GSF 57 banner 01-650

          ̶ Spune-mi, tinere, ce se vede pe fereastră?

          Nick se apleacă cu grijă peste pervaz, pipăind cu mâini profesioniste lemnul. Observă imediat porii galeriilor săpate de insecte, vopseaua scorojită.  Aruncă o privire către hăul care se căsca în jos, sub stâncă, până la buza mării. De partea cealaltă a golfului, imaginea coastei de munte tixită până sus de case albe ocupă aproape toată vederea.

          ̶ Marea. Și, dincolo de golf, Thera.

          ̶ Nu, uită-te jos. Ce e acolo?

          Bătrânul își cască ochii goi, acoperiți de albeață, sorbind avid orice rază de lumină. Degetele deformate de artrită, cu unghiile netăiate, zgârie cotierele fotoliului din piele vișinie, în încercarea zadarnică de a se ridica.

          ̶ Prăpastie. E mult tare până jos, tataie!

          ̶ Aruncă-mă! Aruncă-mă pe geam!

          Nick Barberis se retrage un pas înapoi din fața ferestrei privindu-l cu suspiciune pe client. Bărbatul din fața lui pare să aibă peste suta de ani, judecând după barba de un alb imaculat, nepieptănată, care se revarsă în falduri buclate peste piept. Are ceva agresiv, o agitație morbidă și frenetică pe fața lui osoasă, aureolată de un păr zburlit, pe care o bandană legată deasupra frunții încearcă să-l mai disciplineze. Gândul că a bătut cinci sute de mile pe mare ca să dea ochii cu un psihopat îl fulgeră prin minte. Cum naiba de-am picat în plasă? Trebuia să̶-mi dau seama, se gândește. Toate indiciile conduceau către concluzia asta: ceva necurat e la mijloc…

          Cu o zi în urmă, în biroul de vânzări al companiei, aerul condiționat zumzăia monoton. Cu o senzație de foame veșnic amânată, dispecerul de vânzări Nickos Barberis redacta cu agilitate oferte și contracte la computer. Colegul său, Demo Phillipe, urmărea știrile financiare de pe internet. Luna iulie era pe sfârșite. Nici unul din cei doi nu și-a luat concediu anul acesta, sezonul de vârf în finisaje fiind în toi.

          ̶ Un nou caz de îmbolnăvire cu germeni patogeni în spitalele grecești. Sănătatea, încotro? Auzi, Nicky, ăștia se întreabă încotro merge sănătatea. Tu știi încotro te duci când pleci de la serviciu?

          Sună un telefon.

          ̶ Kalimera, Valdez! Am o solicitare de montaj la Thera. Te bagi? Te bagi, că tu te bagi în orice rahat.  Am de livrat o ușă de intrare cu vitraliu  și o fereastră cu termopan.  Faci și tu o plajă la Santorini. Lemn de stejar. Atenție la geamuri, că-s cinci sute de euro bucata.

          Nickos trânti telefonul.

          ̶ Mai vrei cafea? Uite, bă, Philo, mă tot pistonează clientul ăsta, cică mă cunoaște de când eram mic.

          ̶ Și tu nu-ți mai aduci aminte de el? Cum te-a găsit?

          ̶ Aici e un mister. Cică mă știe de când eram copil în sat și mă jucam cu cocoșelul în nisip. Chestia ciudată știi care este? Că într-adevăr cunoaște lumea din sat de pe vremea aia. O știe și pe tanti Silica.

          ̶ Cine-i tanti Silica?

          ̶ Tița Silica, de la care cumpăram eu pâine. Așa i se zicea. Eu și uitasem de tița Silica, eram prea mic, dar acum mi-am adus aminte cum mă striga maică-mea: Nicky, ia de-aici o drahmă și fugi la Silica de cumpără o pâine. Zice că-i din Santorini, pe lângă Thera. M-a sunat, nu de alta, dar vrea să-̶și schimbe lemnăria de la casă. În fine, nu contează. Ai terminat raportul de producție pe luna iulie? Cât ies salariile?

          ̶ Nu încă. Îl termin și-ți spun după aceea.

          Telefonul sună din nou. Nick ridică celălalt telefon mobil care suna și zbârnâia cu nerăbdare în stânga lui.

           ̶ Bă, Valdez, da’ cât vrei tu pentru montat o ușă și-o fereastră? Ei, dacă clientul îți dă, treaba lui, dar nu-mi cere mie cinci sute înainte. Dacă spargi vreun geam? Ți-am spus că la Thera. Nu vrei? Lasă, că găsim noi pe altcineva, e foame mare, să știi. Mai gândește-te. Mai du-te-n pix! Auzi, bă, zise către Philo după ce termină discuția cu Valdez, cică să-i dau eu de la mine înainte banii pe montaj, că el nu pleacă la Santorini fără bani în buzunar. Să aștepte! Bă, Philo, fii atent: neamu’ meu, ăsta de zice că mă cunoaște de mic, știi ce vrea? Să ne tutuim.  Bine, kyrie F., i-am zis eu, dacă insiști, o să trecem să ne tutuim. Dar să nu crezi că asta implică vreo reducere de preț! Auzi, știi că e o idee bună? Îmi iau un cort și plec la Santorini. Nu vii și tu?

          ̶ Aș veni, să știi că aș veni. Dar nu putem pleca amândoi odată.

          Nick Barberis își strânse hârtiile de pe birou și ieși afară în soarele orbitor al după-amiezii. După câțiva pași își scoase șapca de pe cap, deja udă de la transpirație și începu să-și facă vânt cu ea. Mergea zgâindu-se la vitrine, uitându-se la imaginea lui reflectată peste ceasuri elvețiene și manechine cu pantaloni călcați la dungă. De-aș găsi mai repede o frizerie, vreau să mă tund la zero, nici un milimetru de păr nu mai suport pe cap! Cine-o fi individul ăsta, Apollo? Și cum o fi dat de mine?

          Se opri în fața unui automat de sucuri, băgă o monedă și alese o cutie de suc galben. Cutia, rece ca gheața și înrourată, se rostogoli cu un sunet înfundat pînă în palma lui. Repetă în minte regula deschiderii capacului: degetul mare în mijloc, cu arătătorul tragi de inel. Trase cu sete. Pe cutie, înainte să o ducă la gură, văzu schița insulei Santorini, inconfundabila insulă spartă de erupția vulcanică.  Trei palmieri umbreau numele băuturii carbogazoase, scris cu litere ultramarin pe fond galben: portocaladda santorini.  Lăsă lichidul înțepător să-i danseze o clipă pe limbă și sub cerul gurii, având grijă să nu deranjeze dinții, uneori sensibili la rece, și înghiți. Bună.

          După colț  văzu frizeria.  Intră, luă  loc lângă o măsuță și pescui o revistă glossy în care se arăta cât de deșteaptă este cutare fătucă de la televizor. O aruncă enervat. Lângă ea, ziarul de azi. Pe prima pagină, în chenar gros, roșu, îi atrase atenția articolul de fond, care suna a reclamă mascată:

         

          INSULA SANTORINI, RAIUL PE PĂMÂNT

         

          Ușor intrigat de repetata imixtiune a insulei în viața lui, parcurse nerăbdător cele câteva coloane ale articolului, care se străduiau să facă o prezentare a insulei. Până la urmă, poate mă duc totuși mâine la blestemata asta de Santorini, își zise în sinea lui. Încarc marfa dimineață, iau feribotul și spre seară sunt la client. Sper că nu se va supăra frizerul dacă voi lua ziarul cu mine, harta asta va fi poate de folos.  

          Un frizer îl chemă pe scaun. La obișnuita întrebare: cum să fie? răspunse scurt:

          ̶ Zero.

          Frizerul zâmbi, luă mașina cea mai mare, o tură în viteza maximă și o înfipse în chica umedă de transpirație a lui Nick. Ceafa dezgolită primi cu satisfacție răcoarea zilei.

          ̶ Cald tare, nu? La ora asta nu-i de ieșit pe stradă.

          ̶ Daaa…

          ̶ Ia zi: ai fost vreodată la Santorini?

          ̶ De ce mă întrebi? Nick se crispă și strânse ziarul făcut sul.

          ̶ Mi-a scăpat așa, pur și simplu. Dacă stau să mă gândesc, eu n-am fost niciodată. Și nici nu cred că o să am ocazia să mă duc.

          Nick tăcu, încordat, uitându-se țintă la ecranul televizorului agățat în perete, pe care se derula, fără sonor, o emisiune Discovery.

          ̶ Nici eu n-am fost. Frizerul mai răspunse ceva, dar cuvintele lui trecură pe lângă urechile lui Nick fără ca acesta să le dea atenție. Tăcu până la sfârșit, plăti și se îndreptă spre ieșire, fără niciun cuvânt. Când ajunse la ușă, mai întoarse o dată capul spre televizor: imaginile aeriene dezvăluiau craterul spart al insulei din Mediterana, despre care spun unii că ar fi locașul scufundatei Atlantide: insula Santorini…

          A doua zi la ora șapte dimineață, ușa de intrare și fereastra cu geam termopan fură încărcate în camionetă. Nick Barberis aruncă o geantă cu scule în torpedou și se așeză la volan. La ora nouă era la debarcader în Pireas. Peste încă două ceasuri feribotul înainta pe apele albastre și calme ale Mediteranei. Cu un cafe frape în față, Nick studia harta insulei Santorini, pe puntea vasului. Verifică mapa cu documente: factura, avizul de însoțire a mărfii… erau toate în regulă. Philo, băiat conștiincios! Nick zâmbi aducându-și aminte de discuția de ieri de la birou.

          ̶  Unde ai copilărit, Nick? Înțeleg că într-un sat, zise Philo.

          ̶ M-am născut la poalele muntelui Olimp, într-un sat numit Litochoro. Chiar lângă noi era o bază militară, și aproape în fiecare zi mă zgâiam la soldații care ieșeau la antrenamente, sus pe munte, echipați ca pentru război.

          ̶ Atunci, cum se face că nu ai urmat cariera militară, ci te-ai făcut inginer? Cumva ai urmat exemplul tatălui tău?

          ̶ Din păcate, tatăl meu nu a considerat de demnitatea lui să aibă grijă de mine și de mama. Ne-a părăsit când încă nu împlinisem doi ani, așa că nu mi-l amintesc. Și, pe undeva, chiar nu regret că nu l-am cunoscut pe ticălos. Mama a murit și ea pe când aveam vreo zece ani. Bunicii mei din partea mamei au suplinit însă cât se poate de bine lipsa unei familii adevărate.

          Nick se lăsă cuprins de aminiri și nici nu băgă de seamă trecerea timpului. Către orele patru după-amiază deja pătrundeau în apele interioare ale insulei Santorini. La Megalochori, chiar deasupra stâncii, acolo era adresa lui. Îndată ce feribotul acostă, Nick se urcă la volanul camionetei și porni pe străduțele care urcau din port către interiorul insulei. În treizeci de minute găsi adresa: o căsuță pe fruntea stâncii, cu intrarea prin spate.

          Lăsă mașina în curte și bătu în ușă cu ciocănelul în formă de labă de leu. Nici un răspuns. Ușa se deschise, arătând un hol întunecat. Ciocăni, și, cum nimeni nu răspunse, pătrunse într-o cameră sărăcăcios mobilată, având pereții scorojiți, prin tencuiala cărora se întrevedea zidăria de gresie și o fereastră larg deschisă, cu vedere spre casele din Thera. În stânga era un pian vertical, lucrat în lemn de arțar, cu o frumoasă culoare vișinie, pe care era sprijinită o fotografie în sepia. O măsuță având un telefon cu fir deasupra stătea chiar sub  fereastră.

           ̶ ̶ Spune-mi, tinere, ce se vede pe fereastră?

          Nickos tresare. În dreapta ferestrei observă atunci  fotoliul îmbrăcat în piele vișinie, în care stă bătrânul a cărui barbă albă, revărsată în bucle generoase, îi conferă o nobilă înfățișare biblică. Străbate din câțiva pași încăperea și aruncă o privire pe fereastră. Vede talazurile sfărâmându-se de baza stâncii.

          ̶ ̶ Prăpastie. E mult tare până jos, tataie!

          ̶ Aruncă-mă pe geam! Altminteri, o să regreți cumplit. Apollo Febus mă numesc.

          ̶ Kalimera, kyrie Apollo, face Nick, după un răgaz. Bine te-am găsit. Marfa este aici, și pot să mă apuc de lucru de îndată ce îmi plătești și restul.

          ̶ Ești acel Nickos Barberis, născut în Litochoro?

          ̶ Da… de unde știi?

          ̶ Pe mama ta o chema Dafne?

          Nick rămâne fără cuvinte.

          ̶ Dar … cine ești?

          ̶ Fotografia de pe pian… mai e acolo, nu? O recunoști?

          Nick se apropie și ia în mâini poza înrămată. Recunoaște, mai bine zis ghicește chipul mamei sale, mai tânără față de cum o știa, pe când avea vreo zece-doisprezece ani. La stânga și la dreapta ei, așa cum era moda vremii, bunicii lui o încadrau.

          ̶ E mama! Și lângă ea, bunicul și bunica! Dar de unde ai fotografia? Cine ești tu?

          ̶ Eu sunt tatăl tău!

            ̶ Și vrei să te cred, pentru că ai o fotografie de-a mamei, când era mică? Tataie, nu ești cam bătrân ca să fii tatăl meu, nu crezi? Câți ani ai? O sută și cât?

           ̶ Eu nu sunt un moșneag neputincios. E drept, o conjunctură nefavorabilă a destinului m-a obligat să stau în fața ta acum în postura asta nedemnă. Eu sunt Apollon din Olimp, zis și Phebus, strălucitorul. Nu par, așa-i?

          ̶ Că bine zici! Dar azi, medicamentul l-ai luat?

          ̶ Eu sunt stăpânul… își drege vocea răgușită și tușește – eu sunt stăpânul muzelor. Ale mele sunt muzica și poezia și instrumentele muzicale de mine-s inventate. Mă crezi nebun, așa-i?

          ̶ Lasă… stai liniștit, te cred.

          ̶ Eu am făcut cu mâna mea acest pian. Ajută-mă te rog s-ajung la el. După cum vezi, sunt orb. Și nu mă pot ridica de jos. Reumatismul…

          Nick trage fotoliul în fața instrumentului Omul care își spunea Apollon din Olimp pipăie clapele de fildeș cu dragoste.

          ̶ De când nu l-am mai atins… Printre muritori se zice că muzica înalță sufletul în cele mai abstracte și divine sfere. Dar muritorii încă nu au ascultat acest pian! Muzica lui perfectă smulge sufletul și-l duce-n cer, la propriu.

          O lovitură pe nota cea mai gravă naște în aer valuri de vibrații. Nick simte deodată un nod în gât și nevoia de a se sprijini de speteaza fotoliului.

          ̶ Noi, zeii, suntem nemuritori, strigă omul de la pian pe neașteptate, iar vocea lui bubuie ca un tunet în mica încăpere. Noi nu avem un trup al nostru, ci îl luăm cu împrumut. Eu am fost Homer. Și Platon, de asemenea. Eu v-am povestit de Atlantida. Aici a fost, chiar unde stăm acum. Noi, zeii, purtăm trupul unui muritor până îmbătrânește, și atunci suntem nevoiți să îl schimbăm cu trupul altui om mai tânăr. De n-am găsit la timpul potrivit pe cine trebuie, sau omul moare într-un accident, murim și noi cu el. Deja foarte puțini am mai rămas, din câți au fost. Nici Zeus nu mai e, nici Afrodita… doar eu și Ares, ticălosul.

          Dar eu am fost prevăzător. Tu ești copilul meu, eu am vegheat asupra ta tot timpul, fără să știi. N-o să te doară absolut deloc. Doar cîteva acorduri vor însoți sufletul tău până la marginile galaxiei și înapoi. Te vei trezi în trupul meu bătrân. Dar ce excursie de neuitat vei face!

          E nebun de legat, își zice Nick, și ridică receptorul, cu gândul să cheme ambulanța. În clipa aceea niște acorduri de pian pătrund ca un stilet până la despărțitura sufletului de trup. Nick leșină și cade pe dușumea, lăsând telefonul să atârne. Ziarul îi scapă din mână.

          Când se trezește, e în fotoliu. Cu ochii larg deschiși zărește doar o ceață groasă.  Vrea să strige, dar din gât abia îi ies niște horcăituri. Vrea să se ridice, dar mușchii moi nu-l mai ascultă. În fața lui, pianul, tăcut, cu clape care desenează o misterioasă scară cu trepte sidefii și negre. Pare o prostie, dar totuși… n-am mai cântat în viața mea la un pian… ce-ar fi dacă…?

          Nick pipăie cu speranță clapele și parcă un magnet tainic îi atrage degetele, unul câte unul, în locul potrivit. Nu face mai mult de trei acorduri, căci se trezește buimac în dreptul ușii, care se deschide de îndată. Demo Philippe stă în fața lui, cu un rucsac în spate.

          ̶ Mai este loc și pentru mine? M-am hotărât să vin să te ajut, zice râzând.

          Nick aruncă o privire peste umăr: Apollo stă încă în fotoliu. Nălucile de fum i  se risipesc treptat din minte:  dragoni imenși de pulbere stelară zvâcnind din coadă, încolăciți în Calea Laptelui, hidre cu mii de capete pândind în spatele quasarilor, ciclopi cu găuri negre în frunte bâjbâind cu brațe uriașe prin vidul cosmic.   E din cauză că m-am sculat devreme și n-am mâncat nimic, își zice, frecându-și ochii.  Tușește, își drege glasul și zice fără șovăire:

           ̶ Te rog, dar cu o singură condiție: ajută-mă să aruncăm pianul ăsta peste geam!