Pentru cei lipsiţi de speranţă.

 

Pe fetiţă o cheamă Mara. Are cinci ani, iar la anul va împlini şase şi va merge la şcoală, cum subliniază ea deseori cu mândrie. Mai spune că este mare deja, chiar dacă unii oameni – mari! – nu par a fi de acord. În sfârşit… Fetiţa are mulţi prieteni şi îşi doreşte foarte mulţi. O iubeşte pe mami-Alexandra-cea mai frumoasă şi pe tati-George-cel mai iubitor, la fel. Tati lipseşte mult, fiind plecat să muncească „afară”, deoarece au nevoie de bani pentru o casă a lor, iar Marei îi este dor de el. Vorbesc uneori la telefon sau pe net, de fiecare dată prea puţin din cât şi-ar dori ea, motiv pentru care fetiţa suferă mult. Locuieşte, deci, numai cu mami; stau toată ziua amândouă, cântă cântece de copii, învaţă să citească, fac prăjituri, se plimbă prin parc și noaptea dorm împreună, îmbrăţişate strâns. Mara este fericită așa, dar dacă tati n-ar mai pleca deloc, ar fi foarte fericită!

Însă, în ultimul timp, mami este mereu supărată, oricât s-ar strădui să n-o arate. Când vorbeşte cu tati, o face pe un ton scăzut şi oftează adânc. Ieri, după ce au ieşit din cabinetul medical, Mara a întrebat de ce trebuie să meargă atât de des la doctor; atunci mami a luat-o în braţe, spunându-i apăsat că totul va fi bine. Că tot a venit vorba: de ce o chinuie doctorul acela cu o grămadă de seringi uriaşe? Ei, bine, crede că ştie: pentru că, de vreo trei săptămâni, are febră şi ameţeli uşoare, aproape în fiecare zi. Din cauza asta să fie îngrijoraţi mami şi tati? Dacă da, ea este hotărâtă să-i liniştească! Deoarece este mare deja și trebuie să aibă grijă de ei! Şi fiindcă e singura care ştie ce se întâmplă cu adevărat.

 

*

 

Fetiţa mânca preocupată. La un moment dat, ridică ochii din farfurie şi se uită spre mama ei, care stătea pe un scaun, în colţul cel mai îndepărtat al încăperii. Femeia avea o expresie deznădăjduită, de om ajuns în pragul disperării.

Fetiţa spuse cu seriozitate:

— Mami, sunt un pic bolnăvioară acum, dar o să mă fac bine.

În cuvintele ei, părea să fie conţinut tot adevărul din lume.

— O să mă fac bine, Alexandra, zise încă o dată, după care continuă să mănânce.

Mara obișnuia să le spună părinților pe nume, atunci când voia să le comunice o hotărâre importantă sau un adevăr evident, care implicau maturitate din partea ei. Altfel, în întreg universul său inocent, ei erau doar Mami și Tati.

Femeia se strădui din răsputeri să nu plângă. „De asta nu te mai faci bine…”, izbucniră în mintea sa cuvintele interzise. Îşi înfipse unghiile deja tocite în materialul subţire al rochiei şi trase în sus, cu mâna încleştată spasmodic, asemenea unei gheare. Era plină de vânătăi pe ambele picioare.

Nu se mai putu abţine şi lacrimi mari îi ţâşniră din abundenţă pe chipul desfigurat de atâtea alte lacrimi. Le şterse în grabă, însă o făcu prea târziu. Mara le văzuse deja.

— De ce plângi, mami? o întrebă, punând lingura deoparte. Am doar puţină febră şi o să-mi treacă. Nu e nimic rău, doar pare că este…

Alexandra o asculta, uimită de profunzimea vorbelor propriului copil.

— Să ştii că nu doar mie mi se întâmplă aşa ceva, completă Mara deodată. Lui Chan, la fel…

Mama zâmbi fără să vrea. Multe fetiţe aveau prieteni imaginari, iar odrasla ei se dovedea a fi foarte sociabilă în această privinţă.

— Cine este… Chan? se interesă, găsind în jocul inocent al fetiţei un refugiu precar din calea suferinţei.

Mara dădu din cap de câteva ori, tocmai pentru a sublinia un adevăr evident.

— Tu nu-l cunoşti, zise după aceea.

Era ceva nou, se miră femeia. Până atunci, fetiţa insista că mama ei trebuia să ştie absolut toate personajele izvorâte din efervescenţa fanteziei sale încântătoare.

— Deci?

— Hm, cum să-ţi spun, arată altfel… Are ochii cam aşa (îşi ridică cu degetul arătător al fiecărei mâini colţurile exterioare ale propriilor ochi), părul negru şi ţepos (râse amuzată) şi culoarea feţei (se gândi o clipă), aproape ca asta (arătă cu degetul spre felia de lămâie folosită la ceai). De fapt, un pic diferită, încheie indecisă.

Alexandra o privi contrariată şi încântată, aproape uitând de nenorocirea care îi zdrobea sufletul. De unde le scotea?

— Adică un chinez, încercă ea.

Mara ridică din umeri, desfăcându-şi mâinile totodată.

— Nu ştiu, zise. Dar, îi veni o idee, pot să-ţi arăt!

Îşi luă mama de mână, ducând-o până la globul pământesc uriaş din camera ei. Îl cumpăraseră împreună, ca s-o ajute pe Mara la ora de geografie, peste câţiva ani, când va face geografia la şcoală.

Fetiţa învârti globul foarte încet, căutând cu privirea, după care aşeză degetul într-un anumit loc.

— Aici, spuse hotărâtă.

Alexandra privi surprinsă spre locul indicat. Era vorba de China.

— Eşti sigură? întrebă ea, ca să spună ceva.

Fetiţa aprobă cu fermitate:

— Da, da, da! Şi, mai exact, aici… Din oraşul acesta…

Făcând cerculeţe cu degetul deasupra Chinei de pe glob, sfârşi prin a indica un oraş din centrul ţării de care mama ei nu auzise niciodată.

— Gulyang, citi femeia cu dificultate.

— Cum spui tu, aprobă fetiţa, după care se întoarse în bucătărie.

Se cocoţă pe un scaun şi stătu îngândurată câteva minute. După aceea, se adresă din nou mamei, însă privind insistent în gol, cum nu mai făcuse niciodată până atunci. Vocea îi suna extrem de preocupată.

— Şi nu numai Chan… Suntem mulţi, mami! Mulţi, mulţi!

Într-adevăr, nu erau puţini! Biete făpturi inocente, condamnate la o maladie terifiantă pentru care speranţa de viaţă a bolnavului se estima cinic la o perioadă de maxim cinci ani. Erau în toată lumea, se cutremură Alexandra, sfâşiată de durere, pe tot globul acela mare, cumpărat pentru orele de geografie dintr-un viitor îndurerat.

— Să vedem, continuă Mara imperturbabilă. Este un băieţel negru, cu părul creţ („neglu”, „cleţ”, o îngână mami, cu un zâmbet infim în colţul gurii), dintr-un loc unde e cald tot timpul. În fiecare zi! Ah, ştiu, pe băieţel îl cheamă Kwa. Şi sunt mai mulţi ca el, acolo unde este cald, deci vară, tot anul. Mai e o fetiţă blondă, cu ochi, aşa, cum are câinele Liviei (cunoştea culoarea albastră, desigur, dar nu pierdea nicio ocazie să-l amintească pe câinele Husky al Liviei, de care era pur şi simplu îndrăgostită); îmi place mult fetiţa, aş vrea să fim prietene; un băieţel care simte că este puţin bolnav, dintr-un loc cu multă zăpadă şi el, al cărui tati are o turmă întreagă de reni, nu doar nouă ca Moş Crăciun; un alt băieţel, Neall, dintr-un oraş mare, cu blocuri până la cer; o fetiţă de departe, dintr-un loc cu apă galbenă şi multe bărci; încă o fetiţă, Ma-ai, care locuieşte pe partea cealaltă a globului pământesc, acolo unde apa e frumoasă iar cerul la fel, e numai apă şi cer… ai cărei părinţi plâng cum plângi şi tu…

Se opri, depăşită de mulţimea celor pe care voia să-i enumere, după care concluzionă încruntată:

— Suntem mulţi, mami! Copii, oameni mari, bătrâni…

Își privi mama cu expresia ei dintotdeauna, când voia să-i dezvăluie un mare secret:

— Iar unul dintre ei, un om mare, locuieşte chiar aici, în oraşul nostru, şi merge la doctorul la care mergem noi, de când sunt bolnăvioară.

 

 

La uşa cabinetului medical era multă lume, ca de obicei… În timp ce aşteptau să le vină rândul, pentru a intra la consultaţie, Alexandra căzuse pradă celor mai negre gânduri. Împotriva voinţei ei, îşi amintea, cu fidelitate dureroasă, cuvintele specialistului, atunci când acesta îi comunicase îngrozitorul diagnostic:

„Celulele albe din sânge, sau leucocitele, încep să fie generate în exces de măduva osoasă. Din motive deja bine cunoscute: aţi auzit, bineînţeles, de  problema antenelor de telefonie mobilă plasate în oraşe. Şi vi l-am amintit pe cel mai evident dintre ele! Este vorba de blestemul tehnologiei care, văzut dintr-o altă perspectivă, ne aduce progresul.  Această generare aberantă de leucocite are două aspecte negative majore: cel dintâi vizează faptul că, pe de o parte, noile celule albe, denumite blastii, sunt insuficient dezvoltate şi nu-şi pot îndeplini funcţia lor vitală de luptă împotriva infecţiilor, pe de altă parte, că ele înlocuiesc în timp leucocitele normale, lăsând organismul lipsit de apărare la asediul a tot felul de viruşi, bacterii, etc.; cel de-al doilea aspect atrage atenţia asupra unei substituiri nedorite, şi anume că generarea preferenţială, într-un număr sporit, a acestor inamici microscopici sufocă hematiile şi trombocitele existente în sânge. Primele nu mai sunt în stare să asigure o bună oxigenare la nivel celular, celelalte nu mai pot să ajute în mod eficient la oprirea sângerărilor. Înţelegeţi, desigur, că dacă sângele nu-şi mai îndeplineşte funcţiile vitale, organismul se va resimţi în cel mai scurt timp. ”

Medicul făcuse o pauză, parcă învins el însuşi de absurditatea expunerii profesionale abia încheiate. Continuase apoi, pe un ton abătut:

„De aici, toate acele simptome specifice bolii: infecţii frecvente, echimoze, sângerări în zonele moi ale corpului, gingivale, cel mai adesea… Precedate sau însoţite de oboseală persistentă, febră şi transpiraţie, astenie, dureri de cap; manifestări somatice aparent neutre, dar înşelătoare… Bănuiesc că, până acum, v-ați confruntat cu unele dintre ele.”

Atunci femeia pusese întrebarea cea mai stringentă şi, în acelaşi timp, cea mai nepotrivită, dată fiind situaţia în care se aflau:

„Domnule doctor, ce şanse sunt ca lucrurile să se îndrepte?”

„Doamnă, v-am spus cum se numeşte boala şi din ce categorie face parte. Sunt sigur că v-ați format deja o părere despre şansele reale, în cazul în care analizele ulterioare vor confirma rezultatele celor dintâi. Din păcate, internetul ne oferă cu o generozitate regretabilă toate informaţiile nedorite. Ţine cumva de o anumită cultură generală, extrem de discutabilă, ca acestea să fie expuse oriunde, pentru a fi consultate de către profani sau neaveniţi.”

La auzul acestor lucruri, deja cunoscute ei, însă la fel de şocante ca la primul impact, mama izbucnise în lacrimi.

În replică, medicul adoptase imediat o atitudine exagerat de pozitivă.

„Dar, ca de obicei, mai există speranţă!” încheiase pe un ton profesional, caracterizat printr-un optimism viguros şi însoţit de un zâmbet prea luminos, exersat în atâtea alte situaţii tragice pe care le întâmpinase de-a lungul carierei.

 

 

— Cum te cheamă, fetiţo? se arătă interesată o asistentă în vârstă.

— Mara, răspunse fetiţa. Şi am cinci ani. La anul voi face şase şi voi merge la şcoală, adăugă cu mândrie.

— Oh, ce fată mare, se simţi asistenta datoare să remarce.

Pe Mara nu prea o interesa asistenta în vârstă, din cauza faptului că stratul gros de rimel îi dădea un aer de vrăjitoare. Cu ochii pe jumătate închişi şi cu buzele ţuguiate, îi cercetă alene pe toţi cei care aşteptau la uşa cabinetului. Privirea îi rămase aţintită asupra unui bărbat, cam la patruzeci de ani, care avea un aer foarte abătut.

— Pe tine cum te cheamă? îl întrebă deodată.

— Nicolae, răspunse bărbatul într-un târziu, încercând fără succes să-i zâmbească fetiţei.

— Şi tu eşti bolnăvior, la fel ca mine?

— Hei, o trase mama de mânecă, nu trebuie să faci aşa!

Mara păru să n-o audă. Se adresă din nou bărbatului:

— O să treacă, rosti cuvintele ca pe o certitudine.

Bărbatul o privi îndelung, după care spuse cu glas sfâşiat:

— Tare aş vrea să am şi eu optimismul tău, Mara!

Fetiţa îi făcu semn Alexandrei că vrea să-i spună ceva la ureche.

— El este cel de care ţi-am vorbit, mami… Locuieşte în oraşul nostru şi vine la acelaşi doctor ca noi!

— Nu e frumos ce faci, îi reproşă femeia cu blândeţe.

— Trebuie să fii încrezător, Nicolae, se întoarse Mara spre bărbat. Fiindcă suntem mulţi la fel!

El o privea stupefiat.

— De unde ştii? îndrăzni să întrebe într-un târziu.

— Ştiu, îi răspunse fetiţa pe un ton imperativ. Pentru că îi cunosc pe toţi!

Bărbatul o privi pătrunzător, după care se aplecă în faţă şi şopti, parcă temându-se de ceea ce avea să rostească:

— Interesant…, deoarece şi eu am aceeaşi senzaţie. Puternică, clară, de netăgăduit. De parcă ar fi un lucru evident, nu-i aşa?

Când realiză că vorbeşte mai mult pentru sine, se retrase de lângă fetiță, adresându-i un zâmbet, de astă dată natural şi spontan.

 

 

În cabinetul dezolant, din cauza albului specific în care fusese zugrăvit, mama îl asculta cu inima strânsă pe medicul specialist. Acesta nu avea deloc veşti bune despre boala Marei:

— Doamnă, să trecem direct la subiect! Al doilea set de analize a dat aproximativ aceleaşi rezultate ca primul, ceea ce înseamnă că problema persistă.

Femeia simţea că nu mai are aer. În timp ce vorbele neutre ale medicului îi răsunau în urechi, se gândea încă o dată cât de nepotrivit este simulacrul de compasiune pe care, din considerente profesionale, figura acestuia se străduia să o transmită. Deplasată şi totuşi circumscrisă unei etici hipocratice, ale cărei considerente interne îi scăpau cu siguranţă… Nici măcar nu trebuiau s-o intereseze, se apostrofă lucid, străduindu-se să părăsească această secvenţă analitică întunecată, pentru a reveni la atitudinea raţională şi obiectivă cea mai potrivită momentului.

— Bineînţeles că există posibilitatea unui al treilea set de analize, de o mai mare fineţe, în care să ne punem toate speranţele. Costă mai mult, dar…

Vorbea cumva de parcă s-ar fi referit la un lucru în zadar.

— Sunt de acord să-l facem, spuse Alexandra repede, încercând să nu se gândească deocamdată cât va mai costa şi setul de analize suplimentar.

Medicul o privea pe deasupra ochelarilor.

— Între timp, va trebui să vă gândiţi serios la data începerii terapiei. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Trebuie să reducem drastic densitatea acestor aglomerări de leucocite avortate care se plimbă nestingherite de colo-colo, provocând daune pe termen lung. E adevărat că urmează un traseu atipic şi sunt observate în locuri diferite faţă de cele din evoluţia standard a bolii, adică ganglionii limfatici, ficatul şi splina, ceea ce ne dă de gândit, însă ştim prea bine cu ce avem de-a face pentru a demara intervenţiile medicale specifice cu încredere maximă.

— Nu este adevărat, interveni fetiţa monosilabic, părând a fi atentă în continuare numai la ursuleţul ei de pluş.

— Poftim? sări consternat specialistul.

— Mara, o avertiză mama cu gingăşie, nu-i deloc frumos să-l întrerupi pe domnul doctor.

— Dar nu este aşa, mami, insistă fetiţa, strângând ursuleţul în braţe. Da, sunt nişte gândăcei albi, mici-mici-mici care umblă prin corpul meu şi vor să-l cunoască, însă ei doar se uită, fără să facă vreun rău. Sunt mulţi, într-adevăr, şi se tot mişcă (arătă, fluturându-şi mâna în toate direcţiile), iar acum cred că au ajuns aici, sau nu, aici, îşi puse mâna dreaptă pe genunchi, apoi un pic mai sus, râzând amuzată. Dar nu vin din măduva spinării, ci din afară. Erau pe fereastra de la bucătărie, iar când am pus mânuţa, au intrat prin piele, fiindcă sunt foarte mici şi pot face asta.

Râse din nou, după care îşi repezi brusc mâna deasupra inimii.

— Aici sunt, râse victorioasă.

Alexandra zâmbea înduioşată, iar medicul o asculta cu gura căscată.

— Hm, da! Hmmm…, încercă acesta să-şi revină după un timp. Copilul dumneavoastră pare să aibă o fantezie debordantă.

Femeia îl aprobă, cu un zâmbet luminos.

— Aşa ştie ea să mă facă fericită, chiar şi în cele mai dificile momente.

Insensibil la oceanul de afecţiune din cuvintele mamei, medicul încerca mai degrabă să-şi recâştige poziţia dominantă în ceea ce, pentru el, constituia o mare încurcătură.

— În sfârşit, zise pe un ton doct, sunt destule indicii că puterea imaginativă a acestor micuţi, de altfel încântătoare, se bazează pe o intuiţie pe care am prefera să nu o ştim manifestă, în anumite cazuri extreme. Este vorba de o cunoaştere la nivelul subconştientului, deci confuză, totuşi relativ exactă a situaţiei date. Pe de altă parte, par a înţelege mai mult decât credem noi. Poate că, întâmplător, v-a auzit vorbind cu cineva despre subiect…

— Nu cred, spuse femeia repede. Mi-am luat toate măsurile de precauţie pentru a evita o astfel de situaţie!

— Mda, nu se ştie niciodată. Chiar dacă nu lasă să se vadă, copiii percep la modul real şi direct gravitatea unei situaţii. Pe cât de gravă este aceasta! Iar dacă accidental aud nişte cuvinte cheie, situate în context, sau înregistrează emisiile emoţionale corespunzătoare ale adulţilor, îşi construiesc un fel de certitudine, evident nefondată logic, pe care şi-o exteriorizează într-un fel sau altul, similar ca expresie cu ceea ce am observat împreună mai devreme. Există nişte tipare clare pe care ei le urmează. Dar, în sfârşit, nu am o specializare în psihologia copilului…

Mama se străduia să-l aprobe din politeţe, însă fără să mai audă mare lucru din monologul învolburat al medicului. Fiindcă, de la un moment încolo al discursului, nici nu mai conta ce spunea acesta.

 

Fetiţa şi-a petrecut următoarele zile exersând încântată jocul pe care îl inventase în cabinetul medical. Punea brusc mâna pe o parte oarecare a corpului şi râdea în hohote inocente.

— V-am prins din nou, spunea cu glas cristalin. Aici sunteţi, gândăceilor!

— Ah, aţi ajuns deja aici. Ce repede vă mişcaţi! Nu staţi nicio clipă locului!

— Ei, gata, m-am plictisit. Mă culc puţin, iar când o să mă trezesc, ne jucăm din nou.

— Hm, aici sunteţi? Voi nu obosiţi niciodată?

Alexandra o privea cu inima strânsă, neputând să nu se gândească că aşa se plimbă şi aglomerările de celule albe modificate prin fluxul sanguin, de-a lungul sistemului circulator. Nu mai avea puterea să se mire de coincidenţa stranie dintre invenţia ludică a fiicei sale şi realitatea cumplită a bolii cu care fusese diagnosticată de curând.

— Mami, ei chiar acum îmi cercetează ficăţelul, strigă Mara deodată. Şi ieri au fost la pan-, pa-pancreas.

— De unde ştii tu de pancreas? întrebase femeia uluită.

Nu-şi amintea să fi auzit de la ea.

— Gândăceii mi-au spus, replică fetiţa cu seninătate. Au trecut pe la creier de câteva ori şi au aflat de acolo cum se numeşte. Dar nu le pasă de asta, completă, desfăcându-şi mâinile larg.

— Ce-i interesează atunci pe gândăcei? întrebă Alexandra, sub impulsul unei curiozităţi de neînţeles.

Mara căzu pe gânduri câteva clipe lungi. Părea să caute răspunsul undeva, în adâncurile minţii sale.

— Mi-au zis, îi comunică mamei. Gândăceii albi au trecut iarăşi pe la creier şi mi-au spus că vor să afle din ce este făcut corpul omenesc (părea că încearcă să reproducă cât mai exact ceea ce rostea chiar atunci), care îi sunt părţile componente şi cum … aaa, funcţio-aaa funcţionează armonios, ca un întreg. Au fost trimişi de foarte departe, din adâncurile spaţiului cosmic, de lângă o stea îndepărtată (vorbea ca în transă), să afle şi să transmită lucrul acesta unor fiinţe extraordinar de inteligente, aaa.. de evoluate, care vor să ne înţeleagă existenţa şi civilizaţia.

Mama o privea siderată.

 

 

Timp de o săptămână, Mara o uimi pe Alexandra cu noţiuni de anatomie şi fiziologie umană. Rostea cuvinte şi apela concepte pe care nu avea de unde să le cunoască, folosindu-le, e adevărat, cu dificultate, însă foarte exact. De fiecare dată, fetiţa ţinea să-i reamintească mamei că astfel denumesc oamenii lucrurile acelea, complet străine cunoaşterii gândăceilor albi.

— Ţi-am mai spus, mami, insista ea, gândăceii albi au auzit de-denumirile astea în mintea mea. De fapt, le-au citit acolo, când au intrat în aaa… ne-neu…

Îşi privi neajutorată mama.

— Neuronii?

— Da, chiar aşa! De fapt, nu în neu-neuronii mei scrie despre toate, ci în firele dintre aceştia, în sin-sinap, spune tu, mami!

Femeia era peste măsură de uimită.

— Sinapse?

— Aşa cum ai zis, încheie Mara, bucuroasă că mai învăţase câteva cuvinte noi, deşi trebuia să  exerseze un timp, pentru a le folosi, la rândul său.

 

 

Între timp, medicii o solicitară pe fetiţă pentru câteva investigaţii suplimentare. Într-una dintre aceste vizite nedorite, se întâlniră din nou cu bărbatul bolnav. Era palid şi nedormit, iar psihicul său greu încercat trecea printr-un registru întins de trăiri diferite, de multe ori contradictorii sau nejustificate. Pe lângă teama omniprezentă, asemenea unui zgomot de fond, părea că în mintea sa se insinuează, slab dar constant, o speranţă binecuvântată. Bărbatul nu înţelegea veridicitatea acesteia, fiindcă găsea că încrederea de sine care o alimenta nu poate fi reală, ci doar o formă disperată de autosugestie, un produs psihic iluzoriu, rezultat din împotrivirea normală a sinelui în faţa inevitabilului cumplitei maladii.

Întâlnirea cu Mara îl făcu să se bazeze şi mai mult pe un miracol deocamdată ocult. Chiar dacă fetiţa nu mai afişa optimismul de data trecută, ba chiar părea abătută, cuvintele ei îi creară, pentru o clipă, iluzia aceea de imponderabilitate proprie doar marilor speranţe.

— Sunt tristă, Nicolae, îi zise ea, după ce se cocoţă alături de bărbat, pe canapeaua din sala de aşteptare.

— Ai ţinut minte cum mă cheamă? întrebă el cu uimire.

— Da, îi răspunse Mara, aprobând din cap.  Şi, aşa cum ţi-am mai spus, le ştiu numele tuturor; toţi cei care suntem la fel, adăugă sigură pe sine.

El îi zâmbi obosit, repetând ideea de data trecută:

— Şi eu am câteodată impresia că îi cunosc pe toţi! Dar tu de ce eşti tristă, Mara?

Fetiţa oftă adânc, strângând din buze a dezamăgire.

— Gândăceii albi… care se plimbă prin sângele nostru, ştii tu… vor pleca. Foarte curând, întări aproape imediat.

Bărbatul nu putu decât să se mustre de unul singur pentru optimismul nociv care-i ocupase exploziv întreaga conştiinţă. O clipă mai târziu însă, credea cu tărie că totul se va sfârşi mai bine decât ar fi îndrăznit vreodată să-şi imagineze.

— Iar noi nu vom mai fi bolnavi? întrebă cu glas tremurând.

— Nici acum nu suntem, îi răspunse Mara, şoptindu-i cuvintele la ureche, dar pe un ton apăsat. Doctorii spun aşa…

— Şi unde vor pleca gândăceii albi? o chestionă Nicolae, încercând ferm să revină la luciditatea respingătoare a situaţiei în care se afla.

— Foarte departe. Spre steaua de unde au venit!

Bărbatul trecu încă o dată în extrema opusă. Găsind că vorbele fetiţei nu reprezintă altceva decât o mostră de fantezie juvenilă, nu se mai simţi deloc încurajat.

 

 

Pentru mama, asta nu constituia deloc o noutate; era doar ceva în plus faţă de învolburările obişnuite ale imaginaţiei copilului său. Gândul la efectele oribile ale terapiei care trebuia începută până la urmă şi, mai ales, pesimismul ei subconştient, de un realism feroce, în ceea ce însemna reuşita acesteia, o făcea să nu mai dea atenţie tuturor manifestărilor plăsmuite de inventivitatea debordantă a minţii Marei. Nu putu totuşi să nu fie surprinsă când, într-o seară, îşi găsi fetiţa la fereastra larg deschisă, cu coatele pe pervaz şi cu capul dat pe spate, contemplând concentrată bolta cerească.

— Ce cauţi acolo? o mustră cu duioșie. Ştii că nu ai voie…

— Nu mă aplec prea mult, mami, o asigură Mara. Uite, stau cu tot corpul înăuntru!

— La ce te uiţi?

— La cer, mami! La stele! Vreau să văd steaua spre care vor pleca gândăceii albi.

— Ei, asta-i bună!

— Dar nu poate fi observată, încheie fetiţa dezamăgită. Chiar dacă este foarte strălucitoare, o gigantă portocalie de 500 ori mai strălucitoare ca Soarele, steaua de unde au fost trimişi gândăceii se află prea departe ca să fie vizibilă sub spec-spectrul acoperitor al luminilor orașului.

Mama îşi privi copilul cu luare aminte.

 

 

Câteva zile mai târziu, femeia avu o surpriză asemănătoare. Mara uitase de postul muzical favorit şi desenele animate dragi ei, ca să urmărească timp de aproape o oră un documentar ştiinţific, pe un canal de televiziune dedicat. Auzind în engleză frânturi din explicaţiile pe care nişte savanţi recunoscuţi încercau să le prezinte simplificat, pe înţelesul publicului larg, mama crezu că fetiţa a adormit butonând telecomanda şi intră în sufragerie, cu intenţia de a opri televizorul. Nu mică i-a fost mirarea când a găsit-o pe Mara trează. Stătea pe burtică, cu capul sprijinit în pumnişori şi se uita concentrată la documentarul acela pentru oameni mari. Filmul era subtitrat în limba română, dar asta nu putea s-o ajute prea mult.

— E despre stele, mami, o anunţă, fără să se întoarcă spre ea.

— Ce înţelegi tu din asta? se strădui Alexandra să pună o întrebare raţională.

Fetiţa se strâmbă încântător, mimând dezamăgirea faţă de neîncrederea mamei.

— Cum ce înţeleg? se prefăcu contrariată. Tot, bineînţeles! Tot-tot-tot! Hai să-ţi spun şi ţie, vrei? Stelele se află la distanţe mari una de alta, într-un cosmos extra-o-ordinar de vast, sunt fierbinţi, iar între ele este foarte frig, mai frig chiar decât în ţara lui Moş Crăciun. Brrr! Ha, ha, ha! Oamenii aceştia spun foarte multe despre stele, însă nimic despre steaua gândăceilor albi. Dar nu mai contează, fiindcă eu ştiu exact unde se află…

— Cum aşa?

— Am deschis o ha-hartă cerească pe net. Gândăceii albi mi-au arătat acolo steaua lor, spre care vor pleca în curând. Este foarte departe, concluzionă fetiţa cu tristeţe în glas. Uite, să-ţi arăt!

Spre uluirea crescândă a mamei, pe monitor era, într-adevăr, deschisă o hartă a bolţii cereşti, de fapt un sector al cerului înstelat, mărit suficient de mult ca punctele ce indicau poziţiile şi celor mai neînsemnate stele să fie perfect lizibile.

— Chiar aici, arătă Mara, cu ochii strălucind de satisfacţie.

Alexandra se aplecă spre monitor şi citi denumirea însemnată în dreptul săgeţii mouse-ului:

— Alpha (Schedar) din constelaţia Casiopeea, după care rămase tăcută timp îndelungat.

 

 

Tonul fetiţei era de-a dreptul îngrijorat:

— Mami, gândăceii albi vor să plece spre steaua lor. Ei pleacă acum!

Mama îşi ridică ochii din cartea pe care oricum nu reuşea s-o citească. Mara stătea în cadrul uşii de la bucătărie, cu o figură ce exprima tristeţe dar şi o anumită doză de suferinţă. Îşi ţinea mâna stângă îndoită pe abdomen, iar cu dreapta apăsa pe încheietura palmei celei dintâi. Până să vadă exact despre ce era vorba, instinctul matern o făcu pe femeie să sară ca din arc.

— Mara, ce-ai făcut? ţipă ascuţit, nedezlipindu-şi ochii de la pata roşie care se lăţea pe tricoul fetiţei. Doamne, cum ai putut?

Oarecum stingherită, Mara părea să nu înţeleagă prea bine agitaţia mamei.

— Dar nu e nimic rău…, începu să spună.

— Cum să nu fie? se răsti Alexandra. Vino încoace, mai zise, după care o trase în bucătărie.

— Se va vindeca, mami.

— Arată-mi mâna! Doamne-Dumnezeule!

Smulse mâna fetiţei şi îi cercetă rana, constatând fericită că era vorba doar de o tăietură superficială, deloc gravă, după care o spălă atent şi o dezinfectă. La sfârşit, îi făcu un bandaj uşor, neuitând să-l strângă într-o fundiţă vioaie, aşa cum îi plăcea Marei.

Văzu cu coada ochiului lama înroşită a cuţitului de pâine.

— Să nu mai atingi niciodată cuţitul acela, o avertiză pe fetiţă. Niciodată, m-ai auzit?

— Trebuia să le dau drumul să plece, mami, făcu Mara o încercare palidă de-a o convinge.

— Gata! strigă aceasta.

Însă atenţia fetiţei se mutase în altă parte. Cu ochii mari, privea ţintă într-un colţ al încăperii. O luă pe mama de mână, zâmbind cu zâmbetul acela al ei care exprima cea mai înaltă formă de fericire.

— Uită-te acolo, mami, o îndemnă cu fermitate inocentă. Da-da, chiar acolo!

Alexandra făcu ce-i cerea fata ei şi simţi că o ia ameţeala. Pe podeaua bucătăriei, lângă unul dintre picioarele mesei, văzu o mică pată roşie – sângele Marei – care îşi schimba vizibil poziţia. Prima dată crezu că se scurge, din cauza vreunei microdenivelări sau a unei fisuri din gresie, însă realiză foarte repede că se înşela. Fiindcă, după un scurt traseu orizontal, pata de sânge începu să urce pe piciorul mesei. Lent şi sigur, într-o mişcare uşor sesizabilă… Surescitată de ceea ce tocmai observa, femeia se gândi într-o doară că nu există scurgere în sus, ar fi împotriva legilor gravitaţiei, după care se scutură psihic, încercând să scape de absurditatea gândurilor sale şi a situaţiei în care se afla. Pata urca nestingherită, iar mama constată că, în contrast cu albul mobilierului, avea o culoare ireal de deschisă pentru sângele omenesc, un roşu şters, cu puternice inflexiuni argintii. Gândăceii albi? Încercă să rămână raţională şi să nege fantasticul atât de evident. Deodată, pata argintiu-roşiatică se desprinse de masă şi începu să leviteze.

— Deschide fereastra, mami, spuse Mara. Ei trebuie să plece acum!

Alexandra se strecură pe lângă pata plutitoare, crezând că observă o schimbare subtilă în compoziţia acesteia: părea brusc alcătuită din granule extrem de mici, abia vizibile, mai mult bănuite, şi căpătase în ansamblu un aspect metalic evident. Chiar dacă granulele păreau să se mişte aleatoriu, ea ştiu că distinge o coeziune internă în dinamica lor extrem de complexă. Pata se înălţă şi mai mult, după care se îndreptă direct spre fereastră. Scânteia des, într-un fel anume, bine coordonat.  Mara râse încântată de ceea ce vedea. Îi făcu semn mamei că vrea să-i spună ceva la ureche. Un mare secret, bineînţeles!

— Mami, gândăceii albi mi-au promis că îmi vor face cu ochiul din cer, înainte de a pleca spre steaua lor.

Alexandra îi zâmbi cu duioşie. Încă o dată, era depăşită de fantezia dulce a copilului său. Luând-o pe Mara în braţe, urmări mai departe pata stranie ce se scursese, odată cu picăturile de sânge, din mâna tăiată a fetiţei. Ieşise deja pe fereastră şi se înălţa lent spre cerul nopţii. Din ce în ce mai sus, până când ajunse de mărimea unei stele strălucitoare, ca Sirius, Canopus, Arcturus sau Vega. Un corp ceresc nou, de un argintiu intens, care nu mai fusese până atunci pe firmament. Steaua aceea bizară rămase nemișcată câteva secunde bune, ca, deodată, să se stingă şi să se aprindă cu claritate de trei ori, provocând fetiţei o încântare debordantă.

— Ai văzut, mami? Ai văzut? strigă Mara, întinzându-se peste pervaz. Îşi ridică într-o parte capul drăgălaş şi făcu, la rândul ei, cu ochiul spre astrul nou apărut, râzând în hohote cristaline, purtătoare ale unei fericiri inocente, de o intensitate paroxistică.

— Şi încă nu s-a terminat, exclamă fetiţa, cuprinsă de surescitare. Toţi gândăceii de pe Pământ vor pleca în seara asta, adunându-se mai întâi pe cer…

În timp ce Mara vorbea, steaua ei se înălţă încă o dată. Rămase la o altitudine superioară, parcă aşteptând. Şi, în curând, avu loc un fenomen cel mai probabil unic în istoria omenirii. Din toate cele patru puncte cardinale, o mulţime de stele argintii se alăturară celei dintâi alcătuind un nor strălucitor, de mari dimensiuni. Norul se învolbură de câteva ori, pentru a se aranja, configura, echilibra, dând parcă de veste Marei, mamei şi eventualilor privitori de ocazie că are să se întâmple ceva. Dură aşa un timp… Până când, pe neaşteptate, norul se transformă într-un fulger argintiu şi se scurse către adâncurile cerului profund, cu o viteză uluitoare, ştergându-se foarte curând din câmpul vizual şi din realitate. De parcă nici nu fusese vreodată acolo! În urma lui, stelele erau aceleaşi, cerul arăta la fel ca înainte, fără ca vreun alt miracol să-i mai tulbure liniştea maiestuoasă.

Mara şi mami mai stătură în cadrul ferestrei, comentând aprins situaţia insolită pe care tocmai o trăiseră, până când simţiră cum frigul nopţii le dă frisoane reci. Atunci fugiră râzând în pat. În noaptea aceea, Mara dormi uşor, zâmbind dulce unor vise numai de ea ştiute, iar mama, care se trezise de câteva ori ca să-şi învelească fata, simţi acut cum o armonie superioară, care părea să izvorască din însăşi textura lumii, îi umple sufletul de o speranţă uriaşă. Ceva îi spunea – şi îi comunica imperativ lucrul acesta – că totul se va schimba în bine foarte curând!

 

 

Cabinetul devenise neîncăpător, din cauza somităţilor care se înghesuiau înăuntru. Doi profesori universitari, trei medici primari şi cinci medici specialişti studiau cu atenţie rezultatele ultimului test, schimbând în răstimpuri priviri încărcate de uimire. După ce boala necruţătoare îşi etalase din plin prezenţa oribilă, în prima serie de teste, semnele specifice acesteia dispăruseră cu desăvârşire, în cea de-a doua. Chiar dacă se apelase la investigaţii profunde, complexe şi cu ţintă dată…

Decanul de vârstă al medicilor, un profesor foarte respectat, luă cuvântul tuşind încurcat:

— Doamnă, în întreaga mea carieră n-am mai văzut aşa ceva. Vorbim, desigur, de o minune binevenită, totuşi imposibilă din punct de vedere medical. Am fi recunoscători dacă v-aţi da acordul pentru încă un set de analize. Ca să ne edificăm complet asupra…

Cu gândul la seringile uriaşe ale doctorilor, Mara o strânse tare pe mama, de mână.

— Nu acum, îi răspunse femeia profesorului. Fetiţa mea este traumatizată după toate încercările prin care a trecut, cât despre mine… Sper să nu fie vorba de o eroare!

— Nu este, mami, îi şopti Mara repede la ureche.

— Nu poate apărea aceeaşi eroare de două ori, întări unul dintre medicii primari. Am fost foarte vigilenţi în efectuarea testelor. Mai mult, toţi cei trei distinşi profesori au supervizat personal procesarea mostrelor.

— Mai ales că, întări al doilea profesor, cazul fetiţei dumneavostră pare a nu fi singurul de acest fel. Un bărbat ne-a oferit chiar ieri aceeaşi surpriză uriaşă. Care dacă se va confirma…

— Nicolae, exclamă Mara fericită.

— Da, aşa îl cheamă, încuviinţă cel de-al treilea profesor, privind-o cu atenţie. Tu şi el, domnişoară, daţi bătăi de cap medicinei moderne, încercă, fără succes, o glumă de chirurg.

— Nu este adevărat, sări fetiţa surescitată. Mai sunt… destui!

— Mara, o admonestă Alexandra cu blândeţe.

— Dar ţi-am povestit de ei, mami! Chan din China, Kwa, băieţelul negru cu părul creţ, Neall, care locuieşte într-un oraş mare, cu blocuri până la cer, Ma-ai, dintr-un loc cu multă apă şi multe bărci, fetiţa blondă dintr-o ţară cu zăpadă şi reni, care are ochii ca şi câinele Husky al Liviei. Îl ştiţi pe câinele Liviei? se adresă deodată medicilor prezenţi.

— Nu, însă am vrea să-l cunoaştem, îi răspunseră aceştia la unison.

— Eu îl iubesc foarte tare. În sfârşit, nu-i mai ştiu chiar pe toţi care au fost bolnavi, iar acum s-au făcut bine, completă Mara cu tristeţe. Suntem mulţi: copii, oameni mari, bătrâni…

Doctorii o ascultau cu gura căscată.

— Mda, îşi reveni cel dintîi profesor, iată un detaliu demn de luat în seamă. Ce să spunem, vom fi atenţi la rapoartele de specialitate venite din alte ţări. Între timp, vom tăia iarăşi firul în patru; poate ajungem la o concluzie pertinentă. Vă mulţumim, doamnă! Mara!

— Noi plecăm acum, zise Alexandra, zâmbindu-i fetiţei. Să ne bucurăm de minunea dată din cer.

— Desigur, admise unul dintre profesori, fără să înţeleagă despre ce era vorba. Nu uitaţi, vă rog, să ne ajutaţi cu încă o investigaţie, atunci când vom fi pe deplin pregătiţi.

— În regulă, răspunse mama, întorcându-i Marei strângerea de mână. La revedere!

 

*

 

Încet-încet, Mara va uita episodul gândăceilor albi… Se va transforma într-o fantasmă a copilăriei, deoarece alte lucruri, cu mult mai importante, îi vor ocupa viaţa inocentă de la cinci ani spre şase. Va veni Crăciunul şi, odată cu el, tati se va întoarce acasă. Vor trece sărbătorile de iarnă, cu multă zăpadă, va sosi primăvara florilor, iar tati nu va mai pleca. Va rămâne cu Mara şi cu mami pentru totdeauna.

Apoi, va începe şcoala, marcată de entuziasmul cunoaşterii colegilor de clasă, a lucrurilor interesante pe care le va învăţa acolo şi de prezenţa minunată a doamnei învăţătoare, pe care fetiţa o va iubi aproape la fel ca pe mami. Va creşte deşteaptă şi frumoasă. Va veni liceul, cu prima iubire, de neuitat… Anii magnifici ai facultăţii de medicină, căci, împotriva evidenţelor de până atunci, Mara va alege să se facă doctoriţă.Va vindeca mulţi oameni şi-i va face fericiţi pe cei din familiile acestora.

Între timp, lucrurile îşi vor urma cursul lor firesc. Vor trece anii ca zilele, iar viaţa îi va aduce cu generozitate atâtea alte lucruri frumoase pe care să le trăiască din plin. Însoţite, bineînţeles, de mici suferinţe, căci altfel nici nu se poate. Îşi va întâlni alesul! Va construi alături de el o viaţă fericită. Va avea copii… Mami Mara! Va avea nepoţi… Buni Mara! Va îmbătrâni frumos şi se va stinge senin, atunci când îi va veni rândul. Aşa cum trebuie să fie, când trebuie să fie! Iar înainte de-a adormi în pace – un somn etern, într-o noapte eternă – va privi stelele cu duioşie şi, sub impulsul unui ecou demult uitat, va face cu ochiul cerului profund. Sclipind neregulat din multitudinea astrelor aflate pe firmament ( dar mai ales dintr-o stea anume, Schedar, luminătorul alfa al constelaţiei Casiopeea), Marele Cosmos îi va face, la rândul său, cu ochiul.

 

Alen Șchiopu

Alen Șchiopu

Mă numesc Alen Şchiopu şi am mai publicat literatură speculativă, de-a lungul timpului, în Revista SRSFF, Revista Nautilus, Helion SF şi Gazeta SF, sub numele real sau sub pseudonimul simplu Alexandru Şchiopu.

More Posts