În întunericul profund care domnea în compartiment, întrerupt numai din când în când de pâlpâiri palide de lumină ceţoasă venite de la becuri depărtate, am auzit cum se deschide uşa şi mâna controlorului îmi scutură uşor umărul:
– Ne apropiem!
Încet, să nu îi deranjez pe ceilalţi călători, am început să îmi strâng bagajele. Teodolitul în cutia lui metalică şi valiza cu haine. Mi-am căutat pe bâjbâite pantofii pe sub banchetă, o clipă, o lungă clipă, picioarele mele au căutat în gol şi mi-am adus aminte de tânărul din Gara de Nord care umbla desculţ prin zăpada de pe peron, plângându-se că i s-au furat ghetele, apoi picioarele mele neliniştite i-au găsit, s-au strecurat recunoscătoare în ei şi m-am ridicat în picioare gata să cobor. Întunericul a început să fie întrerupt tot mai des de becuri puternice, din întuneric se iveau pentru o clipă în faţa ochilor vagoane, clădiri şi magazii cenuşii, pe scurt toate semnele care anunţau apropierea unei gări. Mi-am luat puţinele bagaje şi am ieşit pe coridor, aducându-mi aminte de vorbele şefului înainte de plecare:
– Alex, eşti singurul fără obligaţii familiale pe care pot să îl detaşez în pustietăţile ălea. Se redeschide o mină care acum este în conservare şi nu au un specialist să le facă o expertiză. Îţi dai seama ce ne aşteaptă dacă totul merge bine: subvenţii, bani, oportunităţi… Am dat lovitura dacă te descurci. Am să te plătesc regeşte!
Am privit în întunericul ceţos de afară în timp ce trenul începea să frâneze, scârţâind din saboţii frânelor. Era trei şi jumătate dimineaţa. Nu ştiam ce părere avea şeful meu despre salariul regilor, dar aveam de gând să îl fac să afle cât de curând.
Conductorul a venit să îmi deschidă uşa de la vagon, impresionat poate de inscripţiile argintii de pe cutia teodolitului meu Suunto, în care cuvântul laser revenea obsesiv. Atât de obsesiv încât am stat tot timpul cu ochii pe el, de frică să nu îmi fie furat în Gara de Nord de cineva care să îl confunde cu o instalaţie de produs efecte luminoase într-o discotecă. Va trebui să îi fac totuşi o husă într-una din zile, ca să scap de griji.
Am privit de-a lungul trenului în timp coboram: undeva, dintr-un vagon aproape de locomotivă, a mai coborât un om, se vede treaba că era localnic pentru că s-a pierdut rapid printre linii înainte de a-mi da seama pe unde a luat-o. Locomotiva a şuierat scurt de trei ori, s-a pus în mişcare, impiegatul care îi dăduse plecarea a privit o clipă spre mine, apoi a intrat în căldura biroului de mişcare şi în numai câteva clipe am rămas singur pe peron. Am dat din umeri: nu era prima data când trebuia să mă descurc prin forţe proprii, aşa că am pornit-o spre ieşirea din gară. Pustiu! Nici ţipenie de om cât vedeai cu ochii de-a lungul străzii.
După un timp, din întuneric şi ceaţă s-a desprins o maşină destul de veche, care s-a apropiat scârţâind din toate încheieturile până a ajuns în dreptul meu, unde a oprit. Din ea a coborât încet şi parcă ezitând şoferul:
– Sunteţi Topograful?
Printre altele eram şi topograf, dar nu eram deloc obişnuit să mi se adreseze cineva astfel. Drept care am ezitat destul de mult cu răspunsul meu. Suficient de mult cât să îl văd pe şofer că se nelinişteşte dintr-o dată şi se apropie de mine aproape speriat:
– M-a trimis domnul inginer şef Dobrotescu de la mină să aştept la trenul acesta un topograf care vine de la Bucureşti să măsoare în mină… Dumneavoastră sunteţi?
Ei da, se pare că eu eram. După ce i-am comunicat asta şi şoferului, l-am văzut destinzându-se dintr-o dată, uşurat de parcă ar fi scăpat din cine ştie ce primejdie. Cine ştie ce zbir de şef mai era şi Dobrotescu ăsta dacă putea inspira o asemenea teroare oamenilor lui. Trebuia să fiu atent cu el, mi-am spus eu în timp ce mă instalam cu bagaje cu tot pe bancheta din spate. Deşi atunci când am vorbit cu el la telefon să stabilim detaliile părea un om destul de cumsecade. Urma să văd mâine cum voi proceda cu el. După ce porni maşina, şoferul se întoarse parcă ceva mai liniştit spre mine:
– Mi-a spus domnul inginer-şef să vă cazez la hotel şi să vin dimineaţă pe la zece să vă aduc la mină. Dacă este prea devreme să îmi spuneţi ora la care vă convine şi vin să vă iau…
Am ezitat puţin înainte de a-i da răspunsul. Am fost tentat să îi spun apoi să vină la zece şi jumătate, numai pentru a face o breşă în ţesătura atât de migălos ţesută de Dobrotescu. Dar aducându-mi aminte de panica bietului şofer la simpla mea ezitare, am preferat să nu le dau peste cap planurile, mai ales că acum conducea cu o viteză destul de mare pe străzile pustii.
– E perfect la zece, am spus eu şi m-am aplecat peste umărul lui să privesc vitezometrul: peste o sută douăzeci pe oră.
Nu îmi plăcea deloc, mai ales că străzile erau înguste şi carosabilul destul de umed. Se pare că aceeaşi părere a avut-o şi un agent de poliţie pentru că din bezna unei străzi lăturalnice s-a pornit o sirenă şi noaptea o fost dintr-o dată străluminată de lumina intermitentă a unui girofar. Şoferul a dat oarecum plictisit din umeri şi a încetinit în timp ce eram depăşiţi de o maşină de poliţie. A oprit maşina fără să coboare, deschizând doar geamul şi aşteptându-l pe agent să se apropie. Acesta pregătea deja carnetul de amenzi.
– E a doua oară luna asta când depăşeşti viteza legală. De data asta nu te mai iert, făcu agentul morocănos şi începu să scrie.
Se vede treaba că se cunoşteau de multă vreme pentru că şoferul meu începu să zâmbească liniştit şi se aplecă puţin pe gemul deschis:
– Nu te mai chinui cu hârtiile… Sunt cu Topograful…
Nici dacă ar fi spus că este cu regina Angliei nu ar fi obţinut un efect mai dramatic. Carnetul de dispăru ca prin farmec şi poliţistul încremeni într-o poziţie aproximativă de drepţi. A aprins lanterna şi a încercat să lumineze locul din spate al maşinii, apoi, realizând poate că gestul său ar fi putut părea un fel de sacrilegiu, s-a mulţumit să lumineze roţile maşinii, înclinându-se spre locul unde bănuia că aş fi eu.
– Să trăiţi! îmi salută el respectuos teodolitul, care, tronând pe valiză, părea mult mai impresionant decât mine în penumbra din maşină.
S-a întors apoi aspru spre şofer:
– Cu atât mai mult trebuie să ai grijă! La hotel mergeţi? Urmaţi-mă! Vă conduc până acolo.
Cu sirena şi girofarul pornite a mers înaintea noastră, destrămând liniştea micului orăşel. Norocul meu era că hotelul se afla destul de aproape. O clădire mică, cu patru etaje, în care luminile s-au aprins ca prin farmec atunci când şoferul a deschis uşa maşinii de parcă am fi fost aşteptaţi.
O femeie între două vârste, elegantă, se ridică de la recepţie şi veni în întâmpinarea noastră. În mână avea o cheie:
– Vă aşteptam, domnule Popescu, poftiţi pe aici, am fost anunţaţi de sosirea dumneavoastră, uitaţi cheia de la cameră. Cea mai bună cameră pe care o avem. Restul formalităţilor le vom îndeplini mâine sau când va fi timp.
Se întoarse spre şoferul care încremenise cu teodolitul şi valiza mea în mână.
– Poţi să pleci! De acum ne ocupăm noi. Anunţă că domnul Popescu a ajuns cu bine!
A aşteptat până când şoferul a închis uşa, apoi s-a întors iar spre mine:
– Dacă ar fi fost după ei ar fi trebuit să coborâţi încă din noaptea asta în mină să o măsuraţi, a spus ea puţin ironic. E timp pentru toate, nu-i aşa? mă întrebă, dar, cum întrebarea părea să fie pur retorică, nu i-am răspuns şi am privit cheia, încercând să aflu cam unde ar putea fi camera 101. Văzându-mi nedumerirea zâmbi:
– Am să vă dau pe cineva să vă ajute la bagaje şi să vă arate camera, spuse ea şi se îndreptă spre birou unde apăsă pe o sonerie.
Dintr-o cameră din spate ieşi o fată somnoroasă, căscând şi frecându-se la ochi.
– Trezeşte-te, Angela. Nu o să îţi ţin toată noaptea locul. Condu-l pe domnul la camera 101 şi ia-l pe băiat să vă ajute la bagaje. Ai grijă cum te porţi, adăugă ea în şoaptă, dar suficient de tare ca să aud şi eu. E Topograful!
Nici dacă ar fi primit în plină figură o cană de apă rece Angela nu s-ar fi trezit mai repede. Privindu-mă cu ochi mari şi înspăimântaţi, apucă pe bâjbâite valiza şi teodolitul şi o luă înainte şoptind abia auzit spre ea:
– Am înţeles, doamnă directoare!
Apoi, întorcându-se din mers spre mine:
– Urmaţi-mă, domnule.
Am început să urc scările în urma ei, apoi, după ce am dat colţul, i-am luat valiza şi teodolitul din mână, nu suport să îmi ducă o femeie bagajele şi se vedea treaba că ea uitase că trebuia să cheme pe cineva să ne ajute. În timp ce o urmam mă întrebam dacă nu cumva mamele din oraş îşi speriau copii mici cu vorbele: „Culcă-te că dacă nu chem Topograful!”
Ei bine, Topograful venise, era mort de somn şi habar nu avea ce se întâmplă. Dar din câte îl cunoşteam era hotărât să afle.
Angela îmi deschisese uşa camerei, eu am aşezat valiza şi teodolitul în debaraua de lângă uşă, apoi îmi arătă baia, şifonierul unde să îmi aşez hainele şi voi să plece.
Am prins-o de mână.
– Aşteaptă puţin, Angela. Vreau să te rog ceva…
Roşi toată şi îşi trase mâna.
– Nu se poate, domnule… Eu sunt măritată. Dar la şapte mă schimbă Valerica, şi ea nu este…
Am început să râd din toată inima şi m-am aşezat pe pat făcându-i semn să ia loc lângă mine.
– Nu despre asta este vorba, Angela. Voiam pur şi simplu să te întreb ce naiba este cu oamenii din oraşul acesta?
Făcu ochii mari şi mă privi mută fără să înţeleagă.
Am scuturat exasperat din cap.
– Angela, toţi oamenii pe care i-am întâlnit se poartă cu mine de parcă aş fi prinţul moştenitor. De ce? Sunt un simplu topograf. Am să măsor galeriile minei o lună, două, trei, cât o să fie nevoie, o să actualizez planurile, după care voi pleca să-mi văd de ale mele. De ce se poartă aşa cu mine?
Angela îşi lăsă capul în jos şi începu să aşeze o cută inexistentă pe pătură. Mă privi o clipă fugar, apoi plecă iar ochii:
– A… asta era? Ştiţi, mina a fost închisă cu peste şase ani în urmă. A fost trecută în conservare… Şi tot oraşul depinde de ea. Toţi bărbaţii care lucrau în mină sunt şomeri. Acum veniţi şi măsuraţi mina… Dacă găsiţi totul în regulă, avu o ezitare şi mă privi iar cu coada ochiului, mina se va deschide din nou. Cred că vor să vă câştige bunăvoinţa…
M-am ridicat în picioare, m-am apropiat de teodolit şi i l-am arătat:
– Ar trebui atunci să câştige mai degrabă bunăvoinţa acestui mic instrument. Dacă el zice că galeriile sunt drepte, sunt drepte. Iar dacă sunt contorsionate de trecerea timpul sunt şi gata. Nici eu nici el nu putem minţi, aşa că ar fi bine ca toţi să se poarte normal cu mine.
A dat să plece, dar în uşă s-a oprit şi a privit la ceas, apoi s-a întors roşind spre mine:
– E numai patru… Până la ora şapte nu ne deranjează nimeni. Dacă vreţi rămân cu dumneavoastră să vă ţin de urât.
Am privit-o cum îşi frământa neliniştită mâinile sub şorţuleţul alb, ca de subretă. Două şuviţe rebele îi încadrau faţa, dându-i un farmec aparte. M-am apropiat încet de ea şi ezitând am apucat-o de bărbie, încercând să-mi înving oboseala. Avea pielea albă, mătăsoasă, şi o simţeam tremurând.
– Angela dragă, am călătorit toată noaptea cu trenul. Sunt obosit şi tot ce vreau este să dorm. Şi apoi nimeni, crede-mă, nimeni nu mă va poate face să măsluiesc rezultatele măsurătorilor. Nici măcar o fată atât de drăguţă ca tine. Ce va fi, va fi…
Am sărutat-o cât de cast am putut eu pe frunte şi m-am uitat la ea cum se îndepărtează, întorcând capul şi privindu-mă încă o dată din uşă cu nişte ochi mari, căprui, nedumeriţi şi parcă vinovaţi, lăsându-mă şi pe mine la fel de nedumerit: era prima fată pe care o sărutasem, fie şi pe frunte. Senzaţia nu fusese chiar atât de dezagreabilă pe cât mă aşteptasem. Cum somnul îmi fugise cu totul, am ieşit în balcon să privesc oraşul. La numai trei sute de metri în faţa mea se zărea gara. Era legată de oraş printr-o pasarelă care traversa liniile de cale ferată şi peste care aş fi putut trece şi ajunge la hotel în numai trei minute. În loc să îmi arate cineva drumul, au preferat să deranjeze un şofer, pe directoarea hotelului şi mai ştiu eu pe cine pentru a-mi câştiga bunăvoinţa. Sau din cu totul alt motiv. Pe care eram ferm hotărât să îl aflu a doua zi. Mai ales că, din câte ştiam eu, nu gradul de conservare al unor galerii hotăra redeschiderea unei mine, ci cantitatea de cărbune, calitatea lui şi costul de extragere. Prea mă credeau copil, sau poate că îmi scăpa mie ceva.

*

M-am trezit uşor, fără să fie nevoie să mă scoale cineva cam pe la nouă dimineaţa, am făcut un duş rapid, m-am îmbrăcat şi am coborât în restaurantul hotelului, nu înainte de a-mi pregăti teodolitul şi un rucsac mic, uşor de purtat, în care am pus restul instrumentelor de care urma să am nevoie în mină. Am luat o masă uşoară, dacă trebuia să cobor astăzi în mină nu voiam să fiu prea plin, apoi am rugat pe fata de la recepţie, bănuiam că ea trebuia să fie Valerica, pentru că mă privea mereu curioasă în timp ce vorbeam cu ea, să sune la mină să vadă dacă pot să trimită mai repede şoferul după mine.
– Nu-i nevoie, domnule Popescu. Şoferul aşteaptă deja afară… ştiţi, în caz că vreţi să ajungeţi mai repede.
I-am întins cheia de la cameră şi am privit-o mai bine. Era o roşcată sprinţară şi veselă care m-a făcut să-mi pară bine că nu a fost ea de serviciu azi noapte. O clipă mâinile ni s-au atins când i-am dat cheia şi ochii ni s-au întâlnit, iar ea a zâmbit uşor perfect conştientă de farmecul ei. Într-o bună zi, când va afla, va fi foarte dezamăgită, dar simţeam nevoia să amân cât mai mult acel moment.
A înclinat capul şi a făcut semn unui tânăr care aştepta prin apropiere, iar acesta s-a repezit afară, de unde a sosit însoţit de şofer.
– Bună dimineaţa, a spus acesta repezindu-se vesel spre mine. Cum aţi dormit? întrebă el şi arătă cu un semn pe care credea că l-am văzut numai eu spre recepţioneră.
– A dormit foarte bine, a răspuns ţâfnoasă în locul meu Valerica. Şi nu cred că este problema ta cu cine a dormit, dacă asta voiai cumva să întrebi, l-a pus ea la punct.
Am încercat să îmi ascund un zâmbet şi l-am urmat pe şofer afară. Cum orăşelul era destul de mic, se pare că toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi mai ales îşi cunoşteau destul de bine unul altuia ocupaţiile din timpul liber.
Acum am văzut mai bine maşina de astă noapte: era un Mercedes vechi, dar bine întreţinut. Văzându-mi privirea, şoferul mi-a deschis uşa şi a oftat:
– Acum câţiva ani schimbam maşinile o dată la câteva luni. Cum i se părea directorului că nu mai luceşte, gata luam alta. Pe vremea aia mina mergea din plin şi pe acolo se învârteau banii cu lopata.
A aşteptat până m-am aşezat comod, după care, înainte de a porni, m-a privit în oglinda retrovizoare şi mi-a spus:
– Acum că aţi venit dumneavoastră, poate că se vor întoarce iar vremurile bune.
Am privit la oraşul care îşi defila monoton clădirile dezolante pe lângă noi. Totul lăsa impresia de paragină, de loc de la capătul lumii. Oare chiar toţi oamenii care locuiau acolo îşi legau speranţele de prezenţa mea în oraş?
L-am atins pe şofer pe umăr ca să îl fac atent:
– Eu am venit aici să măsor nişte galerii vechi! De ce toată lumea crede altceva?
Mi-a căutat privirea în oglinda retrovizoare şi a râs mânzeşte când mi-a întâlnit-o:
– Mai ştim şi noi câte ceva, a zis el enigmatic şi a început să claxoneze pentru că ajunsesem deja la poarta minei.
Uite un om pe care avea fie foarte greu să îl conving că nu mă culcasem cu Valerica şi că nu eu eram cel sortit să salveze oraşul.

*

Când l-am întâlnit pe Dobrotescu, inginerul-şef al minei, primul lucru pe care l-am întrebat după ne-am salutat a fost:
– Vreţi să îmi spuneţi şi mie de ce toată lumea mă crede salvatorul oraşului?
Râsul lui nu mi s-a părut foarte sincer, dar era un râs totuşi. Speram ca după râs să vină şi o explicaţie.
Mi-a făcut semn să mă aşez, s-a aşezat şi el, apoi a comandat două cafele şi numai după ce au sosit a început să îmi vorbească.
– Domnule Popescu, aşa cum am vorbit şi la telefon sarcina dumneavoastră este să ridicaţi planurile din galeriile pe care vi le indicăm noi. Este posibil ca în cinci ani, cât au fost în conservare galeriile, să fi suferit schimbări, tasări şi alte modificări. Atât! Ce nu ştie lumea este că indiferent cum arată aceste galerii mina tot se va deschide. De fapt a fost o greşeală faptul că s-a închis. Aici este cărbune de o calitate excepţională, care cu puţin efort poate deveni perfect exploatabil.
A mai sorbit o gură de cafea, a privit pe geam unde un grup de mineri încercau să pună pe roate mai multe vagonete ruginite, apoi s-a întors iar spre mine:
– Deja au început să lucreze cam două sute de mineri. Deocamdată nu avem producţie, lucrează la amenajări, deschid galerii prăbuşite, curăţă suitoarele de aeraj, măsoară nivelul metanului, toate chestiile de rutină de care este nevoie pentru ca mina să învie din nou. Aşa că indiferent de ceea ce veţi măsura, peste numai câteva luni aici vor lucra mii de oameni… Cineva acolo sus s-a trezit în sfârşit la realitate şi a văzut că este mai ieftin să extragi cărbune aici în ţară decât să îl cumperi pe bani grei din afară…
Auzisem toate astea la plecarea din Bucureşti. Şi mai ştiam că atunci când mina va funcţiona din plin va fi înfiinţat un nou compartiment de investiţii cu zeci de topografi. Dar până atunci mai aveam o nedumerire:
– Dacă toate astea se cunosc, de ce mă privesc oamenii din oraş ca pe Mesia?
Inginerul-şef m-a privit pe furiş, a pus cana de cafea deoparte şi s-a ridicat de la masă privind pe geam afară.
– E greu de crezut, a început el într-un târziu să vorbească, că la începutul mileniului trei oamenii mai cred încă în tot felul de superstiţii, dar am impresia că ei cred că dumneata eşti cel sortit să deschidă mina. Încă de când am dus tratative cu firma dumitale să ne trimită un topograf s-a răspândit zvonul acesta. Eu să fiu în locul dumitale aş profita din plin de treaba asta cât aş rămâne pe aici. Nu mai sunt eu foarte tânăr, dar tot am văzut că oraşul are fete frumoase…Poate unele dintre el cred că norocul este molipsitor şi se transmite prin fricţiune… şi râsul lui gros la gluma în doi peri m-a urmărit multă vreme.

(va urma)

Sergiu Somesan

Sergiu Somesan s-a născut pe 8 decembrie 1954 in oraşul Reghin, Judeţul Mureş.

A urmat cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Intre 1972 si 1990 a ocupat mai multe funcţii, in cele mai diverse domenii: – topograf la Mina Dalja în Petroşani , merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor ( limba si literatura Romana), director la Casa de Cultură a Sindicatelor din Codlea. Din 1990 pana in anul 2000 a ocupat mai multe funcţii in administraţia publică locală, în cadrul Primăriei Municipiului Codlea.

Blog personal: http://sergiusomesan.wordpress.com/

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts