VI.

Ajung acum la partea crucială și cea mai dificilă a relatării mele – cu atât mai dificilă întrucât nu pot fi realmente sigur de veridicitatea ei. Mă simt neliniștit de încrezător că nu visam sau trăiam vreo iluzie; și este tocmai acest sentiment – în lumina implicațiilor năucitoare pe care le-ar purta eventualitatea unui adevăr obiectiv al experienței mele – care mă împinge să aștern aceste note pe hârtie. Fiul meu – un psiholog competent de cea mai profundă și simpatetică înțelegere a întregului meu caz – va fi primul care să judece lucrurile pe care le am de spus.

Mai întâi să lămuresc faptele externe ale întâmplării, așa cum le sunt cunoscute celor de la tabără. În noaptea de 17-18 iulie, după o zi vântoasă, m-am retras devreme dar nu am putut dormi. Ridicându-mă din pat cu puțin înainte de ora unsprezece, mă simțeam, ca de obicei, afectat de senzații ciudate în privința teritoriilor nord-estice. M-am avântat într-una din plimbările mele nocturne tipice, și am întâlnit și salutat o singură persoană – un miner australian pe nume Tupper. Luna, puțin trecută de plenitudine, lucea limpede pe cer și îneca nisipurile antice într-o lumină albă, leprotică, și care mie îmi părea infinit de malefică. Acum nu  mai bătea vântul, și nici nu s-a mai întors pentru încă vreo cinci ore, după cum mărturisesc și Tupper și ceilalți care au stat treji în timpul nopții. Australianul m-a văzut ultima oară grăbindu-mă printre dunele palide, păstrătoare de secrete, înspre nord-est.

Pe la ora trei și jumătate dimineața se dezlănțui o vijelie aprigă, care îi trezi pe toți și dărâmă trei corturi. Norii lipseau pe cer, iar deșertul încă mocnea cu lumina acea gubavă a lunii. Când grupul se ocupă de corturi, absența mea fu observată, dar având în vedere plimbările mele nocturne anterioare, această circumstanță nu alarmă pe nimeni. Totuși, cel puțin trei bărbați – cu toții australieni – simțiră ceva sinistru în aer. Mackenzie îi explică profesorului Freeborn că teama această fusese preluată din folclorul băștinașilor – nativii țesuseră o pânză complicată de mituri maligne despre puternicele rafale care, la intervale mari, măturau nisipurile pe cer senin. Aceste vânturi, se șoptea, bat tocmai din marile colibe de sub pământ, unde s-au petrecut lucruri cumplite – și nu sunt niciodată resimțite decât în preajma locurilor unde zac răsfirate uriașele pietre însemnate. În jurul orei patru, suflul încetă la fel de brusc cum începuse, lăsând dunele de nisip în chip nou și nefamiliar.

Imediat după ora cinci, cu luna bombată, fungoidă scufundându-se în vest, mă împleticeam înapoi spre tabără – fără pălărie, ferfenițit, cu pielea julită și însângerată, și fără lanterna mea electrică. Majoritatea membrilor expediției se întorseseră în pat, dar prof. Dyer fuma o pipă la gura cortului său. Văzând starea extenuată și aproape frenetică în mă găseam, îl chemă pe dr. Boyle, iar cei doi mă întinseră în patul meu și mă făcură cât de cât comod. Fiul meu, trezit de zarvă, li se alătură în scurtă vreme, iar cu toții se străduiră să mă forțeze să rămân locului și să încerc să dorm.

Dar pentru mine nu exista somn. Starea mea psihică era cu totul extraordinară – diferită de orice mai suferisem anterior. După o vreme, am insistat să vorbesc – explicându-mi condiția în mod elaborat și nevrotic. Le-am spus că obosisem foarte tare, și că m-am întins pe nisip să trag un pui de somn. Avusesem, le-am spus, vise încă mai înfricoșătoare decât de obicei – iar când m-a trezit vijelia iscată din senin, nervii mei suprasolicitați cedară. Fugisem cuprins de panică, împiedicându-mă adesea de pietrele pe jumătate îngropate și astfel căpătând aspectul julit și zdrențuit. Trebuie să fi dormit destul de mult în deșert – de unde absența mea întinsă pe câteva ore.

Despre orice altă ciudățenie, fie văzută sau trăită, nu am sugerat absolut nimic, exercitându-mi cel mai puternic control de sine în acest sens. Dar am vorbit despre o răzgândire cu privire la întregul efort al expediției, și am stăruit cu ardoare să se înceteze toate săpăturile dinspre nord-est. Limpede, raționamentul meu era unul slab – întrucât am invocat o împuținare a blocurilor, dorința de a nu-i jigni pe minerii mai superstițioși, o posibilă limitare a fondurilor de la colegiu, sau alte motive, fie neadevărate, fie irelevante. Firește, nimeni nu acordă nici cea mea mică atenție noilor mele solicitări – nici măcar fiul meu, a cărui preocupare față de sănătate mea era evidentă.

Următoarea zi părea că mi-am revenit, dar am stat în tabără, fără să iau parte la excavații. Văzând că nu puteam opri lucrările, m-am decis să mă întorc pe cât de repede posibil spre casă, de dragul sănătății mele nervoase, și l-am făcut pe fiul meu să-mi promită să zburăm cu avionul până la Perth – o mie de mile spre sud-vest – de îndată ce examina zona pe care eu o doream lăsată în pace. Am reflectat că, dacă lucrul pe care l-am găsit ar fi încă vizibil, m-aș hotărî să încerc să fac un avertisment direct, chiar cu prețul ridiculizării. Era poate la limita posibilului să primesc sprijin de la minerii care cunoșteau folclorul local. Făcându-mi pe plac, fiul meu întreprinse chiar în după amiaza aceea zborul de recunoaștere plănuit, survolând tot terenul pe care l-ar fi putut acoperi plimbarea mea. Însă nimic din ceea ce găsisem nu rămăsese la vedere. Era, încă o dată, cazul aberant al blocului bazaltic – nisipul schimbător înlăturase orice urmă a descoperirii. Preț de o clipă, aproape că am regretat pierderea unei anumite grozăvii în spaima mea deplină – dar acum știu că pierderea ei a fost de fapt o îndurare. Numai așa încă mai pot crede că întreaga mea experiență a fost o iluzie – mai ales dacă, așa cum îmi doresc cu atâta îndârjire, acel hău de iad nu va fi nicicând găsit.

Wingate m-a dus în Perth pe 20 iulie, deși a refuzat să abandoneze expediția și să mă însoțească acasă. A stat cu mine până pe 25, când pleca vaporul cu aburi spre Liverpool. Acum, în cabina vasului Empress, cumpănesc prelung și frenetic asupra întregii chestiuni, și m-am decis că fiul meu, cel puțin, trebuia informat. Va fi decizia lui dacă să răspândească mai departe toată relatarea. Pentru orice eventualitate, am pregătit acest sumar al condiției mele – după cum este deja cunoscută și altora, într-un mod diluat – iar acum voi relata pe cât de scurt posibil ceea ce pare să mi se fi întâmplat în timpul absenței mele de la tabără, în acea noapte cumplită.

La capătul nervilor, m-am târât înainte sub luna rea, aprinsă, aruncat într-o perfidă nerăbdare de pornirea aceea inexplicabilă, pseudo-mnemonică și amestecată cu vise, care mă împingea spre nord-est. Le vedeam, ici și colo, pe jumătate învăluite de nisip – blocurile ciclopice ale primordialității, remanența nespuselor ere uitate. Vârsta incalculabilă și groaza prolixă ale acestui monstruos pustiu începeau să mă apese ca niciodată, și nu mă puteam înfrâna să nu mă gândesc la visele mele aiurite, la temutele mituri care se aflau în spatele lor, și la teama din prezent a minerilor și băștinașilor în privința deșertului și a pietrelor lui scrijelite.

Și totuși, am continuat să rătăcesc, parcă în căutarea vreunui loc de întâlnire al sinistrului – din ce în ce mai mult asaltat de închipuiri uluitoare, pulsiuni și pseudo-amintiri. M-am gândit la posibilele contururi ale unora dintre șirurile de pietre, așa cum s-ar vedea din avionul fiului meu, și m-am mirat de ce păreau pe loc atât de familiare și de rău augur. Ceva bâjbâia și ciocănea la porțile aducerii mele aminte, în vreme ce o altă forță necunoscută încerca să țină acele porți închise.

Noaptea era lipsită de vânt, iar nisipul palid se curba în sus și în jos precum undele înghețate ale mării. Nu aveam direcție, dar cumva mă zbăteam în continuare, cu o determinare aproape fatidică. Visele mele se revărsau în lumea treziei, așa încât fiecare megalit îngropat părea a fi parte a unor nesfârșite încăperi și coridoare de zidărie preumană, cioplite și scrijelite cu hieroglife și simboluri pe care le recunoșteam chiar prea bine, după ani de obișnuință, cât fusesem o minte captivă a Măreței Rase. În unele momente mi se părea că văd omniscientele orori conice îndeletnicindu-se cu treburile lor obișnuite, dar îmi era teamă să privesc în jos, ca nu cumva să aflu că eram și eu una cu ele în aspect. Și în tot acest timp vedeam simultan și blocurile acoperite de nisip, dar și odăile și culoarele; luna rea, arzătoare, dar și lanternele de cristal luminescent; deșertul necuprins, precum și ferigile unduite și cicadeele de dincolo de ferestre. Eram treaz și visam simultan.

Nu știu câtă vreme sau cât de departe – sau, de asemenea, în ce direcție – am mers, când am zărit întâia oară amalgamul de blocuri dezvăluite de vânt în timpul zilei. Era cel mai mare grupaj concentrat într-un singur loc pe care îl văzusem până atunci, și mă impresionă atât de puternic încât viziunile despre eoni fantastici se evaporară instantaneu. Din nou, nu mai era decât deșertul și luna rea și rămășițele trecutului nebănuit. M-am apropiat și m-am oprit locului, și am aruncat lumina suplimentară a lanternei mele electrice peste grămada răsturnată. Un colnic fusese spulberat de vânt și lăsase în urmă un morman rotund și neregulat de megaliți și fragmente mai mici, de vreo patruzeci de picioare de la un capăt la altul și între două și opt picioare înălțime.

Imediat mi-am dat seama, și numai din aranjamentul lor, că pietrele acestea aveau o calitate cu totul fără precedent. Nu doar că numărul lor, de unul singur, era până acum nemaiîntâlnit; mi-au captat atenția și trăsăturile erodate de nisip ale arhitecturii, pe măsură ce le examinam sub luminile amestecate ale lanternei mele și a lunii; însă nu pentru că diferea vreunul dintre blocuri în mod special față de specimenele pe care le găsisem anterior. Era ceva mai subtil de atât. Impresia nu apărea când mă uitam la un sigur bloc, ci numai când cuprindeam cu privirea mai multe deodată. Apoi, în cele din urmă, adevărul răsări în mintea mea. Tiparele curbilinii ale multora dintre aceste blocuri erau îndeaproape înrudite – parte dintr-un vast concept decorativ. În acel pustiu zguduit de eoni, pentru prima oară nimerisem peste un fragment de zidărie în vechea lui poziție – năruit și fărâmițat, de acord, dar în orice caz existent într-un sens cât se poate de definitiv.

Urcând printr-un loc puțin înalt, m-am cățărat cu greu peste morman; ici și colo curățând nisipul cu degetele, în încercarea constantă de a interpreta variațiile de mărime, formă și stil, și legăturile de concept. După o vreme am putut ghici cât de cât natura structurii apuse, cât și modelele care se întindeau cândva de-a lungul vastelor suprafețe ale arhitecturii primordiale. Perfecta identitate în care se aflau cu anumite crâmpeie de vis mă descuraja și aproape că mă oripila. Acesta fusese cândva un coridor înalt de treizeci de picioare, pavat cu lespezi octogonale și susținut deasupra de bolte solide. Cândva, ar fi existat căi de trecere pe partea dreaptă, iar la capătul îndepărtat s-ar fi aflat unul dintre acele stranii planuri înclinate, care s-ar fi răsucit în jos spre niveluri încă mai adânci.

Am tresărit violent în timp ce mă treceau aceste gânduri, pentru că în ele se aflau cuprinse mai multe noțiuni decât cele furnizate doar de blocuri de unele singure. Cum de știam că acest nivel trebuia să se fi aflat adânc sub pământ? De unde știam că rampa care ducea deasupra trebuia să fi fost în spatele meu? Cum știam că lungul pasaj subteran către Scuarul Stâlpilor ar fi trebuit să se afle pe stânga, deasupra mea cu un nivel? De unde știam că sala mașinăriilor, precum și tunelul spre dreapta către arhivele centrale, s-ar fi găsit cândva cu două niveluri mai jos? Cum aflasem că la capătul străfundurilor, cu patru niveluri mai jos, exista una dintre acele trape oribile, cu zăvoare metalice? Bulversat de a această intruziune a lumii onirice, m-am trezit tremurând și trecându-mă sudorile.

Apoi, ca un ultim retuș intolerabil, am simțit acea boare de aer răcoros, slabă și vicleană, suflând în sus dintr-o adâncitură din apropiere de miezul uriașului morman de blocuri. Instantaneu, la fel ca înainte, viziunile mele încetară, și am văzut din nou doar lumina rea a lunii, deșertul care îmi dădea târcoale și tumulul răspândit de zidărie paleogenă. Acum mă confruntam cu ceva tangibil și aievea, dar plin de sugestiile misterului infinit și înnoptat. Pentru că adierea aceea de aer însemna un singur lucru – o cavitate ascunsă și de mari dimensiuni, aflată sub blocurile dezordonate de la suprafață.

Primul gând ce mă trecu avu de a face cu legendele aborigene sinistre despre mari colibe subterane, ascunse printre megaliți, unde se petrec orori și unde iau naștere vânturile învârtoșate. Apoi reveniră gândurile despre visele mele, și am simțit pseudo-amintiri stinse împungându-mi mintea. Ce fel de loc se afla sub mine? Oare sunt pe punctul de a descoperi sursa primordială și de neconceput a ciclurilor mitice, vechi de ere, și a coșmarurilor ce mă bântuie? Doar o clipă am șovăit, pentru că exista ceva mai mult decât simplă curiozitate sau zel științific care mă împingea să înaintez, acționând împotriva fricii mele mereu crescânde.

Mi se părea că mișcările îmi erau aproape automate, de parcă mă aflam sub controlul unei sorți care mă stăpânise complet. Punându-mi lanterna în buzunar și sforțându-mă cu o putere de care nu mă crezusem în stare, am urnit primul fragment de piatră titanică din lăcașul său, apoi următorul, până când am făcut loc unui curent puternic, umiditatea căruia contrasta nefirește cu aerul uscat al deșertului. O prăpastie neagră începu să se caște, iar după un timp – când dădusem la o parte fiece rămășiță îndeajuns de mică încât să o pot deplasa – strălucirea bolnăvicioasă a lunii ilumină o deschizătură suficient de largă încât să îmi permită accesul.

Mi-am scos lanterna și am coborât o rază scânteietoare prin falie. Sub mine se deschidea un haos de zidărie prăbușită peste o pantă ce cobora în direcția generală a nordului, la un unghi de vreo patruzeci și cinci de grade, și care arăta semnele evidente ale surpării trecute a plafonului de deasupra. Între nivelul de suprafață și cel de dedesubt levita un abis de întunecime impenetrabilă, la al cărui capăt superior se vedeau urmele arcadelor gigantice, încovoiate de efortul susținerii. În acest moment al istoriei, se părea, nisipurile deșertului se aflau la același nivel cu podeaua vreunei structuri titanice din tinerețile Pământului – iar cum anume a îndurat aceasta eonii de convulsii geologice, nu puteam atunci și nu pot nici acum încerca să ghicesc.

În retrospectivă, simpla idee a unei descinderi solitare, pe nepregătite, într-o asemenea genune îndoielnică – a cărei amplasare era la acea vreme total necunoscută niciunei ființe vii – pare apogeul nebuniei. Poate că asta a și fost, deși în acea noapte m-am avântat fără ezitare într-o asemenea activitate. Din nou se manifesta ispita aceea, pornirea fatală care tot acel timp îmi direcționase căutările. Folosind lanterna doar intermitent, pentru a conserva bateriile, am început să cobor cu dificultate prin deschiderea ciclopică – uneori cu fața, când găseam prize bune pentru mâini și picioare, alteori cu spatele, agățându-mă de maldărul megalitic atunci când riscam să mă împiedic de suprafața primejdioasă. În două direcții paralele cu traiectoria mea, zidăria gravată a pereților năruiți se ivea cu neclaritate în depărtări, sub lumina directă a lanternei. Înaintea mea, însă, nu erau decât tenebre neîntrerupte.

Nu am mai ținut socoteala timpului pe durata anevoioasei mele coborâri. Mintea mea născocea sugestii și imagini tulburi cu o asemenea intensitate, încât toată materia obiectivă părea că se retrage din jurul meu pe niște distanțe incalculabile. Senzațiile fizice erau ca și moarte, până și teama rămăsese doar un strigoi inactiv, iscodind neputincios. În cele din urmă am ajuns la o podea nivelată presărată cu blocuri căzute, fragmente informe de piatră, nisip și colb de toate felurile. De o parte și de alta – separați de vreo treizeci de picioare – se înălțau pereții masivi, care culminau în bolte imense. Că erau, într-adevăr, scrijeliți, puteam discerne, însă natura scrijeliturilor era dincolo de raza percepției mele. Ce mă ținea cu sufletul la gură era bolta de deasupra. Raza lanternei mele nu putea atinge tavanul, doar părțile cele mai joase ale grinzilor și arcadelor săreau în ochi. Iar perfecta identitate în care se aflau cu cele pe care le văzusem în nenumărate vise ale lumii străbune mă făcu să mă cutremur cu adevărat pentru prima oară.

Îndărăt și mult deasupra, o dâră de strălucire stinsă marca îndepărtata lume de afară, străluminată de lună. O urmă vagă de prudență mă avertiză că n-ar trebui să pierd lumina din vedere, altfel nu aș mai avea niciun reper pentru a mă întoarce. Acum, am început să înaintez înspre zidul din stânga mea, unde însemnele scrijelite păreau cel mai evidențiate. Podeaua presărată cu rămășițe era aproape la fel de greu de traversat precum fusese mormanul pe care coborâsem, dar am reușit să mă strecor, într-un final. Într-un loc am urnit niște blocuri și am dat cu piciorul în praf ca să văd cum arăta de fapt pavajul, și m-am cutremurat la cumplita familiaritate a mărețelor lespezi octogonale, ale căror suprafețe prăbușite încă rezistau cât de cât.

Ajungând la o distanță convenabilă de zid, am luminat încet cu lanterna, cu atenție, urmele roase ale gravurii. Vreun influx trecut de apă părea să fi acționat peste suprafața de gresie, dar mai existau și anumite încrustații pe care nu mi le puteam explica. În anumite locuri, zidăria era foarte dezlânată și diformă, și m-am întrebat câți eoni va mai putea acest tainic edificiu primordial să-și păstreze forma intactă împotriva mișcărilor Pământului?

Dar scrijeliturile însele mă surescitau cel mai tare. În ciuda stării lor mâncate de vreme, erau relativ ușor de urmărit de la apropiere; și familiaritatea intimă, completă, a fiecărui detaliu aproape că îmi paraliza imaginația. Simplul fapt că însușirile majore ale acestei arhitecturi cărunte mi-ar putea părea cunoscute nu ar fi ceva cu totul dincolo de credibilitatea normală. Impresionându-i puternic pe unii făuritori de mit, descrierile fuseseră incorporate într-un șuvoi de înțelepciune criptică, mai apoi ajungând în atenția mea în timpul perioadei amnezice și mai apoi evocând imagini vii în mintea mea subconștientă. Dar cum aș putea explica felul precis și amănunțit în care fiecare linie și spirală din acele modele stranii corespundea cu ceea ce visasem de mai bine de douăzeci de ani? Ce formă obscură și uitată de inconografie ar fi putut reproduce toate nuanțele și trăsăturile subtile care, atât de persistent, precis și invariabil îmi asediaseră viziunile somniei noapte după noapte?

Acestea nu erau coincidențe, nici asemănări răzlețe. În mod absolut și definitv, coridorul în care stăteam, vechi de milioane de ani și tăinuit de eoni, era originalul a ceva ce cunoșteam din vis atât de intim pe cât de îmi cunosc propria casă din Crane Str., Arkham. Și da, visele mele de fapt îmi arătaseră locul în condiția lui primă, neatinsă de vreme; dar identitatea nu îi era cu nimic mai puțin reală decât așa cum o știam. Deodată, mă puteam orienta în labirint, într-un reper brusc și odios. Structura în care mă aflam îmi era cunoscută. Totodată, îmi era cunoscută și amplasarea ei în acel teribil oraș al viselor străvechimii. Cu instinctivă și hidoasă certitudine, îmi dădeam seama că puteam vizita fără greșeală orice punct din structura aceea, fie din oraș; orice punct care ar fi scăpat de schimbările și devastările erelor nenumărate. Pentru numele lui Dumnezeu, ce ar putea însemna toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc ceea ce cunosc? Și ce realitate aiuritoare ar putea sta la pândă în spatele legendelor antice despre ființele care locuiseră în acest dedal de rocă primordială?

Cuvintele nu pot reproduce decât parțial harababura de groază și uluire care îmi rodea spiritul. Știam locul acesta. Știam ce se afla înaintea mea, și ce se aflase deasupra, până ca miriadele de etaje semețe să se prăbușească și să se cearnă în praful pustiului. Înfiorat, acum mă gândeam că nu mai era nevoie să mențin în câmpul vizual acea stinsă rază de lumină selenară. Oscilam între o dorință covârșitoare de a fugi și o mixtură febrilă de curiozitate arzătoare și pornire fatalistă. Ce s-a întâmplat cu acest monstruos megalopolis de demult în milioanele de ani trecuți din vremea viselor mele? Din labirinturile subpământene care se aflaseră sub oraș și legaseră toate turnurile lui titanice, oare cât supraviețuise zbuciumului crustei terestre?

Oare dădusem peste o întreagă lume îngropată, de o necurată arhaitate? Mai puteam găsi, oare, Casa Maestrului-Scrib? Sau turnul unde S’gg’ha, mintea captivă dintre ființele vegetale, astrocefale și carnivore ale Antarctidei, cioplise anumite imagini în spațiile goale de pe ziduri? Oare coridorul de pe al doilea nivel de jos, cel care ducea spre sala minților extraterestre, era destupat și traversabil? În sala aceea, mintea captivă a unei entități incredibile – un locuitor pe jumătate volatil din interiorul gol al unei planete necunoscute, aflate dincolo de Pluto, și care va trăi peste optsprezece milioane de ani – păstrase un anumit obiect pe care îl modelase din lut.

Mi-am închis ochii și mi-am dus mâna la frunte, în încercarea zadarnică de a-mi alunga aceste fragmente de vis din conștiință. Atunci am simțit cu adevărat răcoarea, mișcarea și umiditatea aerului înconjurător. Dârdâind, mi-am dat seama că, într-adevăr, trebuia să existe încă o vastă înlănțuire de hăuri negre și moarte de eoni, care se căscau dincolo și dedesubt. M-am gândit cu înfiorare la camere, la coridoare și planuri înclinate, așa cum mi le aminteam din visele mele. Oare calea spre arhivele centrale era încă deschisă? Încă o dată, acea pornire fatalistă începu să îmi împungă insistent în creier, amintindu-mi de mărețele registre care cândva fuseseră stocate în acele tainițe de metal inoxidabil.

Acolo, spuneau visele și legendele, se odihnea întreaga istorie, trecută și viitoare, a continuumului spațiu-timp – scrisă de minți captive de pe fiecare glob ceresc și din fiecare epocă a sistemului solar. Nebunie curată, desigur – dar nu cumva mă amestecasem într-o lume înnoptată la fel de nebună ca și mine? Gândurile îmi zburară către rafturile metalice zăvorâte, și la curioasele rotiri de butoane care erau necesare pentru a le deschide. Cel care îmi aparținea răsări viu în conștiința mea. Oare cât de des parcursesem acea secvență complicată de rotiri și presiuni variabile, în sectorul vertebratelor terestre aflat pe cel mai adânc nivel? Fiecare detaliu îmi părea proaspăt și familiar. Dacă exista în realitate o asemenea tainiță precum visasem, o puteam deschide într-o clipă. Acela fu momentul când nebunia mă cuprinse cu totul. Căci, o secundă mai târziu, săream și mă împleticeam peste dărâmăturile pietroase, înspre bine-amintita rampă ce ducea spre adâncimile ulterioare.

VII.

De aici aici încolo, impresiile mele cu greu mai pot fi considerate de încredere – recunosc, încă nutresc o speranță finală, disperată, că au făcut de fapt parte dintr-un vis diavolesc, sau dintr-o iluzie născută din delir. Febra ardea în mintea mea, iar totalitatea detaliilor mediului meu îmi transpăreau cu neclaritate – uneori nici atât, ci discontinuu. Razele slabe ale lanternei mele sticleau prin întunecimea flămândă, producând pe ziduri străfulgerări fantasmatice ale scrijeliturilor atât de hidos familiare, toate mâncate de putrefacția erelor. Într-un loc, o porțiune enormă din boltă se prăbușise, astfel că a trebuit să mă cațăr peste un uriaș morman de piatră, care aproape că atingea tavanul colțuros și stalactitele lui grotești. Era apogeul coșmarului suprem, și încă înrăutățit de smucelile blasfemice ale pseudo-memoriei. Un singur lucru îmi părea nepotrivit, și anume propria mea dimensiune în raport cu zidăria monstruoasă. Mă simțeam oprimat de senzația de micime insolită, de parcă vederea acestor ziduri falnice din perspectiva unui simplu trup omenesc era cumva cu totul nouă și anormală. Iarăși și iarăși, mă uitam agitat în jos, la mine, nelămurit și deranjat de forma omenească pe care o îmbrăcam.

Înainte și înainte prin abisul tenebros săltam, plonjam și mă împiedicam – adesea căzând și alegându-mă cu vânătăi; iar o dată am fost cât pe ce să îmi sparg lanterna. Toate pietrele și cotloanele acelor străfunduri demonice îmi erau cunoscute, iar în multe locuri m-am oprit să le luminez cu razele mele, printre arcade astupate și fărâmate, totuși amintite. Unele încăperi se prăbușiseră în întregime; altele erau goale sau umplute cu dărâmături. Într-unele am văzut bucăți de metal – unele semi-intacte, altele îndoite, frânte sau tocite – pe care le-am recunoscut ca aparținând piedestalelor și meselor din visele mele. Ce altceva ar putea fi cu adevărat, nu am îndrăznit să speculez atunci.

Am găsit rampa de coborâre și mi-am început descinderea – deși, la un moment dat, m-a oprit o crăpătură neregulată, care în cel mai îngust punct al său era lată de vreo patru picioare. Aici, zidăria căzuse prin gaură, dezvăluind bezna de tuș a adâncimilor imposibil de estimat. Știam că mai erau două niveluri de subsol în acest edificiu titanic, și m-am cutremurat cu panică reînnoită când mi-am adus aminte de trapa plumbuită de pe ultimul dintre ele. Acum nu avea cum să mai existe vreo strajă – căci, orice ar paște dedesubt, și-ar fi săvârșit lucrarea hidoasă de multă vreme și ar fi apus demult în lungul său declin. Până în vremea coleopterelor post-umane va fi murit chiar de tot. Și totuși, dacă mă gândeam la legendele băștinașilor, tremuram din nou de spaimă.

Îmi ceru un efort cumplit să sar peste acea crăpătură căscată, întrucât podeaua presărată cu moloz mă împiedica să îmi iau avântul potrivit – însă nebunia mă împingea înainte. Am ales un loc de trecere aproape de peretele stâng, unde prăpastia era cel mai puțin largă și podeaua de pe partea cealaltă era rezonabil de curată de resturi periculoase – iar, după o clipă delirantă, mă aflam în siguranță pe muchia opusă. Ajungând în cele din urmă pe nivelul inferior, m-am strecurat mai departe dincolo de arcada care dădea în sala mașinăriilor, unde se aflau fantastice ruine metalice, pe jumătate îngropate sub arcadele prăbușite. Totul se afla acolo unde știam că se află, și am escaladat încrezător mormanele care blocau intrarea unui coridor transversal despre care mi-am dat seama că avea să mă ducă pe sub oraș până la arhivele centrale.

Ere nesfârșite păreau a se pogorî asupra mea pe măsură ce orbecăiam, săream sau mă târam pe acel coridor înecat cu detritus[i]. Când și când, distingeam scrijelituri pe zidurile pătate de vreme, unele familiare, altele părând a fi fost adăugate după încheierea perioadei viselor mele. Tunelul acesta făcea parte din vechea rețea de legătura dintre clădiri, astfel că nu existau bolte decât acolo unde drumul ducea în pivnițele diferitelor construcții. La unele dintre aceste intersecții am zăbovit îndeajuns cât să privesc în lungul unor coridoare și odăi bine amintite. Doar de vreo două ori am găsit diferențe majore față de ceea ce visasem – iar în unul dintre aceste cazuri am putut urmări conturul unei arcade zidite, pe care mi-o aminteam.

Am tresărit brusc și am simțit un straniu val de slăbiciune întârziată, pe când îmi navigam cu șovăială traseul, grăbindu-mă printr-una dintre criptele acelor imense turnuri ruinate și lipsite de ferestre, a căror zidărie bazaltică șoptea de origini cumplite. Această catacombă primordială era rotundă și de vreo două sute de picioare de la un capăt la altul, cu nicio gravură în arhitectura ei întunecată. Aici, podeaua nu era acoperită decât de nisip și praf, și vedeam deschiderile care dădeau deasupra și dedesubt. Nu existau trepte sau planuri înclinate; da, așa e! – visele îmi dezvăluiseră turnurile acelea exact la fel de neatinse și de Măreață Rasă de legendă. Celor care construiseră aceste turnuri nu le folosiseră la nimic treptele sau rampele. În vise, apertura inferioară fusese temeinic plumbuită și păzită cu teamă. Acum zăcea deschisă – neagră și căscată, efluviind un curent de aer jilav și răcoros. Nu mi-am permis să cuget la peșterile care vuiau dedesubt, umplute cu eternă miazănoapte.

Mai încolo, pe măsură ce îmi făceam loc în continuare pe o porțiune grav deteriorată a coridorului, a dat peste un loc unde tavanul se surpase cu totul. Dărâmăturile se înălțau ca un munte și m-am suit peste ele, trecând printr-un spațiu larg unde lumina lanternei mele nu dezvălui nici pereți, nici bolte. Acest spațiu, am reflectat, trebuia să fie subsolul casei furnizorilor de metal, cu fațada spre a treia piață, aflată la scurtă distanță de arhivele centrale. Nu am îndrăznit să formulez o ipoteză despre ce se întâmplase între timp cu locul respectiv.

Am găsit din nou coridorul, dincolo de muntele de piatră și dărâmături, dar după o scurtă distanță am întâlnit un loc cu totul astupat, unde elementele de boltă căzute atingeau primejdios burta amenințătoare a tavanului. Nu știu cum am reușit să smulg și să urnesc din loc suficiente blocuri ca să îmi permită trecerea, nu știu nici cum de am îndrăznit să perturb fragmentele strâns îngrămădite, luând în calcul că până și cea mai mică tulburare a echilibrului lor precar ar fi putut dezlănțui tone de zidărie supergrea peste mine, strivindu-mă și nimicindu-mă. Nebunia curată mă împingea și mă călăuzea în continuare – asta dacă nu cumva întregul meu periplu subteran – după cum sper – nu a fost decât o iluzie infernală și o etapă de vis. Dar până la urmă mi-am croit – sau am visat că mi-am croit – o cale de trecere, prin care mai apoi m-am putut târî. M-am strecurat până de partea cealaltă a muntelui surpat, cu lanterna pornită încontinuu, ferm ținută în gură, simțind cum stalactitele mă zgârie de deasupra, de pe tavanul crestat.

Acum mă apropiam de marea structură subterană a arhivelor, aparenta mea destinație. Alunecând și împleticindu-mă pe celălalt versant al barierei de moloz, apoi bâjbâindu-mi calea prin coridor cu lanterna în mână, pornindu-i doar când și când lumina, am ajuns la o criptă joasă și circulară, aflată încă într-o minunată stare de conservare, cu arcade care se deschideau în toate părțile. Porțiunile din pereți care se aflau în bătaia lanternei mele purtau hieroglife dense și gravuri cu simboluri curbilinii tipice – unele adăugate mai târziu de perioada viselor mele.

Pe aici, am conștientizat, se afla destinația mea sortită, și am luat-o îndată la stânga prin pasajul boltit cunoscut. În mod curios, nu aveam nicio îndoială că o să găsesc o cale de urcare sau coborâre pe rampe spre toate nivelurile care supraviețuiseră. Această vastă conglomerare protejată de pământ, adăpostind analele întregului sistem solar, fusese clădită cu pricepere strălumească și cu anduranța necesară pentru a dăinui cât sistemul însuși. Blocuri de mărimi stupefiante, desăvârșite cu geniu matematic și prinse cu lianți de tărie incredibilă, se uneau într-un tot întreg pentru a forma o masă la fel de fermă ca străfundurile de rocă ale planetei. Aici, după ere mai prodigioase decât aș putea să cuprind și apoi să rămân cu sănătatea mintală intactă, corpusul îngropat se evidenția în toate contururile lui esențiale; podelele vaste, așternute cu praf, erau aici abia acoperite cu dărâmăturile atât de prezente în alte locuri.

În mod ciudat, mersul relativ ușor de la acest punct încolo mi se urcă la cap. Toată acea râvnă frenetică, până atunci frustrată, împiedicată de obstacole, acum reieșea la suprafață ageră, într-o manieră febrilă. Am început să gonesc de-a lungul culoarelor cu tavane joase de dincolo de arcadă, pe care mi le reaminteam hidos de viu. Mă aflam dincolo de putința de a mai fi uluit de familiaritatea celor văzute. De ambele părți se înălțau monstruos ușile metalice ale rafturilor; unele încă la locul lor, altele declanșate și deschise, și încă altele îndoite și frânte sub acțiunea forțelor geologice apuse, totuși insuficient de puternice pentru a afecta zidăria de titani. Ici și colo, maldăre acoperite de praf aflate sub rafturi golite păreau să indice locurile unde căzuseră pe jos unele dintre casete, în urma cutremurelor. Ocazional, stâlpii purtau mari simboluri, sau litere, care declarau diferitele clase și subclase de volume.

La un moment dat, m-am oprit înainte unei tainițe deschise, unde am văzut câteva dintre obișnuitele casete metalice aflate încă în pozițiile lor originale în praful omniprezent. Întinzându-mă în sus, am dislocat una cu oareșice dificultate și am așternut-o pe podea pentru inspecție. Se intitula cu hieroglifele curbilinii preponderente, cu toate că era ceva în mod subtil neobișnuit la aranjamentul caracterelor. Curiosul mecanism al închizătorii cu cârlig mi-era perfect cunoscut, așa că am deschis lacătul încă necorodat și funcțional și am expus cartea din interior. Aceasta, cum era de așteptat, avea o arie de douăzeci pe cincisprezece țoli, și doi țoli grosime; iar copertele subțiri de metal se deschideau în partea de sus. Foile sale rezistente, de celuloză, păreau neafectate de miriadele de cicluri temporale prin care supraviețuiseră, și le-am studiat bântuit de amintiri pe jumătate stârnite de literele curios pigmentate, trasate cu pensula – simboluri cu totul diferite atât de hieroglifele curbe sau orice alfabet cunoscut erudiției omenești. Mi se înfiripă noțiunea că acesta era graiul folosit de o minte captivă pe care nu o cunoscusem decât puțin în visele mele – o minte de pe un asteroid mare, o fărâmă de lume pe care supraviețuise mare parte din viața și cunoștințele arhaice ale unei planete primordiale. În același timp mi-am dat seama că nivelul acela al arhivelor era dedicat volumelor care aveau de a face cu planetele non-terestre.

Când am încetat să mai studiez acest document incredibil, am observat că lumina lanternei mele începea să slăbească, așa că i-am schimbat repede bateria cu cea de rezervă pe care o aveam tot timpul asupra mea. Apoi, înarmat cu lumină revigorată, mi-am continuat goana febrilă prin întortochetura de tainițe și coridoare, recunoscând din când în când vreun raft familiar și simțindu-mă întrucâtva deranjat de condițiile acustice care îmi transformau pașii în ecouri disonante în acele catacombe ale tăcerii și morții vechi de eoni. Îmi provocau fiori până și urmele lăsate de tălpile mele în praful nebătut de mii de ani. Dacă visele mele nebune conțin vreo firmitură de adevăr, nicicând altădată nu mai călcaseră picioare omenești pe acele pavimente imemoriale. Despre scopul particular al zorului meu nebunesc, mintea mea conștientă nu păstra atunci vreun indiciu clar. Exista, însă, o forță de o intensitate malefică acționând asupra voinței mele confuze și asupra aducerilor-aminte îngropate, așa încât înțelegeam, deși nelămurit, că nu alergam la întâmplare.

Am ajuns la un plan înclinat și l-am coborât spre adâncimi mai profunde. Nivelurile fulgerau pe lângă mine pe măsură ce mă duceam și mă tot duceam, dar nu m-am oprit să le explorez. În creierul meu învârtejit începu un ritm anume, care îmi provoca mâna dreaptă să tresară la unison. Voiam să descui ceva, și presimțeam că știu toate răsucirile complicate și presiunile necesare. Avea să fie ca un seif modern cu încuietoare cifrată. Vis sau nu, cândva știusem și încă știam. Cum se face că un vis – sau un crâmpei de legendă asimilat inconștient – m-a putut învăța un amănunt atât de mic, încâlcit și complex, nici nu am mai încercat să îmi explic. Trecusem dincolo de capacitatea gândirii coerente. Câci, oare întreaga mea experiență, oare șocanta familiaritate a unor ruine necunoscute, precum și monstruoasa identitate exactă a tuturor elementelor din jurul meu cu lucruri pe care doar visele și firmiturile de legendă le pot sugera – nu erau toate acestea orori dincolo de rațiune? Probabil că atunci convingerea mea instinctivă a fost că nu eram în niciun caz treaz – cum este și acum, în momentele mele de luciditate – și că întregul oraș îngropat nu era decât un fragment de halucinație furioasă.

În cele din urmă, am izbutit să ating cel mai adânc nivel și m-am dus spre dreapta rampei de coborâre. Din cine știe ce motiv întunecat, am încercat să-mi domolesc pașii și să încetinesc, deși până în acel punct deja îmi pierdusem din viteză. Exista un spațiu pe care mi-era teamă să-l traversez, pe acest ultim etaj adânc îngropat, și pe măsură ce m-am apropiat de locul cu pricina, mi-am amintit ce lucru din acel spațiu mă înspăimânta. Era, pur și simplu, una dintre acele trape sigilate cu drugi metalici, cândva păzite îndeaproape. Santinelele acum nu mai existau, iar pe seama acestui fapt m-am cutremurat și am mers pe vârfuri așa cum făcusem când trecusem prin acea tainiță de bazalt negru, unde o trapă asemănătoare zăcea deschisă. Am simțit un curent de aer umed și rece, cum simțisem și dincolo, și mi-am dorit ca drumul meu să mă fi dus în altă direcție. De ce am ales tocmai traseul acela, nu știu.

Când am ajuns la locul respectiv, am văzut că trapa era larg deschisă. Mai departe, rafturile își reluau șirurile, și am întrezărit pe podeaua dinaintea unuia dintre ele un morman acoperit cu un strat subțire de praf, unde căzuse recent un număr de casete. O umbră de panică reînnoită mă învălui, deși o vreme nu am putut înțelege de ce anume. Grămezile de casete căzute nu erau tocmai rare, pentru că de-a lungul eonilor, acest labirint neluminat fusese zgâlțâit de mișcări tectonice și întreținuse ecourile asurzitoare ale obiectelor care cădeau, zăngănind. Numai când aproape că traversasem spațiul acela mi-am dat seama de ce tremuram atât de tare.

Nu mormanul îmi făcea necaz, ci un detaliu anume despre praful de pe podeaua nivelată. Sub lumina lanternei mele, nu părea să fie așa cum trebuie – erau locuri unde părea mai subțire, de parcă fusese tulburat nu cu multe luni în urmă. Nu puteam fi sigur, pentru că până și porțiunile acelea mai subțiate erau totuși acoperite consistent; însă, impresia de orânduire în neregularitatea închipuită avea o putere neliniștitoare. Când am apropiat lanterna de unul dintre locurile ciudate, nu mi-a plăcut deloc ce am văzut – întrucât iluzia regularității se amplifică. Era de parcă existau alinieri de urme compuse – urme care se succedau din trei în trei, fiecare cu suprafața cam de un picior pătrat, și constând din câte cinci amprente aproape circulare de câte trei țoli, una aflată înaintea celorlalte patru.

Aceste posibile șiruri de urme imprimate păreau să ducă în două direcții, de parcă ceva se dusese undeva și apoi se întorsese. Cărările erau, desigur, foarte șterse, și ar fi putut fi simple iluzii sau accidente; dar persista un element de teroare mută, agitată, în felul cum decurgeau. Căci la unul dintre capetele lor zăcea mormanul de casete care trebuia să se fi prăvălit nu cu multă vreme în urmă, iar la celălalt capăt se afla trapa de rău augur cu vântul său rece și umed, căscându-se nestrăjuită dedesubt, către genuni dincolo de imaginație.

VIII.

Că strania mea pulsiune era adâncă și acaparatoare se vădește din felul în care îmi cucerisem frica. Niciun motiv rațional nu m-ar mai fi putut determina să continui după hidoasa impresie de amprente și după amintirile onirice iscoditoare pe care le provocase. Dar mâna mea dreapta, chiar și tremurând de spaimă, încă tresălta ritmic, îndârjită să răsucească încuietoarea pe care spera să o găsească. Într-o clipă, trecusem de mormanul de casete prăbușite recent și, mergând tiptil printre rânduri morbide de rafturi complet acoperite de praf, m-am apropiat de un punct pe care păream să îl cunosc cumplit de bine. Mintea mea începea să își pună întrebări ale căror origine și relevanță abia începeam să le pot bănui. Avea oare să fie etajera accesibilă unui corp uman? Putea stăpâni mâna mea omenească toate secvențele lacătului, răs-amintite din eoni? Avea însuși lacătul să fie neafectat și funcțional? Și oare ce aveam de gând să fac apoi – sau ce aș fi îndrăznit să fac – cu ceea ce, acum îmi dădeam seama, speram și totodată mă îngrozeam să găsesc? Avea să dovedească adevărul cumplit, zguduitor de minți, a ceva dincolo de orice concepție normală, sau avea să arate că doar visasem?

Deodată, îmi încetasem goana tăcută și stăteam nemișcat, holbându-mă la un șir de rafturi hieroglifice înnebunitor de familiare. Erau într-o stare de conservare aproape perfectă, și doar vreo trei uși din vecinătate erau crăpate și deschise. Sentimentele mele pentru aceste rafturi nu pot fi descrise – atât de completă și insistentă mi-era senzația de veche cunoștință a lor. Mă uitam sus, la înălțime, către un rând aproape de vârf și la care nu aveam nicio șansă să ajung, și mă gândeam cum să urc până la el în modul cel mai avantajos. O ușă deschisă aflată la trei rânduri deasupra podelei m-ar putea ajuta, iar încuietorile ușilor închise formau posibile prize pentru mâini și picioare. Puteam ține lanterna între dinți, așa cum mai procedasem și în alte locuri când avusesem nevoie de ambele mâini. Cel mai important era să nu fac niciun zgomot. Avea să fie dificil să cobor cu ceea ce îmi doream că scot de acolo, dar mă gândeam că aș putea agăța încuietoarea ca un cârlig de gulerul jachetei mele și să car caseta ca pe o raniță. Din nou m-am întrebat dacă lacătul avea să fie neafectat. Nu aveam nici cel mai mic dubiu că voi putea repeta fiecare mișcare amintită, dar speram că nu avea să scârțâie sau să zornăie – și că mâna mea va lucra cum trebuie.

Chiar în timp ce cugetam aceste lucruri, mi-am pus lanterna în gură și am început să urc. Încuietorile proeminente formau prize inadecvate; dar, după cum mă așteptasem, raftul deschis ajută considerabil demersul. M-am folosit în escalada mea atât de ușa pe care cu greu am urnit-o din loc, cât și de rama deschizăturii, și am reușit să evit orice scârțâitură sonoră. Ținându-mi echilibru pe marginea superioară a ușii, aplecat spre dreapta, aproape că puteam pipăi încuietoarea pe care o căutam. Degetele mele, pe jumătate amorțite de la cățărat, au fost la început foarte neîndemânatice; dar am aflat curând că erau totuși potrivite din punct de vedere anatomic. Iar ritmul memorat era puternic în ele. Din necunoscute golfuri de timp, complicatul secret al secvenței îmi parveni în creier, corect în toate detaliile – după mai puțin de cinci minute de încercări se auzi un clic a cărui familiaritate era cu atât mai înfiorătoare cu cât nu îl anticipasem în mod conștient. O clipă mai târziu, ușa metalică pivotă într-o parte și se deschise cu doar cel mai stins râcâit.

Confuz, mă uitam peste stivuirile de casete cenușii acum expuse, și am resimțit un val năprasnic de sentimente cu totul inexplicabile. La o întindere a brațului meu drept se afla o casetă ale cărei hieroglife curbate mă împunseră cu un junghi de emoții infinit mai complexe decât spaima. Încă tremurând, am reușit să o extrag. după o aversă de praf fulguit, și apoi să o apropii de mine, totul fără zgomote puternice. Asemenea celeilalte casete pe care o mânuisem, avea dimensiunile cu puțin peste douăzeci pe cincisprezece țoli, cu modele matematice curbilinii reliefate superficial. În grosime abia depășea trei țoli. Fixând-o cu chiu cu vai între mine și suprafața pe care mă cățărasem, m-am zbătut cu prinsoarea, iar în cele din urmă am eliberat-o de cârlig. Ridicând acoperământul, am mutat masivul obiect pe spatele meu și i-am agățat cârligul de guler. Cu mâinile acum libere, am coborât cu stângăcie spre podeaua pudrată, pregătit să examinez răsplata eforturilor mele.

Îngenunchind în pulberea grunjoasă, am tras caseta de peste umăr și am pus-o pe jos în fața mea. Mâinile îmi tremurau, și mă îngrozeam să scot afară cartea cel puțin la fel de mult pe cât tânjeam – sau mă simțeam îmboldit – să o fac. Încetul cu încetul, deveni foarte limpede pentru mine ceea ce aș putea găsi înăuntru, iar această conștientizare aproape că îmi paraliză facultățile mintale. Dacă lucrul chiar se afla acolo – și dacă nu visam – implicațiile ar fi cum nu se poate mai covârșitoare pentru capacitatea spiritului uman de a îndura. Cel mai tare mă căznea acea neputință momentană de a mai percepe împrejurările mele ca fiind cele ale visului. Senzația de realitate era hidoasă – și devine din nou astfel acum, când aștern pe hârtie scena.

După ceva vreme, cu palpitații, am scos cartea din recipientul său și m-am holbat cu fascinație la bine-știutele hieroglife de pe copertă. Părea să fie într-o condiție nealterată, iar slovele curbilinii ale titlului mă ținură într-o asemenea stare hipnotică, încât parcă le-aș fi putut citi cu adevărat. Nu pot jura că nu cumva le-am și citit, în vreun oribil acces tranzient de memorie anormală. Nu știu cât timp a trecut, de fapt, până când am îndrăznit să ridic coperta subțire de metal. Șovăiam și inventam tot felul de scuze. Mi-am scos lanterna din gură și am stins-o, pentru a conserva bateriile. Apoi, în întunecime, mi-am adunat curaj și am înălțat într-un final coperta, fără să aprind lumina. Iar și mai apoi, la final de tot, am petrecut scurt raza lanternei peste foița expusă – strunindu-mă din timp să-mi suprim orice zgomot, indiferent de ce urma să aflu.

Am privit timp de o clipită, apoi aproape că am suferit o cădere nervoasă. Însă, strângând din dinți, am păstrat tăcerea. M-am prăvălit cu totul pe podea și mi-am dus o mână la frunte, în întunericul ce mă înghițea. Ceea ce mă îngrozea, dar și așteptasem, se afla acolo. Fie visam, fie spațiu-timpul devenise o batjocură. Trebuie să fi visat! – dar aveam să verific oroarea, cărând acest obiect înapoi la tabără, dacă într-adevăr, era real, și arătându-l fiului meu. Capul mi se învârtea nebunește, deși nu existau forme vizibile în bezna neîntreruptă care s-ar fi putut roti în jurul meu, în amețeala mea. Idei și imagini de oroare paroxistică – stârnite de perspectivele deschise de ocheada mea – începură să se îngrămădească asupra mea și să îmi înăbușe simțămintele.

M-am gândit la acele posibile amprente din praf, și m-am cutremurat la zgomotul propriei răsuflări când am făcut asta. Încă o dată, am aprins scurt lanterna și m-am uitat într-o străfulgerare la pagină – m-am uitat așa cum se uită victima unui șarpe la ochii și colții prădătorului. Apoi, cu degete stângace, în întuneric, am închis cartea, am pus-o înapoi în recipientul ei, am trântit capacul și am încuiat curiosul lacăt cu cârlig. Lucrul acesta trebuia să îl car eu înapoi în lumea exterioară, dacă exista cu adevărat – dacă întregul abis exista – dacă eu, dacă și lumea însăși, existam cu adevărat.

Nu pot fi sigur de momentul precis când m-am clătinat și m-am ridicat în picioare să-mi încep reîntoarcerea. Îmi vine în minte în mod ciudat – ca o unitate de măsură a senzației mele de separare față de lumea normală – faptul că nici măcar o singură dată nu m-am uitat la ceasul meu în acele hidoase ore subpământene. Cu lanterna într-o mână și caseta de rău augur sub cealaltă, în cele din urmă m-am trezit strecurându-mă tiptil pe vârfurile picioarele, într-un fel de panică silențioasă, pe lângă abisul dătător de vânt și acele tulburătoare sugestii de amprente. Mi-am slăbit precauția pe măsură ce urcam mai departe, pe nesfârșitele planuri înclinate, dar nu puteam alunga umbra de aprehensiune ce mă bântuia, pe care nu o simțisem pe timpul drumului de coborâre.

Mă îngrozea ideea de a trece din nou prin cripta de bazalt negru, mai veche decât orașul însuși, unde bori reci adie din profunzimi nepăzite. M-am gândit la ceea ce înspăimânta Măreața Rasă, și la cum ar mai putea pândi încă acolo jos – chiar și într-o formă slăbită sau pe moarte. M-am gândit la acele posibile amprente cu cinci cercuri și la ce îmi spuseseră visele despre asemenea urme – și despre vânturile stranii și zgomotele fluierătoare ce le acompaniau. Și m-am gândit la poveștile aborigenilor moderni, în care se insistă mult pe groaza marilor vânturi și a nespuselor ruine subterane.

Știam după un simbol gravat pe perete pe ce nivel anume să pătrund, și am reajuns în final – după ce am trecut pe lângă cealaltă carte pe care o examinasem – în acel mare spațiu circular, cu arcadele care dădeau în ramificații. În dreapta mea, și de îndată recognoscibilă, se afla bolta pe sub care ajunsesem aici prima oară. Am intrat înapoi pe sub ea, conștient că restul traseului meu avea să fie mai greoi, din cauza stării demolate a zidăriei din afara structurii arhivelor. Noua povară a casetei metalice mă îngreuna, și mi-a devenit din ce în ce mai dificil să nu fac zgomot pe măsură ce mă împleticeam printre dărâmături și fragmente de tot felul.

Apoi am ajuns la mormanul surpat, înalt până la tavan, prin care îmi croisem un tunel îngust. Groaza ce mă cuprinse la gândul că trebuia să mă înghesui din nou prin el era infinită; întrucât prima mea trecere prin el produsese ceva zgomot, iar acum, după ce văzusem acele posibile amprente, zgomotul mă îngrozea mai mult decât orice altceva. Peste asta, caseta dubla complexitatea problemei mele de traversare a îngustei crevase. Dar m-am cățărat pe morman cât de bine am putut, și am împins caseta prin deschidere, înaintea mea. Apoi, cu lanterna în dinți, m-am strecurat și eu – cu spatele zgâriat, ca mai înainte, de stalactite. Când am încercat să apuc din nou caseta, aceasta căzu înaintea mea pe versantul dărâmăturilor, producând o larmă tulburătoare și stârnind ecouri care mă umplură de transpirație rece. M-am întins după ea dintr-odată, și am recuperat-o fără altă gălăgie – dar o clipă mai târziu, alunecarea blocurilor sub picioarele mele provocă un vacarm brusc și fără precedent.

Vacarmul îmi anunță sfârșitul. Întrucât, fals sau nu, mi se păru că îl auzeam primind răspuns, într-un mod terorizant, din spații îndepărtate din urma mea. Parcă auzeam un zgomot strident, șuierător, care nu se asemăna cu nimic de pe Pământ și care se află dincolo de orice descriere adecvată. Poate că nu era decât imaginația mea. Dacă așa stăteau lucrurile, ce a urmat este o macabră ironie – întrucât, de n-ar fi fost panica mea legată de natura acestei prime situații, cea de-a doua se prea poate ca nici să nu se mai fi întâmplat.

Așa a fost, febra mea era absolută și neușurată. Luându-mi lanterna în mână și strângând cu slăbiciune caseta, am sărit și plonjat sălbatic înainte, cu unica idee în creier de a scăpa din aceste ruine coșmarești, de a ieși înapoi în atât de îndepărtata lume a treziei, cu deșertul său și cu lumina lunii. Eram aproape inconștient când am ajuns din nou la muntele de dărâmături care se înălța în beznă dincolo de tavanul surpat, și m-am julit și m-am tăiat în repetate rânduri când mă suiam pe versantul abrupt, format din blocuri și fragmente ascuțite. Apoi veni marele dezastru. Precis când traversam orbește creasta, nepregătit pentru picajul brusc de după, picioarele mele alunecară fără speranță. M-am trezit implicat într-o avalanșă de zidărie glisată și schilodită, al cărei vuiet răsunător, ca de tun, despică aerul negru de cavernă într-o serie asurzitoare de reverberații seismice.

Nu-mi amintesc exact cum am reieșit din acest haos, dar un fragment momentan de conștiență m-a surprins plonjând și împiedicându-mă, orbecăind de-a lungul coridorului care încă răsuna cu ecouri – cu lanterna și caseta încă asupra mea. Apoi, pe când mă apropiam de cripta aceea bazaltică de care mă îngrozeam atât de tare, veni nebunia apoteotică. Căci pe măsură ce se stingeau ecourile avalanșei, deveni audibilă o repetare a aceluiași fluierat înspăimântător, extraterestru, pe care mi se păruse că îl auzisem mai devreme. De data aceasta nu mai exista nicio urmă de îndoială – și, ca să fie și mai rău, sunetul venea dintr-un punct aflat nu în urma, ci înaintea mea.

Probabil că atunci am urlat cu adevărat. Rețin cu neclaritate cum zoream prin catacombele infernale de bazalt ale Celor Străvechi, auzind acel blestemat zgomot străin, șuierând din ce în ce mai tare dinspre poarta deschisă, nestrăjuită a beznei inferioare fără de capăt. Mai era și vântul – nu doar o simplă adiere umedă și rece, ci un suflu violent, intenționat, emanând cu sălbăticie frigidă din acel golf abominabil de unde proveneau și obscenele fluierături.

Am amintiri despre salturi și aplecări printre obstacole de tot felul, cu torentul acela de vânt și zgomot țipător crescând clipă de clipă, părând să se învârtă și să spiraleze intenționat în jurul meu pe măsură ce ieșea cu viclenie din spațiile din spatele meu și de sub mine. Deși bătea din urma mea, vântul avea ciudatul efect de a-mi împovăra avansul în loc să-l avantajeze; de parcă acționa ca un ștreang sau un laț aruncat în jurul meu. Fără să îmi mai pese de zgomotul pe care îl făceam, am tropăit peste o barieră masivă de blocuri, găsindu-mă din nou în structura ce dădea spre suprafață. Îmi aduc aminte un crâmpei din arcada care ducea spre camera mașinăriilor, și am fost cât pe ce să țip când am văzut rampa care cobora spre locul unde încă o trapă blasfemică se căsca, două niveluri mai jos. Dar, în loc să țip, mi-am șoptit de unul singur, încontinuu, că totul nu era decât un vis din care curând aveam să mă trezesc. Poate că eram, de fapt, în tabără – poate că eram acasă, în Arkham. Când această speranță îmi consolidă cât de cât integritatea psihică șubrezită, am început să urc planul înclinat spre nivelul superior.

Desigur, știam că voi avea de traversat din nou prăpastia lată de patru picioare, dar eram mult prea chinuit de alte spaime ca să mai conștientizez oroarea în întregimea ei, până când aproape că ajunsesem. La coborâre, saltul fusese ușor – dar oare puteam eu să trec înapoi la fel de ușor, stingherit de frică, de epuizare, de povara casetei metalice și de anormala smucitură a vântului demonic ce mă trăgea înapoi? M-am gândit la aceste lucruri abia în ultimul moment, de asemenea și la entitățile fără nume care ar putea pândi în acele abisuri negre de sub crăpătură.

Lanterna mea devenea din ce în ce mai slabă și pâlpâitoare, dar mi-am putut da seama, din vreo amintire obscură, când am ajuns la despicătură. Bătaia rece a vântului și stridentele fluierături care mă îngrețoșau deveneau pe moment ca un milostiv opiaceu, domolindu-mi imaginația față de groaza hăului căscat în fața mea. Apoi am devenit conștient de noile adieri și fluierături de dinaintea mea – volburi de abominațiune, revărsându-se în sus tocmai prin hău, din adâncuri neînchipuite și de neînchipuit.

Acum, cu adevărat, esența coșmarului pur se pogorî asupra mea. Integritatea psihică mă părăsi – și, ignorând tot mai puțin impulsul animalic al goanei, pur și simplu m-am sforțat și am continuat să sar în susul pantei, printre dărâmături, de parcă n-ar fi existat niciun hău. Apoi am văzut muchia prăpastiei, am plonjat nebunește cu toată puterea mea și am fost instantaneu înghițit de o vâltoare pandemonică de zgomot detestabil și întuneric complet, material și palpabil.

Acesta este capătul experienței mele, din câte îmi mai pot aminti. Orice impresii ulterioare aparțin în totalitate de domeniul delirului fantasmagoric. Vis, nebunie și memorie s-au contopit cu sălbăticie într-o serie de iluzii fantastice disparate, care nu pot avea nicio relație cu orice realitate. A fost o cumplită cădere prin leghe incalculabile de întunecime vâscoasă, vie, și o babilonie de sunete complet străine de tot ce știm despre Pământ și viața organică. Simțuri latente, rudimentare păreau să intre vii în funcțiune înăuntrul meu, arătându-mi hăuri și goluri populate de orori plutitoare, hăuri și goluri care dau spre spre țărmuri neînsorite și oceane și orașe forfotitoare de turnuri lipsite de ferestre, peste care nicio lumină nu strălucise vreodată.

Secrete ale planetei primordiale și ale eonilor săi imemoriali străfulgerau prin creierul meu fără necesitatea văzului sau auzului, și îmi deveniră cunoscute lucruri pe care nici cele mai sălbatice dintre visele mele anterioare nu mi le sugeraseră. Iar tot acest timp degete reci de abur umed mă apucau și mă înghionteau, iar acea sinistră, blestemată șuierătură țipa drăcește deasupra tuturor celorlalte alternanțe de larmă și liniște din vârtejurile de întuneric dimprejur.

După aceea veniră viziunile despre orașul ciclopic al viselor mele – nu în ruine, ci exact așa cum îl visasem. Mă aflam din nou în corpul meu conic inuman, și mă amestecam printre mulțimile Măreței Rase și ale minților sale captive, cărând cărți în sus și în jos de-a lungul coridoarelor semețe și al vastelor planuri înclinate. Apoi, suprapuse acestor imagini, urmară fulgerările momentane și înfricoșătoare ale conștiinței non-vizuale, implicând zbateri disperate, o eliberare de strânsoarea tentaculelor de vânt șuierător, un zbor nebunesc, ca de liliac, prin aer aproape solid, o adâncire febrilă prin întunericul biciuit de cicloane, și o disperată fugă și împotmolire prin zidărie dărâmată.

O dată fu o curioasă, intruzivă străfulgerare ca de văz – o impresie stinsă, difuză, de radianță albăstruie, venind de deasupra. Apoi urmează un vis de cățărări și târâri, hăituit de vânt – de trudă într-o vâlvătaie de lumină lunară sardonică, printr-un talmeș-balmeș de dărâmături care alunecau și se prăbușeau în urma mea, în sânul morbidului uragan. Numai bătaia rea, monotonă a lunii înnebunitoare îmi spuse, în final, că mă întorsesem în ceea ce cunoscusem cândva drept lumea obiectivă a treziei.

Mă târam înțepenit prin nisipurile deșertului australian, iar în jurul meu șuiera o învârtoșare de vânt cum nu mai cunoscusem vreodată pe suprafața planetei noastre. Hainele mi-erau făcute zdrențe, iar întregul meu corp era o masă de vânătăi și zgârieturi. Starea de conștiență deplină își reveni foarte greu, iar în niciun moment nu mi-am putut da seama unde anume amintirile adevărate se terminau și începea visul delirant. Părea să fie vorba despre o conglomerare de blocuri titanice, un abis în dedesubtul lor, o monstruoasă revelație din trecut, iar, la final, groază coșmarească – dar câte din acestea fuseseră reale? Lanterna îmi dispăruse, la fel și orice fel de casetă aș fi descoperit. Măcar existase, oare, o asemenea casetă – sau orice abis – sau orice construcție? Ridicând capul, m-am uitat în urma mea, și am văzut doar nisipurile sterpe și ondulate ale pustiului.

Vântul demoniac se mai domoli, iar luna bombată, fungoidă, se scufunda roșiatic în vest. M-am ridicat în picioare și am început să șchiopătez înspre sud vest, înspre tabără. Ce se întâmplase, de fapt, cu mine? Oare pur și simplu clacasem în deșert și târâsem acest corp bântuit de vis cale de mile de nisip și blocuri îngropate? Dacă nu, atunci cum de mai înduram încă să trăiesc? Căci, prin acest nou dubiu, toată convingerea mea că viziunile generate de mit erau neadevărate se dizolvă încă o dată în vechile îndoieli infernale. Dacă acel abis era real, atunci Măreața Rasă era reală – și întinderea ei blasfemică și prădările ei prin vârtejul cosmic al timpului nu erau nici mituri nici coșmaruri, ci o teribilă realitate, sfâșietoare de suflete.

Fusesem eu oare, în toată hidoasa putere a sensului, supt înapoi în timp către o lume preumană de acum o sută cincizeci de milioane de ani, în acele întunecate și bulversante zile ale amneziei? Fusese corpul meu actual vehiculul unei înfricoșătoare inteligențe străine din golfuri străvechi ale timpului? Oare pe când eram o minte captivă a acelor grozăvii conice, cunoscusem eu acel oraș de piatră la culmea lui primordială? Și mă unduisem eu pe acele coridoare familiare în chipul respingător al celui care mă capturase? Fuseseră acele vise tulburătoarea întinse pe mai bine de douăzeci de ani produsul unor monstruoase amintiri veridice? Oare cu adevărat vorbisem cândva cu minți din colțuri neatinse ale spațiului și timpului, oare aflasem secretele trecute și viitoare al universului, oare scrisesem analele propriei mele lumi pentru casetele de metal ale arhivelor titanice? Și fuseseră oare acele entități, celelalte – șocantele Ființe Străvechi, cu rafalele lor nebune și fluierăturile lor de strigoi – o primejdie reală care persista și dădea târcoale vieții, așteptând și moleșindu-se încet în abisuri negre în vreme ce alte variate forme de viață își duceau cursul multimilenar pe suprafața zdruncinată de ere a planetei?

Nu știu… Dacă acel străfund și ceea ce conținea sunt lucruri obiectiv reale, nu există speranță. Atunci, cât se poate de adevărat, asupra acestei lumi a Omului planează o batjocoritoare și incredibilă umbră din afara timpului. Dar, din milă cosmică, nu există nicio dovadă că aceste lucruri ar fi altceva decât faze ale viselor mele născute din mit. Nu am recuperat caseta de metal care ar fi constituit dovada, iar până acum, acele coridoare subpământene încă nu au fost găsite. Însă trebuie să îi spun fiului meu ce am văzut, sau ce cred că am văzut, și să îl las să-și folosească judecata de psiholog în cuantificarea realității experienței mele, și în comunicarea acestei relatări altora.

Am spus că adevărul cumplit din spatele anilor mei de tortură onirică depinde în mod absolut de existența a ceea ce cred că am văzut în acele ruine ciclopice înhumate. Mi-a fost foarte greu să aștern literalmente pe hârtie însăși revelația crucială, însă niciun cititor nu cred că nu a reușit să o și deducă deja. Firește că se leagă de acea carte din caseta metalică – acea casetă pe care am smuls-o din sălașul ei uitat, ascuns în praful netulburat de un milion de veacuri. Niciun ochi nu a văzut-o, nicio mână nu a atins-o de dinaintea apariției Omului pe această planetă. Și totuși, când am pogorât lumina lanternei peste ea în acel înfricoșător abis megalitic, am văzut că literele ciudat pigmentate de pe fragilele pelicule întunecate de eoni nu aparțineau, în niciun caz, vreunui sistem hieroglific al tinereților Pământului. Erau, în schimb, literele alfabetului nostru comun, compunând cuvinte în limba oamenilor, în scrisul meu de mână.

=SFÂRȘIT=

-în traducerea lui Mihai Alexandru Dincă-

[i]     Detritus (geologie, arheologie) – material rezultat din fărâmițarea rocilor prin acțiunea agenților externi.

H.P. Lovecraft

H.P. Lovecraft

Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX.

More Posts