GSF60- banner02-650

          Quote of the Imperial Constitution

          Art. # 3. The human species is made up of citizens and people.[1]

            

         

          — Bună dimineața! Este ora 06:30.

          — Mai lasă-mă cinci minute…

          — Dorești să mai moțăi cinci minute?

          — Eu ce am zis?

          — Confirmi „moțăit cinci minute”?

          — Idiotule!

          — Confirmi „moțăit cinci minute”?

          — Nuuu!

          — Am înțeles! Cafeaua va fi gata în 4 minute și 22 de secunde, iar în cuptor, sandvișul este pregătit de consum.

          — Bine!

          Filip se așeză pe marginea patului cu capul în mâini. Ura trezitul de dimineața, dar de mic avea parte doar de el. Se târî până în bucătărie unde brațele robotice îi pregăteau micul dejun.

          Se așeză la masa și mâncă fără chef. Pe retină  îi rulau imagini cu știrile dimineții. Nimic interesant.

          Pe rețelele sociale nimic. Poze lipsite de suflet cu persoane care zâmbeau indiferent de vremea de afară, de oră sau de prilej.

          — Să îmi bag p…! Înjurătura îi ieși din gură fără un motiv anume. Și el rămase un pic surprins, dar observă că se simțea mai bine. Sau poate era cafeaua?

          Își luă de pe umeraș costumul proaspăt curățat și spălat de roboți.

          — Ai un apel de la Cris Ilfoveanu! Dorești să răspunzi?

          — Da!

          — Salut, Filip! Se auzi vocea gravă a șefului poliției. Pe scurt, ai biletele rezervate, pleci la București!

          Filip se opri brusc din îmbrăcat rămânând cu un picior în pantaloni și cu unul pe dinafară.

          — Ce să fac acolo?

          — Chiar nu știu, m-a sunat și pe mine acum trei minute. E urgent! M-a sunat însuși inspectorul general. Filip, ai grijă ce faci acolo, riscăm amândoi să ajungem pe Lună sau mai rău… Ai cursă chiar acum la prima oră, așa am fost anunțat!

          Filip se așeză gânditor pe pat. Nimic din ce făcuse el în ultimul timp nu îl făcea să se aștepte la așa ceva.

          — Am înțeles Cris! Stai liniștit, nu cred că e ceva grav… de ce m-ar chema pe mine, în definitiv?

          — Nu știu ce să zic! Îți dai seama, inspectorul general? Vocea lui Cris era distorsionată de o frică latentă. Frate, nu vreau să ajung OM, spuse el mai mult șoptit, ca un coșmar povestit unui prieten apropiat.

          Filip râse de absurditatea vorbelor celuilalt.

          — Cris, exagerezi! Hai că mai vorbim, nici nu am apucat să mă îmbrac.

          — Filip, să mă suni, AUZI ?! spuse Cris accentuând ultimul cuvânt.

          — Dacă nu e secret! răspunse Filip, mai mult în glumă.

          — Da, da, ai dreptate! Să nu mă suni atunci! zise Cris aproape panicat. Să nu mă suni! Auzi! Bine pa! Drum bun! Aaa, am uitat. Să te prezinți direct la domnul inspector general! Pa!

          Cris închise. Lui Filip îi era un pic milă de șeful lui. Era un băiat de treabă care ajunsese în această funcție muncind foarte mult și făcând foarte multe sacrificii. Natura nu fusese foarte darnică cu el.

          — Un taxi!

          — Un taxi va fi la scara blocului în 4 minute și 32 de secunde! veni răspunsul prompt al Vocii.

          Un automobil cu un singur loc era parcat în fața scării. Se uită peste stradă la lungul șir de oameni care se deplasau ordonat. Pe partea cetățenilor era pustiu. Vremea era plăcută în  acea dimineață de sfârșit de mai. Nici măcar un nor nu prevestea vreo schimbare a vremii. De fapt ura să știe cum va fi vremea. Ceva îl făcea să păstreze o doză de imprevizibil în viața lui.

          Se urcă în taxi blestemând în gând faptul că trebuia să se trezească mereu așa de dimineață.

          — La aeroport!

          — La aeroport, confirm! Veni o voce din bordul autovehiculului.

          Șoseaua care ducea la aeroport era destul de liberă. De obicei cetățenii își începeau activitatea mai târziu, iar majoritatea munceau de acasă. Le era suficient un terminal pentru a își îndeplini sarcinile zilnice. Coborî în grabă din taxi, îngrijorat fiind că pierde cursa spre București.

          — Zi-mi și mie la ce oră e prima cursă spre București, își întrebă Vocea.

          — La 10:00. Terminalul 4.

          — L-am pierdut…

          Se îndreptă nervos spre ghișeul unde scria București cu gândul să schimbe rezervarea pentru ora 10.

          — Prost mai sunt! De ce naiba nu am verificat mai întâi să vad la ce oră am cursă?!

          La ghișeu o femeia om zâmbea absentă. Filip se uita la ea cu interes. Părul blond prins într-un coc impecabil era cu siguranță natural. Un machiaj cu rimel negru îi scotea în evidență culoarea ochilor de un albastru metalic, tulburător. Costumul format din cămașa albă și veston bleumarin părea turnat pe corpul impecabil. Bănuia că mai jos, în spatele ghișeului dintr-un plastic opac, negru, ținuta continua cu o fustă până la genunchi de aceeași culoare ca vestonul care se așeza la fel de bine pe coapsele și pe fesele perfecte.

          Reveria îi fu întreruptă de vocea plăcută dar mecanică a femeii om.

          — Bună dimineața. Sunt Alice BF 250524, cu ce vă pot ajuta? Codul care urma după prenume sugera clar statutul femeii din fața lui.

          — Bună dimineața! răspunse Filip un pic încurcat. Ăăă… aș dori să îmi schimb o rezervare pentru o cursă de București care tocmai a plecat pentru cea de la ora 10 fix.

          — La ce cursă vă referiți? Întrebă Alice cu aceeași voce monotonă. La cea de la ora 04:15?

          — 04:15??? Nu. La cea care tocmai a plecat! Cred că a fost în jurul orei 7.

          — Vă comunic că între cursa de la ora 04:15 și cea de la ora 10:00 nu există nicio cursă!

          Se părea că ziua aceea îi rezerva o mulțime de surprize. Blocat, se holba la Alice și nu știa ce să o mai întrebe. Salvarea veni de la ea, după câteva secunde în care privirea ei deveni și mai absentă ca până atunci, ca și cum ar fi privit prin interlocutorul din fața ei.

          — Sunteți domnul Filip Lupu?

          — Da! Eu sunt!

          — Prezentați codul, vă rog!

          Filip întinse brațul stâng cu palma în sus și trase câțiva centimetri mâneca de la costumului. Alice apropie un dispozitiv de locul în care, discret, se observa gravat un cod de bare.

          Imediat, Alice, cu aceeași naturalețe lipsită de expresivitate îi întinse dispozitivul și îi spuse:

          — Tastați codul pin, vă rog!

          Filip se conformă aproape mecanic. Se simțea ca un elev care avea senzația că a greșit cu ceva, dar nu știa exact cu ce.

          — Domnule Lupu, avionul dumneavoastră vă așteptă la Terminalul 9!

          Perplexitatea nu părea că ar fi mai vrut să-l părăsească. Terminalul 9? Avionul lui?

          Terminalul 9 era rezervat exclusiv VIP, accesul fiind strict interzis oamenilor, chiar și cetățenilor de rând.

          — Sunteți sigură? O întrebă pe Alice pentru care se părea că informația că pasagerul din fața ei urma să plece de la Terminalul 9 sau că era un biet robot care aspira gunoiul erau egale.

          — Afirmativ! Spuse ea, iar privirea îi reveni din nou la modul „privit prin interlocutor”, fiind evident că dialogul luase sfârșit.

          Filip făcu stânga pregătindu-se să plece spre Terminalul 9.

          — La revedere, domnule Lupu!

          — La revedere! răspunse Filip, acum tonul lui fiind unul absent.

          O inscripție discretă îi indica zona Terminalului 9.

          Se apropie de intrare, iar o voce dintr-un difuzor nevăzut îl întâmpină în mod ostil.

          — Rămâneți pe loc! Intrați într-o zonă restricționată. Numele și scopul, vă rog!

          — Filip Lupu și am fost anunțat că voi pleca cu o aeronavă de la acest terminal!

          Pentru câteva secunde nu se întâmplă nimic. Era clar că este scanat.

          — Înaintați domnule Lupu! spuse vocea pe un ton care îl făcu să tresară.

          Înaintă spre ușă care glisă în fața lui. În interior persoane mascate și înarmate, probabil cetățeni, îl priveau cum înaintează.

          De nicăieri o femeie îi tăie calea și îi vorbi cu o voce caldă masându-i parcă nervii încordați.

          — Domnule Lupu, vă rog poftiți! Vă rugăm să ne scuzați primirea, și continuă pe un ton complice: știți cum sunt militarii, mai dintr-o bucată.

          Dintr-o data, Filip o simpatiză. Poate toată tensiunea prin care trecuse, poate și pentru faptul că femeia din fața lui putea fi caracterizată printr-un singur cuvânt: superbă.

          Fața albă cu un ten perfect era încadrată de un păr negru lăsat liber impecabil întins, iar ochii verzi smarald îi scotoceau direct în suflet. Pe trupul de statură medie,  bine proporționat, purta o rochie mulată, neagră, până la genunchi care făcea un contrast atent studiat cu pantofii roșii cu toc. Iar faptul că rochia nu avea decolteu nu făcea decât să sporească efectul creat de sânii care păreau atât de aproape și totuși atât de inaccesibili.

          Se îndreptă puțin de spate, trase de umeri și spuse cu o voce cât putu de relaxată:

          — Nu e nicio problemă, își fac doar datoria.

          Încerca să nu privească direct spre cea care fusese în stare să îi modifice în asemenea mod starea, însă o urmărea obsesiv cu coada ochilor.

          — Domnul inspector general însuși m-a sunat, domnule Lupu! Pot să vă zic Filip? Un nume atât de frumos!

          — Da! Da! Cum să nu! Răspunse  grăbit ca femeia de lângă el să nu se răzgândească.

          — Bine… Filip! Zâmbi. Poți să-mi spui Isabela… sau Bela, cum vrei.

          — E… numele tău e atât de frumos! Vechi, dar frumos! Numele folosite astăzi nici nu se compară!

          Ea zâmbi, conștientă de efectul pe care îl avea asupra celuilalt.

          — Am ajuns, avionul te așteaptă Filip! Sper ne mai vedem!

          Prin peretele transparent se vedea o aeronavă mică dar cu un aspect luxos.

          — Da! Și eu sper! Spuse cu entuziasm. Isabela și mai cum?

          — Deocamdată doar Isabela. Poate mai târziu ne vom cunoaște mai bine…

          Filip se întoarse, ca să nu se vadă dezamăgirea de pe fața lui.

          — La revedere! Ieși din terminal fără a mai aștepta răspunsul.

          Interiorul avionului era chiar mai spectaculos decât exteriorul. Era construită pentru două persoane. Chiar avea în interior o masă și două fotolii masive din piele naturală neagră.

          Îl întâmpină comandantul aeronavei. Era un cetățean cu vârsta în jur de 40 de ani, cu o atitudine și o prezență de profesionist.

          Înăuntru era singur. Se așeză pe unul din fotolii și simți cum se afundă în el.

          Decolă pe nesimțite, iar Filip aproape adormi când simți că în salonul aeronavei mai era cineva.

          — Doriți să rămâneți singur? Întrebă o voce și sigur nu era Vocea.

          Făcu un efort și să își revină la starea de veghe. Privi undeva în partea opusă cabinei piloților și observă, pentru prima dată o intrare, acum deschisă, iar în cadrul ușii era o fată în uniformă de stewardesă. Fata părea parte integrantă din această aeronavă. Minionă, cu trăsături fine, cu părul castaniu, ondulat și strâns sub coiful uniformei, dar cu șuvițe scăpate „neglijent”, cu sâni mari care se vedeau discret prin decolteul creat de lăsarea câtorva nasturi deschiși la cămașa de uniformă. Ținuta era completată cu o fustă scurtă, dar nu excesiv, ciorapi negri, fini, iar în picioare purta pantofi cu toc mediu.

          — Nu, sigur că nu! răspunse el cu rapiditate.

          Fata se apropie și luă loc pe celălalt fotoliu.

          — E un zbor scurt. Ajungem imediat la București.

          — Da. O oră cu totul și în același timp studiind-o pe fata de lângă el. Acum observă că avea ochii mari, negri și cu trăsături vag asiatice.

          — Pot să te întreb cum te cheamă? își permise Filip să o tutuiască, diferența de vârstă fiind clar în favoarea fetei.

          — Clara. Dumneavoastră sunteți domnul Filip! Am plecat special după dumneavoastră de la București, în noaptea asta…

          — Te rog să mă ierți! nu am cerut eu asta.

          — Nu vă faceți probleme! Noi suntem obișnuiți, sunt momente când ne plictisim și sunt momente ca astea cu plecări inopinate. Dumneavoastră contați, noi doar vă stăm la dispoziție.

          Dintr-o dată Filip, fu izbit de o senzație foarte stranie pentru el. Panică. Ce se întâmplase, de ce toate aceste lucruri? Avu intenția să o întrebe pe Clara despre ce era vorba, dar era sigur că nu știa. Nu își mai găsea locul în fotoliu, părea că îl strânge, plafonul aeronavei era prea jos și, cu siguranță, era îi era foarte cald.

          — Vă simțiți bine? Întrebă Clara care observă starea de neliniște a celuilalt. Pot să vă servesc cu ceva?

          — Apă, te rog!

          — Sigur!

          Clara se ridică și dintr-un minibar din perete scoase o sticlă cu apă rece din care turnă într-un pahar. Filip bău încet apa și își reveni parțial.

          Drumul până la București păru destul de scurt și asta în principal datorită calităților Clarei care se dovedi un excelent partener de discuție.

          După ce coborî fu condus spre un elicopter care îl duse direct pe acoperișul Palatului Administrativ.

          Clădirea, din aer, părea chiar mai impunătoare decât de la sol. Trecuse de câteva ori pe lângă ea, dar nu avusese nici ocazia și nici curiozitatea de a intra înăuntru.

          Elicopterul ateriză lin, iar pe helipad îl aștepta însuși inspectorul general care-i întinsese mâna și îi zâmbea prietenește.

          — Bine ai venit, Filip! Sper că ți-a plăcut călătoria!

          — Bine v-am găsit, spuse Filip un pic depășit de moment. A fost foarte bine!

          — Hai să mergem, să nu mai stăm aici pe acoperiș!

          Inspectorul general era o matahală de om, dar vocea îi era blândă și părea un uriaș inofensiv. Însă ochii trădau inteligență și în mod sigur aparențele erau înșelătoare.

          Ajuns în biroul său, inspectorul general îl invită pe Filip să ia loc pe un fotoliu, iar el luă loc lângă el încercând să creeze atmosfera unei întâlniri informale între doi prieteni.

          — Ce dimineață! exclamă inspectorul. Toată noaptea am stat și am pregătit venirea ta. Nici nu îți dai seama cu câți oameni am vorbit. Câte au trebuit să fie rezolvate ca tu să fii aici.

          — Mulțumesc! zise Filip, care încerca să-l urmărească pe inspectorul general, poate poate, din spusele lui va afla care este scopul venirii sale aici.

          — Și ia spune Filip, dacă se poate bineînțeles, de ce ești aici? spuse inspectorul general cu cel mai prietenos ton de care era în stare.

          Filip rămase din nou surprins de turnura poveștii în care fără voia lui, era implicat.

          — Nu știu! răspunse simplu.

          Expresia facială a inspectorului se schimbă instantaneu, de la prietenie la neîncredere.

          — Că nu ai voie să spui, pot să înțeleg, dar să nu știi… nu te cred. Domnule comisar Lupu, vă reamintesc că sunteți, încă, în subordinea mea!

          Filip se îndreptă de spate și avu intenția să se ridice în picioare, dacă inspectorul general nu îi făcu semn să rămână așezat.

          — Domnule inspector general, spuse Filip pe cel mai formal ton posibil, vă raportez că azi dimineață am fost anunțat că mă voi deplasa la București și că mă voi întâlni cu dumneavoastră. Asta e tot ce știu.

          Inspectorul general căzu pe gânduri. Era prima dată de când era inspector general când un om din subordinea sa era implicat în ceva fără ca el să nu aibă nici cea mai vagă idee.

          — Ai grijă! Ceva se întâmplă, ceva care mă depășește și pe mine. Te voi conduce la guvernator, dânsul te-a cerut pe tine personal.

          Filip nu avu nicio reacție. Părea deja imun la șocuri.

          Inspectorul general îl conduse pe noul sosit la biroul guvernatorului care se afla în aceeași clădire.

          Uși masive din lemn blocau accesul în interiorul biroului. Un videointerfon era plasat în stânga ușilor. Inspectorul general apăsă pe un buton și privi în camera dispozitivului.

          — Intrați! se auzi o voce din înăuntru. Ușile masive începură să se deschidă încet.

          Filip îl urmă pe inspectorul general în imensa încăpere. Clădirea Palatului administrativ fusese construită să zdrobească prin dimensiuni sau formă individul și să preamărească sistemul, dar acum el conștientiza că, fiecare încăpere, la fel ca în cazul hologramelor, aveau efectul întregului, indiferent în câte părți era aceasta compartimentată.

          — Mulțumesc! Lasă-ne singuri, spuse o voce.

          Inspectorul general apucase să spună doar „Excelență” și să părăsească încăperea.

          — Vino mai aproape domnule Lupu! Îți voi spune Filip, dacă nu te superi.

          — Vă rog, spuse Filip, apropiindu-se de sursa vocii.

          Aici întâlni un tip înalt, slab, bătrân, cu păr rar și grizonat. Își ținea ochelarii în mână, dar pe nasul acvilin încă se vedeau urmele lăsate de ei.

          Privea o hartă imensă care acoperea o mare parte din peretele opus ușii. Era harta statului pe care-l guverna. Magna Tracia după denumirea imperială, Great Thracia cum îi spuneau birocrații din Capitală, Tracia Mare sau simplu Tracia în limba localnicilor.

          — Ce vezi? Îl întrebă Guvernatorul pe Filip!

          — Statul nostru Magna Tracia. Răspunse Filip neștiind exact ce răspuns aștepta Guvernatorul.

          — Nu asta Filip, privește dincolo de hartă, de pânză, chiar și de geografie… Ce vezi?

          Filip nu se mai grăbi de data asta.

          — Văd granițe.

          — Exact. Vezi fapte. Vezi oameni. Nu te mira că spun oameni, căci asta suntem cu toții.

          Filip nu știa exact ce reacție să aibă. Din fragedă pruncie fusese învățat că oamenii sunt acele creaturi fără voință proprie care execută tot felul de munci pentru cetățeni. Iar cea mai mare pedeapsă și rușine era să fie transformat în om.

          — Știu ce gândești! Este greu pentru orice om din ziua de azi să gândească faptul că între noi și acești bieți sărmani care viețuiesc pe lângă noi nu este nicio diferența, dar nu este! NOI adică eu împreună cu  ceilalți ca mine ne îngrijim ca această aberație să existe în ciuda evoluției societății umane per ansamblu. Privește această hartă! Aici au fost tot felul de granițe, tot felul de state, sunt convins că știi istoria statului nostru, dar ce contează până la urmă? Contează ca unul ca mine sau ca tine să privească harta, să se bucure, să fie trist, să trăiască! Contează să lași pe cineva în urma ta.

          Se așeză obosit într-un fotoliu. Filip bănuia că guvernatorul  nu dormise toată noaptea.

          — Clădirea asta unde suntem noi acum s-a numit inițial Casa poporului. A fost construită de un dictator dement care se credea etern și că totul îi aparține. Apoi s-a numit Palatul parlamentului și a fost ocupată de reprezentanți ai oamenilor care se serveau pe ei și nu pe oameni. Să nu crezi că asta s-a întâmplat doar aici, ci peste tot. În toată lumea. Lumea a intrat în criză. Oamenii consumau prea multe resurse, iar cei de atunci au găsit o soluție. Umană spuneau ei. Au inventat Cipul. Ăsta pe care-l avem noi și toți oamenii numai că la cei numiți oameni are rolul de a le controla și mintea nu doar existența. Celor săraci, la acea vreme le-a fost implantat Cipul transformându-i în roboți fără minte. Controlul populației, îi spuneau ei. Doar până planeta va putea suporta toată populația, iar apoi se va renunța. Dar vezi, nu s-a renunțat. Au trecut 100 de ani de atunci.

          Guvernatorul era tot mai obosit. Lui Filip îi era teamă ca acestuia să nu i se facă rău. Pentru câteva minute extrem de lungi se făcu liniște.

          — Filip, cred că te întrebi de ce te-am ales! Te-am ales pentru că ai suflet. Pentru că ești OM. Știu că acum cinci ani ai salvat un copil cu cip activ de la înec când toți se uitau indiferenți. Ești un polițist bun, poate nu cel mai bun, dar cu siguranță cel mai potrivit pentru misiunea pe care ți-o voi da. Am un fiu cu o femeie om!

          După câteva minute de liniște în care guvernatorul își aduna puterile să continue povestea, iar Filip nu îndrăznea să pună mai multe întrebări despre situația gravă de care afla, din nou vocea guvernatorului rupse tăcerea.

          — Când zic femeie om, mă refer chiar la acel TIP DE FEMEIE. Știu că e ilegal, știu că dacă s-ar afla aș fi exilat pe una din lunile lui Jupiter, dar trebuie să mă ajuți, înainte ca eu să mor, vreau să-mi văd fiul! Nu trebuie să mai știe nimeni despre asta!

          Filip se gândi câteva secunde, apoi încercând să ignore aspectele legale ale problemei spuse:

          — Cum ați aflat și de ce nu l-ați găsit fără ajutorul meu, Cipul…

          — A dispărut!

          — Cum adică a dispărut?

          — Îți dezvălui acum o informație pe care doar Împăratul, guvernatorii și cinci persoane din siguranța Imperială o știu. Zero virgula cinci la sută din populația de oameni de pe planetă și colonii dispar.

          — Cum adică dispar? Întrebă Filip deja exasperat de atâtea ciudățenii aflate numai într-o singură zi. Și abia era dimineață.

          — Încep să mă îndoiesc de alegerea pe care am făcut-o! zise Guvernatorul mai în glumă mai în serios. Adică nu mai pot fi găsiți cu ajutorul Cipului și nici sub altă formă.

          — Poate au găsit o formă de ecranare!

          — Așa ne-am gândit și noi, dar cum sau unde? Asta-i întrebarea!

          — Poate și-au îndepărtat Cipul? Spuse Filip, convins că spuse un non-sens.

          — Imposibil. Cipul este legat încă de la naștere de sistemul nervos, iar îndepărtarea  sau inactivarea lui duce, fără nicio excepție, la moartea individului.

          — Cum ați aflat că aveți un fiu?

          — A fost trimis un colet anonim pentru mine conținând o fiolă cu sânge, iar cei de la securitate, normal că l-au interceptat și m-au întrebat ce să facă cu el. Atunci am analizat ADN-ul aflând ale cui sunt.

          — Cine mai știe? întrebă Filip deja pătruns de aerul conspirativ al poveștii.

          — Doar șeful de laborator care este un bun prieten al meu, care a jurat să nu divulge secretul. Am aflat cine a trimis coletul. A fost atât de prost încât și-a lăsat amprentele pe colet. E un mic traficant de oameni, vezi ce știe!

          — Și mama fiului? Știți ceva de ea? Câți ani ar trebui să aibă copilul?

          — Nu știu cine e mama. Îți dai seama, când am făcut ce am făcut, nu aveam la mine un cititor de cipuri, iar copilul trebuie să aibă în jur de 20 de ani. Copiii oamenilor sunt luați de la naștere, sunt crescuți și ținuți separați de ceilalți oameni până sunt capabili de a fi utilizați la muncă.

          Filip procesă un moment noile informații.

          — Mai ai alte întrebări?

          — Cum puteți proteja această informație pentru a nu fi aflată și de alții.

          — Printr-un decret guvernamental ai fost declarat persoană de importanță vitală pentru securitatea statului, iar accesul la informațiile din creierul tău a fost interzis. Doar eu, și asta cu acordul tău, mai pot accesa informații din creierul tău.

          Guvernatorul îi transmise un mesaj care conținea o adresă.

          — Mergi acolo și vezi ce găsești. Ne mai întâlnim când l-ai găsit, viu sau mort. Succes!

          Guvernatorul închise ochii ca și cum ar fi adormit.

          Filip îl salută din cap, convins fiind că nu fusese văzut, iar apoi se îndreptă spre ușile masive care începură deja să se deschidă.

          La intrare îl aștepta un cetățean, cel mai probabil de la securitatea guvernatorului, care îl conduse afară din perimetrul Palatului administrativ. La despărțire îi dădu un pistol cu pulsuri și îl informă că deține permis pentru acea armă.

          Simți nevoia să se așeze pe o bancă ca să-și pună gândurile un pic în ordine. Era prea mult pentru o zi. De fapt pentru o viață. Dar trebuia să facă față situației. Nu știa ce să creadă despre discursul sau crezul  Guvernatorului. Era un pro oameni sau era doar un mincinos care încerca să-l manipuleze pentru a-i găsi fiul rătăcit. Accesă Netul. Observă că poate vedea mult mai mult decât înainte. Informații care în mod normal trebuiau să fie confidențiale.

          — Cheamă un taxi!

          — Un taxi în trei minute și 41 de secunde.

          — Pentru prima dată în vița lui percepu Vocea ca pe un prieten.

          — Mulțumesc! Răspunse el pentru prima dată.

          Merse cu taxiul până în zona unde se afla adresa.

          Coborî și se uită împrejur. Blocuri gri, aglomerate care păreau că se sprijină unele pe altele. Străzile și trotuarele erau pustii.

          Înaintă spre adresă. Traseul îi apărea pe asfalt proiectat în creier cu ajutorul Cip-ului.

          Ajunse în fața unui bloc la fel ca celelalte. Intră în scara care lucea de curățenie. Urcă în liftul încăpător și apăsă butonul cu numărul cinci. Holul de la etajului era pustiu. Înaintă și deschise o ușă. Înăuntru alt  hol mai mic. Pe partea dreaptă după câte se părea era locul unde își asigurau igiena oamenii iar în stânga era dormitorul. Intră în dormitor, iar în fața lui apărură două rânduri de paturi. Se uită pe ușa dormitorului. Observă că era menționat faptul că în interior se găseau o sută de paturi.

          Filip intră în dormitor, își trase mănușile pe mâini și înaintă sperând că îl va găsi dormind într-un pat al unui om pe cel care îi trimise Guvernatorului coletul.

          Ajuns în capătul dormitorului văzu că acesta se termină cu încă o ușă construită stângaci într-un perete fals.

          Împinse ușa încet având pistolul în mâna dreaptă. Înăuntru, aruncate pe o masă mai multe scannere de cipuri și unități de procesare a datelor. Într-un colț, un bărbat brunet, bărbos și un pic cam gras,  dormea.

          Filip puse pistolul între ochii individului și împinse ușor până acesta dădu semne că s-ar trezi. Buimac de somn se trăsese instinctiv cu spatele la perete, uitându-se speriat la Filip care îl privea calm.

          — Salut, ce faci prietene? rupse Filip tăcerea.

          — Ci-cine ești tu? Ce vrei?

          — Identifică-te!

          Celălalt întinse brațul, iar Filip scoase din buzunarul de la piept un dispozitiv de identificare specific poliției.

          — Ben Barton, spuse polițistul cu voce tare.

          — Ce i-ai trimis guvernatorului?

          — Nu știu! Am primit plicul și doar l-am pus la poștă.

          Filip ochi piciorul și trase. Figura victimei se transformă instantaneu în personificarea durerii. Se așeză pe scaunul de la masă și așteptă liniștit ca individul să-și revină din durere.

          — Cine ți l-a dat?

          — Nu știu! Jur! Nu i-am văzut fața. Mi l-a dat și m-a amenințat cu arma până l-am depus la poștă. Câteva lacrimi îi curgeau pe față.

          Pistolul polițistului se îndreptă spre piept.

          — Stai frate! Strigă individul speriat. Îți spun, dar nu știi de la mine. Sigur mă…

          Peretele paravan  se prăvăli peste cei doi însoțit de un zgomot infernal. Filip apucă să întindă brațul drept în care ținea arma pentru a-și proteja capul.

          Persoane îmbrăcate în combinezoane negre și cu capetele acoperite cu cagule îi fixau pe cei doi cu pistoale cu puls. Erau cinci, poate mai mulți. O durere intensă îi cuprinse tot corpul și leșină.

          Se trezi înconjurat de o mulțime de oameni, femei și bărbați. Priveau spre el cu fețe inexpresive. Ei erau programați să evite cetățenii, în caz că aceștia nu le cereau ceva. Se ridică singur, se scutură de praf și de resturile din peretele de carton. Ben Barton dispăruse. Era mai nervos că pierduse o pistă importantă în ancheta lui, decât că mușchii încă îl mai dureau ca efect al șocului electric pe care îl suportase.

          Privi în sfârșit în jur. Oameni de toate vârstele se pregăteau de odihnă. Unii veneau, iar alții mergeau la dușuri. O parte erau deja în pat. O ordine înfiorătoare guverna toată această adunare. Pe Filip îl treceau fiori reci pe șira spinării. Între femei și bărbați erau  exemplare foarte atrăgătoare, fapt care explica prezența traficantului de oameni în acest loc. Ei nu făceau decât să îi cheme la ei apoi, cu ajutorul dispozitivelor, le modifica temporar, programarea de bază în sensul dorit, de obicei în scopuri sexuale.

          O parte din resturile din peretele fals fusese deja îndepărtată de oamenii în salopete de salubritate.

          Părăsi în grabă imensul dormitor. Alergă pe scări fără să mai folosească liftul folosit intens de valuri de oameni. Se opri doar când ajunse în exterior. Era deja noapte.

          — Un taxi, te rog!

          — În cinci minute și cincisprezece secunde, veni prompt răspunsul Vocii.

          Răsuflă ușurat. Măcar Vocea era acolo!

          Opri la primul hotel pe care-l întâlni în cale. Luă o cameră la întâmplare și se aruncă frânt în pat.

          **

          — Bună dimineața! Este ora 06:30.

          — Deja?

          — Afirmativ!

          Se ridică la marginea patului, cu capul în mâini. Avusese un somn plin de personaje bizare, cu oameni care erau de fapt cetățeni și invers, cu Guvernatorul ținând în brațe un robot casnic spunând că e fiul lui. Cu traficantul care îi spunea că are sângele de la mama fiului rătăcit.

          Filip avu o tresărire. Acest vis era cel mai clar din toate și personajele erau prea bine conturate pentru a fi doar un simplu vis. Nu avea doar fețe. Avea și un nume: Ava XG 598413.

          Sări rapid din pat, iar  în 10 minute era gata pregătit de plecare.

          Urcă într-un taxi, își luă un sandviș și cafeaua de la un drive fast-food și comandă următoarea oprire. Centrul de creștere a oamenilor numărul 7.

          Automobilul opri în fața unei porți imense de metal care avea cel puțin 3 metri înălțime.

          Filip coborî din taxi și se apropie de zidul de susținere a porții unde un videofon era singura legătură cu interiorul. Apăsă un buton și așteptă neliniștit un răspuns. În loc de o față, pe ecranul videofonului apăru sigla ministerului oamenilor și din boxe răsună o voce metalică monotonă.

          — Vă rugăm, prezentați codul!

          După câteva momente de indecizie, Filip întinse brațul către videofon.

          — Bine ați venit domnule Lupu!

          Poarta din metal începu a se urni, lăsând loc pentru accesul unei singure persoane.

          În interior Filip fu întâmpinat de o priveliște deloc prietenoasă. Clădiri gri, masive, aranjate parcă de un împătimit nebun al geometriei, unde niciun spațiu nu era pierdut inutil. Între clădiri erau amenajate terenuri cu piste cu obstacole.

          Copii de diferite vârste, grupați în plutoane, executau în tăcere și ordine exercițiile.

          Filip înaintă, supravegheat discret de zecile de camere de luat vederi. După câteva zeci de metri ajunse la o ușă care se deschise în fața lui. Intră într-un coridor întunecat luminat slab  de surse plasate în tavan. În capătul holului Filip observă o ușă deschisă care dădea într-o cameră cu lumină natural. Intră suspicios cu mâna dreaptă pe șold, pe pistolul cu puls.

          Camera era una aproape goală, iar mobilierul extrem de sărăcăcios, doar o masă și un scaun sugerau că putea fi ocupată de cineva. În dreptul ferestrei, un manechin de plastic părea că privește afară.

          — Luați loc, domnule Lupu! Veni o voce de metalică, de robot, identică cu cea pe care o auzise la poartă.

          Filip privi îngrijorat în jurul lui. Voia să ghicească intențiile misterioasei gazde. Luă loc într-un final și aștepta încordat un final al acestei întâlniri ciudate.

          Sări ca ars de pe scaun când observă că manechinul din dreptul ferestrei se mișcă și se îndreptă spre el. Instinctiv scoase pistolul îndreptându-l spre el.

          — Vă rog să mă iertați dacă v-am speriat! spuse robotul cu aspect de manechin. Nu interacționez prea des cu cetățeni. Vă rog, luați loc!

          — Prefer să rămân în picioare! spuse Filip continuând să țină pistolul îndreptat spre ciudata apariție.

          — Sunt Directorul. Conduc acest centru. Vă așteptam!

          — Cine a anunțat venirea mea?

          — Acum 8 zile am primit un update de soft, în care era conținută și această informație despre venirea ta.

          Filip se așeză pe scaun. Puse pistolul în port și încerca să proceseze noile informații.

          — Acum 8 zile… gândi el cu voce tare.

          — Afirmativ. răspunse Directorul.

          — Din ce sursă ai primit update-ul?

          Directorul rămase pentru câteva secunde tăcut.

          — Centrul statal de software.

          Filip își dădu seama că direcția aceasta nu ducea spre nimic.

          — Ce drepturi de acces am?

          — Depline.

          — Deții informații despre femeia om Ava XG 598413?

          — Da!

          — Spune-mi toate informațiile pe care le deții! ordonă Filip, exasperat de răspunsurile lacunare ale Directorului.

          — Are 36 de ani. Activează în centru ca îngrijitoare de cinci ani. A avut un copil, de sex masculin, care a fost crescut aici până la vârsta de 15 ani după care a fost repartizat pentru a fi încadrat în muncă.

          — Unde? Întrebă Filip, mirat parcă de faptul că totul era prea ușor.

          — Nu dețin date. răspunse Directorul, cu același ton monoton.

          Filip se ridică din scaun și începu să se plimbe prin cameră.

          — Nu ar trebui să ai date despre locul unde sunt repartizați oamenii?

          — Afirmativ! Datele despre Echo DC 25698 au fost șterse permanent.

          — De către cine? întrebă exasperat Filip.

          — Nu dețin date.

          Un alt punct mort!

          — Pot să o văd pe Ava XG 598413?

          — Afirmativ! Directorul  se deplasă spre ușă nemaiașteptând altă comandă.

          Filip îl urmă gânditor. Traversă curtea plină de copii care executau diferite exerciții fizice și intră într-o altă aripă a imensului Centru.

          Îl urmă pe Director în lift. Urcară până la etajul 5 al clădirii.

          La ieșirea din lift, Filip și Directorul intrară într-un hol lung. Pe peretele din dreapta o inscripție anunța vizitatorul că este la Etajul 5, oameni 1 – 3 ani.

          Directorul o luă înainte. Etajul părea că nu face parte din restul complexului. Zgomotul copiilor era aproape asurzitor.

          — Directore, s-a întâmplat ceva?

          — Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, răspunse Directorul neperturbat de zgomotul din jurul lui.

          — Acești copii de oameni, nu au cipuri? întrebă Filip din ce în ce mai contrariat.

          — Au cipuri, bineînțeles!

          — Și de ce se aud râsete, plânsete și voci de copii?

          — La copii de până la trei ani, cip-ul nu are nici un efect.

          — Deci sunt la fel ca și copiii cetățenilor? întrebă Filip contrariat.

          — Da. Sunt la fel. Scopul designului meu umanoid este de a interacționa mai ușor cu ființele umane, mai ales la vârsta aceasta.

          Directorul se opri în dreptul unei uși pe care o deschise cu precauție.

          Filip intră primul. Găsi o sală imensă, cu ferestre mari plină de copii. Între ei, câteva femei îmbrăcate în halate albe îi supravegheau.

          Directorul și Filip înaintară cu grijă. Copiii îl priveau curioși pe Filip. Directorul se opri în dreptul unei femei.

          — Sunteți Ava XG 598413? întrebă Filip ajutat de Voce să-și aducă aminte tot codul din nume.

          — Da! spuse simplu femeia.

          — Sunt Filip Lupu. Sunt aici să îl găsesc pe fiul … dumneavoastră.

          — Nu am informații despre fiul meu, răspunse Ava în stilul caracteristic oamenilor.

          — Unde ați fost repartizată înainte de a fi aici la centru? întrebă Filip agățându-se de cea mai mică posibilitate de a obține o informație.

          — La spitalul de oameni numărul 12.

          — De la ce vârstă ați fost acolo?

          — De la 15 ani.

          15 ani era vârsta la care oamenii erau repartizați în diverse locuri pentru a munci. Erau repartizați în funcție de aptitudinile fiecăruia și, de obicei, lucrau în același loc până dispăreau fizic.

          — De ce ați fost mutată din spital?

          — Nu dețin această informație. Răspunse Ava netulburată.

          — Știi că ai avut un copil? Știi ceva despre el?

          — Da, am avut un copil. Nu dețin date despre el!

          Filip se uită la copiii din imensa sală. O parte din ei, cei mai apropiați  priveau curioși către ei. Nu aveau deloc privirea absentă, a oamenilor maturi, cu care era el obișnuit.

          Ava părea un nou drum închis. Însă o idee încolți în mintea lui Filip.

          — Directore, păstrați material genetic de la copiii care au crescut aici?

          — Da, domnule.

          — Ce fel de probe?

          — Sânge.

          — Poți să verifici dacă mostrele sunt intacte? întrebă Filip nerăbdător. Mă interesează mostrele aparținând fiului lui Ava XG 598413, Echo DC 25698.

          — O fiolă din sângele lui Echo DC 25698 a fost cerută de Spitalul de oameni numărul 12.

          — Același spital de unde a fost transferată Ava… gândi Filip cu voce tare.

          — Afirmativ! Răspunse Directorul.

          — Când?

          — Acum trei zile, răspunse robotul.

          — Mulțumesc Directore! Mă conduci la ieșire?

          — Bineînțeles domnule!

          Traversară curtea Centrului în tăcere.

          — O ultimă întrebare, se poate?

          — Vă rog!

          — De când conduci acest Centru?

          — De 76 de ani.

          — Și înainte, cine l-a condus?

          — Cetățeanul Lorenz Avram.

          — De ce a fost înlocuit?

          — Abuz în serviciu, răspunse Directorul pe tonul său metalic, obișnuit.

          — Și ceilalți din înaintea lui?

          — Abuz în serviciu.

          Filip se îndreptă de poarta care se deschise automat.

          — Mulțumesc Directore pentru amabilitate!

          — Exist să servesc, răspunse robotul și poarta se închise în fața lui.

          Filip se urcă în taxi fără prea mult chef. Presimțea că nici spitalul de oameni numărul 12 nu îl va duce mai aproape de rezolvarea cazului.

          Privea absent la clădirile gri care populau cartierele de oameni și tânjea după locul cochet unde locuia și unde lucra el. Acest caz era de departe cel mai complex la care lucrase până atunci. În lumea cetățenilor doar orgoliile și pasiunile mai duceau la conflicte, rezolvate de obicei prin simple scuze publice.

          Lumea pe care o cunoștea trăia un vis frumos construit pe un sol putred, plin de puroi moral. Îi rămăseseră în minte chipurile copiilor care în câțiva ani vor deveni niște zombi robotizați creați să satisfacă nevoile materiale a unei clase cu o singură calitate.  Șansa de a se naște din alți părinți.

          Închise ochii încercând să nu se mai gândească la nimic. Retina i se umplu de imagini și știri transmise pe rețelele sociale.

          Taxi-ul opri în fața spitalului de oameni numărul 12. Filip se urni cu greu. Îl aștepta același tip de intrare.

          Un glas robotic îl întâmpină la fel ca la Crescătoria de oameni. Deja era un tipar.

          Intră în curte spitalului. Spre deosebire de crescătorie, aici curtea spitalului era pustie. Un robot manechin îl întâmpină de data asta afară.

          — Bună ziua, sunt Directorul, cu ce vă pot ajuta domnule Lupu? îl întrebă robotul, parcă nerăbdător să scape de oaspetele neinvitat.

          Filip, la fel de nerăbdător, intră direct în subiect.

          — Ai cerut probe de sânge pentru Echo DC 25698?

          — Afirmativ, răspunse robotul.

          — Care a fost motivul?

          — Nu aveți nivelul de acces necesar, răspunse Directorul cu glasul metalic monoton specific.

          Polițistul rămăsese fără cuvinte. La asta chiar nu se aștepta.

          — Am mandat din partea Guvernatorului! se răsti el. Răspunde la întrebare!

          Directorul nu păru deloc impresionat.

          — Nu aveți acces! răspunse el sec.

          — Poți să îmi prezinți spitalul?

          — Afirmativ, vă rog să mă urmați!

          Împreună cu Directorul, parcurse diferitele secții ale spitalului unde erau tratați oamenii. Ceva totuși îi stăruia în minte.

          — Unde sunt tratați cei cu boli grave, incurabile sau cei care nu mai sunt capabili de muncă? întrebă Filip conștient că se apropie de finalul turului pentru vizită.

          — Aceștia sunt eutanasiați. Costurile nu justifică păstrarea lor în stare de funcționare, răspunse robotul.

          Filip se opri. În mintea lui aceste lucruri erau știute, dar acum avea și o confirmare. Robotul se opri și el.

          — Directore, mostra de sânge mai este aici? Pot să o văd?

          — Afirmativ!

          Robotul se puse în mișcare.

          Ajunși la un nivel subteran, Filip fu introdus într-o sală gigant cu pereți de sticlă în spatele cărora zeci de fiole capsulate stăteau aliniate. În dreptul fiecăruia figura un nume de om. Directorul apăsă niște comenzi la o consolă și dintr-un rând aflat undeva mai în spate apăru o fiolă capsulată, plină de lichid roșu, pe care era scris Echo DC 25698. Filip era conștient că nu poate decât să-l creadă pe cuvânt pe robotul de lângă el că acela era sângele celui căutat.

          — Arată-mi profilul genetic al sângelui! ordonă Filip, așteptându-se la un refuz.

          Spre surprinderea lui, robotul introduse din nou câteva comenzi în consolă și pe peretele din sticlă apărură toate datele genetice ale mostrei.

          Filip le compară cu ajutorul cipului cu cele pe care deja le deținea de la guvernator. Era clar, erau identice. Pe undeva nu-și dorea asta. Din nou se afla în fața unui drum închis.

          Se grăbi să iasă din spital. Simțea că se sufocă. Ancheta lui nu ducea nicăieri. Afla doar lucruri pe care prefera să nu le știe. Cu siguranță viața lui nu va mai fi la fel.

          Părăsi spitalul și se pregătea să cheme un taxi. Cine știe, poate dimineață s-ar fi trezit din nou cu un indiciu.

          Un șoc extrem de dureros, dar cunoscut, îl izbi direct în piept. Apucă să doar să spună în gând doar atât:

          — Nu din nou!

         

          ***

          Se trezi cu o imensă durere de cap și… cu o liniște profundă. Nici vocea nici fluxurile de informații de pe rețelele de socializare sau cele de știri. Nimic.

          Se ridică în capul oaselor și privi în jur. O cameră cu pereți albi și un mobilier simplu ce părea din lemn.

          Din ușă, un individ îmbrăcat în haine ciudate din pânză albă se uita la el.

          — Te-ai deșteptat?

          Deșteptat? Cuvântul acesta avea un sens mai mult religios. În ciuda dispariției religiilor organizate, mai erau unii care pretindeau că atunci când renunți la tot ce înseamnă beneficiile cipului și a conectării la rețea ești mai aproape de Dumnezeu. Filip avea cunoștință de existența acestor grupuri, dar ele erau monitorizate și etichetate ca nepericuloase. În niciun caz nu răpeau cetățeni.

          — Cum te simți eliberat? întrebă individul afișând un zâmbet superior.

          — Rău. răspunse Filip care simțea că liniștea din capul lui îi dădea o senzație de vomă.

          — Nu te teme frate! spuse celălalt. Curând vei simți atingerea lui Dumnezeu. Vocea lui îți va vorbi!

          Asta chiar nu înțelegea. Care era scopul de a face o vocea să tacă, dacă o înlocuiești cu alta.  Dar lăsă asta deoparte deocamdată.

          — Sunt Filip Lupu, polițist statal. Răpirea mea nu va rămâne fără repercusiuni.

          — Cine te-a răpit? întrebă celălalt cu același zâmbet enervant pe față.

          Efectul drogului pe care îl foloseau pentru a deconecta creierul de la cip avea tot felul de efecte adverse. Unii chiar deveneau bolnavi psihic ireversibil. Filip bănuia că individul din fața lui suferea de o asemenea afecțiune.

          — Îl cauți pe Echo DC 25698?

          Se aștepta la orice, mai puțin la asta.

          — Da! răspunse el așteptând cu nerăbdare răspunsul celuilalt.

          — De aceea te-am adus aici, să te întâlnești cu el.

          Filip se ridică în picioare, în ciuda durerii de cap care persista.

          — Du-mă la el! spuse Filip pe un ton ridicat.

          — Imediat, domnule! Exist să servesc! spuse individul îmbrăcat în alb pe un ton ironic.

          Ieșiră din clădirea cu un singur nivel, construită din bârne de lemn. Erau în mijlocul unei păduri de conifere, iar aerul rece îl făcu să suspine.

          Persoane îmbrăcate în alb, la fel ca și „gardianul” lui își vedeau nestingheriți de treburile lor, ca și când Filip nici nu ar fi existat.

          Intrară în altă clădire, tot cu un singur nivel, identică cu cea din care tocmai ieșiseră.

          Înăuntru, la o masă din lemn dreptunghiulară stăteau șase persoane, bărbați și femei, de diferite vârste îmbrăcați în alb. La masă mai erau libere două locuri, la care fuseseră poftiți cei doi.

          Filip se așeză pe unul din scaune, iar în fața lui se așeză însoțitorul său. Apoi privi rapid pe cei de la masă și nu mică îi fu surpriza când constată că una din persoane e chiar Alice, cea care îl întâmpinase la aeroport.

          Vocea celui care se afla în capul mesei, un tânăr de vreo 20 de ani, rupse tăcerea.

          — Bine ai venit, Filip! spuse acesta zâmbind. Te așteptam!

          — Deja nu mă mai surprinde acest lucru, spuse el încercând să pară relaxat.

          — Sper că nu ți-am creat prea multe neplăceri!

          — Nu știu exact la ce te referi, spuse Filip, așteptând ca celălalt să dea mai multe detalii.

          — Mă refer la drumul tău până aici, în casa noastră. Încă de când ai fost indicat guvernatorului ca fiind persoana potrivită pentru a mă găsi, noi nu am făcut decât să ne pregătim.

          Filip se întoarse cu totul spre tânăr.

          — Da, sunt Echo, fiul guvernatorului.

          Acum, că era sigur de asta, identifică în trăsăturile lui asemănări cu guvernatorul, dar și cu Ava XG 598413.

          — Știu, trebuia să fiu om și chiar sunt, dar nu în sensul de robot biologic cu care erai tu obișnuit. Și… stai liniștit, nu am nimic personal cu tine pentru simplul fapt că tu te-ai născut cetățean și eu om. Dacă nu se întâmpla asta, noi, nu aveam oportunitatea să devenim ce suntem.

          — Și ce sunteți? Întrebă Filip, din ce în ce mai intrigat de situație.

          — Suntem cei care ne-am ridicat dincolo de destin. Cei care am reușit să învingem cipul! Noi nu numai că nu suntem controlați de program, ci reușim să-l controlăm.

          — Și cum s-a întâmplat asta? întrebă Filip, fiind sigur că oricum Echo ar fi spus și fără a fi întrebat.

          — Pur și simplu. Un program, conștiința umană a prevalat în fața celuilalt și l-a subordonat. Nu am știut asta dintotdeauna, însă treptat am avut momente de luciditate culminând cu momentul când am luat control total asupra corpului, minții și chiar a sistemelor din jur, mai puțin protejate.

          — De ce ați avut nevoie să mă aduceți aici?

          — Tu ești persoana potrivită pentru revoluția care urmează. Ai empatia necesară, dispui de suficient curaj și inteligență să duci la capăt ceea ce noi nu am reușit. Să distrugem sistemul sclavagist  al lumii în care cu toții trăim. Nu te grăbi, e o decizie grea!

          Filip avea senzația unui pion pe o mare tablă de șah, aflat la dispoziția unor forțe dincolo de puterea lui de înțelegere. Simțea că este important, știa că era prea târziu să se retragă.

          — Ce ar trebui să fac? întrebă Filip pe un ton rezervat.

          — Totul este conectat, dar accesul este diferit în funcție de poziția în care se află fiecare individ sau sistem electronic. Roboții umanoizi și oamenii sunt ușor de accesat. Chiar și  cetățenii. Dar ce contează, este că nivelul computerelor guvernamentale, al guvernatorilor, al Împăratului, e imposibil de accesat , iar fără a sparge rețeaua lor, revoluția nu poate avea loc. În caz că se află de intențiile noastre, cu mijloacele de care dispun, ne-ar distruge. Avem nevoie de tine.

          Filip era pierdut în gânduri. Lipsa Vocii și a tuturor celorlalte fluxuri de informații îi dădeau o senzație de amețeală continuă. Prefera asta în locul confortului oferit de rețea? De ce i-ar crede pe acești necunoscuți, pe de altă parte de ce îi dezvăluie lui planurile lor prin care își asigurau anihilarea?

          Se ridică și ieși din clădire. Se așeză pe o buturugă. Privi vârfurile ascuțite ale coniferelor. Sunetul vântului slab îl făcu să se mai liniștească.

          Simți o prezență. Alice se așeză pe buturugă în dreapta lui și îi zâmbi. O vreme nu spuse niciunul nimic.

          — Te înțeleg,spuse Alice privind înainte. E greu să fii cel care va duce la distrugerea lumii în care trăiești și te simți sigur. Tăcu. Filip continuă să privească în jur.Natura care îl înconjura acum din toate părțile crea un nou tip de conexiune.

          — Gândește-te totuși la semenii tăi care nu au fost atât de norocoși! Vocea ei era blândă și parcă era glasul naturii, a vântului, a brazilor care se legănau, a izvorului care susura mai în vale. În minte îi reveniră chipurile copiilor din centru și glasul robotic, monoton și sec al directorului de la spital care îi spusese despre soarta oamenilor inapți pentru muncă.

          Se uită la Alice.  Își imagină o fetiță blondă aflată într-un centru de creștere care urma să fie zombificată în numele unei societăți bolnave.

          Se ridică și intră în clădirea unde se afla Echo.

          — Ce trebuie să fac?

          — Trebuie să accepți să-ți fie încărcat un troian pe care să-l transmiți guvernatorului când vei fi în contact cu el. Asta e tot. El își va face efectul abia după ce cipul se reinițealizează, adică a doua zi dimineață la trezire. Asta e tot. Acest troian ne va permite accesul la rețeaua imperială. Să nu adormi.

          Filip acceptă. Încărcă programul pe cip, apoi fu condus spre un aeroglisor.

          Efectele drogului începeau să dispară. Vocea reveni, iar fluxul continuu de informații cu care era obișnuit își făcu din nou simțit prezența.

          Noaptea coborî peste capitală. Lumini multicolore îi fugeau pe retină ca un curcubeu neîntrerupt. Oare era bine ce făcea? Era el cel care trebuia să judece sistemul care menținuse omenirea în echilibru?

          I se părea că este extrem de târziu. Voia doar să adoarmă.

          Aeroglisorul îl lăsă la câțiva km de Palatul administrativ. Luă un taxi și coborî la poarta unde fusese condus de garda Guvernatorului.

          Se prezentă, fu scanat și introdus la Guvernator. Acesta îl aștepta așezat în fotoliu.

          — L-ai găsit așa repede? întrebă guvernatorul fără nici un fel de introducere.

          — Da! răspunse Filip. Am toate datele, doriți să vi le transmit?

          Fața Guvernatorului prinse culoare. Cuprins de emoție, bătrânul politician răspunse grăbit:

          — Da! Mulțumesc, acest serviciu nu va rămâne nerăsplătit.

          Filip părăsi Palatul administrativ și se opri la primul hotel,  hotărât să doarmă.

         

          ***

          Ora 6:30 îl găsi pe Filip în patul din hotel. Vocea nu-l mai trezi ca de obicei.

          — New update found. Installing… Update instaled.

          Se ridică din pat, se îmbrăcă în salopeta oferită de roboți. Ieși pe ușă și se îndreptă spre noul loc de muncă repartizat.

          La ora 6:45 Echo și oamenii lui intrau în Palatul administrativ fără a fi opriți de nimeni.

 



[1] Citat din Constituția Imperială

Art. 3. Specia umană este formată din cetățeni și oameni.

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts