Viitorul se poate schimba în multe feluri. Dar cel mai simplu este să te gândești că ziua de azi reprezintă trecutul zilei de mâine. Astfel, poți începe să-ți schimbi trecutul chiar de acum!

 

O cutie albastră, drăguță, ca un aparat foto cu trei picioare lungane, dintr-un aliaj fermecător de rece. Asta-i tot ce-a mai rămas din ei doi. Cuvintele scrise de ea începeau să se desprindă unul câte unul, literă cu literă de pe foaie, așa cum vezi în filmele de groază că se trezesc la viață garguie. Mai întâi sacadat, ca o fisură de mătase în realitate, aproape insesizabilă prin improbabilitatea producerii ei. Apoi, năvălind ca apocalipsul, devenind un măcel pentru retină filmul derulat în ochii ei, zeci, sute, mii de cuvinte se înălțau din criptele lor hârtioase, zburau și se-nmulțeau în atmosfera devenită scena pe care se jucau orgii între buchii, schimbând între ele secreții livrești și plămădind pilonii altei realități…

 

Nu mai știu ce zi din calendar era la amurgul sângerând din norii sugrumați de vânt, când amanții storși de plumb schimbară proza-n poezie, întrupându-se himere pe un alt pământ. Să fi fost  poate o zi de carnaval, la care, lunecând pe-un fir țesut de soare, împletiți cu întrupări boreale, plămădiți din praf stelar, născutu-s-au Selena și Sagy Sardukar, într-al visătorilor talcioc, vestitul Semperé Baazar.

Sagy era un El, L’homme de desir cu ochii de Azhel pe care-l tot visase de vreo 7 ani încoace. Privind-o într-un straniu fel, îi amintea de Tică și vremurile alea bune, când trăiau în sălbăticia de pe Cheile Nerei, ca doi nebuni fericiți cu flecuștețele lor, departe de iscoada lumii. De diminețile care-i găseau goi printre sălcii și pietroaie, cu părul răvășit plin de gângănii, c-un schimb ștrengar de priviri și-un zâmbet mânjit cu nisip în colțul gurii, încă amorțit de dorințele din care se-nfruptaseră. De zilele plânse de toamnă cu vânt călâi, șăgalnic atârnat în pletele ei pătate de soare și toată mocirla aia de după, mirosind a viață, cum îi plăcea atât de mult Selenei, știind că se lăsa cu zbenguieli copilărești prin băltoacele de pe ostrov, băi fierbinți în corită, lipită de pieptul lui, și povești nemuritoare despre aparițiile nocturne de la Ogașul Lupilor. Îi amintea de Tică și de vremurile alea în care fericirea purta un nume de bărbat, iar nimicul se preschimba în tot la izvorul din ochii ei de copil nărod.

 

L-a simțit aproape din prima, chiar și de la sute de kilometri depărtare. Se vedea pe sine în privirea lui care încerca să-și ascundă lumina, în gesturile care-i trădau nesiguranța. A fost ca și ea, un copil cu absențe în loc de părinți. Le-a auzit vocea numai pe discurile de vinil, doar pe străzi i-a găsit uneori și povețe i-au șoptit prin istorie. Numai și numai în cărți au deslușit neînțelesul copilului lor, i-au mângâiat pe creștet urâtul și i-au dat ghes să lupte pentru visul acela de om nebun care roade carnea prea mică și mintea de frică, în fiecare secundă de luni până luni. Și ea și el erau oameni care au trebuit să-și caute cu lumânarea și să-și  însușească – așa cum făceau  adesea cu inima altuia –  strămoșii capabili să urle și-n tăcere, să pună foc prin cuvinte, să inspire dincolo de limite lumea pe care urmau să și-o croiască pentru mâinele de-acum.

Jucându-se cu creionul Homer, când răsucindu-l după o șuviță rebelă, când defilând pe buze coiful de soldat din vârful lui, se chinuia să mai scrie câteva rânduri la romanul acela cu Zeii din Logos. Sagy nu înțelegea cum scrie, o vedea de jumătate de oră holbându-se la ecranul laptopului pironit pe genunchi. Venind mai aproape de ea, realiză că Selena se uita la o poză de-a lui, de fapt a unuia dintre aparatele de la muncă. Era debusolat, nu reușea să înțeleagă ce putea să fie așa fascinant pentru o fată la cutia aceea de metal lipsită de viață. Nedumerit, o întrebă din priviri, iar ea îi răspunse rușinată că privește poza pentru inspirație. Pe Sagy îl pufni râsul, roșindu-se până-n vârful nasului.

– Hai, ub, nu fi rău, eu chiar vorbesc serios. Dar…îmi spui și mie te roguț eu frumoț, ce-i aia? se maimuțări ea și-l întrebă, bățâindu-se cum îi era obiceiul când vrea să debuteze cu un imperativ. În ochii ei mari, de Lavazza cu lapte, prea tare, prea dulce și mult prea mult lapte, se plimba în pași de cha-cha așteptarea, în timp ce capul poza o nerăbdare atentă în poziție-nclinată. Exact ca o copilă răzgâiată și curioasă de jucăria aia complicată și inaccesibilă ei, a băiețelului din vecini.

– Un teodolit, răspunse el scurt și sec, că doar nu erau interesate femeile cu adevărat de asemenea chestii în prea multe detalii tehnice.

– Oh, teodolit, perfect! Se aprinse deja un licăr drăcos în privirea ei. Sună de parcă ar fi un soi de cronolit mai religios, ah, de-ai ști ce bine se potrivește! Mai vorbește-mi despre asta! Mă lași să văd și eu ce faci cu el? întrebă ea, cu un amestec de curiozitate și teamă, de parcă i-ar fi cerut cheița de la cufărul cu jucării.

– Păi… înregistrez o distanţă şi două unghiuri de pe un cerc de 400 grade…
practic prin datele citite (de pe teodolit se citesc, este mecanic, pe staţie totală se înregistrează electronic) se calculează o arie. După teodolit următoarea evoluţie tehnologică a fost taghimetrul, urmat de staţie totală și…

– Și înainte? Îl întrerupse ea, mai degrabă nostalgică după trecut, decât interesată de hypermecanicismul prezentului.

– Păi… a fost mai întâi Dioptra, apoi Azimutarlquadrantul…

– Dumnezeule, ce nume, ești genial!!! se aruncă deodată pe el, blocându-l cu-n sărut ce parcă i se-nfipse în viscere. Mereu îi făcea treaba asta, se năpustea așa din senin asupra lui și-l copleșea cu tandrețuri pe care el le simțea atât de intens încât își făcea griji că-n ea sunt dospite implozii.

– Fiindcă tocmai mi-ai dat niște idei superbe pentru romanul meu, reluă ea conversația după ce se hotărâse a lua o mică pauză de la gura lui, cât pentru a-și potoli setea cu un ceai de mate și a mai scrie câteva rânduri bete de sensuri abstracte:

Uneori, am impresia că îmi trăiesc viața pe dos. Poveștile mele încep cu sfârșitul. Amintirile frumos-dureroase de care alții au parte, la mine sunt absențele a ceva nedefinit. Un gol în suflet pe care nu mai știu ce El, în ce viață, îl locuia. Poveștile mele sunt toate așa, de la coadă la cap, în sens invers. Un om venit din neant, un El în ai cărui ochi crezusem că văd eternitatea noastră. Era o altă poveste, o altă viață poate. Un alt eu care nu-și smulge singur aripile. Eu alt tu, care nu se teme să zboare cu mine.

Poveștile mele se derulează invers. O vreme, am pus sare pe rănile lăsate de alții. O vreme am fost așa fericiți încât distanța nu ne-a oprit să creștem unul într-altul. Dar, într-o zi, a început să doară așa tare încât n-am mai simțit nimic. Fără a simți, am început să uităm, venind apoi ziua în care-au rămas absențe fără contur. Ochii, nu știu ai cui, pe care îi visez în fiecare noapte…

 Elena Potocean s-a născut la 26 ianuarie 1990 în Reşiţa.

Este implicată în mai multe proiecte culturale precum BookBlogAziCitescSchimb de Cărţi etc.

Îi place să se descrie „unii-mi spun Satmaya, e numele meu din poveste. Ca profesie, de mă întrebaţi, sunt cititor. De cărţi, de oameni şi, poate, de viitor. Îmi ghidez viaţa după un principiu inexistent, scornit într-un roman SF, pe care am reuşit să-l fac aplicabil, iar rezultatele sunt uimitoare. Cred în Logos, ca armă supremă, singura nelimitată de timp sau spaţiu, singura unealtă capabilă de-a da contur în realitate la tot ce naşte-n mine. Şi în „a scrie”, nu ca formă de uitare, ci, mai degrabă, de aducere la suprafaţă a celor îngropate.”

A debutat în primul număr al publicaţiei Revista de Suspans.

Blog personal: http://satmaya.blogspot.ro/