IV.

 

Am continuat să păstrez un jurnal atent al viselor extravagante care se îngrămădeau peste mine atât de vii și apăsătoare. Un asemenea jurnal, îmi justificam, era de o reală valoare ca document psihologic. Frânturile păreau încă blestemat de asemănătoare unor amintiri, dar din fericire puteam să lupt împotriva acestei impresii cu o rezervă relativ bună de succes. În scris, tratam nălucile ca pe niște lucruri pe care le văzusem cu adevărat; dar în toate celelalte momente le dădeam la o parte ca pe niște iluzii nocturne cusute cu ață albă. Nu am menționat niciodată asemenea lucruri în conversații obișnuite, dar semnale ale lor, filtrate din psihicul meu, stârniseră felurite zvonuri în privința sănătății mele mintale. Este nostim să reflectez că aceste zvonuri erau limitate celor neavizați, fără să existe un singur adept al lor în rândurile psihologilor și doctorilor.

Despre viziunile mele de după 1914 nu voi menționa aici decât puține, deoarece există relatări și rapoarte mai complete aflate la dispoziția cercetătorului studios. Este limpede că, în timp, curioasele mele frâne mentale se mai slăbiră, întrucât domeniul viziunilor mele se lărgi în mod însemnat. În cadrul viselor câștigam treptat o libertate din ce în ce mai mare de a cutreiera în lung și în lat. Am plutit prin multe clădiri stranii de piatră, trecând dintr-una în alta prin pasaje subterane imense, ce păreau arterele comune de trafic. Uneori dădeam peste uriașele trape în nivelurile cele mai joase, în jurul cărora plana o aură de teamă și proscriere. Am văzut vaste bazine teselate și camere umplute cu aparatură și ustensile curioase de o mie de soiuri. Apoi mai rămâneau cavernele colosale în care se aflau mașini complicate ale căror aspect și întrebuințare îmi erau străine, și ale căror zgomot s-a manifestat abia după mulți ani de vise. Aș mai nota aici că văzul și auzul erau singurele simțuri de care dispuneam în această lume de viziuni.

Groaza fără îndoială începu în mai 1915, când am văzut pentru prima oară ființele vii. Asta se întâmplă mai înainte ca extinsele mele cercetările să îmi indice la ce să mă aștept, în lumina istoriilor și studiilor de caz. Pe măsură ce barierele mentale se erodau, întrezăream mase considerabile de vapori efemeri în diverse părți ale clădirii și în străzile de dedesubt. Acestea deveniră persistent mai solide și lămurite, până când, în cele din urmă, le puteam discerne contururile cu o ușurință incomodă. Păreau a fi enorme conuri iridescente, de vreo zece picioare înălțime și anvergură a bazei, compuse dintr-un soi de materie cutată, solzoasă și semi-elastică. Apexurile lor se ramificau în patru membre flexibile, cilindrice, de un picior grosime, formate dintr-o substanță corugată asemănătoare conurilor principale. Aceste membre erau uneori contractate la lungime minimă, alteori puteau fi extinse până la aproape zece picioare lungime. În terminarea a două dintre ele erau gheare enorme, sau chelicere. La capătul celui de-al treilea se găseau patru apendice roșii, ca niște trompete. Al patrulea se termina într-un glob gălbui neregulat de vreo două picioare diametru, purtând trei ochi întunecoși rânduiți de-a lungul circumferinței ecuatoriale. Pornind de la acest cap erau patru tulpini zvelte, cenușii, care purtau anexații ca niște flori, în vreme ce de partea din spate se legănau opt antene sau tentacule verzui. Marea bază a conului central era tivită cu o substanță gri, cartilaginoasă, care propulsa întreaga entitate prin contracție și expansiune.

Acțiunile lor, deși anodine, mă oripilau încă și mai mult decât înfățișarea lor – întrucât nu este întremător a privi obiecte monstruoase acționând în feluri cum îl știm doar pe om să acționeze. Aceste obiecte se mișcau cu inteligență prin mărețele camere, aducând cărți din rafturi și așezându-le pe mesele înalte, sau viceversa, iar uneori scriau cu sârg prin utilizarea unor tije ciudate pe care le țineau în tentaculele cefalice verzui. Chelicerele mari erau folosite pentru transportul cărților și pentru conversație – vorbirea constând în într-un fel de clămpănituri și răpăieli. Ființele nu aveau îmbrăcăminte propriu-zisă, dar purtau tolbe și ranițe agățate de partea de sus a trunchiului conic. De obicei își țineau capul și membrul lui susținător la un nivel cu vârful conului, deși era frecvent înălțat sau coborât. Celelalte trei membre uriașe tindeau să se odihnească în jos de-o parte și de alta a conului, contractate la vreo cinci picioare când se aflau în repaus. După ritmul lor de scriere, lectură și operare a diferitelor mașinării (cele aflate pe mese păreau legate cumva de calcul), am tras concluzia că inteligența lor era enorm superioară omenirii.

Mai apoi am început să le văd mereu; robotind încontinuu prin mărețele camere și coridoare, veghind mașinării monstruoase în pivnițe boltite, sau gonind pe vastele drumuri în vehicule uriașe în formă de luntre. Nu-mi mai era teamă de ele, deoarece păreau să reprezinte o parte perfect naturală a mediului lor. Deosebirile individuale dintre ele începeau să se manifesteze, iar câteva păreau că se află sub un fel de reținere, sau arest. Acestea din urmă, cu toate că nu prezentau diferențe anatomice însemnate, arătau o diversitate în gesturi și obiceiuri care marca deosebirea lor nu doar de majoritate, cât și între ele. Scriau mult în ceea păreau a fi, în viziunea mea încețoșată, o multitudine variată de simboluri – niciodată hieroglifele curbilinii ale majorității. O parte, mi se părea, foloseau alfabetul nostru propriu, cunoscut. Multe dintre ele lucrau cu o viteză scăzută în comparație cu masa generală a entităților.

Tot acest timp propria mea perspectivă din vis rămase cea a unei conștiințe fără trup, cu un câmp de vedere mai larg decât normal; plutind liber de colo-colo, totuși limitat la moduri și viteze obișnuite ale deplasării. Doar cândva prin august 1915 începură să mă hărțuiască sugestiile unei existențe corporale. Spun să mă hărțuiască deoarece în primă fază nu a fost decât o asociere dintre aversiunea anterior notată față de propriul trup și scenele viziunilor mele. O vreme, grija mea principală în timpul viselor era să evit să mă privesc, și îmi amintesc cât de recunoscător eram la absența totală a oglinzilor mari în straniile încăperi. Eram profund deranjat de faptul că întotdeauna vedeam mesele uriașe – a căror înălțime nu putea fi sub zece picioare – dintr-un punct de perspectivă care nu se afla niciodată sub tăbliile lor.

Apoi ispita morbidă de a privi în jos deveni din ce în ce mai puternică, până când, într-o noapte, nu i-am mai putut rezista. La început, prima mea căutare nu dezvălui nimic. O clipă mai târziu am priceput că această lipsă era din cauză că propriul meu cap se afla la capătul unui gât flexibil și enorm de lung. Retractând acest gât și holbându-mă în jos la un unghi abrupt, am întâlnit solzii corugați ai uriașei mase irizate, conice, înalte de zece picioare și late tot de zece la bază. Acela a fost momentul când am plonjat nebunește din abisul somnului, trezind jumătate din Arkham cu urletele mele.

Numai după săptămâni întregi de hidoasă repetiție am ajuns să devin doar pe jumătate împăcat cu aceste viziuni despre mine în chip monstruos. În vise mă mișcam acum trupește printre celelalte entități necunoscute, lecturam cărți teribile din nesfârșitele rafturi și scrijeleam cu orele pe mesele înalte, prin folosirea unei penițe mânuite de tentaculele verzi care îmi porneau din cap. Frânturi din cele citite și scrise persistă și acum în memoria mea. Erau analele oribile ale altor lumi și universuri, și ale zbuciumului de viață amorfă din afara tuturor universurilor. Erau cronici despre orânduiri stranii de ființe care populaseră lumea în trecuturi uitate, și consemnări înfricoșătoare despre inteligențe cu trupuri grotești, care vor locui pe Pământ la un milion de ani după moartea ultimei ființe umane. Și am mai aflat despre capitole ale istoriei umane ale căror existență niciun savant de astăzi nu o bănuiește. Majoritatea acestor scripturi erau în limbajul hieroglifelor; pe care îl studiasem cu ajutorul unor mașini de repetiție și care era în mod evident o limbă aglutinantă, cu sisteme de rădăcini complet diferite de orice s-ar găsi în graiurile umane. Alte volume erau în alte limbi necunoscute, pe care le învățasem în aceeași manieră ciudată. Foarte puține cărți erau în limbaje pe care le cunoșteam. Imaginile extreme de inteligente, atât inserate în tomuri cât și formând colecții separate, mă ajutară enorm. Iar în tot acest timp, se părea că așterneam pe hârtie istoria vremurilor mele, în propria mea limbă. Dar când mă trezeam, îmi aminteam doar minuscule fărâme, lipsite de sens, despre graiurile necunoscute pe care sinele meu de vis le măiestrise, cu toate că fraze întregi de istorie rămâneau în mintea mea.

Știam – chiar de dinainte ca firea mea din trezie să studieze cazurile paralele sau vechile mituri din care visele neîndoios se înfiripaseră – că entitățile din jurul meu aparțineau celei mai mari rase a lumii, care cucerise timpul și trimisese exploratori mentali în toate epocile. Știam, de asemenea, că eu însumi fusesem răpit din propria mea epocă, timp în care altceva îmi folosea corpul în acea epocă, și că o parte dintre celelalte forme stranii găzduiau minți capturate în mod similar. Păream a sta de vorbă, în straniul limbaj de păcăneli de clești, cu intelecte exilate din toate colțuri sistemului solar.

O minte era de pe planeta cunoscută nouă ca Venus – și care va trăi în ere incalculabile ce încă nu au venit. Alta era de pe o lună exterioară a lui Jupiter, de acum șase milioane de ani. Dintre mințile terestre erau câteva care aparțineau rasei înaripate, astrocefale și pe jumătate vegetale din Antarctica Paleozoicului[i]; una a poporului reptilian din Valusia[ii]; trei dintre blănoșii adoratori preumani ai lui Tsathoggua, din Hiperboreea; unul dintre suprem abominabilii Tcho-tcho; două dintre locuitoarele arahnide ale ultimului veac terestru; cinci din rândurile robustei specii de coleoptere care va urma imediat omenirii, către care, într-o bună zi, Măreața Rasă își va transfera în masă cele mai agere minți, din calea unei cumplite primejdii; și încă alte minți din diferite încrengături ale omenirii.

Am conversat cu mintea lui Yiang-Li, un filozof din crudul imperiu Tsan-Chan, care va veni prin anul 5000; cu mintea unui general al poporului oacheș, macrocefal, care dominase sudul african cu cincizeci de mii de ani înaintea erei noastre; cu cea a unui călugăr florentin din secolul XII, pe nume Bartolomeo Corsi; cu mintea unui rege din Lomar, care stăpânise acel cumplit tărâm boreal cu o sută de mii de ani înainte ca scunzii și galbenii Inuto să vină din vest să îl înghită; cu a lui Nug-Soth, un magician dintre cotropitorii întunecați ai anului 16.000; cu a lui Titus Sempronius Blaesus, care fusese chestor în vremurile lui Sulla; cu a lui Kephnes, un egiptean din dinastia a XIV-a, care mi-a spus hidoasa taină al lui Nyarlathotep; cu un preot al regatului atlant mijlociu; cu un gentleman de Suffolk din timpurile lui Cromwell, James Woodville; cu mintea unui astronom de curte pre-incaș din Peru; cu a fizicianului australian Nevil Kingston-Brown, care va muri în 2518 e.n.; cu un arhiereu al dispărutului Yhe din Pacific; cu mintea lui Diodotus, satrapul greco-bactrian din anul 200 î.e.n.[iii]; cu mintea unui francez vârstnic din timpul lui Ludovic al XIII-lea, pe numele său Pierre-Louis Montmagny; cu mintea lui Crom-Ya, o căpetenie cimmeriană din anul 15.000 î.e.n.[iv]; și cu atâtea altele, încât creierul meu nu poate reține secretele șocante și grozăviile aiuritoare pe care le-am aflat de la ele.

Mă trezeam în fiecare dimineață într-o stare febrilă, uneori încercând cu disperare să verific sau să infirm o parte din informațiile primite, în funcție de cum se potriveau în limitele cunoașterii umane moderne. Fapte de bun simț căpătaseră aspecte noi și dubitabile, și mă minunam la fantezia visului care putea inventa asemenea completări surprinzătoare la istorie și știință. Mă înfioram la misterele pe care trecutul le-ar putea ascunde, și mă cutremuram la amenințările pe care viitorul le-ar putea aduce. Ce mi-au lăsat de înțeles vorbele entităților post-umane în legătură cu soarta finală a omenirii produsese în mine un asemenea efect, încât nu voi așterne aici așa ceva. După Om va veni o civilizație falnică a cărăbușilor, a cărei corpuri vor fi înhățate de lamura Măreței Rase, când monstruoasa osândă se va fi pogorât peste lumea străveche. Mai târziu, când răstimpul Pământului se va încheia, mințile transferate vor migra încă o dată prin spațiu și timp – către un nou popas în trupurile bulboase ale entităților vegetale de pe Mercur. Dar le vor mai urma și alte rase pe Pământ, agățându-se jalnic de planeta în răcire, scormonind către miezul ei plin de orori, înaintea sfârșitului ultim.

Între timp, în vise scriam în continuare despre istoria vremurilor mele, pe care o pregăteam pentru arhivele centrale – o muncă pe jumătate voluntară, pe jumătate motivată de promisiunile accesului prelungit la biblioteci și oportunităților de a călători. Arhivele se aflau într-o structură subpământeană colosală, în apropiere de centrul orașului, și ajunsesem să le cunosc prin lucru și consultări frecvente. Menite să dăinuie cât însăși Rasa și să îndure cele mai feroce convulsii ale Terrei, repozitorul titanic întrecea toate celelalte clădiri prin fermitatea construcției sale masive, ca un munte.

Registrele, înscrise sau tipărite pe mari pelicule dintr-un material foarte rezistent, precum celuloza, erau legate în tomuri care se deschideau în partea de sus, și erau stocate în teci sau casete individuale dintr-un material extrem de ușor, inoxidabil și de o culoare gri, decorat cu tipare matematice și intitulate în hieroglifele Măreței Rase. Aceste casete erau depozitate la rândul lor în șiruri de tainițe dreptunghiulare – ca niște etajere închise, sigilate – compuse din același metal inoxidabil și încuiate prin rotirea unor mânere cu cifruri alambicate. Propriei mele istorisiri i se desemnă un loc anume în tainițele celui mai de jos nivel, celui vertebral – secțiunea rezervată culturii umane și culturilor raselor reptiliene și îmblănite ce o preced imediat în dominanța terestră.

Dar niciunul dintre vise nu mi-a oferit vreodată o imagine completă a vieții de zi cu zi. Cu toate erau cele mai mărunte și încețoșate fragmente fără legătură, și sunt sigur că aceste fragmente nu au fost dezvăluite în secvența lor corectă. De exemplu, am doar o idee foarte vagă despre condițiile de locuit din lumea visată; deși părea că dispun de o încăpere personală, de piatră. Restricțiile mele de prizonier dispărură treptat, așa că unele dintre viziuni îmi surprinseră viu călătorii de-a lungul mărețelor drumuri din junglă, șederi în orașe stranii, dar și explorări ale întunecatelor și vastelor ruine fără ferestre, la care Măreața Rasă se contracta de teamă. Au fost, de asemenea, periple maritime la bordul unor nave enorme cu multe punți și de o incredibilă viteză, și zboruri peste regiuni sălbatice în aeronave închise, în formă de proiectil, ridicate și propulsate prin respingere electrică. Dincolo de oceanul lat și călduț se găseau alte orașe al Măreței Rase, iar pe un continent răzleț am văzut satele grosolane ale ființelor cu aripi și râturi negre, care aveau să evolueze spre dominanță abia după ce Măreața Rasă și va fi proiectat intelectele de vârf spre viitor, pentru a evada ororii ce o pândea. Netezimea reliefului și o exuberantă viață înverzită constituiau întotdeauna elementele-cheie ale peisajului. Dealurile erau joase și risipite, adesea arătând urmele forțelor de natură vulcanică.

Despre animalele pe care le-am întâlnit aș putea scrie volume întregi. Cu toatele erau sălbatice, deoarece cultura mecanizată a Măreței Rase se descotorosise de multă vreme de nevoia domesticirii, iar hrana era în totalitate vegetală sau sintetică. Reptile stângace și corpolente se poticneau prin smârcul aburos, fluturau din aripi în aerul dens sau se bălăceau în mări și lacuri; iar la multe din ele îmi închipuiam că recunosc prototipuri arhaice, neînchegate ale multor fenotipuri de mult mai târziu, cunoscute de paleontologie – de genul dinozaurilor, pterodactililor, ihtiozaurilor, labirintodonților, ramforincilor[v] și plesiozaurilor. De păsări sau mamifere nu am văzut nici urmă.

Solul reavăn și mlăștinos era mereu viu cu mișcările șerpilor, șopârlelor și crocodililor, în timp ce insectele bâzâiau neîncetat prin vegetația luxuriantă. Iar departe în largul mării, monștrii neobservați și necunoscuți înălțau coloane de spumă de dimensiuni montane înspre cerul aburind. Odată am fost dus sub ocean într-un gigantic vehicul submarin dotat cu lumini de căutare, și am zărit orori ale vieții de mărimi imense. Și am mai văzut ruinele unor incredibile orașe scufundate, precum și abundența omniprezentă de crinoide, brahiopode, corali și pești.

Despre fiziologia, psihologia, ontologia și istoria amănunțită a Măreței Rase, viziunile mele nu au păstrat decât puține informații, iar multe dintre noțiunile disparate pe care le aștern acum pe hârtie le-am obținut prin studiul meu asupra vechilor legende și asupra altor cazuri, mai degrabă decât din visare. Întrucât, în timp, lectura și cercetările mele m-au prins din urmă, ba chiar mi-au întrecut visele în multe faze; până într-acolo că anumite fragmente onirice deveneau explicabile din capul locului, confirmând prin probe ceea ce aflasem prin cercetări. Asta m-a consolat și mi-a întărit credința că lecturile și cercetările similare întreprinse de cel de-al doilea eu formaseră sursa întregii țesături de pseudo-amintiri teribile.

Perioada visului meu, aparent, se situează undeva cam cu o sută cincizeci de milioane de ani în urmă, când Paleozoicul făcea loc Mezozoicului. Corpurile ocupate de Măreața Rasă aparțineau unei linii de evoluție terestră dispărute și necunoscute științei, formând un gen curios de organisme, foarte specializat și îndeaproape omogen, afișând caracteristici atât vegetale cât și animale. Activitatea celulară era de un tip unic care preîntâmpina oboseala, eliminând în întregime orice necesitate a somnului. Alimentația, asimilată cu ajutorul apendicelor ca niște trompete de la capătul unuia dintre uriașele membre flexibile, era întotdeauna semi-fluidă, și în multe aspecte total diferită de hrana altor animale existente. Ființele dispuneau doar de două dintre simțurile pe care noi le recunoaștem – anume văzul și auzul, cel din urmă asigurat de extremitățile ca niște flori ale pedunculilor ce le ieșeau din capete. Dar mai posedau și alte simțuri, multe și de neînțeles, cu greu utilizabile de către mințile captive străine care le locuiau temporar în corpuri. Cei trei ochi erau astfel situați încât să ofere un câmp vizual mai extins decât normal. Sângele lor constituia dintr-un clei verde închis și gros. Nu aveau sexe, dar se reproduceau prin semințe și spori care le creșteau în mănunchiuri în jurul bazelor, și care se puteau dezvolta doar sub apă. Bazine mari și puțin adânci erau folosite pentru cultivarea progeniturilor – care, însă, pe seama longevității speciei, erau prăsite doar în număr mic; patru sau cinci mii de ani era durata medie de viață.

Indivizii cu defecte notabile erau înlăturați în liniște, de îndată ce defectele erau descoperite. Boala sau apropierea morții, în absența unui simț tactil sau al durerii fizice, erau recunoscute exclusiv prin simptome vizuale. Cei decedați erau incinerați în ceremonii onorare. Din când în când, cum am menționat anterior, câte o minte mai ageră evada moartea prin proiecția înainte în timp; dar asemenea cazuri nu erau numeroase. Când, totuși, unul avea loc, mintea exilată din viitor era tratată cu toată bunătatea până când venea momentul dezagregării locuinței sale trupești nefamiliare.

Măreața Rasă părea a forma o singură națiune sau ligă aflată în legături mai mult sau mai puțin strânse, cu instituțiile importante comune, deși existau patru subdiviziuni relativ distincte. Sistemul politic și economic al fiecărei unități semăna cu un fel de socialism fascist, cu resursele majore raționate și distribuite, iar cu puterea de guvernare aparținând unui comitet conducător ales prin voturile tuturor celor capabili să treacă anumite teste educaționale și psihologice. Nu prea se insista asupra organizării familiale, deși legăturile genetice dintre indivizii cu descendență comună erau recunoscute, astfel încât tineretul era totuși crescut de părinți.

Similitudinile cu atitudini și instituții umane marcau cel mai mult, pe de o parte, acele câmpuri de activitate care implicau elemente înalte de abstractizare, și, pe de altă parte, activități unde exista o predominanță a pornirilor fundamentale, nespecifice, care sunt comune întregii vieți organice. Câteva alte asemănări se datorau unei adoptări voluntare de calități, pe măsură ce viitorul era sondat de Măreața Rasă și aceasta copia din el ce îi plăcea. Industria, extrem de mecanizată, solicita foarte puțin timp din partea fiecărui cetățean; iar timpul liber abundent era petrecut în activități intelectuale și estetice de felurite soiuri. Științele fuseseră aduse la un nivel incredibil de dezvoltare, iar arta reprezenta un aspect important al vieții, deși în perioada viselor mele își depășise culmea și meridianul. Dezvoltarea tehnologică era preponderent stimulată de efortul supraviețuirii, pentru a menține tăria fizică a marilor orașe, mereu amenințate de extraordinarele mișcări geologice din zilele acelea primordiale.

Criminalitatea era de o raritate surprinzătoare, și era tratată de un sistem polițienesc foarte eficient. Pedepsele puteau lua forme de la privarea de anumite drepturi sau întemnițarea, până la condamnarea la moarte sau schingiuirea, dar nu erau niciodată executate fără o cercetarea atentă a motivelor criminalului. Războaiele aveau frecvență redusă și fuseseră în mare parte civile pe durata ultimele milenii, deși uneori fuseseră îndreptate împotriva invadatorilor reptilieni sau octopozi, sau împotriva poporului înaripat și astrocefal centrat în Antarctica. De fiecare dată aveau urmări profund devastatoare. O oaste imensă, mânuind arme ca niște camere fotografice care produceau efecte electrice puternice, era mereu ținută în alertă pentru scopuri arareori menționate, dar în evidentă legătură cu teama neîncetată pentru întunecatele ruine străvechi și fără ferestre, și pentru trapele plumbuite din cele mai adânci niveluri subpământene.

Această înfricoșare față de ruinele bazaltice și de trape era, în mare, o chestiune de aluzie nediscutată – ori, cel mult șoptită pe furiș. Orice particularitate despre aceste lucruri lipsea în mod notabil din cărțile aflate pe rafturile comunale. Era un subiect cu totul tabu în rândul Măreței Rase, și părea să se afle într-o legătură strânsă cu o strădanie oribilă și demult îngropată în trecut, și cu acea viitoare primejdie care va împinge Rasa să își trimită în masă cele mai dârze minți înainte în timp. Pe cât de imperfecte și fragmentare erau lucrurile transmise de vis și legendă, această chestiune era încă mai derutantă și nedeslușită. Vagile mituri străvechi o evitau – sau poate că toate aluziile fuseseră din cine știe ce motiv extirpate. Iar în visele mele și ale altora, crâmpeiele de acest fel erau curios de puține. Membrii Măreței Rase nu se refereau niciodată în mod voluntar la acest lucru, iar ce putea fi aflat venea din rândul minților captive cu un simț al observației mai ascuțit.

Conform acestor fărâme de informație, sursa temerii consta în cumplita și străvechea rasă de entități polipoase, complet străină orânduirii naturale, care venise prin spațiu din alte universuri incomensurabil de îndepărtate, și care stăpânise Pământul și alte trei sisteme solare cu aproape șase sute de milioane de ani în urmă. Erau doar parțial materiale – după cum înțelegem noi materia – iar tipul lor de conștiință și mediile de percepție se deosebeau cu totul de ale organismelor terestre. Spre exemplu, simțurile lor nu cuprindeau văzul, lumea lor mentală constând într-o stranie țesătură de impresii non-vizuale. Erau, însă, îndeajuns de materiale încât să uziteze implementări ale materiei normale, atunci când se aflau în regiuni cosmice unde aceasta era prezentă; și aveau, totuși, nevoia locuințelor – deși de un tip ciudat. În pofida capacității lor senzoriale de a penetra toate barierele materiale, substanța lor nu putea face același lucru; iar anumite forme de energie electrică le puteau anihila complet. Erau înzestrate cu însușirea deplasării aeriene, în ciuda lipsei aripilor sau oricăror alte mijloace observabile de zbor. Iar mințile lor erau de o asemenea textură încât Măreața Rasă nu putuse efectua niciun schimb cu ele.

Când aceste entități veniseră pe Pământ, construiseră impunătoare cetăți de bazalt, cu turnuri fără ferestre, și prădaseră în feluri îngrozitoare ființele pe care le găsiseră. Astfel stăteau lucrurile când Măreața Rasă zorise prin vid dinspre acea obscură lume transgalactică, numită în tulburătoarele și discutabilele Cioburi din Eltdown pur și simplu „Yith”. Nou-veniților, prin instrumentele pe care le creaseră, le fusese ușor să subjuge entitățile prădătoare și să le alunge dedesubt, în cavernele Pământului interior pe care cele din urmă deja le alipiseră sălașelor lor și începuseră a le locui. Apoi, Rasa plumbuise intrările și le abandonă pe entități în voia sorții, mai apoi ocupându-le multe dintre cetăți și păstrând anumite clădiri importante din rațiuni ce aveau mai degrabă legătură cu superstiția decât cu indiferența, îndrăzneala, ori zelul de factură istorică sau științifică.

Dar pe măsură ce eonii trecură, apărură semnale vagi, malefice, că Ființele Străvechi se înmulțeau și deveneau puternice în lumea lor lăuntrică. Apărură izbucniri sporadice de un caracter deosebit de hidos în anumite orașe mai mici și mai izolate ale Măreței Rase, precum și într-unele dintre străvechile cetăți părăsite pe care Măreața Rasă nu le ocupase – locuri unde căile de acces către hăurile de dedesubt nu fuseseră pecetluite sau străjuite cum se cuvine. În urma acestor irupții, se luară măsuri de precauție sporite, iar multe dintre căi au fost închise pe veci – deși câteva fuseseră lăsate cu trape plumbuite, pentru întrebuințări strategice în combaterea acelorași schimbări geologice care strangulaseră unele dintre căile de trecere, și împuținaseră treptat numărul structurilor și ruinelor care supraviețuiseră de la entitățile cucerite.

Năpădirile Ființelor Străvechi trebuie să fi fost șocante dincolo de orice descriere, pentru că dintotdeauna coloraseră psihologia Măreței Rase. Atât de invariabil era tonul de oroare, încât orice aspect al creaturilor fusese lăsat nemenționat – în niciun moment nu am putut dobândi un indiciu clar despre cum arătau cu adevărat. Existau sugestii voalate ale unei monstruoase plasticități, și despre invizibilitate temporară, în timp ce alte șoapte fragmentare se refereau la folosința și controlul militar a unor puternice vijelii. Celor Străvechi le erau asociate anumite zgomote șuierătoare unice, și urme de pași compuse din cinci adâncituri dispuse circular.

Astfel, se vădea că osânda temută de Măreața Rasă cu atâta disperare – osânda care într-o bună zi avea să trimită milioane de minți agere de-a lungul prăpastiei de timp, către corpuri stranii în viitorul mai sigur – avea de a face cu o izbucnire finală și încununată de succes a Celor Vechi. Proiecțiile mentale de-a lungul epocilor preziseră cu limpezime o asemenea oroare, iar Măreața Rasă hotărâse că niciunul dintre membrii ei care putea scăpa nu ar fi avut de ce să o înfrunte. Că ofensiva Celor Străvechi avea să fie o chestiune de răzbunare, mai degrabă decât o tentativă de a recuceri lumea exterioară, deja știau din istoria ulterioară a planetei – întrucât proiecțiile lor arătau răsăritul și apusul raselor viitoare scutite de năpasta entităților monstruoase. Poate că acestea ajunseseră să prefere abisurile interioare ale Terrei, în locul condițiilor variabile de la suprafața mereu răvășită de furtuni, din moment ce lumina nu avea nicio însemnătate pentru ele. Poate că, în plus, puterea lor va tot slăbi cu trecerea eonilor. Într-adevăr, era un fapt cunoscut că ele vor fi fost destul de moarte în vremurile rasei de coleoptere post-umane, către care mințile refugiaților Măreței Rase se vor îndrepta. Între timp, Rasa își menținea veghea atentă, cu arme potente mereu la îndemână, în ciuda excluderii îngrozite a acelui subiect din conversații și cronici vizibile. Iar întotdeauna plutea o umbră de nespusă teamă asupra trapelor sigilate și turnurilor negre, fără ferestre.

 

V.

 

Aceea este lumea din care visele mele îmi aduceau în fiecare noapte ecouri stinse, risipite. Nu am speranța că voi putea oferi vreodată o idee clară despre groaza și oroarea pe care o purtau asemenea ecouri, căci ele depind de o însușire intangibilă – sentimentul acut al pseudo-memoriei. După cum am spus, studiile mele mi-au conferit gradual o apărare împotriva acestor sentimente, sub formă de explicații psihologice raționale; iar această influență salvatoare era augmentată de nota subtilă de obișnuință care vine cu trecerea timpului. Dar, în ciuda a tot, teroarea nelămurită, iscoditoare se reîntorcea când și când, preț de câteva momente. Însă nu a mai reușit să mă înghită ca odinioară; iar după anul 1922 am dus o viață cât se poate de normală, de muncă și recreere.

De-a lungul anilor am ajuns de părere că experiența mea, împreună cu celelalte cazuri asemănătoare și folclorul conex, ar trebui cu siguranță rezumată și mai apoi publicată spre beneficiul studenților serioși; astfel, am pregătit o serie de articole sumare care acopereau întregul subiect, ilustrate cu schițe grosolane ale unora dintre formele, scenele, motivele decorative și hieroglifele pe care mi le aminteam din vise. Acestea au apărut în diferite momente între 1928 și 1929 în Jurnalul Societății americane de psihologie, dar nu au atras prea multă atenție. Între timp, am continuat să îmi notez visele în amănunțime, deși teancul de însemnări atingea proporții vaste și problematice.

În 10 iulie 1934, mi-a fost înaintată de către Societatea de psihologie scrisoarea care a deschis faza culminantă și cea mai oribilă a chinului meu nebunesc. Purta marca poștală de Pilbarra, Australia de vest, și era semnată de cineva despre care, la solicitare, am aflat că ar fi un inginer de minerit de considerabilă importanță. Coletul conținea câteva capturi fotografice foarte curioase. Voi reproduce aici textul scrisorii în întregimea lui, ca niciunui cititor să nu-i scape efectul profund pe care l-a avut asupra mea, odată cu imaginile fotografice.

O vreme am fost aproape înmărmurit și perplex; căci mă gândisem adesea că trebuia să existe o bază materială în spatele anumitor pasaje de legendă care îmi coloraseră visele. Tocmai de aceea am fost luat cu totul pe nepregătite de un asemenea lucru, cum fusese confruntarea cu o veritabilă supraviețuire dintr-o lume pierdută, atât de îndepărtată și atât de ruptă de orice imaginație. Efectul cel mai devastator îl avură fotografiile – pentru că aici, în incontestabil realism, săreau în ochi, dintr-un fundal de nisip, acele blocuri de piatră erodate, mâncate de vânt și furtună, care își spuneau propria poveste cu suprafețele lor alternant ușor concave, ușor convexe. Iar când am studiat instantaneele mai îndeaproape cu ajutorul lupei, am văzut clar și limpede, printre bătătoriri și teșiri ale vremii, contururile acelor modele curbilinii și ocazionalelor hieroglife, a căror însemnătate ajunsese atât de hidoasă pentru mine. Așa că iată scrisoarea, care va vorbi de la sine:

 

  1. 49, Dampier Str.,

Pilbarra, Australia de V.,

18 mai 1934

Prof. N. W. Peaslee,

c/o Societatea am. de psihologie,

30, E. 41st Str.,

N.Y.C., S.U.A.

 

Dragul meu domn:―

Recenta conversație pe care am purtat-o cu dr. E. M. Boyle din Perth, precum și anumite copii ale articolelor dumitale pe care mi le-a trimis, mă împing să-ți aduc la cunoștință despre lucrurile pe care le-am găsit în Marele Deșert Nisipos, la est de câmpul nostru aurifer de aici. S-ar părea că am dat peste ceva foarte important, având în vedere legendele ciudate despre orașe vechi cu zidărie imensă, cu modele stranii și hieroglife, cum descrii dumneata.

Aborigenii au avut dintotdeauna multe vorbe despre „pietre mari cu semne pe ele” – și par să aibă o teamă cumplită de aceste lucruri. Ei le pun în legătură cu unele dintre legendele poporului lor despre Buddai, bătrânul gigant care doarme din vecie sub pământ, cu capul pe braț, și care într-o zi se va trezi și va mânca lumea. Există niște legende foarte vechi, pe jumătate uitate, despre colibe subterane de piatră masivă, unde tunelurile duc tot mai adânc, și unde s-au petrecut lucruri îngrozitoare. Aborigenii susțin că, la un moment dat, niște războinici care fugeau dintr-o bătălie coborâseră într-unul dintre aceste tuneluri și nu se mai întorseseră niciodată, și că vânturi înfricoșătoare începură să sufle din acele locuri, la scurtă vreme după coborâre. Totuși, în general nu e mare lucru de palavrele băștinașilor.

Însă ce am eu de spus depășește acestea. Acum doi ani, pe când într-o prospecțiune la 500 de mile est în deșert, am dat peste un amplasament de pietre curioase și lucrate, de poate 3x2x2 picioare în dimensiune, roase și erodate la limita recunoașterii. La început, nu am găsit niciunul dintre marcajele de care spuneau aborigenii, dar apoi am privit îndeajuns de aproape încât să disting anume linii sculptate adânc, în ciuda eroziunii. Erau curbe neobișnuite, exact cum se sforțaseră negrii să descrie. Îmi închipui că trebuie să fi fost vreo 30 spre 40 de blocuri, unele aproape înghițite de nisipuri, iar cu toatele dispuse într-un cerc cu diametrul de vreun sfert de milă.

Când le-am văzut pe acelea câteva, m-am uitat cu grijă primprejur după mai multe, și am făcut o apreciere a locului cu ajutorul instrumentelor mele. Am fotografiat, de asemenea, 10 sau 12 dintre blocurile cele mai reprezentative, și îți voi atașa developările lor ca să le vezi și dumneata. Mi-am predat fotografiile și informațiile guvernului din Perth, dar acesta nu am întreprins nimic cu ele. Apoi l-am întâlnit pe dr. Boyle, care îți citise articolele din Jurnalul Societății americane de psihologie, iar, în timp, s-a întâmplat să-i vorbesc de pietrele cu pricina. Și-a arătat un interes enorm, și a fost destul de încântat când i-am arătat imaginile pe care le fotografiasem, spunându-mi că blocurile și însemnele erau exact ca ale arhitecturii pe care ai visat-o și ai întâlnit-o dumneata în descrierile din legende. A vrut să îți scrie, dar a suferit întârzieri. Între timp, mi-a trimis mare parte din revistele cu articolele dumitale, și am văzut îndată din desenele și relatările dumitale că pietrele pe care le-am descoperit sunt fără îndoială de soiul celor pe care le menționai. Poți să-ți dai și dumneata cu părerea asupra acestei chestiuni, din fotografiile pe care ți le-am atașat. Cândva, mai târziu, vei auzi direct chiar de la dr. Boyle.

Acum pot înțelege cât de importante sunt toate aceste fapte pentru dumneata. Fără de îndoială, suntem puși în fața rămășițelor unei civilizații necunoscute mai vechi decât orice vis, constituind fondul legendelor dumitale. În calitate de inginer-miner, am anumite cunoștințe specifice de geologie, și îți pot zice că aceste blocuri sunt atât de străvechi încât mă sperie. Majoritatea sunt de granit sau gresie, deși unul dintre ele e făcut în mod sigur dintr-un fel ciudat de ciment, sau beton. Poartă dovezile acțiunii apei, ca și cum partea aceasta a lumii fusese cândva scufundată, apoi răsărise la loc după lungi ere – toate acestea, în răstimpul de când blocurile au fost construite și așternute în locul lor original. Este vorba de un interval de sute de mii de ani – sau Dumnezeu știe cât mai mult. Nu-mi place să mă gândesc la asta.

În lumina muncii dârze a dumitale de a da de urmă legendelor și tuturor aspectelor legate de ele, nu am îndoieli că vei dori să aduci o expediție în deșert și să întreprinzi niște excavațiuni arheologice. Atât dr. Boyle cât și eu suntem pregătiți să colaborăm cu dumneata în atare demersuri, dacă necesarele cheltuieli pot fi suportate de dumneata sau de organizații cunoscute dumitale. Eu pot strânge laolaltă vreo duzină de mineri pentru munca grea a săpăturilor – negrii nu ne-ar fi de niciun folos, căci am văzut frica înnebunită pe care o poartă față de locul cu pricina. Boyle și cu mine nu vom spune nimic altora, pentru că de la sine înțeles că dumneata meriți să ai întâietate în descoperiri și în recunoașterea lor.

Din Pilbarra, se poate ajunge la locul de care zic în vreo patru zile pe moto-tractor – de care am avea oricum nevoie pentru aparatura noastră. Se află ceva mai la sud și mai la vest de vechiul traseu al lui Warburton din 1873[vi], la vreo sută de mile sudest de izvorul Joanna. Am putea trimite echipamentele cu pluta pe râul De Grey, în loc să începem din Pilbarra – dar putem vorbi toate aceste lucruri mai târziu. Pietrele se află într-un punct aflat la în jur de 22º 3′ 14” latitudine sudică, 125º 0′ 39” longitudine estică. Climatul este tropical, iar condițiile deșertice sunt obositoare. O expediție de orice fel ar fi mai bine desfășurată în iarnă – iunie, iulie sau august. Mă voi bucura să primesc corespondență viitoare de la dumneata pe acest subiect și sunt nerăbdător să te ajut în orice plan ai pune la cale. După ce ți-am studiat articolele, sunt profund impresionat de însemnătatea adâncă a întregii chestiuni. Dr. Boyle îți va scrie mai încolo. Dacă e nevoie de comunicare mai rapidă, se poate emite radio înspre Perth.

Cu speranța unui răspuns timpuriu,

Credem-mă pe cuvânt,

Al tău cu încredere,

Robert B. F. Mackenzie

 

Despre urmările imediate ale acestei scrisori, multe pot fi aflate din presă. Marele meu noroc a fost că mi-am putut asigura sprijinul Universității Miskatonic, iar dl. Mackenzie și dr. Boyle se dovediră neprețuiți în aranjarea treburilor la capătul lor australian. Nu am dat foarte multe detalii publicului în privința obiectului aranjamentelor noastre, întrucât toată chestiunea ar fi putut intra în vizorul publicațiilor mai ieftine, cu tratări ale subiectului de natură senzaționalistă sau de mântuială. Drept rezultat, rapoartele tipărite fură destul de rare și reținute: dar a apărut suficientă informație încât să se afle de misiunea noastră în presupusele ruine australiene și de relatarea diferitelor etape premergătoare.

Mă acompaniară profesorii William Dyer, de la departamentul de geologie al colegiului (liderul expediției Miskatonic în Antarctica din 1930-31)[vii], Ferdinand C. Ashley al departamentului de istorie antică, precum și Tyler M. Freeborn de la departamentul de antropologie – împreună cu fiul meu, Wingate. Corespondentul meu, Mackenzie, veni în Arkham la începutul lui 1935 și asistă la pregătirile finale. Se dovedi un om afabil și de o competență enormă, în vârstă de cincizeci de ani, admirabil de citit și îndeaproape familiar cu toate condițiile călătoriilor intra-australiene. A dispus tractoare să ne aștepte în Pilbarra, și am navlosit un vapor cu aburi suficient de ușor pentru a putea naviga pe râu până la punctul ce ne interesa. Ne pregăteam să excavăm în cel mai atent mod științific, cernând fiecare particulă de nisip, fără să perturbăm nimic ce s-ar apropia câtuși de puțin de starea inițială.

Am navigat din Boston la bordul hârâitorului Lexington, pe 28 martie 1935, și am avut parte de o călătorie destul de plăcută în lungul Atlanticului și Mediteranei, prin Canalul Suez și în josul Mării Roșii, apoi traversând oceanul indian până ce ne-am atins destinația. Nu cred că mai e nevoie să spun cum mă deprima priveliștea coastei scunde și nisipoase a Australiei de Vest, sau cât am detestat așezarea minieră grosolană și câmpiile aurifere mohorâte de unde tractoarele își luaseră cea mai recentă încărcătură. Dr. Boyle, cu care ne-am întâlnit, se dovedi însă a fi un bărbat inteligent și plăcut, în vârstă – iar cunoștințele lui de psihologie ne aruncară pe mine și pe fiul meu în lungi discuții cu el.

Disconfortul și sentimentul de anticipație se amestecau printre cei mai mulți dintre noi, când, pe lungi durate, echipa noastră de optsprezece membri se poticnea de-a lungul leghelor aride ale deșertului. Vineri, pe 31 mai, trecurăm printr-un vad al unei ramificații a râului De Grey și intrarăm în tărâmul pustietății absolute. O anumită teroare certă creștea în mine pe măsură ce avansam înspre însuși locul legendelor despre lumea străveche – o teroare în mod sigur favorizată de visele și pseudo-amintirile mele, care încă mă hăituiau cu forță nepotolită.

În ziua de luni, 3 iunie, văzurăm primele dintre blocurile pe jumătate îngropate. Nu pot descrie, în realitate obiectivă, emoția care m-a trecut când am atins un fragment de zidărie ciclopică, asemănător în toate aspectele cu blocurile din zidurile clădirilor visate. Exista o trăsătură distinctă de gravuri – iar mâinile îmi tremurară când am recunoscut o parte din schema curbilinie decorativă, cu aura infernală pe care o căpătase pentru mine după ani de coșmaruri chinuitoare și studiu în derută.

O lună de săpături aduse un total de vreo mie două sute cincizeci de blocuri în diferite stadii de erodare și dezintegrare. Multe dintre acestea erau megaliți sculptați, cu capetele și fundurile curbate. O minoritate dintre ele erau ceva mai mici, plate, cu suprafața netedă și tăiate pătrat sau octogonal – precum acelea de pe podelele din visele mele – iar puține erau singular de masive, curbate sau oblice într-un așa fel încât sugerau folosința în bolte sau grinzi, ca parte a unor arcade sau a pervazurilor unor ferestre circulare. Cu cât mai adânc – și cu cât mai în nord și în est – săpam, cu atât mai multe blocuri descopeream; deși în continuare eșuam să găsim orice fel de aranjament al lor. Profesorul Dyer era consternat de nemăsurata vechime a fragmentelor, iar Freeborn găsi urme de simboluri care se potriveau în anumite legende întunecate polineziene și papuașe de infinită antichitate. Condiția și risipirea blocurilor grăia mut de amețitoare cicluri de timp, și de urgii tectonice de sălbăticie cosmică.

Aveam un aeroplan cu noi, iar fiul meu Wingate urca adesea la diferite altitudini și survola pustiul de nisip și rocă după urme șterse sau contururi de scară largă – fie diferențe de nivel sau înșiruiri de blocuri împrăștiate. Rezultatele lui au fost practic negative; pentru că de fiecare dată când, în vreo zi anume, i se părea că întrezărise vreo tendință semnificativă, la următorul zbor se întâmpla ca impresia inițială să îi fie înlocuită de una la fel de lipsită de substanță – un rezultat al nisipului schimbător, bătut de vânt. Una sau două dintre aceste sugestii efemere m-au afectat în mod ciudat și dezagreabil. Păreau, într-un fel, să intre în oribil acord cu un lucru anume de care visasem sau citisem, dar pe care nu mi-l puteam aminti. Exista o teribila pseudo-familiaritate în legătură cu ele, care mă făcea să privesc pe furiș, cu aprehensiune la terenul steril și detestabil dinspre nord și nord-est.

În prima săptămâna din iulie, am dezvoltat un amestec inexplicabil de emoții despre regiunea aceea din direcția general nord-estică. Exista groază, dar exista și curiozitate – dar mai mult decât atât, persista o tulburătoare iluzie de memorie. Am încercat tot felul de trucuri psihologice cu mine însumi, în strădania de a-mi scoate aceste noțiuni din cap, dar nu am avut niciun succes. De asemenea, nesomnul mă ajungea din urmă, dar aproape că mă bucuram de acest lucru, pe seama efectului de scurtare a perioadelor de visare. Am prins obiceiul de a pleca singur în plimbări lungi în deșert, târziu în noapte – de obicei înspre nord sau nord-est, încotro păreau să mă atragă subtil noile și straniile mele porniri.

Câteodată, în aceste plimbări, dădeam peste fragmente antice de zidărie aproape îngropată. Deși erau mai puține blocuri vizibile aici decât unde începuserăm, eram sigur că trebuia să existe o vastă abundență în subsol. Terenul se ondula mai mult față de cum era la tabăra noastră, iar vânturile preponderent puternice adunau când și când nisipul în fantastice dune temporare – expunând unele urme de roci străvechi, în vreme ce pe altele le acoperea. Mă stârnea ideea de a extinde excavațiile înspre aceste teritorii, dar în același timp mă îngrozeam de ce am putea dezvălui. Pesemne, intram într-o stare foarte ciudată – cu atât mai mult că nu mi-o puteam explica exact.

O indicație a bunăstării mele emoționale precare poate fi dedusă din reacția mea la o descoperire atipică, pe care am făcut-o într-una din călătoriile mele nocturne. S-a întâmplat în seara zilei de 11 iulie, când luna gheboasă îneca misterioasele dune cu o stranie paloare. Rătăcind ceva mai departe de perimetrul meu obișnuit, am dat peste o uriașă piatră care părea să difere substanțial de oricare alta descoperită până atunci. Era aproape acoperită cu totul, dar m-am aplecat și am curățat nisipul cu mâinile, studiind mai apoi îndeaproape obiectul și suplimentând lumina lunii cu cea a lanternei mele electrice. Spre deosebire de cele mai mari pietre, aceasta avea o secțiune perfect pătrată, cu nicio suprafață convexă sau concavă. Părea a fi compusă, de asemenea, dintr-o substanță bazaltică într-un totul disimilară de granitul și gresia, câteodată betonul, din care erau compuse fragmentele de acum familiare.

Deodată m-am ridicat, m-am întors și am fugit spre tabără cu toată viteza. A fost o goană pe de-a-ntregul inconștientă și lipsită de rațiune, și doar când m-am apropiat în cele din urmă de cortul meu mi-am dat seama de ce fugisem de fapt. Apoi m-a trăsnit. Strania piatră întunecată era ceva despre care visasem sau citisem, și care se lega de ororile culminante ale unor legende vechi de eoni. Era unul dintre blocurile acelei străvechi arhitecturi bazaltice de care Măreața Rasă se temea atât de cumplit – ruinele semețe, fără ferestre, lăsate în urmă de acele ființe roitoare, străine și doar pe jumătate materiale, care supuraseră în abisurile dedesubtului terestru și împotriva cărora, din cauza puterilor invizibile ca vântul pe care le aveau, fuseseră sigilate acele trape și fuseseră puse acele santinele mereu de veghe.

Am rămas treaz toată acea noapte, dar până în zori mi-am dat seama cât de absurd fusese că am lăsat umbra unui mit să mă tulbure. În loc să mă înspăimânt, mai bine aș fi nutrit entuziasmului descoperirii. Următoarea zi, înainte de amiază, le-am spus celorlalți despre ceea ce am găsit, iar Dyer, Freeborn, Boyle și fiul meu, împreună cu mine, am plecat să privim blocul-anomalie. Însă ne-am confruntat cu un eșec. Nu îmi formasem o idee clară despre amplasarea pietrei cu pricina, iar un vânt apărut între timp alterase cu totul dunele de nisip schimbător.

 

  • – Va urma –

[i]    Ființele străvechi din „În munții nebuniei”, de HPL

[ii]    Poporul-șarpe din Valusia (invenția lui R.E.H. – era thuriană)

[iii]   Regatul Greco-bactrian a fost cel mai estic stat elenistic, în Asia Centrală, între anii 255-246 î.e.n.

[iv]   Crom, zeitate inventată de R.E.H. – ciclul Conan)

[v]    Rhamphorhynchus – saurian preistoric asemănător pterodactilului.

[vi]   Peter Egerton-Warburton (1813-1889), ofițer militar britanic, explorator australian. În 1872 a condus o expediție prin centrul arid al Australiei, din Adelaide până pe coasta Australiei de Vest.

[vii]  Prof. William Dyer este personajul-narator al nuvelei „În munții nebuniei”, scrisă de același autor (ed. Millennium, traducere de .

H.P. Lovecraft

H.P. Lovecraft

Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX.

More Posts