GSF67ban01-650

         

          Magul urca prea repede povârnișul, iar Cătălin nu putea ţine pasul cu el. Tot drumul, magul îi povestise lucruri care mai de care mai curioase (deși băiatul nu le înțelegea pe toate, pe deplin), vorbise atât de repede încât acesta de-abia pricepea câte ceva. Își dădu seama, însă, din cuvintele vagi ale tovarășului său, că acesta îl ducea în Edarn

          Când ajunseră în vârful dealului, Cătălin gâfâia de oboseală şi era transpirat. Îl căută din priviri pe mag, ca să vadă încotro se îndreptau mai departe, dar nu îl văzu. Cercetă împrejurimile preț de câteva minute, să se asigure că nu îl pierduse din priviri. Dar nu, tovarășul lui pur și simplu dispăruse.

           Se uită în jur dezorientat, gândindu-se pe unde să o ia, acum că nu mai avea călăuză? Era o zi deosebit de frumoasa, mai ales pentru o zi de toamnă. Totul era liniştit, vântul de-abia mişca frunzele, iarba strălucea în razele soarelui. Copacii erau acolo, pâlcuri şi pâlcuri de fiinţe nemişcate.

          Cătălin continuă drumul pe care îl apucase cu magul, sau cel puţin o luă direcţia în care credea că trebuiau să se îndrepte. Intră într-un edificiu ruinat aproape cu totul, doar câteva ziduri rămase în picioare. Acolo mai erau şi câteva statui atât de deteriorate încât nu puteai recunoaşte ce voiau să reprezinte.

          Trecu printr-un culuar îngust de zid şi frunziş în timp ce insectele zburau prin aerul însorit. Culuarul duse într-o cameră goală, acoperită pe jumătate cu dălţi de piatră şi bucăţi căzute de zid şi tavan, pe jumătate cu buruieni şi iarbă înaltă. Acoperişul era format doar din ramuri şi frunze, astfel încât totul era brăzdat de pete mişcătoare de soare. În rest, Cătălin nu vedea nimic.

          Camera era complet goală şi închisă pe toate părţile cu excepţia drumului prin care instrase. Văzând că magul nu are pe unde să o ia, voi să se întoarcă, dar când dădu la o parte frunzişul din spatele lui descoperi că în locul culuarului era un zid gol.

          Crezu că mintea îi joacă feste şi încercă să caute ieşirea; înconjură camera de mai multe ori, căutând culuarul prin care intrase. Pereţii erau complet acoperiţi de praf şi de acea verdeaţă a zidurilor care îţi lăsa urme pe degete. Era singur cu excepţia bustului unei femei înaripate, sculptat în colţul de sus al camerei, unde se întâlneau două ziduri măcinate de vreme, cu un zâmbet grecesc şi jumătate din faţă năruită.

          Îl cuprinse disperarea, se aşeză pe jos şi începu să-şi frământe mintea ca să găsească o cale de ieşire. Când renunţă să mai caute, îşi ridică faţa dintre genunchi şi văzu o gaură în pământ chiar vizavi de locul în care trebuia să fie intrarea. Era încadrată de rădăcini străvechi şi acoperită cu tufe. Se gândi că poate de aceea nu o văzuse, dar era sigur că studiase locul foarte atent. Merse într-acolo şi dădu tufele la o parte ca să se strecoare prin deschizătura îngustă.

          Când pătrunse în ea, descoperi că era destul de largă ca să meargă în patru labe. Înaintă printr-un culuar cleios, care mirosea a ţărână şi putregai. Printre degete şi pe picioare i se strecurau insecte neobişnuit de mari; gândaci şi milipezi şi vietăţi pe care nu le recunoştea. La un moment dat văzu un miriapod înfricoşător, roşu cu picioare negre care îl privi clănţănind cleştii. Era atât de mare încât puteai crede că e un pui de şarpe. Cătălin se dădu speriat înapoi, luă o piatră şi îl zdobi. Acesta continua să se mişte, cu trupul rupt în două şi un lichid negru scurgându-se din el.

          Continuă să treacă pe lângă el încercând pe cât posibil nu-l atingă. În cele din urmă ieşi, plin de mizerie și pământ, la aer curat. Primul lucru pe care îl auzi fu susurul unui râu. Se ridică în picioare, se scutură de pământ și de mizerie, apoi privi în jur. Era într-o pădure formată din copaci curioși la vedere, nemaivăzuţi, s-ar putea spune. Aveau trunchiurile mai groase decât copacii obișnuiți, iar crăpăturile de pe scoarța lor păreau să formeze desene complicate.

          În faţa lui era o cărare de nisip auriu care cotea imediat, pierzându-se în desişul limpede şi plin de viaţă. Cărarea era plină cu pietre netede, lucitoare şi se intersecta cu un pârâu care susura peste un prundiş colorat.

          Toată vegetaţia din jurul lui era nouă, diferită de tot ce se găsea pe Pământ, nu atât de diferită, însă, încât să fie de nerecunoscut. Ieşise de sub rădăcinile unui copac superb, cu ramuri imense, răsucite maiestuos în bătaia soarelui. De baza copacului pornea şi cărarea de nisip. Se uită în urma lui şi nu văzu nici urmă de ruine sau de deal sau de oraşul în care locuia. Pădurea părea să se întindă, verde şi luminoasă, în spatele lui, cât vedea cu ochii.

          Se duse la pârâu şi bău apă dându-şi seama cât îi este de sete. Apa era bună şi limpede. Până şi aerul din acel loc era mai limpede, mai hrănitor. Îl cuprinse o bucurie inexplicabilă, intensă, ca şi cum ar fi redevenit copil, s-ar fi putut bucura din nou, ar fi văzut lumea cu alţi ochi, de fiecare dată aceeaşi şi de fiecare dată uimitoare.

          De fapt, chiar vedea totul cu alţi ochi. Totul era mai clar, culorile erau de o profunzime şi o intensitate supranaturală, parcă cuprindea mai multe amănunte cu o singură privire, sunetele erau mai vii, fiecare moment era mai plin. Se spălă cât putu pe mâini şi pe faţă, bucurându-se de acea senzaţie nouă de viaţă, de noutate.

          Î-şi dădu seama că îi e foame şi privi în jur, căutând din priviri ceva de mâncare. În jurul lui era o varietate uimitoare de plante, poate unele dintre ele comestibile. Dar la fel de bine ar fi putut să fie otrăvitoare, iar frumuseţea acelui loc, înşelătoare.

          De fapt, nu avea de unde şti. Se găsea într-o lume nouă, în care nu intrase prin mijloace obișnuite şi care putea să aibă cu totul alte legi decât cea din care plecase. De fapt, erau multe poveşti despre dealurile din jurul oraşului său, cum că acolo ar fi fost văzute lumini fantomatice şi siluete neomeneşti, cum că se auzeau zgomote, uneori oribile şi fioroase, alteori melodioase şi pline de farmec. Deşi ascultase astfel de poveşti şi uneori înclinase să le creadă, nu se aşteptase să pătrundă într-o altă lume explorând nişte clădiri dărâmate.

          “De fapt” se gândi el “nu ar trebui să fiu aşa surprins. Am întâlnit şi am urmat un om ciudat, care se pare că are puteri magice, şi l-am urmat între niște ruine despre care se spune că sunt magice sau bântuite ”.

          Din desiş apăru o creatură foarte curioasă, puţin mai mare decât o pisică, cu trupul negru şi ochii mari, aurii, două ciorchine de urechi ascuţite; pielea multelor sale urechi, ca și ale pisicilor, era atât de subțire încât era puțin străvezie. Băiatul se gândi că, având atâtea urechi, această vietate trebuie să aibă cel mai bun auz din lume: pe nenumăratele urechi în formă de frunze alungite se vedeau vinişoare subţiri.

          Aceasta îl privi curioasă de pe ramura groasă pe care stătea, scoase un chiţăit şi rupse o bucată dintr-o plantă agăţătoare, fără frunze, cu tulpina foarte elastică şi suculentă. Era goală pe dinăuntru şi din ea se scurgea un lichid verde-palid, transparent. Muşcă din ea şi îi întinse restul lui Cătălin ca şi cum ar fi ştiut că îi e foame. Cătălin o luă şi, înainte să poate să-i mulţumească, vietatea dispăru.

          Mâncă din vrejul acela ciudat şi descoperi că e bun la gust; mâncă tot restul vrejului, rupând planta de trunchiurile copacilor şi se sătură parcă după o masă bună. Merse apoi, inaintând pe poteca aurie. Se descălţă, păşind pe nisipul cald, mărunt. Razele soarelui erau filtratre de frunzişul bogat.

          După ce urcă un povârniş, dădu de o cascadă care se prăvălea printr-un jgheab de pietre şi vegetaţie de un verde foarte deschis, așa cum erau plantele din vecinătatea cascadelor, oramentat, pe ici, pe colo cu flori uriaşe. Apa împrăştia perle efemere care se spărgeau şi se loveau unele de altele, şi creau irizaţii palide în aer. Priveliștea i se părea desprinsă dintr-o ilustrație. Urcă pe vârful golaş al țancului din care se prăvălea cascada, care era acoperit doar cu iarbă şi câţiva scaieţi. În zare i se dezvălui o privelişte diferită.

          O construcţie uriaşă, un castel, dar era un castel care părea să conțină în alcătuirea lui toate castelele imaginabile. Arhitectura nu era nici simetrică, dar nici haotică. Nu semăna cu niciun stil arhitectural, deși formele sale aduceau mai degrabă cu stilul gotic, cu forme înalte și bogat decorate, decât cu stilul bolovănos pe care îl întâlneai, din păcate, de atâtea ori în estul Europei. Construcția nu era chiar atât de mare pe cât i se păruse la început lui Cătălin, dar la prima impresie, acesta crezu că e atât de mare, încât nu s-ar fi mirat dacă s-ar fi putut vedea din toate colțurile lumii. (Căci cine ştie care era alcătuirea lumii acesteia, dacă nu era plată sau nu avea o formă cu mult mai ciudată decât ar fi îndrăznit cineva să-şi închipuiască?).

          Petrecu mult timp privind acea măreţie din zare şi visând că se găsteşte acolo, să poată cerceta măcar o parte din acel castel al castelurilor.

          În fața lui se găsea un versant golaș, în josul căruia apa se revărsa într-un iaz verde, limpede, aflat sub bolta frunzişului. Coborî pe niște trepte naturale de piatră, cam greu, căci versantul era aproape vertical.

          Ajunse pe malul iazului, se dezbrăcă şi intră în apă, înotând printre peşti şi creaturi acvatice asemănătoare cu cele de pe Pământ, dar totuși diferite. Simţea noroiul cum i se desprinde de pe trup cu cum devenea mai curat ca niciodată, curat într-un sens nou, așa cum nou era tot ce se găsea acolo.

          De trup i se prindeau alge verzi și subțiri. Peştii şi celelalte vietăţi ale apei veneau să-l cerceteze, se apropiau de el ca şi cum ar fi vrut să-i ureze bun venit în lumea lor. Deasupra se vedea un ochi de cer şi razele soarelui străpungeau apa verzuie, împărţindu-i adâncul în porţiuni întunecate şi luminoase.

          Într-un târziu, se ridică din apă, se scutură şi se îmbrăcă. Se urcă într-un copac, ca să se usuce la soare şi se întinse pe o cracă groasă. Undeva cânta o pasăre, un cântec la fel cu al păsărilor cunoscute, dar totuși diferit. Îşi aminti că are ţigările la el, le scoase din buzunar şi aprinse una cu bricheta primită de la mag, cea argintie, cu dragoni încolăciţi în jurul ei şi cu flacără albastră. Fumul nu era tocmai plăcut, amintindu-i de lumea din care plecase şi în care s-ar putea să fie nevoit să se întoarcă.

          Curând veni amurgul iar zarea se coloră în violet. Rămase înmărmuit – niciodată nu văzuse ceva de o frumuseţe atât de răpitoare. Aici, totul avea o anumită fascinaţie, până şi pietrele sau insectele. Dar nu-şi amintea să fi trăit vreo experienţă mai profundă, mai tulburătoare ca şi contemplarea acestui amurg.

          Nu-şi amintea să fi fost vreodată atât de absorbit, să se fi pierdut pe sine în felul acesta. Totul în jurul lui, natura preschimbată de lumina înserării, părea să-i vorbească într-o limbă pe care o auzea pentru prima dată și o înţelegea. După câteva minute (sau câteva ore – putea fi orice perioadă, căci în starea aceea timpul era numai un fel de amintire neclară) văzu pe luciul iazului, colorat acum în violet vălurit şi portocaliu incandescent, o luntre cu o siluetă înveşmântată într-o mantie fluturată de vântul serii. Luntrea înainta încet, ca printr-un farmec, lăsând în urmă o dâră efemeră de apă. Luntraşul ţinea o vâslă într-o mână şi avea capul acoperit cu o glugă tivită cu o bandă verde, strălucitoare. Avea chipul gânditor dar seren şi un aer reținut, răbdător.

          Era prima fiinţă umană (dacă asta era) pe care o văzuse Cătălin pe acest tărâm. Uitase de fapt că există oameni, aşa cum uitase tot ce ţinea de viaţa lui de dinainte. Coborî să îl salute.

          Barca se clătina pe apa brăzdată de valuri.

          -Te aşteptam, spuse omul înveşmântat în verde. Trebuie să ajungem înainte să se însereze.

          Cerul începuse să se întunece, dar mai păstra din culorile amurgului. Cătălin urcă în barca nou-venitului, iar acesta începu să vâslească făcând apa să clipocească, iar barca înaintă sub arcadele foşnitoare ale pădurii. Se îndreptau spre construcţia pe care C. o întrezărise când se afla în vârful dealului. Se pare că iazul se continua cu mult mai multe decât văzuse la început, erau de fapt mai multe lacuri și bălți legate între ele prin canale naturale.

          Pe drum amurgul se risipi lăsând loc unui întuneric albăstrui şi astrălucitor, iar cerul se umplu de mii de scântei pâlpâitoare și argintii. După cum se aşteptase, nu găsi nicio constelaţie cunoscută, dar satelitul nocturn al acestei lumi părea să fie tot luna, una uriaşă şi fantomatică. Încercă să distingă pe suprafaţa ei cratere şi forme cunoscute şi nu ar fi fost surprins dacă ar fi găsit şi nişte forme de viaţă sau chiar păduri şi oceane pe corpul ceresc, dar nu reuşi să vadă niciuna, nici alta. Astrul era luna, dar era în acelaş timp cu totul altceva, aşa ca toate lucrurile de acolo.

          Bărbatul vâslea necontenit, făcând apa să clipocească, în timp ce mantia i se înfoia în vântul înserării. Canalul pe care alunecau se uni cu altele (de fapt, întreaga pădure părea bărzdată de un păienjeniş de ape stătătoare ori curgătoare, mai mici sau mai mari) şi deveni mai larg, mai adânc, destul de mare ca să cuprindă întreaga reflexie a lunii, care îi veghea acum atât de deasupra lor, cât şi de sub, de pe luciul apei

          Nu era niciun zid care despărţea domeniul castelului de pădure, căci, Cătălin era sigur, pădurea însăși era domeniul castelului, dacă nu cuma întregul Edarn. Ajunseră la un zid acoperit de plante agăţătoare şi se acea verdeaţă fină, în dreptul unei intrări boltite, cu zăbrele, care ducea într-un pasaj întunecat. Canalul de apă se continua prin pasaj, până în străfundurile castelului. Bărbatul cu vâsla nu făcu niciun semn, dar zăbrelele se dădură la o parte şi luntrea intră în pasajul întunecat.

          În mâna celui înveșmântat în mantie verde se aprinse o lumină galben-verzuie care făcu pasajul vizibil, lumină pe care i-o aruncă lui Cătălin. Acesta fu oarecum surprins dar o prinse şi descoperi că dacă o ţine, aceasta pluteşte puţin deasupra palmei lui, şi dacă mişcă mâna. se mişcă şi ea. Lumina nu era fierbinte, deşi părea făcută din foc lichid; era doar călduţă.

          Ajunseră la capătul tunelului care dădea într-un bazin ce se găsea într-o încăpere mare, acoperită cu un covor roşu, cu margini aurii şi plină de mobilă străveche, din lemn.

         

         

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts