GSF47 banner 01-650

          O briză ușoară, dulceag-fierbinte, mișca ușor valurile mării nesfârșite de iarbă galbenă, unduiri sprijinite în depărtări de cerul nemișcat, pustiu de nori.

          Ici-colo, mareea uscată vârtejea tăcut, roind fără foșnet în jurul morților. Uscați de soarele dogoritor, mici oaze împrăștiate, tăcând, unii în rusă, alții în germană sau română. Vorbeau pentru ei ciorile clocotind de viață din crângul din spate, de dincolo de cimitir, și corbii mai curajoși ce se așezaseră, lipsiți de respect față de modernitatea omenirii, pe tunul răsturnat pe-o parte.

          El tăcea, așezat pe una dintre pietrele funerare din micuțul țintirim în care poposise. Era cercetaș, poate sovietic, din străfundurile stepei, poate țăran din Bucovina, poate muncitor de la Hamburg. Nu mai conta. Era singur aici, și poate nici nu exista, poate era doar o reflecție a liniștii de după luptă, sau o umbră care să înfurie viața din verzișul crângului.

          Cel puțin așa simțea, departe de toate oștile si de toți oamenii, aici, doar el, printre morți.

          Piatra mormântului era călduță și jilavă și nu putea ști cine se odihnea sub ea și de când, căci nu cunoștea alfabetul evreiesc. Poate că fusese vreun înțelept care știa misterul voinței Domnului, sau poate vreun războinic străvechi, sau poate doar vreun copil din satul care încă mai fumega în apropiere, gol și tăcut precum ierburile din jur. Erau morți cu toții, cei de sub pământ și cei de deasupra, și vii erau doar el și cu drăcușorul fumuriu ce-și zgribulea aripile pe o piatră învecinată. Viu încă, dar bolnav și trist și tremurând în ciuda dogorii.

          Nu era nevoie să-și vorbească. Știa ce simte dracul cătrănit. De veacuri păzea cimitirul prăfuit, ieșind noaptea să ciripească la lună de pe câte un mormânt mai mare, să-și amestece glasul lui de drac evreiesc cu cel al dracilor catolici sau ortodocși de dincolo de orizont și să adore împreună eternitatea morții. În nopțile bogate, de după înmormântări, înhăța sufletul ce ieșea înfrigurat și zăpăcit și-l smotocea puțin în joacă înainte să-l arunce spre stele, dacă fusese un om bun, sau îl înfuleca hămesit, cu înghițituri hulpave, dacă fusese un om rău. Și apoi se lăuda cu lătrături răgușite către ceilalți drăculeți și ei îl invidiau sau se lăudau la rândul lor, dacă fusese și la ei o noapte bună. Și totul era la fel, clar și curat, de sute și mii de ani, și așezarea lumii era dreaptă si sănătoasă.

          Dar nu acum. Acum nu mai ieșea noaptea în țintirim, căci nu mai erau săteni care să fie îngropați cum se cuvine și-apoi să se strecoare înfricoșați de pe sub pietre. Fuseseră toți împușcați sau arși la grămadă și muriseră fără ungerea glasului de rabin și nu mai ieșiseră deloc din groapa comună, ci se muiaseră acolo și se amestecaseră într-un nămol difuz de suferință și amărăciune și nu mai puteau fi aruncați spre stele.

          Iar ceilalți, veneticii, mureau ziua, urlând sau plângând sau neștiind măcar că au apucat sa moară și nu mai luptă cu dușmanii, ci zac în soare împreună. Ei încă ieșeau noaptea să mormăie și să freamăte-n lumina lunii, dar erau întunecați și spurcați de un mare Rău, și cei ce veneau de la Apus, și cei ce veneau de la Răsărit. Erau otrăvitori, iar drăcușorul de aici și drăcușorii din toată țara stepei și din tărâmurile de dincolo de cer se îngrețoșau de urâțenia lor și nu mai ieșeau noaptea, ci doar ziua, când morții noi erau tăcuți și uscați. Și, îngrețoșați si triști, dracii boleau și se stingeau încet. În curând urma să nu mai fie pe lume drăcușori care să arunce cu suflete spre stele, sau să le înghită pe cele spurcate, ci urma să rămână doar noaptea și frigul și Marea și Noua Întunecime. Iar lumea veche se va stinge și va apărea omul nou și strâmb și mizeria sufletelor se va scurge și se va îmbiba, pentru totdeauna, în glie…

          Cercetașul, cu rădăcinile inimii prea îndulcite la lumea veche, oftă și apăsă trist pe trăgaci. Ciorile zburară peste stepă, departe… 

Miloș Dumbraci

Născut la Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescent în anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filozofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenit inginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 s-a apucat și el să scrie… Povestirile sale din reviste le găsiți adunate la milosdumbraci.wordpress.com.

More Posts - Website