochiului am văzut că bătrânul şi Milu au schimbat pe furiş câte o privire, amuzaţi parcă de brusca familiaritate a Angelei faţă de mine.

Cu mişcări nesigure, am umplut încă o dată paharele, apoi, privind spre bătrân, am început să vorbesc cam împleticit:

— Stimate domnule…

Am rămas blocat când mi-am dat seama că nu ştiu cum îl cheamă. Noroc cu Angela, care mi-a şoptit: „Marcu”, aşa că am reluat plin de curaj:

— Stimate domnule Marcu, am deosebita onoare să cer mâna nepoatei dumneavoastră, de care m-am îndrăgostit foarte tare.

Angela m-a privit o clipă cu ochi mari, apoi mi s-a aruncat în braţe, vărsându-mi paharul de rachiu pe pijamaua bătrânului.

— Apoi, dragă domnule, văd că asta-i aşa, mai mult un fel de formalitate, aşa că eu ce pot să zic decât să fie într-un ceas bun.

— Să fie într-un ceas bun, îngână şi Milu, dar eu mai aveam ceva de spus.

Am umplut iar paharul, i-am făcut semn Angelei să fie cuminte şi m-am întors spre bătrân.

— După ce ne căsătorim, bineînţeles, aş vrea să facem un băieţel, căruia să îi punem numele Mihai.

— Asta tot cu ea trebuie să aranjezi, dragă domnule, arătă bătrânul spre Angela.

Şi, abia după ce fata a mai răsturnat o dată paharul pe mine, un plâns eliberator m-a cuprins şi parcă dincolo de hohotele mele de plâns auzeam un hohot uşor de râs şi în sinea mea m-am hotărât că, indiferent ce se va întâmpla mai departe, noi va trebui să părăsim oraşul înainte ca băieţelul nostru să împlinească şapte ani.

 

 

Sergiu Somesan

Sergiu Someșan s-a născut pe 8 decembrie 1954 în oraşul Reghin, Judeţul Mureş.

A urmat cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Între 1972 si 1990 a ocupat mai multe funcţii, in cele mai diverse domenii: – topograf la Mina Dalja în Petroşani , merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor (limba și literatura Română), director la Casa de Cultură a Sindicatelor din Codlea. Din 1990 până în anul 2000 a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei Municipiului Codlea.

Blog personal: http://sergiusomesan.wordpress.com/

 

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts