Death is the road to awe

 

Nu-şi închipuise astfel trecerea sa dincolo. În orice colţ al lumii şi orice i-ar fi curmat viaţa, afară de adâncurile apei şi ale pământului, un prinţ este adus în ţara sa şi îngropat cu fastul cuvenit fiecărui uns al Celui Sfânt. Numai Ketari avea să meargă singur pe ultimul drum, căci nu putea să nesocotească încercarea de pe urmă.

Pustietatea în care ajunsese, după zile şi nopţi de mers în pasul calului, era tocmai bună; vrăjitoarea îi ceruse ca locul ales să fie cât mai departe de regatul lui şi în pustiul acela să bată vântoasele asemeni necredincioşilor la porţile Raiului.

Trecuseră prin mai multe regate şi crivăţul le îngheţa sufletele, aşa că prinţul hotărî că acesta era locul potrivit. Făcu semn arapilor să se oprească şi să lase pe nisip lectica pe care o purtau.

Ketari coborî de pe cal. Slugile, înveşmântate în straie albe, se înclinară cu veneraţie, apoi una din ele încălecă pe calul stăpânului, a doua se urcă la spatele său şi, în scurt timp, dispărură într-un nor de praf.

Însă, oricât de puternic ar fi un om, e imposibil să nu se tulbure în anumite clipe. Petrecuse ore întregi lângă patul miresei lui, dar, aflându-se acum doar cu ea,  Ketari simţea cu adevărat prezenţa neantului, şi asta fiindcă nu mai erau curtenii de la palat, nici vrăjitoarea şi nici slugile ce-i însoţiseră. Erau doar ei, singuri: prinţesa moartă şi prinţul încă viu.

Ketari îngenunche înaintea sicriului de cleştar, împodobit cu rubine şi smaralde, în care dormea tânăra prinţesa Ranmara. Deşi trecuseră doi ani de la decesul ei prematur, chipul nu i se ofilise; vrăjitoarea îi spusese că otrava pe care i-o strecurase copilei printre buzele arse avea să-i păstreze trupul intact până ce prinţul trecea peste probe şi iată că femeia nu-l minţise.

 

*

Când venise rândul prinţesei Ranmara să fie adusă ofrandă dragonului, Ketari, care o îndrăgea pe fată, s-a oferit să-i fie călăuz. Împăratul, tatăl copilei, a primit cererea tânărului, consolându-se cu ideea că dacă n-o va putea salva de dragon, cei doi vor avea măcar ocazia să mai petreacă puţin timp împreună.

Prinţesa nu era primul copil pe care-l pierdea împăratul, căci fiul său, cel în care-şi pusese speranţele, plecase spre acelaşi regat al dragonului. Acesta avea o soră şi promisese s-o dea de soţie aceluia ce va supravieţui după o noapte petrecută în iatacul ei; se spunea că tânăra femeie era stăpânită de o pasiune care o împingea să-şi ucidă amantul.

Fratele Ranmarei nu s-a mai întors acasă. Ştiind că acolo îşi aflase sfârşitul, copila nu s-a speriat la gândul că va merge la acelaşi palat, ea sperând s-o afle pe femeie dispusă a-i povesti cum murise iubitul ei frate. Iar dacă ea regreta chiar şi un strop crima făcută, avea s-o ierte, convinsă fiind că deşi sigur nu credea asta, femeia necesita iertarea ei pentru a o primi apoi de cumnată şi soră.

Căci deşi îl iubea pe Ketari, hotărâse că dacă dragonul avea o fărâmă de suflet şi sora lui se căia, ea avea să rămână la palatul bestiei, chiar şi numai pentru a-i alina şi a-i întoarce spre lumină. Desigur că prinţul nu acceptase ideea, dar o iubea prea mult ca să nu-i respecte dorinţa, aşa că au pornit la drum spre funestul regat.

Însă dragonul avea alte gânduri şi anume, să se însoare cu prinţesa şi să-l păstreze pe Ketari pentru sora lui. Aceasta nu era nici pe departe rea ori urâtă, singurul ei defect fiind tocmai acea nebunie care-i trezea instinctele ucigaşe.

Oricât de mult ar fi ţinut la Ranmara, Ketari nu se putea lăsa omorât în acele condiţii, aşa că a rănit-o pe femeie, l-a ucis pe dragon şi, luând-o pe Ranmara, au fugit spre regatul său.

Dar, pe când toţi se pregăteau de nuntă, prinţesa s-a stins brusc, după trei ceasuri de febră şi halucinaţii, pe care doctorul nu i le putuse alina. În dimineaţa următoare, slujitoarele o aşezară într-o raclă şi prinţul Ketari arunca într-o urnă aprinsă diferite jucărioare din lemn ce reprezentau obiectele, în miniatură, pe care prinţesa le-ar fi întrebuinţat pe lumea cealaltă.

Sora dragonului, care era şi vrăjitoare, a cerut voie să fie primită la curte, iar  prinţul, îndoliat, s-a gândit să uite de cele întâmplate şi a primit-o. Însă odată ajunsă în sala tronului, ea a venit la raclă, prefăcându-se că vrea să-şi ia rămas bun de la copilă; la atingerea mâinii ei, sicriul a devenit deodată transparent şi a dispărut de sub privirile curtenilor.

Femeia nu se sperie de soldaţii care o înconjurară cu suliţele lor şi îi spuse prinţului următoarele:

– Se spune că fiecare om este dator ca, pe timpul vieţii sale, să facă măcar trei lucruri care să rămână în urma sa. Astfel, dacă tu vrei să-ţi îngropi mireasa, trebuie să laşi aici o altă viaţă, să înalţi cu mâinile tale un cămin pentru aceasta şi, în final, vei putea să-ţi creşti arborele, sub a cărui umbră să-ţi găseşti odihna alături de prinţesa ta.

Şi spunând acestea s-a făcut nevăzută. Ketari s-a întors la palatul dragonului şi, după câteva încercări de a scoate racla Ranmarei din turnul unde o ţinea închisă vrăjitoarea, a decis să îndeplinească poruncile femeii.

După trei luni de zile, în care a luptat cu patima femeii şi cu durerea din propriul suflet, a reuşit să descopere acel licăr de speranţă, de bunătate din inima ei. Şi după un an încheiat femeia a adus pe lume pe fiul prinţului. Ketari ştia că n-avea să simtă niciodată ce trebuia pentru acea fiinţă, dar nici nu-l ura, căci un copil înseamnă întotdeauna un început şi trebuie să speri că va fi unul bun.

Ketari i-a adus pe femeie şi pe prunc în regatul său, punând-o pe ea stăpână peste toate şi îndeplinind totodată şi cea de-a doua poruncă. După asta, a poruncit slugilor să pregătească litiera şi a luat drumul deşertului.

 

*

Atinse uşor obrazul Ranmarei; pielea ei era mai delicată şi mai trandafirie parcă decât îşi amintea el. Ketari scoase dintr-un săculeţ frunza de jad pe care i-o dăduse vrăjitoarea, o frecă uşor cu policarul, apoi îndepărtă cu degetele firişoarele de nisip de la căpătăiul litierei şi îngropă cu grijă frunza. În doar câteva clipe, din nisip se înălţă o salcie minunată, ce avea la poalele ei racla Ranmarei.

Ketari se întinse încet lângă mireasa lui. Îi cuprinse mâna în palma sa şi o privi tăcut, cu speranţă şi cu dragoste, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ea să se trezească, acum când erau singuri şi nimeni nu le mai voia răul. Dar ea dormea mai departe, aşa că tânărul oftă şi-şi sprijini capul de umărul ei.

Lacrimi grele căzură pe obraz, printre genele împreunate. Ketari se întrebă dacă femeia îl minţise cu otrava administrată zilnic, căci nu simţea nicio schimbare în interiorul său, dar un susur lin îi întrerupse şirul gândurilor. Deschise ochii şi văzu cum racla lor se cufundă în nisipul cald şi zâmbi fără să ştie de ce.

Se culcă înapoi şi-şi lăsă mintea să zboare în depărtări, unde cândva, un prinţ şi-o prinţesă trăiseră fericiţi…

 

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti.

A terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi desfăşoară activitatea de  traducător.

Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia.

A publicat în în revistele online EgophobiaFaleze de piatrăSuspans şi SRSFF.

 

Blog personal: http://auroredenevers.wordpress.com

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts