GSF88 banner-650

          I.

         

          După douăzeci și doi de ani de coșmar și teroare, salvat doar de convingerea disperată că sursa anumitor impresii este mitică, sunt refractar să garantez adevărul a ceea ce cred că am găsit în Australia de Vest în noaptea de 17-18 iulie 1935. Am motive întemeiate să sper că experiența mea a fost în totalitate sau măcar parțial o halucinație – pentru care, într-adevăr, ar fi existat cauze din belșug. Totuși, realismul ei a fost într-atât de hidos încât uneori speranța mi se pare imposibilă. Dacă întâmplarea chiar s-a petrecut, atunci Omul trebuie să fie pregătit să accepte noțiuni despre cosmos, și despre locul său în vârtejul efervescent al timpului, a căror simplă mențiune paralizează. El trebuie, de asemenea, pus în gardă împotriva unui anume pericol ce îl pândește, care, deși probabil nu va înghiți niciodată întreaga rasă umană, ar putea impune orori monstruoase și de nebănuit anumitor membri ai ei mai aventuroși. Tocmai din acest motiv din urmă stărui cu toată puterea ființei mele să se abandoneze în întregime orice tentativă de a deshuma acele fragmente de zidărie primordială necunoscută, pe care expediția mea pornise a le investiga.

          Cu presupunerea că am fost treaz și întreg la minte, experiența mea din acea noapte a fost cum până atunci nu s-a mai abătut asupra niciunui om. Chiar mai mult, a reprezentat o confirmare înspăimântătoare a tot ce încercasem să ignor drept simplă visare sau mit. Este o îndurare că nu există nici o dovadă, căci, în spaima mea, am pierdut stupefiantul obiect care, dacă ar fi real și s-ar recupera din acel abis nociv, ar constitui o mărturie de necombătut. Când am dat peste grozăvie, eram singur, iar până acum nu am mai spus nimănui despre ea. Nu i-am putut împiedica pe ceilalți să sape în direcția ei, dar până acum i-au ocrotit norocul și nisipul schimbător de cumplita descoperire. Acum sunt nevoit să formulez o enunțare definitivă, nu doar de dragul propriului echilibru psihic, ci și pentru a-i preveni pe alții care poate ar citi-o cu băgare de seamă.

          Paginile acestea – conținutul cărora va părea familiar cititorilor atenți ai presei științifice și generale – au fost redactate în cabina vaporului care mă duce spre casă. Le voi preda fiului meu, Prof. Wingate Peaslee de la Universitatea Miskatonic – singurul membru al familiei mele care mi-a stat alături după strania mea amnezie de odinioară, totodată persoana cel mai bine informată asupra datelor interne ale cazului meu. Dintre toți oamenii în viață, el este cel mai puțin predispus să ridiculizeze ceea ce voi relata despre trăirile mele din acea noapte funestă. Nu l-am iluminat verbal înaintea voiajului, deoarece am socotit că ar primi mai bine revelația în formă scrisă. Citirea și recitirea la discreție l-ar lăsa cu o imagine mai convingătoare decât ar putea schița vreodată limba mea confuză. În continuare, el poate proceda cum crede mai bine cu această relatare – arătând-o, alături de comentariile potrivite, oricăror terți unde ar putea conduce spre Bine. Tocmai pentru cititorii nefamiliarizați cu fazele anterioare ale cazului meu, prefațez revelația în sine cu un rezumat relativ amplu al trecutului său.

          Numele meu este Nathaniel Wingate Peaslee, iar cei care își amintesc știrile de ziar din urmă cu o generație – sau literatura și jurnalele psihologice de acum șapte sau opt ani – vor ști cine și ce anume sunt. Presa era plină de amănunte despre strania mea amnezie dintre anii 1908 și 1913 și se insistase mult pe seama tradițiilor de oroare, nebunie și farmec, ce bântuie în urma anticului oraș din Massachussetts care îmi era atunci și îmi este și acum locul de reședință. Aș vrea să aduc la cunoștință că nu există nimic nebunesc sau sinistru în ereditatea mea, sau în viața mea timpurie. Acesta este un fapt de o maximă importanță, având în vedere umbra care s-a pogorât atât de brusc asupra mea din surse exterioare. Se prea poate că veacurile de zăbovire în afaceri întunecate au instaurat în fărâmatul și murmurătorul Arkham o neobișnuită vulnerabilitate înaintea unor asemenea umbre – dar până și acest lucru pare improbabil în lumina celorlalte cazuri pe care le-am studiat mai târziu. Lucrul esențial este că obârșia și trecutul mi-au fost cu totul normale. Ceea ce s-a abătut peste mine a venit din alte locuri – de unde anume, până și acum ezit să aștern în simple cuvinte.

          Sunt fiul lui Jonathan și Hannah (Wingate) Peaslee, ambii de neam cumsecade din Haverhill. M-am născut și am fost crescut în Haverhill, în casa veche din Boardman Street din apropiere de Golden Hill și am plecat în Arkham când am fost admis la Universitatea Miskatonic, la vârsta de optsprezece ani, în anul 1889. După absolvire, am studiat economia la Harvard și m-am întors la Miskatonic în 1895, în calitate de asistent în economie politică. Vreme de treisprezece ani, viața mi-a decurs normal și mi-a fost fericită. M-am căsătorit cu Alice Keevar din Havervill în 1896, iar cei trei copii ai mei, Rober K., Wingate și Hannah, s-au născut în 1898, 1900 și respectiv 1903. În 1898 am devenit lector, apoi, în 1902, profesor universitar. În niciun moment nu am avut vreun interes cât de mărunt pentru ocultism sau psihologii anormale.

          În ziua de joi, 14 mai 1908, a venit strania amnezie. Totul s-a întâmplat destul de brusc, deși mai târziu mi-am dat seama că viziunile scurte, pâlpâitoare de cu câteva ore mai înainte – viziuni care mă tulburaseră profund, deoarece erau cu totul fără precedent – trebuiau să fi constituit un fel de simptom premonitoriu. Mă durea capul și aveam senzația unică – pe de-a-ntregul nouă pentru mine – că altcineva încerca să pună stăpânire pe gândurile mele.

          Căderea mea s-a petrecut pe la ora 10:20 dimineața, în timp ce țineam un curs de economie politică IV – istorie și tendințe actuale în economie – pentru studenții din anul întâi și câțiva din anul doi. Începeam să percep forme ciudate înaintea ochilor și să mă simt de parcă mă aflam într-o încăpere grotescă, alta decât sala de curs. Gândurile și cuvintele îmi zburau de la subiectul materiei mele, iar studenții au văzut că se întâmpla ceva anormal cu mine. M-am prăbușit inconștient pe scaun, într-o stupoare din care nimeni nu mă mai putea urni. De atunci încolo, facultățile mele nu mai cunoscură lumina zilei din lumea noastră normală pentru încă cinci ani, patru luni și treisprezece zile.

          Desigur, numai din spusele altora am aflat ce a urmat. Nu am arătat niciun semn de conștiență timp de șaisprezece ore și jumătate, deși fusesem dus la domiciliul meu din Crane St. numărul 27 și primisem cea mai atentă îngrijire medicală. La ora 3 dimineață, pe 15 mai, mi-am deschis ochii și am început să vorbesc, dar nu trecu multă vreme până ce doctorii și familia mea se înspăimântară de tendințele pe care le căpătaseră expresia și limbajul meu. Era limpede că nu aveam nicio amintire a identității sau propriului trecut, cu toate că, din cine știe ce motiv, părea că mă străduiam să ascund această lipsă de cunoaștere. Ochii mei se holbau straniu la persoanele din jur, iar grimasele mușchilor mei faciali le erau nefamiliare.

          Până și graiul meu părea stângaci și neobișnuit. Îmi foloseam organele vocale neîndemânatic și pe încercate, iar dicția mea avea o ciudată calitate pompoasă, de parcă învățasem limba cu greu, din cărți. Pronunția îmi era barbar de străină, în timp ce lexicul părea să-mi includă atât fragmente de o curioasă arhaicitate, cât și expresii cu totul de neînțeles. Dintre ultimele, una în mod special a fost amintită cu tărie – cu spaimă chiar – de către cei mai tineri dintre doctori, douăzeci de ani mai târziu. Pentru că tocmai în acea perioadă târzie, o atare expresie avea să devină curentă în vorbire – mai întâi în Anglia apoi în Statele Unite; o expresie care, deși era de o oarecare complexitate și de o noutate indiscutabilă, reproducea fiecare aspect particular al cuvintelor năucitoare rostite de straniul pacient din Arkham din 1908.

          Puterea fizică îmi reveni îndată, cu toate că am avut nevoie de o reeducare excedentară cu privire la întrebuințarea mâinilor, picioarele și altor aparate fiziologice. Din cauza asta și a altor handicapuri inerente crizei mele de memorie, am fost ținut ceva vreme sub supraveghere medicală strictă. Când am înțeles că tentativele mele de mușamalizare a căderii eșuaseră, am recunoscut-o deschis și am devenit dornic de informații de tot felul. Într-adevăr, doctorilor li se păru că îmi pierdusem interesul pentru personalitatea mea originală imediat ce aflasem că simptomele de amnezie fuseseră acceptate drept ceva, pesemne, natural. Observară că eforturile mele principale vizau rezolvarea anumitor probleme de istorie, știință, artă, limbă și folclor – unele dintre ele incredibil de abstruse, altele copilăros de simple, dar care, foarte curios, rămâneau totuși în marea lor majoritate în afara cunoștințelor mele anterioare.

          Simultan, notară că dispuneam de o erudiție bizară când venea vorba despre tot felul de domenii ale cunoașterii aproape neștiute – o erudiție pe care doream mai degrabă să o ascund decât să o etalez. Din neatenție, uneori făceam referiri, cu o încredere calmă, la evenimente exacte petrecute în ere obscure din afara cuprinsului acceptat al istoriei – referiri pe care mai apoi le mascam drept glume, atunci când vedeam surpriza pe care o nășteau. Aveam și un fel de a vorbi despre viitor care de două sau trei ori chiar cauzase teamă veritabilă. Curând, aceste izbucniri curioase încetară să mai apară, deși anumiți observatori puneau dispariția lor pe seama unei atenții sporite din partea mea, decât pe o diminuare a înțelepciunii stranii din spatele lor. Într-adevăr, păream nefiresc de avid să asimilez graiul, moravurile și perspectivele epocii din jurul meu; de parcă eram un călător studios venit dintr-un tărâm străin și îndepărtat.

          Imediat ce mi s-a permis, bântuiam biblioteca facultății la toate orele zilei; apoi, în scurt timp, am început să îmi fac planuri pentru călătoriile acelea neobișnuite și pentru cursurile speciale la universități europene și americane – lucruri care mai apoi au evocat multe comentarii, în următorii câțiva ani. În niciun moment nu am suferit de lipsa contactelor persoanelor savante, întrucât cazul meu se bucura de o oarecare celebritate printre psihologii perioadei. Se făcuseră cercetări asupra mea ca un exemplu tipic de personalitate dublă – cu toate că păream să-i pun pe gânduri pe cercetătorii de atunci și pe cei de acum, fie cu vreun simptom bizar și nemaiauzit, fie cu indiciul subtil al unei înșelătorii atent disimulate.

          Însă prietenie, în adevăratul sens al cuvântului, nu am întâlnit decât puțină. Ceva din aspectul și limbajul meu părea să suscite frici și aversiuni confuze în toți cei pe care îi întâlneam, de parcă eram o ființă infinit separată de tot ce este normal și sănătos. Ideea unei negre orori, ascunse și în strânsă legătură cu incalculabile golfuri de un anumit tip de distanță, era deosebit de răspândită și persistentă. Propria mea familie nu constituia vreo excepție. Încă din momentul straniei mele treziri, soția mea mă privise cu extremă groază și dezgust, susținând că sunt un străin care a uzurpat trupul soțului ei. În 1910 a obținut legal divorțul, refuzând să mă vadă chiar și mai apoi, după revenirea mea la normalitate, în 1913. Aceste sentimente au fost împărțite atât de fiul meu mare cât și de fiica mezină, pe care nu i-am mai văzut de atunci.

          Doar ce-al de-al doilea fiu al meu, Wingate, păruse capabil să-și înfrângă teroarea și repulsia stârnite de transformarea mea. Într-adevăr, simțea și el că sunt un străin, dar, deși în vârstă de numai opt ani, ținuse ferm convingerea că sinele original al tatălui își va reveni. Când în cele din urmă chiar mi-am revenit, el m-a căutat, iar curtea de judecată mi-a acordat grija lui. În anii următorii m-a ajutat cu studiile spre care am fost împins, iar astăzi, la vârsta de treizeci și cinci de ani, este profesor de psihologie la Universitatea Miskatonic. Însă nu mă miră groaza pe care am provocat-o – întrucât, cu siguranță, mintea, vocea și expresia facială ale ființei care se trezise în data de 15 mai 1908 nu erau în niciun caz ale lui Nathaniel Wingate Peaslee.

          Nu voi încerca să spun multe despre viața mea între 1908 și 1913, deoarece esențialul poate fi găsit de cititori – precum am fost însumi nevoit să-l găsesc – printre paginile ziarelor vechi sau ale jurnalelor de știință. Mi se acordase dreptul de administrare a propriilor fonduri, pe care le cheltuisem încet și total chibzuit, pe călătorii și studiu la diferite centre de cunoaștere. Călătoriile mele, însă, erau extrem de ciudate, implicând vizite lungi în locuri incredibil de izolate și pustii. În 1909 am petrecut o lună în Himalaia, iar în 1911 am stârnit multă atenție prin incursiunea prelungită, călare pe cămilă, în deșerturile necunoscute ale Arabiei. Ce s-a întâmplat în aceste peregrinări, nu am putut să aflu niciodată. În vara anului 1912 am navlosit o corabie și am navigat în Arctic, la nord de Spitzbergen, la întoarcere arătând semnele dezamăgirii. Mai târziu în acel an am petrecut săptămâni întregi de unul singur dincolo de limitele explorărilor anterioare ale cavernelor vastului sistem carstic din Virginia de vest – labirinturi negre atât de complexe încât retrasarea pașilor mei n-ar putea fi realizată vreodată.

          Șederile mele la universități erau marcate de o asimilare anormal de rapidă, de parcă personalitatea secundară dispunea de o inteligență enorm superioară alei mele. Am aflat, de asemenea, că ritmul meu de lectură și studiu solitar era fenomenal. Puteam stăpâni fiecare detaliu al unei cărți doar scrutând-o cât timp îi răsfoiam paginile pe cât de repede puteam, în vreme ce deprinderea mea de a interpreta figuri complexe într-o clipită era cu adevărat surprinzătoare. La răstimpuri, apăreau acuzații aproape urâte despre puterea mea de a influența gândurile și acțiunile altora, deși se pare că aveam deosebită grijă să minimalizez afișarea unei asemenea capacități.

          Alte reportaje urâte făceau referire la intimitatea mea cu lideri de grupuri oculte și cu savanți suspectați de conexiune cu nespuse cercuri hierofante și abhorate ale străvechimii. Aceste zvonuri, deși nedovedite la acea vreme, fuseseră fără urmă de îndoială stimulate de intuirea direcției generale a unora dintre lecturile mele – întrucât consultarea anumitor cărți rare în biblioteci nu poate fi efectuată în secret. Există dovezi tangibile – sub formă de note marginale – că am parcurs cu minuțiozitate asemenea tomuri precum Cultes des Goules al contelui d’Erlette, De Vermis Mysteriis de Ludwig Prinn, Unaussperchlichen Kulten al lui von Junzt[i], fragmentele care au supraviețuit din derutanta Carte a lui Eibon[ii], precum și groaznicul Necronomicon al arabului nebun Abdul Alhazred. În plus, adăugând acestor fapte, nu se poate nega proaspătul și maleficul val de activitate cultuală secretă care s-a pornit odată cu strania mea mutație.

          În 1913 am început să arăt semne de plictiseală și interes diminuat, sugerând diverșilor mei asociați că ar putea fi așteptată curând o schimbare din partea mea. Vorbeam de o revenire a amintirilor din viața mea anterioară – deși majoritatea ascultătorilor m-au judecat drept nesincer, întrucât toate amintirile pe care le invocam erau generale, de genul celor pe care le-aș fi putut dobândi consultându-mi însemnările personale. Cam pe la mijlocul lui august m-am întors în Arkham și am deschis casa demult zăvorâtă din Crane St. Aici am instalat un mecanism de cel mai curios chip, construit piesă cu piesă de diverși producători de aparatură științifică din Europa și America și ținut la depărtate de privirile oricui suficient de inteligent pentru a-l analiza. Cei care totuși l-au văzut – un lucrător, o femeie de serviciu și noul administrator – spun că era un amalgam curios de axe, rotițe și oglinzi, cam de două picioare înălțime, un picior lățime și unul grosime. Oglinda centrală era circulară și convexă. Toate acestea sunt confirmate de fabricanții de componente cărora li s-a putut da de urmă.

          În seara zilei de vineri, 26 septembrie, le-am dat liber administratorului și menajerei până a doua zi la amiază. Luminile mocniră în casă până târziu, iar un om întunecat, deșirat și cu un neobișnuit aspect de străin, își parcă automobilul în apropiere. Pe la ora 1 dimineața au fost zărite ultimele lumini. La ora 2 și un sfert, un polițist observă casa cufundată în întuneric, dar mașina necunoscutului era încă trasă la curbă. Până la ora 4, mașina, fără îndoială, dispăruse. La ora 6, o voce străină îi solicită prin telefon doctorului Wilson să sune la casa mea și să mă trezească dintr-un leșin ciudat. Acestui apel – unul de lungă distanță – i s-a dat mai târziu de urmă ca provenind de la o cabină telefonică a Gării de Nord din Boston, dar niciun alt semn de la străinul deșirat nu a mai ieșit la iveală.

          Când doctorul ajunse la casa mea, mă găsi inconștient în camera de zi – într-un fotoliu, cu masa trasă aproape. Tăblia lustruită arăta zgârieturi care marcau locul unde se rezemase un obiect masiv. Mașinăria ciudată dispăruse și nici nu s-a mai auzit vreodată de ea. Indubitabil, o luase străinul oacheș și deșirat. În șemineul din bibliotecă se afla multă cenușă, rămasă de la arderea până și ultimei bucățele de hârtie scrisă de mine de la accesul meu de amnezie până în acel moment. Doctorului Wilson îi păru foarte ciudat felul în care respiram, dar după o injecție răsuflul îmi deveni mai normal.

          La 11:15 dimineața, în ziua de 27 septembrie, am tresărit cu vioiciune, iar chipul meu, până atunci ca o mască imuabilă, a început să arate semne de expresie. Dr. Wilson observă că mina nu era cea a personalității mele secundare, ci mai degrabă semăna cu a sinelui meu normal. Pe la 11:30 am murmurat niște silabe foarte ciudate – silabe care păreau fără legătură cu orice formă de grai uman. Păream, de asemenea, a mă zbate împotriva a ceva. Apoi, imediat după prânz – menajera și administratorul se întoarseră între timp – am început să articulez după felul meu firesc.

          – … dintre economiștii ortodocși ai acelei perioade, Jevons tipizează tendința preponderentă către corelarea științifică. Tentativele lui de a lega ciclul comercial al prosperității și recesiunii de ciclul fizic al petelor solare formează, poate, apogeul…

          Nathaniel Wingate Peaslee își revenise – un suflet în al cărui cadru de referință temporală era încă dimineața zilei aceleia din 1908, cu studenții clasei de economie atenți la el, aflat la catedra lui laminată de pe podium.

         

          II.

         

          Reintegrarea mea în viața normală a fost un proces dureros și dificil. Pierderea a mai mult de cinci ani aduce cu sine complicații inimaginabile, iar în cazul meu existau nenumărate aspecte care trebuiau ajustate. Ce am auzit despre acțiunile mele începând cu anul 1908 m-a uluit și m-a tulburat, dar m-am străduit să privesc toată chestiunea pe cât de filozofic puteam. În sfârșit, câștigând în instanță grija celui de-al doilea fiu al meu, m-am stabilit cu el în casa din Crane St. și am încercat să reiau activitatea de predare – vechiul post de profesor îmi fusese în mod generos reoferit de colegiu.

          Am reînceput munca în februarie 1914, cu normă întreagă, și m-am ținut de ea doar vreme de un an. Până în acel punct conștientizasem cât de profund, de fapt, mă năucise toată experiența. Deși eram în totalitate teafăr – speram eu – și cu niciun cusur în vechea mea personalitate, îmi lipsea zvâcnetul energic al zilelor de odinioară. Vise neclare și idei ciudate mă bântuiau încontinuu, iar când izbucnirea Marelui Război[iii] îmi atrase atenția spre istorie, m-am trezit cugetând la perioade și evenimente în cel mai straniu mod cu putință. Concepția mea asupra timpului – anume, abilitatea mea de a discerne între consecutivitate și simultaneitate – părea subtil afectată, până într-acolo încât îmi formam noțiuni himerice despre cum ar fi să trăiesc într-o anumită epocă și totodată să-mi înfășor mintea peste întreaga eternitate, spre cunoașterea erelor trecute și viitoare.

          Războiul mi-a stârnit impresii neliniștitoare de aducere aminte a unora dintre consecințele lui îndepărtate – de parcă îi știam deznodământul și puteam privi înapoi asupra lui, în lumina informațiilor viitoare. Am trăit cu destul de multă durere toate cvasi-amintirile de aceste tip, în același timp cu sentimentul că un fel de barieră psihologică fusese pusă între mine și accesarea lor. Când le-am vorbit și altor semeni despre impresiile mele, am întâlnit reacții variate. Anumite persoane mă priviră incomod, dar cei de la catedra de matematică vorbeau cu certitudine despre noi progrese făcute în așa-numitele teorii ale relativității – pe atunci discutate doar în cercuri academice – care aveau mai târziu să devină atât de cunoscute. Dr. Albert Einstein, se zvonea, reducea timpul cu repeziciune la conceptul unei simple dimensiuni.

          Dar visele și sentimentele tulburi mă prindeau din urmă, astfel încât în 1915 a trebuit să-mi abandonez munca obișnuită. Câteva dintre impresii căpătaseră o formă supărătoare, insuflându-mi noțiunea pregnantă că amnezia mea reprezentase un fel de schimb, că, într-adevăr, cea de-a doua personalitate fusese o forță intrusă venită din regiuni necunoscute și că propria mea personalitate suferise o dislocare. Astfel, am fost condus către speculații vagi și temătoare despre localizarea sinelui meu adevărat de-a lungul anilor în care altceva îi ținuse locul. Cunoștințele ciudate și conduita nefirească de care dăduse dovadă locatarul recent al corpului meu mă necăjeau din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflam detalii suplimentare de la diferite persoane și din documente și reviste. Bizarerii care pe alții îi uluiseră mie îmi păreau în teribilă armonie cu un fond de cunoaștere neagră care supura în străfundurile subconștientului meu. Am inițiat o căutare ferventă a oricărei urme de informație în legătură cu studiile și călătoriile celuilalt pe durata anilor mei întunecați.

          Nu toate necazurile mele au fost într-atât de semi-abstracte pe cât acesta. Mai erau visele, iar acestea păreau din ce în ce mai vii în percepția mea și dădeau semnele unei concretizări sporite. Știind cum le-ar privi majoritatea oamenilor, rareori aduceam mențiunea lor de față cu oricine altcineva în afară de fiul meu sau de câțiva psihologi de încredere, dar la un moment dat m-am angajat în studierea științifică a altor cazuri, pentru a vedea cât de tipice sau atipice erau astfel de viziuni printre victimele amneziei. Deși facilitate de psihologi, istorici, antropologi și specialiști de amplă experiență, și inclusiv de studierea tuturor consemnărilor pe subiectul dublei personalități, din zilele posesiunii demonice până în realismum medicalprezent, rezultatele căutării mele m-au deranjat mai degrabă decât să mă consoleze în primă fază.

          Am aflat curând că visele mele într-adevăr nu aveau echivalent în volumul covârșitor al cazurilor de amnezie veritabilă. Rămânea, însă, un număr mic de raportări care ani întregi m-au uluit și m-au șocat prin paralelismul lor cu propria mea experiență. Unele erau fragmente de folclor străvechi; altele erau studii de caz din analele medicinei; o anecdotă obscură sau două, îngropate în istoria standard. Astfel, părea că, deși incredibil de rare, ipostaze ale afecțiunii de care sufăr au mai avut loc la intervale mari de timp, încă de la începuturile analelor Omului. Unele secole ale istoriei cuprindeau unul, două sau trei cazuri; altele, deloc – sau niciunul a cărui consemnare să fi supraviețuit.

          Esența era întotdeauna aceeași: un om cu o minte ascuțită, de o gândire peste medie, acaparat de o stranie viață secundară și ducând pe o perioadă mai mult sau mai puțin extinsă o formă de existență complet înstrăinată, manifestată la început prin stângăcie verbală și motorie, iar mai târziu printr-o inclinație pronunțată spre căutarea de cunoaștere științifică, istorică, artistică și antropologică; o căutare întreprinsă cu vervă febrilă și cu o putere de absorbire cu totul anormală. Apoi o subită revenire a firii originale, de atunci înainte tulburată intermitent de vise derutante și de neclasificat, sugerând reziduul unor amintiri hidoase, în mod elaborat expurgate din mintea conștientă. Iar asemănarea apropiată a acelor coșmaruri cu ale mele – uneori chiar în cel mai mic amănunt – nu-mi lăsa nicio urmă de dubiu cu privire la natura lor tipică. În plus, unul sau două dintre cazuri îmi sunau de o vagă, blasfemică familiaritate, ca și cum auzisem de ele anterior, pe vreo filieră cosmică prea morbidă și înspăimântătoare pentru a fi contemplată. În trei dintre exemple figura mențiunea particulară a unor mașinării necunoscute, asemănătoare celei care se găsise în casa mea înainte de a doua transformare.

          În timpul investigației mele, un alt lucru ce mă umplea de griji mohorâte a fost frecvența ceva mai mare a cazurilor în care un scurt și evaziv crâmpei de coșmaruri tipice li se arătase unor persoane nevizitate de amnezie definitivă. Aceste persoane erau în mare parte de intelectualitate mediocră sau chiar mai puțin – unele într-așa de primitive încât cu greu puteau fi privite ca vehiculele unor eforturi de studiu anormal sau ale unei achiziții psihice nenaturale. Preț de o clipă erau parcă însuflețite de o forță externă, care apoi îi readucea la normal printr-un nou acces, retrograd, urmat de amintiri inconsistente care sublimau cu repeziciune, despre orori și pedepse neomenești.

          Fuseseră trei astfel de cazuri numai în ultima jumătate de secol – cel mai recent în urmă cu doar cincisprezece ani. Oare exista ceva ce bâjbâia orbește prin timp din vreun nebănuit abis al Naturii? Erau aceste cazuri nelămurite, de fapt, un fel de experimente sinistre și monstruoase întreprinse de o autoritate situată dincolo de orice credibilitate sănătoasă? Cam în felul acesta erau o parte dintre speculațiile informe ale orelor mele celor mai slabe, închipuiri ațâțate de mituri descoperite prin cercetările mele. Pentru că nu mă puteam îndoi de posibilitatea că anumite legende persistente ale antichității imemoriale, care aparent fuseseră necunoscute victimelor sau medicilor legați de cazurile mai recente de amnezie, formau o izbitoare și înfricoșătoare elaborare a pierderilor de memorie precum a mea.

          Despre natura viselor și a impresiilor, care se tot intensificau în mod alarmant, încă aproape că îmi este teamă să vorbesc. Păreau să poarte aluzia nebuniei, iar în unele momente chiar am crezut că înnebunesc cu adevărat. Există oare un anumit fel de manie care îi afectează pe cei care au suferit o pierdere de memorie? Posibil că efortul subconștientului de a umple golul perplex cu pseudo-amintiri dă naștere la toane imaginative ciudate… Asta, firește, a fost părerea (deși o teorie alternativă înrădăcinată în folclor mi-a părut în final mai plauzibilă) pe care au susținut-o mulți dintre alieniștii care m-au ajutat în depistarea cazurilor celorlalte și care mi-au împărtășit confuzia la asemănările precise pe care le descopeream uneori. Nu mi-au numit afecțiunea o boală mintală în adevăratul sens al cuvântului, ci au clasificat-o mai degrabă în rândul tulburărilor nevrotice. Demersul meu de a încerca să îi reperez cursul și să o analizez, în loc să caut în van să o alung sau să o uit, a fost aprobat de către doctori ca fiind unul corect conform celor mai bune principii psihologice. Puneam mare preț în special pe sfaturile medicilor care mă consultaseră în timpul posesiunii mele de către cealaltă personalitate.

          Primele mele tulburări nu au fost vizuale, ci legate de aspecte mai abstracte, după cum am zis. Dar simțeam, de asemenea, o profundă și inexplicabilă groază cu privire la propria mea persoană. Am dezvoltat o reținere ciudată din a-mi vedea înfățișarea, de parcă ochii mei descopereau ceva complet străin și inimaginabil de respingător. Când priveam în jos la propriul trup și vedeam forma umană familiară în haine cuminți, cenușii sau albastre, mă cuprindea întotdeauna o curioasă ușurare, deși pentru a obține această ușurare trebuia să cuceresc o spaimă infinită. Mă feream de oglinzi pe cât posibil și mă bărbieream întotdeauna la frizer.

          A trecut multă vreme până ce am corelat aceste sentimente decepționante cu impresiile vizuale furtive care începuseră să capete formă. Prima corelare de aceste tip a avut de a face cu senzația stranie de arest artificial, extern, al memoriei mele. Presimțeam că fărâmele de viziune pe care le trăisem aveau o însemnătate profundă și teribilă și o înfricoșătoare legătură cu mine însumi, dar mai resimțeam și o altă influență, intenționată, ce mă împiedica să accesez acea însemnătate și acea legătură. Apoi veni ciudățenia aceea despre timp, iar odată cu ea eforturile mele disperate de a ordona fragmentarele crâmpeie de vis într-un cadru cronologic și spațial.

          Frânturile în sine fuseseră la început doar stranii, mai degrabă decât înspăimântătoare. Mi se părea că mă aflu într-o încăpere enormă și boltită, ale cărei grinzi semețe încastrate în piatră se pierdeau în umbrele de deasupra. Existau ferestre rotunde colosale și uși înalte, arcuite, și piedestale și mese de înălțimea unei camere obișnuite. Biblioteci vaste de esență întunecată se aliniau de-a lungul pereților, conținând obiecte ce păreau a fi volume de imense, cu hieroglife stranii înscrise pe cotoare. Zidăria expusă prezenta gravuri curioase, întotdeauna în tipare matematice curbilinii, și inscripții dăltuite în aceleași caractere pe care le afișau uriașele cărți. Arhitectura de granit întunecat era de un tip megalitic monstruos, cu înșiruiri de blocuri cu părțile de sus convexe, peste care se suprapuneau lăcașurile de îmbinare concave ale blocurilor de deasupra. Nu existau scaune, dar pe suprafețele piedestalelor gigantice zăceau împrăștiate cărți, hârtii, și lucruri ce păreau a fi materiale de scris – recipiente metalice viorii de forme ciudate, împreună cu baghete pătate la vârfuri. Pe cât erau de înalte piedestalele, părea adesea că le priveam de deasupra. Pe unele dintre ele se aflau globuri mărețe de cristal luminescent care serveau drept lămpi, pe altele, mașinării inexplicabile alcătuite din tuburi de sticlă și tije metalice. Ferestrele lustruite erau zăbrelite cu bare solide. Deși nu îndrăzneam să mă apropii de ele și să scrutez exteriorul, de unde mă aflam puteam întrezări unduirile unei flore nemaiîntâlnite, de tipul ferigilor. Podeaua era din lespezi octogonale masive, iar covoarele și decorațiunile lipseau cu desăvârșire.

          Mai târziu am avut viziuni că zoream prin coridoare ciclopice de piatră, în sus și în jos, pe planurile înclinate care făceau parte din aceeași arhitectură. Nu existau nicăieri trepte, și nicio trecere nu avea mai puțin de treizeci de picioare în lățime. Unele dintre structurile în care pluteam probabil că se înălțau cale de mii de picioare în aer. Existau niveluri multiple de tainițe negre sub pământ și trape niciodată deschise, sigilate cu drugi metalici și purtând sugestii mute despre un pericol deosebit. Îmi părea că sunt un prizonier, iar oroarea plana în mod deconcertant peste tot ce vedeam. Presimțeam că, de n-aș fi fost apărat de o milostivă ignoranță, acele contrariante hieroglife curbilinii de pe pereți mi-ar fi trăsnit sufletul cu tâlcul lor.

          Mai târziu, visele mi-au surprins priveliști de la imensele ferestre rotunde și de pe acoperișul titanic cu grădinile lui impresionante, cu zona mare despuiată și parapetul de piatră înalt și crestat, spre care duceau cele mai înalte rampe. Se vedeau leghe nesfârșite de clădiri gigantești, fiecare cu grădina ei, ordonate razant de-a lungul drumurilor pavate largi de câte două sute de picioare. Structurile se deosebeau mult în aspect, dar puține aveau sub cinci sute de picioare pe oricare dintre laturile secțiunii și o mie de picioare înălțime. Unele păreau chiar fără capăt, încât sigur aveau fațade înalte de cel puțin câteva mii de picioare, pe când altele, totuși finite, se suiau la altitudini montane în cerurile gri, aburinde. Păreau în mare parte de piatră sau beton, iar cele mai multe întruchipau tipul neobișnuit de arhitectură curbă pe care îi remarcasem și la clădirea în care mă aflam: acoperișuri plate și acoperite de grădini, care aveau adesea parapete crestate; uneori, terase și niveluri încă și mai înalte, sau spații largi în mijlocul grădinilor, eliberate de vegetație. Marile drumuri purtau sugestii de mișcare, dar în viziunile timpurii nu puteam focaliza detaliile impresiei.

hpl-img1

          În anumite locuri am zărit turnuri cilindrice enorme și negre care urcau mult mai sus decât oricare dintre celelalte structuri. Acestea păreau de un fel cu totul unic, arătând semnele vârstei prodigioase și ale ruinei. Erau alcătuite dintr-o zidărie bizară de blocuri bazaltice pătrate, și se îngustau extrem de puțin înspre vârf. Nicăieri pe suprafețele lor nu se putea zări nici cea mai mică urmă de fereastră sau altă apertură, cu excepția ușilor uriașe. Am remarcat și niște clădiri mai joase – toate fărâmate de cernerea eonilor – care semănau cu arhitectura de bază a întunecatelor turnuri cilindrice. În preajma acestor munți aberanți de zidărie cubică plutea o inexplicabilă aură de primejdie și frică distilată, asemenea celei pe care mi-o insuflaseră trapele plumbuite.

          Grădinile omniprezente erau aproape îngrozitoare în stranietatea lor, cu forme necunoscute și bizare de vegetație aplecate peste cărări late, străjuite de monoliți sculptați. Plante anormal de mari, de tipul ferigilor, predominau; unele verzi, altele de paloare cadaverică, fungoidă. Printre ele răsăreau alte plante fantomatice, asemănătoare pteridofitelor, alte trunchiuri ca de bambus se ridicau la înălțimi spectaculoase. Apoi mai erau forme în smocuri ca niște cicadee fabuloase, arbuști urâți de un verde închis și arbori cu aspect conifer. Florile erau mici, lipsite de culoare și de nerecunoscut, crescând în răsaduri geometrice răspândite printre celelalte forme de viață vegetală. În câteva terase și grădini aeriene se găseau înflorituri și mai vii, în contururi aproape agresive, sugerând înmulțirea artificială. Fungi de mărimi, chipuri și culori de neimaginat împestrițau priveliștea în tipare ce grăiau despre o tradiție horticolă necunoscută, dar bine stabilită. În grădinile mai mari de la nivelul solului părea să persiste totuși intenția de a păstra neregularitățile naturii, dar pe acoperișuri lucrurile erau mai selective și existau dovezi mai numeroase ale artei peisagiste.

          Cerurile erau întotdeauna umede și înnorate, iar uneori eram martor la ploi cumplite. Din când în când, însă, norii erau străpunși de Soare – care părea anormal de mare – și de Lună, ale cărei însemne caracteristice îmi păreau diferite în moduri pe care nu le puteam pricepe. Când, foarte rar, cerul nopții era cât de cât limpede, întrezăream constelații aproape dincolo de orice reconstituire. Figurile cunoscute erau uneori aproximate, rareori identice; iar din pozițiile puținelor grupuri pe care le-am putut recunoaște am bănuit că trebuia să mă aflu în emisfera sudică a Pământului, în apropiere de Tropicul Capricornului. Zările îndepărtate erau întotdeauna aburinde și nedeslușite, dar puteam distinge mărețele jungle de arbori-ferigă necunoscuți, pteridofite, lepidodendroni și sigilaria[iv] care se situau înafara orașului, cu frunzișul lor fantastic unduindu-se cicălitor în vaporii nestatornici. Când și când apăreau sugestii de mișcare în cer, dar acestea nu au fost niciodată lămurite de viziunile mele inițiale.

          Până în toamna anului 1914 am început să am vise sporadice despre plutiri stranii deasupra acelui oraș și regiunilor din jurul lui. Vedeam drumuri interminabile care șerpuiau prin păduri de floră înfricoșătoare, cu trunchiuri pestrițe, canelate și ridate, și prin alte orașe la fel de ciudate precum cel care mă bântuia. Am văzut construcții monstruoase de piatră neagră irizată, în zănoage și poieni în care amurgul domnea perpetuu, și am traversat cărări pietruite peste smârcuri atât de întunecoase încât nu aș putea povesti decât foarte puține despre vegetația lor impozantă și umedă. La un moment dat am văzut o întindere de nenumărate mile, presărată cu ruine bazaltice năruite de ere, a căror arhitectură fusese ca a puținelor turnuri fără ferestre și cu acoperișuri rotunde din orașul bântuit. Iar o dată am văzut marea – o nemărginire aburindă dincolo de digurile colosale de rocă ale unei așezări de domuri și bolți. Impresii amorfe și adumbrite mișunau pe ea, iar ici și colo suprafața ei se întrerupea cu revărsări nefirești.

         

          III.

         

          După cum am spus, aceste impresii sălbatice nu au început de îndată să își releve aspectele oribile. Cu siguranță, anumiți oameni poate că au visat lucruri intrinsec mai ciudate – lucruri compuse din fărâme fără legătură ale vieții de zi cu zi, imagini și lecturi, aranjate în forme noi și fantastice prin capriciile neadresate ale somnului. O vreme am acceptat viziunile ca fiind cât de cât normale, cu toate că nu mai fusesem niciodată un visător extravagant. Multe dintre anomaliile neclare, mi-am argumentat, trebuie să fi provenit din surse comune prea numeroase pentru a putea fi urmărite până la capăt; în vreme ce altele păreau să reflecte o cunoaștere obișnuită a manualelor despre plantele și condițiile de acum o sută cincizeci de milioane de ani – lumea Permianului sau a Triasicului. Însă în decursul a câteva luni, elementul de teroare a prefigurat cu forță acumulată. Asta din momentul în care visele au început să capete caracterul inalterabil al unor amintiri, de când mintea mea a început să le pună în legătură cu tulburări abstracte crescânde – sentimentul de arest mnemonic, curioasele impresii despre timp, senzația de schimb detestabil cu personalitatea mea secundară din 1908 – 1913, și, considerabil mai târziu, aversiunea mea față de propria persoană.

          Pe măsură ce anumite detalii clare se strecurau în visele mele, oroarea pe care mi-o insuflau se amplifică de o mie de ori, până când, spre octombrie 1915, am simțit că trebuie să fac ceva. Era pe vremea când începusem studiul intens al celorlalte cazuri de amnezie și viziuni, sperând că astfel mi-aș obiectiviza necazul și m-aș mai putea elibera din strânsoarea lui emoțională. Însă, după cum am menționat anterior, rezultatul fusese la început exact opus. M-a tulburat adânc să aflu că visele mele fuseseră într-atât de aproape dedublate; în mod special din cauză că unele cronici erau prea timpurii ca să admită orice formă de cunoștințe geologice din partea subiectului, deci nici despre peisajele lumii primordiale. În plus, multe dintre aceste istorii ofereau amănunte îngrozitoare, precum și explicații despre viziunile mărețelor clădiri și grădinilor din junglă, dar și despre alte lucruri. Priveliștile în sine și măruntele impresii erau suficient de rele, dar indiciile, câteodată chiar afirmațiile, pe care le transmiteau unii dintre ceilalți visători duceau cu gândul la alienare și blasfemie. Cel mai rău dintre toate, propria mea pseudo-memorie era stimulată de vise încă și mai sălbatice și de premoniții ale unor revelații viitoare. Totuși, cei mai mulți doctori mi-au socotit demersul per total cel potrivit.

          Am studiat psihologia sistematic, iar sub acest impuls preponderent, fiul meu, Wingate, a procedat la fel – studiile lui aducându-i, în cele din urmă, actualul titlu de profesor. În 1917 și 1918 am participat la niște cursuri speciale la Miskatonic. Între timp, devenisem neobosit în examinarea registrelor medicale, istorice și antropologice, demers ce implică drumuri la biblioteci îndepărtate, iar în final incluzând și o lectură a hidoaselor cărți de cunoaștere străveche interzisă, cele de care fusese interesată personalitatea mea secundară într-un mod atât de tulburător. O parte dintre cele din urmă erau chiar copiile pe care le consultasem în starea mea alterată și am fost profund răscolit de anumite note marginale și aparente corecții ale hidosului text, executate într-o scriitură și un idiom ce păreau cumva, în mod straniu, neomenești.

          Aceste adnotări erau în parte în limbile proprii diverselor tomuri, dintre care autorul părea să le cunoască pe toate în mod egal și cu profunzime academică vădită. Însă o notă de subsol, adăugită la Unaussprechlichen Kulten a lui von Junzt, îmi sărea în ochi în mod alarmant. Consta în anumite hieroglife curbilinii schițate cu aceeași cerneală precum corecturile în germană, dar care nu urmăreau nicio tipologie recognoscibilă. Aceste hieroglife erau negreșit asemănătoareare caracterelor pe care le întâlnisem constant în visele mele – caractere ale căror înțelesuri, câteodată, îmi închipuiam că le recunosc, preț de o clipă, sau că eram pe punctul de a mi le aminti. Pentru a-mi întregi neagra derută, bibliotecarii mă asigurară că, în lumina examinărilor anterioare și a registrelor de consultare a volumelor în cauză, toate aceste notații erau în mod cert opera mea, în perioada sinelui secund. Iar asta, în ciuda faptului că în privința a trei dintre limbile implicate eram și încă sunt complet ignorant.

          Punerea laolaltă a registrelor disparate, antice și moderne, antropologice și medicale, m-a condus la descoperirea unui amestec substanțial de mit și halucinație feroce, domeniul și întinderea căruia m-au lăsat complet bulversat. Un singur lucru mă mai consola – anume că miturile aparțineau unei existențe timpurii. Nici nu puteam ghici anume ce formă de cunoaștere pierdută ar fi putut reproduce imagini ale peisajelor din Paleozoic sau Mezozoic în aceste basme primitive, însă imaginile, totuși, existau. Prin urmare, trebuia să existe și o bază pentru formarea unui tip precis de afecțiune psihică. Cazurile de amnezie fără îndoială născuseră tiparul general al mitului – dar mai apoi trebuie că această acreție fantastică de legende reacționase cumva asupra suferinzilor de amnezie, colorându-le pseudo-amintirile. Eu însumi citisem și auzisem toate relatările din timpul crizei mele – misiunea mea deja a furnizat dovezi ample în acest sens. Nu era normal, atunci, ca visele și impresiile mele emoționale ulterioare să fie nuanțate și modelate de noțiunile care îmi persistaseră subtil în memorie de la sinele secundar? Câteva dintre mituri aveau legături importante cu alte izvoare de legendă din negura lumii preumane, în special acele născociri hinduse care implică prăpăstii stupefiante în timp și alcătuiesc o parte din preceptele teosofiei moderne.

          Mitul primordial și fantezia modernă se uneau în ipoteza că omenirea nu este decât una – poate cea mai puțin răsărită – dintre rasele superioare care au dominat această planetă în lunga și în mare parte necunoscuta sa istorie. Ființe de o formă de neconceput, se spunea, înălțaseră turnuri în cer și aprofundaseră fiecare taină a Naturii, mai înainte ca până și cel dintâi strămoș amfibian al omului să se târască din marea fierbinte, în urmă cu trei sute de milioane de ani. Unele dintre acele ființe se pogorâseră din stele; câteva erau bătrâne cât cosmosul; încă altele răsăriseră iute din microorganisme terestre la fel de străvechi în comparație cu primele bacterii procariote ale ciclului nostru de viață pe cât sunt acestea din urmă față de noi. Se vorbea deschis despre intervale de mii de milioane de ani și despre conexiuni cu alte galaxii și universuri. Desigur, timpul nu mai exista în sensul uman acceptat.

          Însă majoritatea poveștilor și impresiilor se refereau la o rasă relativ târzie, de un chip straniu și complicat, care nu se asemăna niciunei forme biologice cunoscute științei și care prosperase până cu numai cincizeci de milioane de ani înainte de venirea omului. Această rasă, după cum indicau legendele, era cea mai măreață dintre toate; întrucât ea, de una singură, cucerise timpul și secretele lui. Aflase toate lucrurile cunoscute, sau care vor fi cunoscute vreodată pe Pământ, grație puterii membrilor săi mai ageri de a-și proiecta mințile în trecut și viitor, chiar printre abisuri de milioane de ani, pentru a studia învățăturile tuturor epocilor. Din realizările acestei rase au răsărit toate legendele despre profeți, inclusiv cele ale mitologiei omenești.

          În bibliotecile sale se găseau volume imense de text și imagine cuprinzând integrala analelor pământene – istorii și descrieri ale tuturor speciilor care trăiseră sau vor trăi, cu înregistrări exhaustive ale artei lor, ale reușitelor, limbii și psihologiei lor. Datorită acestei cunoașteri care îmbrățișa eonii, Măreața Rasă a cules din fiecare eră și din fiecare filon de viață gândurile, îndeletnicirile și procesele care i-au fost de folos propriei firi și condiții. Însă cunoștințele despre trecut, asigurate printr-un fel de proiecție mentală în afara simțurilor recognoscibile, erau mai greu de obținut decât cele despre viitor.

          În ultimul caz, cursul de urmat era mai simplu și de o factură ceva mai materială. Folosind un mijloc mecanic potrivit, o minte se putea întinde înainte în timp, bâjbâindu-și calea prin mijloace extrasenzoriale, până când atingea perioada istorică dorită. Apoi, după încercări preliminarii, înșfăca un reprezentant oportun al celei mai înalte forme de viață a vremii; intrând în creierul organismului respectiv și racordându-l la vibrațiile sale, în vreme ce mintea dislocată fulgera înapoi prin timp către perioada celei care o înlocuise, rămânând în trupul primei până când se inducea procesul invers. Mintea proiectată, acum în corpul organismului viitor, prelua mai apoi postura de membru al speciei a cărei înfățișare exterioară o purta; învățând cât de repede putea tot ce putea fi învățat din era pe care o alesese, și din comasarea de informații și tehnici specifice ei.

          Între timp, mintea dislocată, odată azvârlită înapoi în corpul – în vremea – celei care fusese autoarea dislocării, era supravegheată îndeaproape. Era oprită din a deteriora în orice fel corpul pe care îl ocupa și era chestionată de anchetatori specializați despre tot ce cunoștea. Deseori, întrebările îi erau puse în propria ei limbă, când excursii anterioare în viitor aduseseră cunoștințe despre acea limbă. Însă dacă mintea provenea dintr-un trup al cărui limbaj Măreața Rasă nu-l putea reproduce prin mijloace fizice, aparate inteligente erau construite pentru a facilita comunicarea, prin care graiul străin putea fi articulat precum cântecul unui instrument muzical. Membrii Măreței Rase aveau o formă conică a trupului, corugată și înaltă de zece picioare, iar capul și alte organe erau prinse de mădulare extensibile groase cât un picior, care se ramificau din apex. Răspicau prin păcăneli și râcâituri din uriașele lor gheare, sau clești, alipiți capetelor a două dintre cele patru brațe, și se deplasau prin expansiunea și contracția membranelor vâscoase atașate la bazele lor late de zece picioare.

          Când uimirea și resentimentele minții captive se mai domoleau și când (presupunând că provenea dintr-un trup vast diferit de cele ale Măreței Rase) își pierduse deja oroarea față de nefamiliaritatea formei sale temporare, îi era permis să exploreze noul său mediu, precum îi era permisă și experimentarea unei uluiri și minunate cunoașteri, care o aproxima pe a locțiitorului din vremurile sale. Cu rezerva potrivită și mai ales în schimbul unor servicii, minții i se îngăduia să cutreiere întreaga lume locuită în aeronave titanice sau în vehiculele cu motor atomic, precum niște bărci care parcurgeau marile drumuri, și să se avânte în libertate în bibliotecile ce conțineau toate înscrisurile Pământului, trecute și viitoare. Această stare a faptului reconcilia multe dintre mințile captive în privința așa-zisei captivități – întrucât toate erau agere și inteligente, iar pentru asemenea minți, dezvăluirea misterelor ascunse ale Pământului – capitole închise din trecutul de neconceput și vâltori aiuritoare de timp viitor, care includeau ani dincolo de epoca originară – formau întotdeauna, în ciuda ororilor cumplite adesea întâmpinate, suprema experiență a vieții.

          Când și când, anumitor captivi li se îngăduiau întrevederi cu alte minți prizoniere înhățate din viitor – pentru a întâlni conștiințe care trăiesc cu o sută sau o mie de milioane de ani înainte sau dincolo de propriile lor epoci și a schimba gânduri. Iar tuturor li se insista să scrie în cantități prolifice în propriile lor limbi, despre ele însele și despre respectivele perioade din care proveneau – documente de clasat în marile arhive centrale.

          Ar mai fi de adăugat că mai exista un anumit tip de captivi, mai speciali în tristețea lor, ale căror privilegii le întreceau pe cele ale majorității. Aceștia erau muribunzii exilați permanent, ale căror trupuri fuseseră arestate în viitor de membri sagace ai Măreței Rase care, la rândul lor, confruntându-se cu moartea, căutaseră să biruie extincția psihică. Asemenea surghiuniți ai melancoliei nu erau atât de comuni pe cât ne-am aștepta, întrucât longevitatea Măreței Rase îi diminua dragostea pentru viață la vârste înaintate, în special printre acele minți superioare, capabile de proiecție. Dintre cazurile de proiecție permanentă a minților bătrâne răsăriseră multe dintre schimbările de personalitate de durată întinsă, observate mai târziu în istorie – inclusiv în istoria omenirii.

          Cât despre schimburile obișnuite cu scop explorator, când mintea călătoare aflase ceea ce dorise din viitor, ea construia un aparat precum cel care îi declanșase primul salt și inversa procesul de proiecție. Revenea apoi în propriul trup și în propriile vremuri, iar mintea captivă se întorcea în acel corp din viitor căruia îi aparținea de drept. Doar atunci când unul dintre cele două corpuri deceda pe durata schimbului, reinstaurarea devenea imposibilă. Desigur, în asemenea cazuri mintea exploratoarea trebuia – asemenea celor care fugeau de moarte – să-și petreacă viața într-un corp străin, în viitor; sau invers, mintea captivă era nevoită – asemenea muribunzilor exilați permanent – să-și termine zilele în chipul Măreței Rase și în erele ei apuse.

          Această soartă era cel mai puțin oribilă când mintea captivă era tot una a Măreței Rase – un incident nu tocmai lipsit de frecvență, deoarece în toate perioadele ei se preocupase intens de viitorul său. Din rândurile Măreței Rase, numărul cazurilor de exil permanent în pragul morții era relativ scăzut – în mare parte din cauza gravelor sancțiuni rezervate muribunzilor care dezlocuiau minți viitoare ale Rasei. Prin proiecție, se aranja în așa fel încât pedepsele să fie aplicate minților inculpate în trupurile lor de mai târziu – iar uneori se efectuau schimburi forțate. Cazuri complexe, implicând dislocări ale unor minți exploratoare sau minți deja captive de către încă alte minți din regiuni varii ale trecutului, fuseseră deconspirate și atent rectificate. În toate epocile de la descoperirea proiecției mentale, o minoritate emancipată a populației consta în minți ale Măreței Rase din vremuri trecute, în șederi de durată scurtă sau extinsă.

          Când o minte captivă de origini străine era înapoiată corpului său propriu din viitor, era epurată printr-un mijloc complicat de hipnoză mecanică de tot ceea ce aflase în erele Măreței Rase – asta pentru că există anumite consecințe grave ale transportului general de vaste cantități de informație înainte în timp. Puținele ipostaze existente de transmitere clară cauzaseră, sau vor cauza în vremuri viitoare, mari catastrofe. Și a fost în mare parte consecința a două asemenea ipostaze că omenirea a aflat ceea ce a aflat despre Măreața Rasă. Căci, singurele lucruri care au supraviețuit direct și fizic din acea lume situată la eoni depărtare sunt anumite ruine uriașe de piatră în locuri izolate sau sub ocean și fragmente de text din îngrozitoarele Manuscrise Pnakotice.

          Astfel, mintea care se întorcea își atingea propria perioadă purtând doar cele mai stinse și fragmentare viziuni despre ceea ce se petrecuse de la arestul ei până atunci. Toate amintirile care puteau fi șterse erau șterse, astfel că în majoritatea cazurilor doar un vid adumbrit de visare se mai întindea înapoi în timp înspre primul schimb mental. Unele minți își aduceau aminte mai multe decât altele, iar împreunarea întâmplătoare de amintiri adusese epocilor viitoare, sporadic, indicii despre trecutul interzis. Probabil că nu a existat niciodată o vreme când grupări sau culte nu adoraseră în secret câteva dintre aceste indicii. Prezența unui atare cult printre oameni este sugerat în Necronomicon – un cult care uneori își oferă ajutorul minților aflate într-un periplu printre eoni din zilele Măreței Rase.

          Iar între timp, Măreața Rasă însăși devenea aproape omniscientă și se îndeletnicea cu munca planificării unor schimburi mentale cu alte planete, pentru a le explora trecutul și viitorul. Căuta de asemenea să sondeze ciclurile trecute și originile acelei sfere negre, moarte de eoni în spațiu îndepărtat, de unde i se trăgea propria descendență psihică – întrucât mintea Măreței Rase era mai bătrână decât forma ei trupească. Ființele unei lumi străbune, pe moarte, dar deținătoare ale secretelor înțelepciunii supreme, priviseră înainte în căutarea unei noi lumi și unei alte specii prin care ar putea dobândi longevitatea; și își trimiseră mințile în masă către acea rasă viitoare, cea mai bine adaptată pentru a le găzdui – făpturile conice care ne populau Pământul acum un miliard de ani. Astfel luase naștere Măreața Rasă, în vreme ce miriadele de minți trimise invers fuseseră lăsate să piară în groaza formelor străine. La un moment dat, Rasa se va confrunta cu moartea din nou, dar va supraviețui în continuare încă unei migrări a celor mai bune minți ale sale, către corpurile unei alte specii care dispunea de o durată mai lungă a existenței fizice.

          Cam acesta este fondul de legendă întrețesută cu halucinație. Când, în jurul anului 1920, mi-am adus cercetările într-o formă coerentă, am simțit o slabă ușurare a tensiunii pe care stadiile lor anterioare mi-o întețiseră. În ultimă instanță și în ciuda fanteziilor insuflate de emoții oarbe, nu erau multe dintre fenomenele mele explicabile din capul locului? Multe sorți mi-ar fi putut îndemna mintea la studii întunecate în timpul amneziei – de altfel, mai și citisem legende prohibite și întâlnisem membri de culte antice și rău intenționate. Acestea, în mod limpede, furnizaseră materialul viselor și sentimentelor tulburi care s-au abătut asupra mea după revenirea memoriei. Cât despre adnotările în hieroglife onirice și în limbi necunoscute mie, puse pe masă de bibliotecari – aș fi putut prinde din mers o brumă din limbile respective în timpul stării mele secundare, în timp ce hieroglifele fuseseră fără îndoială născocite de plăsmuirile mele în urma descrierilor din legende și abia după aceea țesute în visele mele. Am încercat să verific anumite puncte căutând conversație cu lideri cunoscuți de culte, dar nu am reușit niciodată să stabilesc contactele necesare.

          Câteodată, paralelismul atâtor cazuri din atâtea epoci îndepărtate continua să mă îngrijoreze precum o făcea la început, dar pe de altă parte reflectam că folclorul excitator fusese indubitabil mai răspândit în trecut decât în prezent. Probabil că toate celelalte victime ale cazurilor asemănătoare cu al meu aveau o veche și familiară cunoaștere a poveștilor pe care eu le-am aflat doar în starea mea secundară. Când aceste victime își pierduseră memoria, se asociaseră cu ființele miturilor domestice – invadatori fabuloși care se spunea că înlocuiau mințile oamenilor – și astfel plecaseră în căutări ale înțelepciunii pe care mai apoi crezuseră că le pot lega de un trecut fantastic și non-uman. Apoi, când amintirile le reveneau, inversau procesul asociativ și ajungeau să creadă despre ei înșiși că sunt fostele minți captive, și nu exploratorii. De aici visele și pseudo-amintirile, urmând tiparul obișnuit al mitului.

          În ciuda acestor explicații aparent greoaie, ele au ajuns în final să le surclaseze pe celelalte în gândirea mea – în principal din cauza rivalității slabe a celorlalte teorii. Iar un număr substanțial de psihologi și antropologi eminenți au devenit treptat de acord cu mine. Cu cât cugetam mai mult, cu atât părea mai convingător raționamentul meu; până când în final îmi construisem efectiv un fel de bastion mental împotriva impresiilor și viziunilor care încă mă asaltau. Dacă vedeam încă lucruri stranii în timpul nopții, erau doar lucruri de care auzisem sau citisem. Dacă aveam aversiuni și perspective neobișnuite și pseudo-amintiri, la fel și ele, erau doar ecouri de mit absorbite de cea de-a doua mea personalitate. Nimic din ce aș putea visa, nimic din ce aș putea simți nu putea avea vreo semnificație reală.

          Însuflețit de această filozofie, mi s-a ameliorat considerabil dezechilibrul nervos, cu toate că viziunile (mai mult decât impresiile abstracte) deveneau constant mai dese și în mod tulburător mai detaliate. Din nou, în 1922 m-am simțit capabil să reiau munca obișnuită și mi-am pus nou-dobânditele cunoștințe spre folos, acceptând un post de asistent în psihologie la universitate. Vechea mea catedră de economie politică fusese suplinită în mod adecvat, iar pe lângă asta, metodele de predare ale economiei se schimbaseră față de vremea mea. În perioada aceea, fiul meu își începu studiile post-universitare care aveau să îi aducă postul de profesor din prezent; și, astfel, lucrarăm mult împreună.

         

         =va urma=

-În traducerea lui Mihai Alexandru Dincă-


[i]     Unaussprechlichen Kulten, carte fictivă inventată de autorul Robert E. Howard, corespondent al lui H.P.L.

[ii]    Cartea lui Eibon, carte fictivă inventată de autorul Clark Ashton Smith, corespondent al lui H.P.L. (apare în ciclul hiperboreean al lui Tsathoggua, al lui C.A.S.)

[iii]   Primul Război Mondial

[iv]   Diferite plante preistorice, asemănătoare ferigilor


 

H.P. Lovecraft

H.P. Lovecraft

Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX.

More Posts