GSF42 banner 610

          Am abandonat foaia pe care încercam să-mi depun gândurile. Am fost tentat să o mototolesc, la fel ca pe multe altele din trecut. Nu știu de ce nu am făcut-o.

          Cine naiba mă pune pe mine să-mi scriu viața?

          Da, am trecut prin multe, dar de ce aș scrie? Să citească cine? Cui să las? Sunt un țărănoi fără carte și nu va păsa nimănui.

          Am oftat și mi-am ridicat oasele obosite de pe băncuța veche și amărâtă și m-am îndreptat către pădure cu încetineală bătrânească. Mă durea spatele încă de când unul dintre oamenii la care am stat m-a izbit de nenumărate ori de un copac, pentru că i-am furat din banii de pe brânză. Trecuseră ani de-atunci, dar neplăcerea îmi rămăsese credincioasă ca o soție.

          Am pășit pe o potecuță pe care doar eu o cunoșteam, ascunsă oricărui ochi necunoscător.Ducea sus, în munți. Nimeni nu folosea drumurile acestea; se temeau de ființe feroce, gata să le rupă capetele de pe umeri la fiecare mișcare.

          Vreau să zic, poveștile alea absurde cu uriași.

          De ce să vorbești astfel de lucruri greu de închipuit, dacă n-ai văzut cu ochii tăi? Dar așa sunt oamenii…

          Am urcat în continuare, cu o mână pe bastonul meu gros, iar cu cealaltă ținându-mă de șale. Nu sunt prea bătrân, dar simt durerea în oase la fel ca unul de optzeci de ani.

          Dar, de fiecare dată când ajung acolo sus, parcă întineresc. E ceva cu locul ăla.

          Am cotit lângă stânca în formă de aripă, zâmbind. Era acolo de-o viață. Erau detaliile copilăriei și maturității mele.

          Mă durea să-mi aduc aminte de aceste lucruri, acum lipsite de viață. Cândva, chestiile astea trăiseră alături de mine… Nu era corect să-și piardă vlaga înaintea mea.

          M-am împiedicat.

          Am mințit când am spus că nu sunt foarte bătrân. Sunt destul de în vârstă ca să pot spune că mi-am trăit viața. Cu toate astea, nu sunt gata să părăsesc lumea asta; am atâtea de povestit celorlalți.

          Sau poate sunt doar poveștile unui moș bătrân și aiurit.

          M-am aplecat cu greu și am rostogolit la vale, câțiva pași, un bolovan destul de mare pentru ca cineva să se împiedice. Nu că trecea vreodată cineva pe-acolo…

          Am continuat să urc, masându-mi încet șalele. În fiecare zi era din ce în ce mai rău să ajung oriunde în sus, pe munte.

          Oricum, nu mai aveam nevoie să urc. Se apropia sfârșitul acestei povestiri, îmi împlinisem rostul.

          Mergând, am găsit drumul ce dădea înspre peșteră, ascuns sub niște tufe. Le-am dat cu toiagul la o parte, încercând să-mi fac loc printre ele fără a mă zgâria.

          Aveam un sentiment oarecum ciudat, de sfârșire. Eram chiar așa de obosit? Corpul meu chiar nu putea să continue?

          Am strâns din dinți, ca de fiecare dată. Eram obișnuit.

          Am urcat pe drumul înspre peșteră, după atâta timp cât nu mi se mai dezvăluise. Știam că e acolo, dar acea scobitură în stâncă nu mai voise să mă primească în pântece.

          Eram fericit, fiindcă mă simțeam așa de aproape. Era ca o binecuvântare pentru mine să mai pătrund o singură dată, măcar, în acele locuri care îmi aduseseră atât de multă bucurie.

          Fusesem doar un copil când mi s-a deschis calea întâia oară; niște oameni căutau să mă omoare în bătaie pentru că furasem de la ei. Apoi am auzit crengile cum se închid în urma mea, protejându-mă.

          Ceva m-a chemat către stâncă și am găsit și intrarea, care pe-atunci era acoperită de o cascadă. Între timp, râul acesta a dispărut; au intervenit oamenii.

          Acum, Peștera e protejată de o mulțime de copaci și tufișuri. Dacă nu te uiți atent, nu o vezi. Și dacă nu pătrunzi cu toate simțurile în gardă în munte, e posibil ca Peștera să se răzbune și să te ucidă.

          E vie.

          Mie mi se deschidea. După foarte mult timp și pentru ultima dată, știam, dar mi se deschidea.

          O senzație de fericire îmi inundă întreg corpul.

          – Xenolos…

          Xenolos era prietenul meu cel mai bun. Și rămăsese în peșteră.

          Am rămas fermecat de grația mișcărilor acestei ființe, simbol al masculinității absolute. Părea normal, la prima vedere. Doar că avea ochii de un galben de speriat.

          Se auzi un respirat greoi în întreaga peșteră întunecoasă.

          Am aprins cu greu câteva torțe, apoi toate celelalte se aprinseră în lanț, luminând întreaga încăpere creată de Xenolos, prin forțele lui proprii.

          Prietenul meu dormea.

          M-am apropiat cu băgare de seamă. Știam că nu aveam de ce să mă tem, dar unii pot fi într-adevăr aprigi la mânie sau când sunt luați prin surprindere.

          Simțurile lui cândva foarte agere se tociseră. Ori asta, ori era calm pentru că ajunsesem acolo.

          Mă voise de multe ori aproape. Încercasem din răsputeri să ajung, dar Peștera l-a ținut închis și ascuns de mine foarte mult timp. Nu-l trădasem și nici nu îl pusesem în pericol, dar lăcașul în care se afla îl proteja de oricine, chiar și de prieteni.

          Mi-aduc aminte și acum când l-am găsit. Era grav rănit la șold, piciorul abia și-l putea mișca. Nu știu prin ce taină a acestei lumi ciudate îl înțeleg… dar o fac. Îmi poate vorbi.

          Uneori, când suntem departe, îl aud în gând. Alteori, când suntem față în față, îmi vorbește printr-un cânt nemaiîntâlnit pe lumea noastră, cu o voce mistică.

          Mi-a spus pe nume. Eram lângă munte, cercetând, căutând fructe, dar n-aveam habar de existența acelei peșteri. Mi-a dezvăluit-o el, iar eu am urmat cântul de chemare până ce l-am întâlnit.

          Xenolos nu e de pe meleagurile astea. Vine din alte lumi, alte locuri, alte timpuri. Nici el nu știe cum a ajuns aici sau cum s-ar putea întoarce. Nici nu știe dacă vrea să se întoarcă în acele vremuri pline de războaie.

          A fost invincibil până în ultima sa luptă, când o suliță otrăvită a unui jumătate-uriaș i-a străpuns șoldul. Boala s-a răspândit rapid, așa cum apa se răspândește pe o suprafață întinsă. Xenolos bănuiește că, dacă jumătate-uriașul ar fi fost pe de-a-ntregul din neamul uriașilor, sulița l-ar fi făcut să-și piardă piciorul. Vrăjile sale străvechi poate că n-ar fi putut să-l ajute.

          Prietenul meu mi-a povestit, printre primele dăți, că s-a scăldat în sângele propriului său tată, așa cum i-a spus un vrăjitor. Zice că nu el l-a ucis, dar, pe moarte, tatăl său i-a dăruit nemurirea – sau ceva foarte aproape de acest lucru. Dar o plantă, Somnul de Moarte, un amestec ciudat și urât mirositor, îmi zice, îl poate culca într-un somn de veci.

          Beteag, a invocat o vrajă care l-a adus aici. Nimeni dintre cei care s-au mai încumetat să facă acea vrajă nu s-a mai întors pentru a putea povesti, dar Xenolos era prea speriat de rana cumplită și de durere ca să se gândească la consecințe. De n-ar fi dispărut într-o ceață deasă ca o plapumă, probabil ar fi fost capturat și dat pe mâna vrăjitorilor, apoi stors de sânge și magie.

          Acolo, de unde vine el, îmi spune că a studiat vrăjitoria. Știe și să lupte, dar în marea majoritate a timpului spune că s-a folosit de magia sa.

          Acum, Xenolos e țintuit în loc. Picioarele nu și le mai poate folosi; nu i-au fost retezate și nici nu și le-a pierdut în urma rănii, ci l-am ajutat să și le transforme în floare, ca să nu le piardă. Astfel, a putut trăi ascuns până în ziua de azi. Așadar, prietenul meu e prizonier într-o peșteră din munții noștri, cu partea de jos a corpului transformată într-o floare uriașă, de culoarea fundului oceanului, cu un miros îmbătător.

          – Xenolos, prietene, am spus încântat, apropiindu-mă.

          Își întoarse capul uriaș spre mine și zâmbi trist.

          Îi înțelegeam posomorârea. De când nu mai văzuse albastrul încântător al cerului, norii pufoși, copacii mângâietori, de când nu mai simțise boarea vântului?

          Probabil trecuseră zeci de ani, fiindcă eu îmbătrânisem îngrijindu-l. Totuși, pe chipul lui nu se vedea trecerea timpului.

          – Odrien, spuse în limba lui mistică pe care o înțelegeam din cine știe ce motiv. Odrien, ai venit.

          Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi zis că nu se bucură. Dar îl cunoșteam, iar el se bucura nespus că mă vede.

          – Xenolos… i-am repetat numele, apropiindu-mă și înclinându-mă respectuos.

          De mult timp nu mai simțeam teamă față de prietenul meu. Nu m-ar fi ucis, pentru că cei din neamul lor se leagă sufletește de ființele care îi ajută. În plus, țin foarte mult la tradiție.

          L-am luat în brațe, plimbându-mi degetele îmbătrânite peste pielea lui verde, ciudată, tare la atingere.

          – Odrien, am nevoie de ajutorul tău o ultimă oară, îmi spuse și am zâmbit. În fond, știam. Simțeam. Odrien… Am nevoie să mă întorc acasă.

          Am înclinat din cap, trist. Avea nevoie de ceva, mai mult decât de întoarcerea acasă.

          Îmi era greu să mă gândesc la asta. Dar eu mă stingeam oricum și ar fi rămas fără protecție, fără prieten, fără cineva cu care să schimbe două vorbe, din când în când.

          – Spune-mi doar ce trebuie să fac.

          Xenolos mi-a dat o listă întreagă cu lucruri pe care să le strâng din pădure, fiecare descrise în fel și chip și desenat. Dacă el nu se putea mișca, trebuia să îl ajut eu. Țineam la el mai mult ca la sufletul meu păcătos.

          Fiecare element de care aveam nevoie a trebuit să-l strâng în noapte cu lună plină. Am așteptat mai bine de două săptămâni. Peștera mi-l ascundea iarăși pe Xenolos, pricinuindu-mi o durere groaznică.

          Mă întrebam adesea cum de n-are nevoie de mâncare, apoi mi se zbârlea pielea pe mine. Dacă mi-ar fi cerut să mănânce, ce m-aș fi făcut?!

          După ce am strâns tot și am verificat lista de nenumărate ori, Peștera mi s-a deschis privirilor. Cu părere de rău, am intrat.

          Xenolos mă întâmpină cu privirile lui galbene.

          – Ești mai bătrân ca niciodată, Odrien, îmi spuse și i-am zâmbit, obosit.

          Într-adevăr, eram.

          – Sunt, prietene. Dar tu ești la fel de tânăr ca atunci când te-am cunoscut… Cum?

          – Semiția mea e de departe diferită de a voastră, a oamenilor. Sau era, fiindcă nu știu ce s-a mai ales de camarazii mei și de timpurile din care mă trag.

          Nu eram un om cult și nu îmi plăcuse istoria, ca să-i fi putut răspunde.

          – Unde te vei întoarce, dacă nu știi dacă mai sunt acolo? Ce vei face, dacă tu nu știi nimic? Și cum te vei întoarce?!

          Xenolos scoase un țipăt lung. În depărtare, un alt țipăt îi răspunse.

          Am ieșit în grabă din peșteră și am scrutat cerul cu privirile mele, dar posesorul acelui țipăt lung nu mi se dezvălui.

          – Ce a fost asta? am întrebat întorcându-mă.

          – Un strigăt de pe altă lume. Acum, prepară totul cum îți spun…

          Și a început să dicteze. Am făcut un amestec îngrozitor din toate acele plante și bucăți de animale. Licoarea puțea mai rău ca un hoit putrezit, dar Xenolos părea că nu simte.

          – Și ultimul element? îl întreb amestecând într-un fel de tuci, pe foc, soluția.

          I-am văzut ochii galbeni cum mă priveau atenți și o lacrimă se prelinse dintr-unul.

          „Aceste ființe plâng?”

          – Plângem, îmi răspunse el.

          M-am simțit rușinat de întrebarea prostească pe care am pus-o și mi-am plecat capul, ascunzându-mi purpuriul obrajilor.

          – Odrien, ultimul element…

          – E sângele meu, i-am spus. Nu știu de unde știam. Bănuiam, cumva.

          – Nu, dragul meu. Nu sângele. Viața ta.

          Se uită la mine cu aceeași privire tristă.

          – Bine.

          Lui Xenolos îi căzuse un dinte, cu mult timp în urmă. Altul crescuse în locul lui, dar eu îl lustruisem și-l păstrasem cu sfințenie.

          – Ia-mi dintele și omoară-te, astfel încât sângele tău să se scurgă, cu vlaga ta, în Esență Timpurie.

          Zis și făcut. Am oprit focul și brațul puternic, pe care dogoarea nu-l putea atinge, a lui Xenolos, mută ceaunul aproape de el. Iar eu m-am așezat pe-o piatră și, fără șovăială, am pus colțul în dreptul gâtului și am tăiat adânc.

          Am mai simțit brațul protector al lui Xenolos în jurul meu, după care am căzut într-o ciudată neființă.

         

         

          Mi-am deschis ochii obosiți și bolnavi de bătrânețe și am zâmbit, privind albastrul care mă învăluia. Ce mă trezise din somnul meu și crezusem că e vis persista – era o zdruncinare ciudată, care îmi făcea corpul să tresalte.

          M-am ridicat în capul oaselor și m-am prins, înfricoșat, de o scobitură de pe gâtul unui animal.

          Abia apoi m-am dezmeticit și am privit în jur.

          Prietenul meu, dragonul, zbura!

          Vraja mea funcționase, dar eu nu eram mort. Asta însemna că dădusem greș?

          Am privit în jos, așteptându-mă să văd casele ascunse printre munți și brazii. În schimb, am văzut o pășune verde, lungă.

          – Odrien, te-ai trezit, i-am auzit vocea pătrunzătoare a lui Xenolos în mintea mea.

          – Unde mergem, prietene? l-am întrebat cu un tremur în voce.

          – La luptă. Îți vei îndeplini destinul astăzi.

          Dragonul ateriză, punând întâi picioarele din spate pe sol, apoi potolindu-și aripile. După, l-am văzut și pe jumătate uriașul acela cum aruncă sulița.

          Contrar a ceea ce făcuse în trecut, Xenolos aruncă un scut foarte slab în fața lui. A oprit săgeata pentru câteva momente, dându-mi timpul necesar să sar din spatele său și să mă pun înaintea armei.

          Când scutul cedă, am fost străpuns și am căzut în genunchi. În același timp, am realizat – Xenolos ar fi putut să-mi ceară acest lucru de foarte mult timp. În schimb, el așteptase ca eu să îmi trăiesc viața până să mă sacrific pentru el. Îi eram recunoscător.

          – Zbori, am strigat cu ultimele puteri.

          L-am văzut pe Xenolos cum își ridică aripile și lovește puternic aerul, apoi picioarele din spate îl aruncă în sus. Se ridică și zboară departe… Departe…

          Dragonu meu… zboară.

         

         

          Asta e povestea vieții mele, povestea mea și a unui dragon de pe alte meleaguri, care a ales ca eu să-l salvez.

          

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts