Căpitanul Lazăr stătea gânditor în cabina lui. Nava era pregătită, ultimele ordine au fost date, oamenii erau pe poziții și așteptau. Momentul era inevitabil, străinii erau ca un metronom, niciodată nu întârziau, niciodată nu ajungeau mai devreme. Se pare că ei nu cunoșteau ce înseamnă conceptul de efect surpriză sau tacticile de înșelare a adversarului. Ei erau clari, fermi și extremi de previzibili. Și cu toate astea se ajunsese la situația actuală, putem spune mai mult decât disperată… Nava căpitanului şi celelalte nave care erau dispuse pe orbita Pământului constituiau ultima linie de apărare a omenirii și, posibil, a vieții de pe Pământ.

Acum încerca, în puținele momente rămase, încerca, așa pentru el, să reconstituie drumul care duse-se omenirea în pragul extincției…

Ca într-un vis își amintea momentele când era copil și urmărea cu sufletul la gură mega-show-ul transmis pe toate rețelele de televiziune cu primii coloniști pe Marte – atunci când bravii Pământeni înfruntau condițiile vitrege ale Planetei Roșii și tot ei, prin eforturi inimaginabile și cu o inteligență ieșită din comun, reușeau de fiecare dată să le învingă. Acum, prin prisma maturităţii, putea să se gândească la sumele fantastice cheltuite pentru susținerea acestei inițiative, dar şi la și banii câștigați de pe urma ei de corporația care investise în trimiterea acestor oameni pe Marte și producea acest show. În scurt timp deţinătorii corporaţiei deveniseră cei mai bogați oameni din lume, erau considerați niște vizionari și eroi ai umanității.

*

Explorarea spațiului căpătase o forță și o susținere spectaculoasă. Dacă nu te declarai adept al expansiunii speciei umane în spațiu și al dreptului speciei umane de a stăpâni universul, erai considerat ori ciudat ori un om care doar încearcă să fie contra doar de dragul de a atrage atenția.

Efectele benefice erau chiar palpabile, bugetele pentru războaie au scăzut considerabil, nimeni nu mai era interesat de puținele resurse rămase neexploatate pe mica și bătrâna noastră casă, Pământ. Toți priveau în sus, spre stele. Voiai minereu de orice metal era simplu, îți alegeai un asteroid, voiai hidrocarburi simplu, Venus și sateliți ai marilor planete ale sistemului nostru solar îţi stăteau la dispoziţie.

Nimic nu părea a sta în calea pământenilor, în câțiva ani deja se putea vorbi de flota spațială a Pământului, cea mai mare parte a acestei flote fiind de explorare, exploatare și transport al diverselor resurse.

O veste însă, avea să schimbe acest avânt și avea să stârnească un val de sentimente contradictorii în rândul omenirii. O mică sondă de explorare, ajunsă tocmai pe îndepărtatul Pluto, a găsit ceva incredibil. O construcție a fost descoperită pe solul acestei planete pitice. De fapt, ea nu constituia, probabil, decât o poartă spre ceva mai mare aflat în subsol. Aceste concluzii au fost trase abia după ce o navă cu oameni de știință a sosit la fața locului și.  Savanţii debarcaţi de pe navă au încercat, prin toate metodele posibile, să determine natura și scopul acelei construcții sau măcar materialul din care era făcută. Nimic din toate acestea nu au putut fi determinat. O barieră energetică de natură necunoscută bloca orice încercare a senzorilor sau a instrumentelor să penetreze această structură sau măcar ceea ce se afla sub ea, în subsol.

Frustrarea era destul de mare. Cum?  Noi, stăpânii universului, să  ne împiedicăm de această „chestie” înfiptă în solul unei planete mici ??

Pe de altă parte curiozitatea și posibilitatea ca aici să fie ascunse cine știe ce secrete a transformat și construcția ciudată de pe Pluto într-un magnet pentru toți. În scurt timp, zeci de sateliți și chiar stații spațiale orbitau în jurul lui Pluto, cu toate instrumentele reglate la intensitate maximă pe acel punct minuscul, denumit de toată lumea acum “Poarta de pe Pluto”.

Bineînțeles, pe Pământ au început să apară tot felul de teorii care mai de care mai aberante sau pline de imaginație. Unii o denumeau Poarta stelară, amintind de un vechi serial foarte popular odinioară, alții, mai aplecați spre partea așa zis spirituală, au denumit construcţia „Poarta lui Dumnezeu”, punându-se chiar baza unui noi religii. Toate textele sfinte ale omenirii erau reinterpretate pentru a veni în sprijinul noului cult. Până și orbita ciudată a lui Pluto era pentru adepții acestei religii un semn clar că acolo s-ar afla Dumnezeu sau cel puțin niște reprezentanți ai lui. Chiar au avut loc şi câteva asasinate, din cauză că unii susțineau că acolo se află casa lui Dumnezeu și el se află în ea iar alţii erau de părere că Pluto este doar un fel de reședință temporară, planeta fiind prea mică pentru un Dumnezeu așa de mare.

Nimic nu părea să deranjeze pe presupușii locuitori ai lui Pluto până când unii mai curajoși au coborât pe solul lui Pluto în zona Porții și au început să foreze, hotărâți să spulbere o dată pentru totdeauna misterul. Nu mult a durat și zeci de instalații de forare au împânzit zona Porții, care mai de care mai dotați și mai hotărâți. Însă nici aceste încercări nu au avut succes. La câțiva metri în subsol, aceeași barieră energetică făcea imposibilă penetrarea.

În timp ce nerăbdarea oamenilor și în, mod special, a celor care finanțau aceste încercări creștea, în rândul guvernelor și mai ales al nostalgicilor militari creștea tensiunea iar necesitatea apărării împotriva invadatorilor din spațiu devenea din ce în ce mai evidentă.

Încercările oamenilor de a afla cu orice preț ce este după acea poartă misterioasă nu a rămas însă fără efect. Deodată pe toate canalele și pe toate frecvențele, un mesaj text în toate limbile și dialectele pământului a rulat timp de câteva ore fără a putea fi oprit pe toate ecranele de televizor sau computer legat la rețelele internaționale.

“ÎNDEPĂRTAȚI-VĂ DE PLUTO! NU VĂ VREM RĂUL!”

Mesajul a avut efectul unui tunet în plină iarnă. Câteva zile nimeni nu a mai spus nimic despre Pluto sau Poarta. Parcă subiectul nici nu ar fi existat. Echipajele de pe orbita lui Pluto au primit ordin să înceteze orice activitate. Guvernele și-au închis ușile și au chemat în spatele lor toți savanții de care dispuneau. Șocul a fost atât de mare încât oamenii nu mai deschideau  televizoarele de frica altor mesaje.

Liderii noii religii erau în extaz, la porțile templelor Porții, cum se numeau locurile de adunare, se strângea din ce în ce mai multă lume convinsă de adevărul relevat de aceștia.

Explorarea sistemului solar a înghețat, coloniștii din spațiu vorbeau acum în șoaptă de frică, parcă, să nu fie auziți de străini sau cumva să-i deranjeze pe aceștia.

Două propoziții au schimbat totul.

Teama pusese stăpânire pe omenire, teama de necunoscut, de ceva că acolo, cineva, ceva este mai puternic, că este în afara controlului și a puterii de înțelegere.

După câteva zile tăcerea a încetat…. Toată lumea avea ceva de spus, toată lumea avea o părere pe care voia să o exprime. În mass-media fiecare cuvânt era analizat, fiecare cuvânt era interpretat. Noi înțelesuri apăreau, panica lua încet, încet locul fricii.

Cine erau acești străini, cât de puternici erau de au reușit să blocheze cu mesajul lor toate canalele de comunicare ale omenirii, era acesta doar un avertisment sau o demonstrație de forță și, mai ales, de când ne spionau acești străini de cunosc toate limbile și dialectele pământene, chiar și cele vorbite doar de câteva persoane? Sunt ei printre noi??? Noi întrebări fără răspuns apăreau și se implantau ca o boală în subconștientul fiecăruia, creând o stare generalizată de paranoia. Ceva trebuia să se întâmple, cineva trebuia să ia atitudine! Ce facem în continuare? Acestea erau gândurile tuturor.

După câteva zile de haos, era evident că două curente de gândire și de acțiune erau predominate şi aveau susținători  într-un număr relativ egal.

Prima organizație, denumită pompos Confederația Terrană, era condusă de generali din toate statele planetei și era susţinută de guvernele laice ale acelorași state.

Organizaţia avea drept motto “Aici noi suntem stăpâni!” și ca arbora un drapel pe care era desenat un scut medieval cu Pământul în interior; susținea că nimeni nu poate impune oamenilor ce să facă în sistemul NOSTRU solar și că acesta este casa noastră.

Pe de altă parte, mai era noua religie care reușise în scurt timp să atragă de partea sa toți liderii fundamentaliști din toate religiile și câteva state fundamentaliste. Tabăra lor susținea că mesajul lui Dumnezeu  este clar – Închinați-vă lui, crede și nu cercetaţi! Asta însemna încetarea oricăror încercări ale omului de a explora spațiul și faptul că toți oamenii ar trebui trăiască conform regulilor religioase altfel Dumnezeu îi va vedea și îi va pedepsi pe veci!

Puținele voci care spuneau că mesajul de avertisment se limita strict la Pluto și că în rest nu sunt impuse nici un fel de restricții au fost  considerate periculoase de ambele tabere și rapid anihilate.

Încercările de negociere și de compromis desfășurate pe de-a lungul a câtorva ani  între cele două tabere au eșuat lamentabil. La finalul lor liderii apăreau transmițând mesaje și mai radicale, numindu-se unii pe alții ori trădători ori dușmanii lui Dumnezeu. Aceste întâlniri au continuat, fiind inițiate de lideri mai moderați ale mișcărilor până când, la ultima întâlnire, armata a înconjurat clădirea și a arestat reprezentanții credincioșilor. Acest fapt a fost scânteia care a aprins butoiul cu pulbere.

Grupări paramilitare, dar bine înarmate și bine pregătite, au atacat unitățile militare și instituțiile civile aproape concomitent în toată lumea, semn că ei erau pregătiți și așteptau doar un semn, după cum spuneau ei dumnezeiesc.

Adevărul că semnul dumnezeiesc întârzia să apară, dar, în lipsa acestuia, cel dat de militari a fost suficient.

Războiul care a urmat a fost nimicitor. Nimeni nu era exclus, nimeni nu era iertat. Polaritatea era perfectă. Nu mai conta națiunea, nu mai existau nevinovați, conta doar de partea cui luptai. Sistemul solar a fost transformat în câmpul de bătălie al umanității, dar din ambele părți se respecta riguros avertismentul străinilor: departe de Pluto.

*

Căpitanul Lazăr, sublocotenent, pe atunci și tânăr pilot pe nava pe care o comanda acum, asistase la bombardarea orbitală a unei mici colonii miniere de pe partea întunecată a lui Mercur, bănuită ca ar ascunde și simpatiza cu slugile extratereștrilor, cum cu ironie erau denumiți cei din tabăra religioasă.

După câțiva ani de lupte nici nu mai conta motivul pentru care se luptau, umanitatea era în agonie, tot ce realizase în milenii risca acum să se transforme în scrum…

*

Din ce în ce mai mult în tabăra așa zis ateistă se contura o idee, una care în concepția liderilor putea duce la sfârșitul războiului și la demontarea, o dată pentru totdeauna, a ideii existenței lui Dumnezeu, cel puțin a celui care locuiește aici, aproape, în sistemul solar considerat de oameni de atâtea secole AL NOSTRU. Ideea era simplă: dispare Dumnezeu, dispare motivația și susținerea credincioșilor.

Din laboratoarele și din tunelurile secrete ale Confederației aflate pe planeta Marte, cel mai puternic și sigur avanpost al acesteia, s-a ivit o nouă armă pe care chiar conducătorii militari au jurat să nu o folosească contra oamenilor. Această armă era mai teribilă decât orice folosiseră oamenii pentru a se anihila unii pe alții. Era arma supremă. Principiul ei era unul relativ simplu, cunoscut de mult timp, acela al ciocnirii materiei cu antimateria.

Arma era gata, aștepta doar Consiliul militar să dea ordinul.

Și ordinul a venit! Lovitura trebuia să fie vizibilă și lumea trebuia să știe, omul l-a învins pe falsul Dumnezeu. O întreagă operațiune de amplasare a unor instalații capabile să transmită evenimentul a fost derulată.

O întreagă flotă, cele mai puternice nave ale Confederației se îndreptau că viteză maximă spre Pluto. Să vedem ce mai fac măscăricii de extratereștri și cu trucurile lor în fața Ciocanului lui Thor, cum fusese denumită operațiunea ultrasecretă de care doar puțini din cei de la bordul navelor știau.

Nava lansatoare era pe poziții. Totul era pregătit. Şampania era pusă la rece.

Mareșalul Steel privea imaginea mărită a lui Pluto. Normal, de la distanța asta abia putea fi zărit. Nu putea spune că nu avea emoții, doar proștii și naivii puteau fi absolut siguri că for reuși. Informațiile despre străini lipseau cu desăvârșire. În sinea lui regreta acest moment, dar era prea târziu și, ce putea să facă? Era conștient că ceva trebuia făcut, fanaticii erau puternici și erau infiltrați peste tot. Chiar și în această flotă era posibil să fie dintre ei. Puteau fi contraziși? Se gaseau acolo, oare, Dumnezeu şi îngerii lui? De când erau acolo sau mai bine zis au venit de undeva? Spera ca îndoielile lui să nu fie fondate. Spera ca superbomba să facă din Pluto și „locuitorii” lui doar o amintire, o altă pagină neagră din istoria omenirii și pe care urmașii să o judece, normal stând confortabil în fotolii, la căldură. Nimeni nu era în locul lui, nimeni nu trecea prin ce trece el acum. El avea butonul, el putea aduce distrugerea, el era Antihristul noii religii.

Momentul veni. “Sir!” Se auzi din spatele lui. Se trezi ca dintr-un vis. Toți așteptau, ținta era fixată. “Foc!”

*

Căpitanul Lazăr văzuse aceste filmări cu momentul lansării de zeci de ori. De fiecare dată sperase ca finalul să fie altul, însă, era mereu același.

Pe ecranul distrugătorului spațial se profilă ca un hoț în noapte bomba oamenilor. „Ciocanul lui Thor” cum bombastic a fost numit. Dacă stătea bine să se gândească poate chiar așa și era… Cine a fost Thor în definitiv? Un zeu, iar ciocanul lui se întorcea mereu la el și făcea rău dușmanilor nicidecum lui.

Așteptarea nu fost foarte lungă… o lumină orbitoare umplu sala de comandă, oamenii se prăvăliră pe jos și apoi nimic! Sfârșitul.

Ce a urmat nimeni nu putea povesti personal doar din înregistrări, mereu același scenariu. Oriunde aveau oamenii avanposturi sau nave rătăcite prin sistemul solar apăreau ca de nicăieri cinci obiecte care indiferent de viteza de deplasare a navelor pământene sau dacă era un punct fixat pe un corp ceresc în douăzeci de minute se sfârșea totul. Aceeași rază albă, același final.

De fapt de ce naibii nu i-am lăsat în pace pe pietroiul lor, Pluto? Cine ne-a spus nouă că sistemul solar este al nostru? Poate era al lor, poate erau aici înaintea noastră. De ce nu i-am ascultat și cu ce ne-au deranjat acești străini în afară de faptul că existau??

Mai erau zece minute și venea sfârșitul. Obiectele se apropiau inevitabil. De data asta nu erau doar cinci, erau cinci de fiecare navă pământeană. Apăruseră de nicăieri parcă nici nu ar mai fi existat până atunci.

Primiseră ordin să deschidă foc la distanța eficace a armamentului din dotare. Asta era la șaptesprezece minute după apariție.

Se ridică din fotoliul din cabină și deschise ușa către puntea de comandă. O liniște deplină, mormântală se așternuse.

„Fraților, asta e!” Atât putu să spună cu toate că își pregătise un întreg discurs. Cronometru afișa momentul în care trebuiau să deschidă foc. Se mai uită odată în jur, îi părea rău că se termină așa. Nu neapărat pentru el, ci pentru toată lumea, pentru toți pe care-i cunoscuse și cărora visele se sfârșeau aici, nici măcar alături de familie, de cei dragi. Pentru el era mai simplu, ei erau familia. Ai lui muriseră într-un atentat laș al celor care vroiau să-l urmeze pe Dumnezeu. Mă rog, acum nu mai conta el mai trăise câțiva ani în plus și aceia goi. Poate a fost mai bine pentru ei.

În jurul lor deja rachetele erau lansate, se vedeau ca niște licurici jucăuși într-o noapte întunecată. Din păcate, nu era nimic vesel în asta.

Foc! Și rachetele lor plecară în cinci direcții împreună cu speranțele lor minime că o minune se va întâmpla.

00:04, 00:03, 00:02, 00:01… o lumină albă nedureroasă îl cuprinsese ca într-o nor dens de ceață. Când a atins podeaua nu a simțit nimic, doar o liniște deplină pusese stăpânire pe sufletul lui. Nu e chiar rău, a apucat să se mai gândească.

Deschise ochii, era în Rai, era în Iad, era pe Pluto? Nu, era pe nava lui înconjurat de camarazii lui. Era întreg și nevătămat.

*

După două ore de la atac asupra Pământului omenirea se trezea, indiferent unde era, pe Pământ, în catacombele de pe Mercur, sub cupolele de pe Marte. Toți se trezeau simultan. Însuși mareșalul Steel, aflat pe puntea de comandă, se trezea încercând să-și dea seama ce se întâmplase.

Peste tot unde existau monitoare indiferent dacă erau sau nu legate la vreo rețea indiferent dacă erau sau nu conectate la o sursă de energie se derula fără oprire în toate limbile și dialectele Pământului același mesaj:

“ÎNDEPĂRTAȚI-VĂ DE PLUTO! NU VĂ VREM RĂUL!”

Bogdan LazarMă numesc Lazăr Bogdan, originar din satul Ivănești, comuna Pădureni, județul Vaslui. Pentru o mai bună localizare vă voi da ca reper orașul Huși care se afla la 15 km de locul unde m-am născut.
De la vârsta de 14 ani am părăsit satul natal pentru a urma Liceul MIlitar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc. Apoi, în periada 2000 -2004 am urmat Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu devenind, după absolvire, ofițer de infanterie. Acum, m-am stabilit în București și urmez cariera militară.
Pasiune pentru SF o am de când eram copil citind cu aviditate tot ce mi-a picat în mână, începând cu Jules Verne bineînțeles.
Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts