I

 

1

Iepurele găsit mort a fost primul semn a ceea ce avea să urmeze, al șirului de evenimente care avea să se desfășoare atât de rapid și de neașteptat și de înspăimântător și să culmineze atât de dezastruos. Desigur, poate că fuseseră și alte semne înainte, prea mici să le bag de seamă. După aceea, recapitulând întâmplările în minte, mi s-a părut că deslușeșc nenumărate mici semne care, nu prin ele însele, dar luate împreună, nu în orice context, dar în împrejurările în care apăruseră, prefiguraseră ceea ce avea să se întâmple. Nu știam câte din acestea, sau dacă măcar vreuna dintre ele, aveau legătură cu întâmplările reale (ah, cât de reale au fost, din păcate!) de după aceea.

Îmi făceam facultatea în Caraican și locuiam la niște rude care stăteau în orașul acela. Locuisem deja cu ei de câteva luni. Aveau un apartament de modă veche, nu tocmai mare, însă îndeajuns de încăpător ca să stau și eu acolo. Dormeam pe canapeaua camerei care servea ca sufragerie și lucram la masa din sufragerie. Domnul și doamna Chiva aveau o cameră a lui, iar fiul lor, Sabin, o cameră a lui, pe care o împărțea cu iepurele căruia îi dăduse numele de Scooby Doo.

Din fericire, nu trebuia să mă joc cu Sabin prea mult, căci era unul dintre acei copii care își făceau de lucru singuri. De altfel, avea și un prieten imaginar. Totuși, în seara aceea trebuia să îl supraveghez. Stăteam în camera lui, care era destul de mică și posacă pentru o cameră de copil, reușind, cumva, să fie în același timp înghesuită și să dea sentimentul că e goală. Jucăriile lui Sabin erau împrăștiate pe podea, ca de obicei, spre disperarea doamnei Chiva. Băiatul stătea pe jos, cu picioarele adunate sub el, și juca singur nu-te-supăra-frate. De fapt, nu juca singur, ci cu prietenul său închipuit. Oricum, era ciudat să-l vezi pe Sabin cum aruncă zarurile, își mută pionii lui, apoi aruncă încă odată zarurile, ca să mute pionii lui Raul. Făcea lucrul acesta cu o asemenea concentrare și seriozitate încât aproape ai fi putut crede că era cineva cu el, altcineva, un prieten invizibil.

Între timp, eu încercam să mai trec  o dată prin cursurile de la facultate. Afară șopotea o ploaie liniștită, iar stropii se scurgeau pe geam. Singura lumină aprinsă era o veioză de lângă mine, iar umbra mea se profila mare și neagră pe peretele gol. Nu știu cum de putea Sabin să vadă în penumbra aceea. Oricum, avea chipul atât de concentrat, și totuși nu trăda nicio emoție!

Atunci, am auzit-o pe mama lui, doamna Gabriela, cum țipă. Atât eu, cât și Sabin, fără să ne aruncăm măcar o privire unul altuia, ne-am năpustit afară din odaie, pe coridorul și mai întunecat. Numai lumina din bucătărie se revărsa pe hol. Am fugit amândoi în bucătărie și am văzut-o pe doamna Gabriela cum stătea aplecată asupra a ceva dintr-un colț, ceva ce eu nu vedeam bine.

Sabin se duse lângă ea, o îmbrânci ca să-și facă loc, văzu chestia la care se uita mama lui, după care se întoarse tăcut. Se îndreptă către masă și se așeză pe un scaun, după care începu să plângă în tăcere. Avea pielea albă, părul negru, drept și fin; trăsăturile i se contorsionau numai putin, desi plangea cu durere.

De-abia după ce mama lui a venit și ea lângă masă ca să-și consoleze fiul, ochii mi-au căzut pe colțul bucătăriei și am văzut obiectul care o făcuse să țipe: era Scooby, zăcând pe o parte, cu gâtul răsucit și cu ochii negri, ca două mărgele, privind în gol, niște ochi care nu aveau să mai vadă nimic, niciodată.

— Știi cine e de vină, știi cine e de vină? făcu Sabin, după ce mama lui reuși să-l liniștească. Raul! Mi-a spus că îl va omorî pe Scooby! Mi-a spus-o dinainte!

Mai târziu, după ce Gabriela a stat cu el să-l liniștească, când a venit vremea să se culce, Sabin a cerut ca eu să dorm cu el în cameră. Eu nu aveam nimic împotrivă să dorm pe jos, așa că mi-am luat perna și pătura și le-am pus lângă patul lui. Când am intrat în cameră, veioza de lângă pat era tot aprinsă, iar umbrele noastre se conturară pe perete, mai mari și parcă mai vii decât noi. Pe jos, jucăriile erau tot împrăștiate, iar jocul de nu-te-supăra-frate era lăsat neterminat. Hârtiile mele, tot împrăștiate pe patul lui Sabin.

După ce băiatul a stins veioza și s-a culcat, eu am simțit că nu pot să dorm, așa încât m-am dus la fereastră să privesc afară. Am văzut luminile orașului încețoșate de pelicula de apă care acoperea geamul. Am ascultat șopotul ploii care, deodată, nu mi se mai păru mângâietor, ci înfricoșător. Și am privit întunericul de afară, l-am privit și l-am contemplat, și l-am tot privit până când mi s-a părut că întunericul este viu, că el este realitatea, iar obiectele fizice – iluzia.

 

2

Ziua următoare, l-am înmormântat pe Scooby. Ploaia se oprise, dar cerul rămăsese oțeliu, iar aerul părea greu. Domnul Chiva săpă o groapă mică în curtea blocului, ceea ce fu ușor, deoarece pământul era mocirlos și îmbibat cu apă. Am privit cum lopețile de pământ formează un morman moale, lipicios, parcă gelatinos. În cele din urmă, îl lăsară pe Sabin, care începuse iarăși să plângă, să depună stârvul pe fundul gropii.

În timp ce tatăl începu să umple groapa, aruncând sape de pământ lipicios, în timp ce noroiul creștea și devora iepurașul cenușiu, Gabriela își îmbrățișă fiul și îl sărută pe obraz.

— O să vezi, va fi frumos… când se va face soare, vom planta garoafe deasupra… și iriși. Toată lumea care va trece pe aici va vedea ce grădină frumoasă avem, iar Scooby de va bucura!

— Nu va fi singur acolo, sub pământ? Nu se va simți singur? întrebă Sabin, replică ce o făcu pe mama lui să își schimbe expresia, să cadă câteva momente pe gânduri, pentru a găsi un răspuns adecvat, pentru ca apoi să renunțe, realizând că, în mod evident, nu exista niciun răspuns adecvat.

Eu stăteam ceva mai încolo, îmbrăcat cam subțire, deși afară era frig. Când groapa fu acoperită, domnul Chiva mută sapa în cealaltă mână și ne făcu semn să intrăm.

— E frig afară, se justifică el.

 

3

După ce m-am întors acasă de la cursuri, pe la ora 7, după ce am luat cina, m-am dus la Sabin în cameră să îl consolez. Acesta stătea și desena la birou. Desenase un personaj foarte urât – deși, cu siguranță, el nu intenționase să-l facă urât – cu proporții inegale, ba chiar aberante, capul un cerc foarte mare, pe care erau schițate o gură și doi ochi.

Fața acelui personaj m-a privit parcă uimită, când m-am aplecat peste umărul lui Sabin. El păruse să nu mă bage în seamă când am intrat în casă, dar atunci când mi-am așezat mâna pe umărul lui, nu a tresărit. Eu totuși eram neliniștit, mă simțeam amenințat, oricât de absurd ar părea asta, de personajul pe care îl desenase.

Trăsăturile sumare ale feței erau în mod deosebit de nereușite… sau amenințătoare; gura era un semicerc ce întruchipa un zâmbet larg, însă ochii erau două linii care coborau înspre interior, de parcă ar fi fost trist; această contradicție în trăsăturile personajului ar fi fost destul pentru a mă neliniști, dar la ea se mai adăuga și faptul că, dacă priveam mai atent, sau mai îndelung, ochii nu mi se mai păreau deloc triști, ci încruntați, iar zâmbetul nicidecum vesel, ci un rânjet plin de cruzime, iar eu mă simțeam cercetat, din cap până în picioare, de privirea iscoditoare a unui psihopat.

— E Raul? l-am întrebat pe Sabin, deși știam răspunsul.

— Da, făcu el. Raul e. Mi-e încă prieten, deși l-a omorât pe Scooby. Deși i-a sucit gâtul.

Atunci îmi trecu prima dată prin minte să-l întreb următorul lucru.

— De ce l-a omorât?

— Pentru că nu am făcut ce mi-a spus el, zise Sabin întorcându-se către mine și privindu-mă cu ochii lui negri, adânci, privindu-mă adânc în ochi, de m-am simțit pe jumătate înduioșat, pe jumătate rușinat. Îmi tot poruncea să fac lucruri oribile, lucruri cumplite. Nici nu vreau să le pomenesc. Și mă amenința că, dacă nu fac așa cum îmi spune, îmi va omorî iepurașul.

Și, după o pauză, adăugă, deși nu mai era nevoie:

— Și așa a și făcut!

— Ce ți-a poruncit să faci? am îngăimat eu.

— Nu vreau să pomenesc ce mi-a spus… sunt lucruri prea rele… de fapt, nici nu mi le mai amintesc. Acum mi se arată mult mai rar și nu vrea să se mai joace cu mine, deși tot prieteni suntem.

Brusc, mi-am dat seama că, în ziua aceea, Sabin nu se mai jucase singur, prefăcându-se că are un tovarăș, ca de obicei. Sau poate că observasem asta, însă pusesem faptul acesta pe seama tristeții băiatului, astfel încât nu i-am dat însemnătate.

L-am privit pe Raul, care era cu atât mai strident cu cât era desenat cu creion roșu. Unul din picioare era îngroșat fără nicio justificare și mâzgălit cu mult roșu, celălalt era format doar din câteva linii. De fapt, jumătate din trupul personajului era îngroșată fără niciun motiv aparent, de parcă ar fi avut o boală care-i inflama jumătate din trup… dar nu, nicio boală nu ar fi putut crea diformități atât de disproporționale între ele, nu ar fi putut inflama țesutul omenesc într-atât de mult. Desenul era doar aberația unei minți de copil. Iar în jurul personajului se conturau forme fără nicio noimă, de nici nu-ți puteai închipui ce intenționase Sabin să sugereze prin ele.

— Î-mi… î-mi pare foarte rău…, am blămăjit eu.

— Și mie, răspunse Sabin.

 

4

Zilele următoare au fost cuprinse de o anumită tristețe, accentuată de vremea sumbră de afară. Însă, peste un timp, Sabin păru să își revină după pierderea lui Scooby, sau așa mi se părea mie; adevărul e că nu își revenise niciodată cu adevărat, însă își reluase jocurile singuratice, sau, mă rog, care nouă, celorlalți, ni se păreau singuratice, căci el nu se simțea deloc singur, din câte puteam vedea. Insista ca părinții să păstreze un loc la masă și pentru Raul, așa încât, la fiecare prânz și la fiecare cină, la masă se găseau un scaun și o farfurie în plus.

După un timp, ceruse să i se pună mâncare în farfuria lui Raul. Desigur, mâncarea respectivă ajungea, până la urmă, în cutia cu resturi pentru câinele vecinului. Totuși, dacă nu i se dădea de mâncare lui Raul, atunci Sabin devenea indispus. Ori, mai degrabă, spunea că Raul este indispus, iar noi, restul familiei (dacă mă pot considera și eu parte din familie, iar adevărul este că nu știu dacă pot), trebuia să suportăm capriciile lui Sabin.

Pereții camerei lui Sabin, precum și ai bucătăriei, se umpluseră cu desenele copilului; toate cele în care înfățișa familia îl includeau și pe Raul – o siluetă neagră lângă ceilalți membri ai familiei. O siluetă cu contururile îngroșate, de parcă ar fi fost mai real decât persoanele vii, în carne și oase. O siluetă a cărei privire malefică pironea pe toată lumea care trecea prin preajma desenelor. Mie, desenele respective mi se păreau dubioase, ba chiar funeste, habar nu am de ce le agățaseră părinții lui Sabin pe pereți, în văzul lumii. Ei o făcuseră din proprie inițiativă, băiatul nu ceruse asta.

Poate că voiau, într-un fel sau altul, să intre în lumea lui, să facă și ei parte din universul imaginar care îi aparținea, în continuare, numai și numai lui Raul. Ori poate credeau că, dacă nu îi încurajau aceste creații imaginare, îl constrângeau într-un fel. Habar nu am, nu i-am întrebat niciodată și, de fapt, adevărul este că, pe atunci, nici nu mă preocupa în mod deosebit subiectul acesta.

Totuși, la un moment dat, într-un fel sau altul, Sabin trebuie să fi întrecut măsura; mi-am dat seama de asta pentru că, după ora de culcare a băiatului, în timp ce eu stăteam în sufrageria pe jumătate luminată, i-am auzit discutând subiectul acesta destul de aprins. Poate că uitaseră de mine, de faptul că eram în sufragerie și că puteam să îi aud foarte bine, de fapt, că sigur îi auzeam, sau, poate, nu uitaseră, dar nici nu considerau că discuția merită să fie ascunsă de mine. Oricum, Gabriela a propus să îl ducă pe Sabin la psiholog. Soțul ei nu a opus multă rezistență.

Curând, s-a arătat întru totul de acord. Așadar, în zilele următoare, se interesară de un psiholog bun, cerură părerea prietenilor și vecinilor, și nu încercară să ascundă nici asta de mine, deși mie nu îmi ceruseră părerea niciodată. Probabil nu considerau că pot să le dau o părere care să merite luată în seamă sau, poate, cine știe?, le era rușine să mă implice în probleme atât de intime ale familiei.

Oricum, într-o altă seară, i-am auzit vorbind despre faptul că, în ziua aceea, când vizitaseră psihologul, acesta concluzionase că Sabin nu avea nicio problemă, sau, cel puțin, nu una gravă. Doar că era puțin izolat. La vârsta lui, era normal să ai prieteni imaginari. Numai că exista pericolul să se scufunde prea mult în lumea imaginară și să uite de lumea reală. De altfel, nu avea niciun prieten în lumea reală, și poate acesta era și motivul pentru care îl născocise pe Raul.

Într-o zi, de fapt, cred că a fost chiar în ziua următoare, domnul Chiva veni la mine și îmi spuse:

— Ai vrea să stai mai mult timp cu Sabin? Cred că se simte cam singur. Desigur, asta numai dacă nu ești prea ocupat și poți să-ți faci niște timp. Nu ești prea ocupat, nu?

— Dar nu îl are pe Raul? am făcut eu, mai în glumă, mai în serios.

Domnul Chiva zâmbi.

— Raul e Raul. Cred că a stat cam prea mult timp cu el.

— Păi, Sabin nu cred că se plictisește.

— Cred că Raul îi face rău.

Am rămas amândoi tăcuți pentru o vreme, conștienți, cred, amândoi de cât de ridicol era să vorbim despre prietenul închipuit al lui Sabin ca despre o persoană.

— Bine, am zis eu. Am să stau mai mult cu Sabin, dacă îmi dă voie Raul.

— Păi, sper să îți dea voie. Dacă nu îți dă voie, atunci intervin eu!

Încercase ultima replică ca pe o glumă, și zâmbise, dar, nu știu de ce, mie nu îmi venea să zâmbesc.

 

5

Stăteam, în seara aceea, în camera lui Sabin. Era întuneric beznă, nu aprinsesem niciun bec, însă cerul era pe jumătate senin și îmi plăcea să privesc constelațiile, să mă las puțin în voia gândurilor. Sabin stătea în bucătărie, cu părinții lui. Și mă gândesc că și Raul era cu el.

Priveam luna cum răsărea de după o pătură de nori, pe un cer mai liber, și, nu știu de ce, am rămas cu privirea fixă acolo, sprijinindu-mi capul de palmă, cu cotul pus pe genunchi, așezat pe scaunul care era cam mic pentru mine. Nu știu de ce, dar mi se părea că era bine să prind momentul când se ivea luna. Parcă era un mic răsărit de soare. Am privit-o până ce a ieșit cu totul dintre norii cenușii, plutind misterioasă, parcă ireală. Nu știu de ce, dar atunci când mă uitam la lună, mi se părea ireală, ciudată, ca și cum ar fi fost neobișnuit să văd un obiect atât de mare pe cer, ca și cum ar fi fost neobișnuit ca Pământul să aibă un satelit.

I-am scrutat îndelung geografia, desenele misterioase de pe globul ei, gândindu-mă, în acelaș timp la și mai misterioasa parte nevăzută a lumii, despre care nimeni nu știa în mare detaliu cum arăta. Desigur, ştiam că se trimiseseră sonde spaţiale ca să o fotografieze, dar niciodată, ori măcar niciodată în viitorul apropiat, partea nevăzută nu va fi la fel de cunoscută precum cea văzută. Nu o puteai contempla îndelung, nu o puteai contempla pe viu, la fel ca pe cea văzută cu ochiul liber. S-ar fi putut foarte bine să fie un crater uriaș acolo, ca un ochi, un ochi ce privea o veșnicie cosmosul indiferent, în timp ce luna se rotea în cerc în jurul gazdei sale.

Mi s-a părut că deslușesc, vag, un chip în geografia lunară; totuși, nu mi s-a mai părut atât de ciudat după ce mi-am amintit legenda Omului din Lună, sau legenda religioasă care spunea că, dacă privești mult, foarte mult luna plină, atunci poți desluși pe ea icoana Sfintei Fecioare. Parcă era și o carte de Plutarh, care se numea De facie lunae. Și brusc, mi-am dat seama că acel chip exprima tristețe, ba chiar agonie. Știam, datorită unei experiențe îndelungate, că odată ce deslușisem un tipar undeva, avea să îmi fie imposibil să nu îl mai văd, oricât de mult m-aș fi străduit.

Chipul omului în agonie avea să rămână veșnic întipărit pe lună. Mare Imbrium și Mare Serentatis formau ochii; Mare Vaporum forma un nas ca de schelet; iar Mare Humorum, Mare Nubium și Mare Cogitum formau, împreună, gura cuprinsă de un rictus de durere. Chipul acela înghețat și palid.

 

II

 

1

Au trecut câteva zile în care nu s-a petrecut nimic special. Nu prea ieșeam din casă datorită vremii sumbre. Totuși, nu mă plictiseam. Mereu îmi găseam ceva de făcut. Doar că totuși mă cuprinsese o stare de moleșeală vecină cu indispoziția, care mă afecta nu doar pe mine, ci și familia Chiva.

Într-o seară, părinții lui Sabin au avut niște invitați. Mica  petrecere s-a ținut, desigur, în sufragerie. Deschiseseră masa extensibilă, așternuseră pe ea fața bună, scumpă, folosită numai la ocazii, și scoseseră vesela elegantă pe care o țineau, de obicei, într-un dulăpior de sub vitrina cu bibelouri. M-am îmbrăcat și eu puțin mai elegant ca să pot să particip. Soții Chiva se pregătiseră toată ziua pentru eveniment. Doamna pregătise mai multe feluri de mâncare pentru care urmase niște rețete grele și, la fel ca toate gazdele, era foarte nerăbdătoare să vadă cum reacționează mesenii la preparatele ei, desigur, fără să pună ea însăși vreo întrebare.

M-am foit pe scaun, în cămașa care îmi rămăsese puțin cam mică. Nu muream de nerăbdare să mă duc să îmi cumpăr alta, pentru că îmi displăceau foarte mult cumpărăturile. Îmi pusesem în farfurie niște salată de morcovi cu țelină și porumb, niște vinete prăjite și câteva rulouri de șuncă cu brânză. Îmi propusesem să nu mănânc mult. Domnul Chiva deschisese câteva sticle cu vin bun și, de câte ori se golea un pahar, se oferea să îl reumple. Eu mi-am luat paharul în mână și am început să-l învârt printre degete, luând câte o gură doar așa, foarte rar. Vinul auriu strălucea în lumina micului candelabru. De când începuse petrecerea, Sabin nu scosese un cuvânt.

La un moment dat, o femeie, doamna Maria, se ridică de la masă, ieși din sufragerie și se îndreptă spre toaletă. Când apăru din nou în sufragerie, își schimbase complet expresia fetei și pălise foarte mult. Atunci, mi-am dat seama că lipsise destul de mult. După ce se așeză lângă soțul ei, cei doi vorbiră în șoaptă câteva secunde și se pare că reușise, sub un pretext sau altul, să îl convingă să plece, deși bărbatul regreta foarte mult lucrul acesta, căci tocmai se încingea o discuție despre ultimele evenimente internaționale.

Desigur, soții Chiva se arătară dezamăgiți, încercară formal să îi convingă să rămână, după care îi conduseră până la ușă. Prin zumzetul conversațiilor, nu am izbutit să aud ce își spuneau. M-am uitat la Sabin care nu mâncase nimic, iar farfuria lui strălucea albă, reflectând candelabrul.

Gabriela și soțul ei se întoarseră la masă, își ocupară locurile și reintrară în discuție. Eu ascultam cu jumătate de minte ceea ce se spunea, deși nu mă prea interesa, și în același timp mă frământam cu nu știu ce gânduri.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama ce mă frământa; ca să ajungă la baie, doamna Maria trebuie să fi trecut pe lângă camera lui Sabin. Poate că acolo văzuse ceva ce o tulburase într-atât. Dar într-adevăr era tulburată, sau doar așa mi se părea mie? Poate că își amintise ceva grav, de aceea plecase. Dar dacă ar fi fost grav, atunci și soțul ei s-ar fi arătat îngrijorat. Și de ce presupuneam că o tulburase ceva în camera lui Sabin? Nu mai știu dacă ușa de acolo era închisă ori deschisă, dar și dacă ar fi fost deschisă, eram sigur că lăsasem becurile stinse în cameră, era beznă, nu avea ce să vadă, poate doar la palida lumină a lunii.

”Poate a văzut și ea chipul de pe lună și s-a speriat” mi-am zis eu, pe jumătate amuzat, pe jumătate tulburat. ”Poate că a rânjit la ea, a speriat-o sau chiar a încercat să-i facă rău. Chipul de pe lună…”

Bănuielile mi se confirmară când am văzut că altcineva care se întorcea de la baie se comporta neobișnuit.

— De ce nu mi-ați spus că mai e un copil în casă? E prietenul lui Sabin? Și de ce îl lăsați așa, singurel, pe întuneric? rosti un domn cu păr castaniu și mustață căruia nu îi țineam minte numele.

Mi-a fulgerat imediat prin minte că poate și doamna Maria văzuse copilul acela și intrase la el și încercase să-i vorbească și asta o speriase atât de mult.

— Ce vorbești? făcu domnul Chiva.

— Copilul din camera lui Sabin?

— Îți râzi de noi?

— Ba cred că voi vă râdeți de mine!

Până la urmă, s-au hotărât să meargă în camera băiatului, să verifice la fața locului, că doar nu era o fantomă în casa lor. M-am oferit să merg cu ei. Domnul Chiva a acceptat, crezând că, poate, mă plictisisem de ultimele noutăți politice și de părerile atât de convins formulate ale invitaților.

Am ajuns în fața ușii deschise a camerei lui Sabin și în momentul acela mi-am amintit că ultima dată o lăsasem închisă. Văzând luna încadrată în fereastră, luna care nu mai era plină, mi s-a părut că avea să mă înhațe și să mă devoreze chiar în momentul acela.

Tatăl lui Sabin aprinse becul, iar camera se lumină numaidecât. Becul era înconjurat de un abajur sferic de hârtie portocalie, creponată.

— Vezi? făcu tatăl lui Sabin.

— Era cineva aici înainte, Dan, îți spun! Pe marginea patului stătea un copil, ceva mai mare decât Sabin. Îmi amintesc foarte clar, l-am privit mult timp, am vrut să intru la el, să îi vorbesc, dar nu am îndrăznit.

Urmă o pauză, în care mustăciosul își frecă gulerul apretat de la cămașa albă.

— ”Nu am îndrăznit”. Nu știu de ce m-am exprimat așa. Dar adevărul este că ceva m-a oprit să intru la el. Nu știu, era atât de alb, credeam că e bolnav, știu asta bine, am remarcat-o la lumina lunii. Și era atât de nemișcat! Parcă era o statuie de ceară! Cred că nu și-a clintit un mușchi cât timp l-am privit. M-am gândit că poate e vreun văr de-al lui Sabin care stă la voi și e bolnav, și de aceea stă în cameră. Dar pe întuneric? Și stătea așa, drept, și privea în pământ, nici nu m-a băgat de seamă când am trecut pe lângă el. Și am stat destul de mult aici, în prag, și tot nu m-a băgat de seamă. Aproape am crezut că mă ignoră cu bună știință!

Dan își ridică o sprânceană și îi aruncă interlocutorului o privire oarecum zeflemitoare.

— Marcel, eu cred că tu ai văzut o fantomă!

Bărbatul cu păr castaniu rămase gânditor, ca înainte.

— Poți să îți râzi de mine, Dan, însă eu chiar am văzut ceva.

Domnul Chiva mi se adresă:

— Tu ce părere ai?

Mi-am întors privirea de la ei, înfundându-mi-o în pământ. Ce puteam să le răspund?

 

2

În ziua următoare, am reușit să stau mai mult cu Sabin. Așa cum mă rugase Dan, petrecusem mai mult timp cu el în ultimele zile. Stăteam cu el în sufragerie, pe canapea, iar în fața noastră se găsea masa extensibilă care fusese strânsă la loc, lumina palidă a zilei sumbre strălucea pe lemnul lăcuit, pe vaza cu flori uscate ce stătea pe un macrameu larg în formă de romb, care își întindea dantela până mai jos de marginile mesei. Sabin îmi povestea despre Raul. De fapt, nu prea avea alte subiecte de discuție. De parcă nici nu ar fi existat colegii lui de grădiniță, sau educatoarele, sau orele de desen și lucru cu plastilina care se țineau la școală, după ore, sau cursurile de dans.

Sabin avea părul negru, cam lung, neted, și ochii căprui-întunecați, care constrastau cu pielea albă și curată; era unul dintre băieții care semănau foarte mult cu o fată, atât la înfățișare, cât și la gesturi. Avea degetele subțiri, delicate, privirea gânditoare și un chip mai degrabă solemn. Deși nu era neobișnuit de înalt de statură și nici nu era deosebit de bine clădit, totuși avea un aer care-l făcea, nu știu cum, impunător.

— Uite, acum beau ceai, făcu el. Raul stă pe scaunul acela, de acolo, iar Samca în dreapta lui, și Ștefan în stânga lui. Pe celelalte scaune stau toți prietenii lor. Samca îi toarnă lui Raul ceai de mușețel. Are o ceașcă mică, verde, de porțelan, iar pe ea sunt desenate flori mici, galbene. Toți prietenii lui Raul vorbesc în șoaptă. Raul stă și se uită în ceașca lui de ceai. Samca și Ștefan se uită și ei, peste umărul lui. Raul așteaptă puțin, iar după aceea, ridică ceașca și soarbe o gură.

Am privit la masa goală, cu scaunele trase aproape de ea, încercând să-mi imaginez ce îmi povestea Sabin; orice aș fi făcut, scena mi se părea sinistră.

După ce mi-a mai povestit o vreme despre Raul și prietenii lui, Sabin se ridică de pe canapea și se îndreptă, nu mai știu de ce, către camera lui. Eu l-am așteptat pe canapea, cu picioarele strânse sub mine. Când se întoarse, pe chip i se așternuse o expresie de neliniște. Veni lângă mine și mă prinse de mână și am simțit că palma îi transpirase neobișnuit de mult. Mă privi în ochi cu ochii lui negri, iar pe chipul care de obicei nu prea i se citeau emoții se deslușea acum, destul de limpede, frica.

— Haide să-ți arăt ceva! făcu el. Haide repede. Haide să vezi ce a făcut Raul.

M-am ridicat de pe canapea și l-am urmat în camera lui; pe drum îmi povesti cum Raul, care avea puterea de a dispărea după bunul plac și de a reapărea unde dorea, se materializase în camera lui și îi arătase ceva.

Când am intrat, după ce am închis ușa în spatele meu, Sabin ridică un braț, arătând, cu degetul lui alb, de la mâna albă, cu încheietura subțire, către un obiect păros de pe jos.

Mi-am coborât ochii și am simțit un fior de frică amestecată cu scârbă, văzând obiectul murdar, în jurul căruia se formase o baltă mică de apă neagră, de pe care căzuseră bucăți smocuri de blană, dezvăluind o piele de o culoare bolnavă.

— Raul mi l-a adus înapoi pe Scooby, făcu băiatul. L-a scos din pământ și l-a adus aici!

M-am năpustit la mortăciunea de pe jos și am ridicat iepurele acoperit cu noroi; avea capul răsucit așa încât, deși îl țineam cu spatele la mine, tot îi vedeam ochii negri, apoși și lipsiți de simțire, după care l-am ridicat în brațe și m-a lovit un val și mai mare de scârbă când am simțit blana moartă pe degetele mele. Îmi tremurau mâinile. Nu mai știam ce să fac, tot ce puteam gândi era: cum să scot din casă mortăciunea fără să afle părinții lui Sabin. Pentru că, mă gândeam, dacă aflau, atunci s-ar fi speriat și mai tare, ar fi fost o neliniște în plus pentru ei, cu care nu ar fi știut să se descurce.

— Adu-mi ghiozdanul! i-am poruncit lui Sabin. Repede! Repede! Adu-mi-l!

Băiatul ieși tăcut din cameră, închizând, cu grijă, ușa în urma lui. Părinții lui erau în dormitor, uitându-se la niște chitanțe și numărând banii. Speram să nu iasă de acolo, să dea de Sabin, să-l vadă agitat și să vină aici, în cameră, să vadă ce e. La nevoie, aș fi putut azvârli iepurele undeva, sub pat, în dulap, într-un sertar. Deocamdată nu mirosea foarte tare. Însă, dacă l-aș fi deschis cu un bisturiu, ar fi curs din el o pastă roșie verzuie, poate chiar și niște bucăți de organe uscate, și ar fi mirosit cumplit.

Din fericire, Sabin se întoarse cu ghiozdanul meu, fără să fie urmărit de către Dan sau Gabriela. Închise ușa în urma lui. Îmi întinse ghiozdanul. Eu am lăsat mortăciunea înapoi pe parchet, simțindu-mi degetele slinoase, murdărite, infectate, murdărite pentru totdeauna, am înșfăcat ghiozdanul, l-am golit repede pe jos, după care am ieșit și eu din cameră, îndreptându-mă către debara. Am deschis-o, am scos de acolo niște cârpe urscate, am închis-o, și m-am întors în cameră. Am înfășurat, câte de repede am putut, dar, în același timp, cu o  oarecare atenție, animalul mort în cârpe, după care l-am vârât în ghiozdan.

— Eu ies să arunc undeva cadavrul, i-am făcut lui Sabin. Tu fă între timp curat, bine? Dacă te întreabă părinții de ce e murdar pe jos cu noroi, inventează ceva. Fii cuminte, te rog!

Știam că Sabin avea să facă curat pe jos, cum i-am cerut, și că puteam să am încredere în el. Am ieșit din apartament, am coborât în fugă scările (nu știu de ce nu am luat liftul, poate pentru că mi s-a părut că, după ce aș fi chemat liftul, cele câteva secunde de așteptare până când ar fi venit de la alt etaj mi s-ar fi părut insuportabile sau, poate, aveam sentimentul că dacă mergeam, coborând treptele, mișcându-mi picioarele, îmi alungam, fie și cât de puțin, neliniștea). Între timp, afară se întunecase, și nu pentru că se apropia noaptea, ci pentru că pătura de nori se îndesise și începuse o ploaie ușoară, rece. În timp ce străbăteam scurta alee care mă ducea prin grădina blocului, am aruncat o privire către mormântul lui Scooby. Oricât de fugară ar fi fost privirea, tot mi-am dat seama, dincolo de orice îndoială, că mormântul nu fusese deschis. Niciun bulgăre de pământ nu fusese ridicat de acolo. Raul îl luase, cumva, pe Scooby, din adâncul pământului, din adâncul noroiului, fără să ridice straturile de humă de la suprafață. Poate că se folosise de puterile oculte.

Am pornit într-un mers rapid, rătăcind, nu știu de ce, pe străzi, înainte să scot iepurele și să-l înfund într-un tomberon de gunoi. Desigur, trebuia să găsesc un tomberon mare, folosit de mai multe clădiri, unde mortăciunea putea aștepta mult fără să fie găsită. Însă nu doar pentru aceasta rătăceam, în ciuda perdelei subțiri de ploaie rece, care mă înfiora până în măduva oaselor, în ciuda întunericului care se adâncea parcă văzând cu ochii. Eram cuprins de o groază cu totul irațională. Parcă orașul era împotriva mea, era viu, era malefic. Caraican nu mi se mai păruse niciodată atât de aproape, o prezență atât de presantă. Însă cădirile, cu geamurile lor întunecate, cu vânturile reci care se mișcau printre ele, care bântuiau orașul și se încolăceau prin el precum niște ființe vii, parcă se strângeau în jurul meu să mă sufoce.

În cele din urmă, m-am oprit lângă tomberonul mare al unui bloc, am scos stârvul înfășurat în cârpe și l-am aruncat. Am fugit de acolo, fără să mă întreb dacă îl va găsi cineva, fără să mă întreb ce va gândi acel individ. Rătăcisem cam mult, nu mai știam unde eram, dar socoteam că aș fi putut să-mi găsesc drumul destul de ușor.

Ploaia mi se părea neobișnuit de rece și, pe deasupra, eram îmbrăcat foarte subțire, cu totul nepotrivit pentru vreme, însă, în mod neobișnuit, mă bucuram de ploaie. Parcă mă readucea în simțiri, deși o resimțeam ca fiind neplăcută. Chiar și ușurătatea ghiozdanului gol mă tulbura, o simțeam mai apăsătoare decât vreo povară reală.

După ce m-am întors în apartament, am văzut că Sabin făcuse curat, așa cum îi cerusem. Nu se mai vedea nicio urmă de noroi, parchetul din camera lui era lucios și strălucitor. Totuși, mi se părea că în aer stăruie un anumit miros neplăcut, așa încât, în ciuda frigului și a ploii de afară, care, deși era măruntă, era totuși suflată de un vânt năprasnic și vijelios, astfel încât părea grea și furtunoasă, am deschis fereastra.

M-am dus apoi în sufragerie și m-am întins pe canapea, simțind o oboseală copleșitoare, complet disproporțională cu puținul efort pe care îl făcusem. Vlaga mi se scurgea ușor din trup, mă simțeam tot încordat. Când l-am văzut pe Sabin lângă mine, apropiindu-se de canapea, am tresărit de frică, crezând, pentru un moment halucinant, că e Raul.

După aceea, zilele începură să se scurgă tot mai greu, vremea se făcea tot mai întunecată, tot mai umedă, părea că nu va mai veni vreodată o zi senină. Odată, l-am dus pe Sabin cu mine la facultate. Trei prietene de-ale mele, Simina, Alexa și Dora, se buluciră în jurul lui.

— E vărul tău? Da? făcu Simina. De ce nu l-ai adus mai devreme? E atât de drăguț, parcă e o fetiță!

Ea și Dora se lăsară pe glezne în fața lui și începură să vorbească cu el; Sabin dădea răspunsuri scurte, la obiect. Nici nu ai fi ghicit, în momentul acela, că are atât de multă imaginație. Părea mult mai matur decât te-ai fi așteptat la vârsta lui.

Între timp, Alexa plecă, asigurându-ne că va reveni în câteva minute, după care dispăru după colțul coridorului. Însă îi luă mult mai mult să se întoarcă. Fetele nici nu observară, erau preocupate cu Sabin. Când se întoarse, Alexa mă prinse de braț și mă trase după ea, ducându-mă după colț. Acum, că ieșisem din câmpul vizual al Dorei și Siminei, părea că e pe cale să-mi mărturisească ceva. Era toată albă la față.

— Mai ai un văr? Ai mai adus pe cineva cu tine?

— Ce? Nu! am făcut eu, contrariat.

— A venit un băiețel la mine, cam de doisprezece ani, poate mai mic, și mi-a spus că e vărul tău. A spus că îl cheamă Raul.

Surprins, i-am cerut să-mi povestească întâmplarea; mă neliniștea mai ales faptul că Alexa avea o expresie devastată, de parcă întâmplarea i-ar fi dat motive de frică. Mi-a povestit că, după ce intrase în sala de curs, ca să-și ia ghiozdanul, descoperise că, pe neașteptate, sala se golise, și mai era și neobișnuit de întunecată. Luminile nu erau aprinse, și totuși ezitase înainte să le aprindă, și până la urmă se hotărî să nu o facă. Urcase ca să-și ia lucrurile. Mi-am  imaginat-o cum trece peste treptele amfiteatrului, în timp ce ploaia cenușie bătea la geamuri cu zgomot estompat. După ce își strânse lucrurile și își așeză geanta pe umăr, își dădu seama că mai era cineva în amfiteatru. Apăruse chiar lângă ea. În josul scărilor, pe podium, ambele table erau pline cu desene de cretă, rămase de la cursul care tocmai se sfârșise. Insul părea că se ivise din aer, și încă tocmai lângă ea, doar cu un rând de bănci mai sus.

Un băiețel de vreo opt ani, cu părul galben, palid, însă neasemuit de frumos, aproape orbitor de frumos, și cu o privire vicleană, aproape rea.

Îl salutase și intrase în vorbă cu el. Băiatul avea un glas frumos, aproape nelumesc.

— Doamne, ce lucruri mi-a spus! Mă cuprinde groaza când mă gândesc ce mi-a spus! Sper că voi reuși să le uit vreodată. A spus că vine de pe planeta Zarnith. Cred că e o planetă adevărată, nu? Adică există în cosmos? Sună ca un nume de planetă adevărată.

I-am spus că nu, nu exista nicio planetă cu acest nume în Sistemul Solar, nici un planetoid, nici măcar un asteroid sau vreun alt obiect cosmic mărunt. Și probabil nu exista nici în afara Sistemului Solar. Eram la curent cu ultimele descoperiri din astronomie și, dacă ar fi existat o planetă îndeajuns de importantă încât să primească un nume, și nu o secvență de litere și cifre, atunci aș fi știut de ea. Și, cum eram la curent și cu majoritatea universurilor SF mai populare, i-am spus că nu există nici măcar o planetă imaginară cu numele acesta, cel puțin nu într-o lucrare de SF.

Am sfătuit-o să încerce să uite întâlnirea, însă ea părea cu adevărat neliniștită; băiatul îi mai povestise câteva lucruri pe care fata nu vroia să mi le dezvăluie. Atât erau de cumplite. Oricât de stereotip era sfatul meu, totuși nu aveam ce altceva să îi spun. M-am grăbit să îl iau pe Sabin, lăsând celelalt fete dezamăgite, și m-am grăbit cu el acasă, fără să intenționez să mă întorc, să mă mai duc la cursuri în ziua aceea. De fapt, în următoarele zile nici nu m-am mai dus pe la cursuri.

Am luat un taxi, atât eram de grăbit să ajung în apartamentul soților Chiva, însă nu știam de ce. Nu știam ce voi face cu Sabin, sau, mai precis, cu Raul. Taxiul înainta prin ploaia torențială, pe străzile întunecate, iar eu tot priveam cu groază trotuarele pline de trecători grăbiți, cărora ploaia voia  să le smulgă umbrelele și mă tot așteptam, cu frică, să-l văd pe Raul, așa cum îmi fusese descris de Alexa și de domnul Marcel, pe un trotuar, privindu-mă, materializat acolo tocmai ca să îmi întâlnească privirea, ca să îmi dea de înțeles că știa că știu de existența lui. Mă tot gândeam la desenele lui Sabin, în care silueta neagră a lui Raul se înălța lângă siluetele familiei Chiva (unde, spre înduioșarea mea, eram și eu înclus), parcă o existență dintr-o altă realitate, parcă bântuind familia, mai degrabă decât alcătuind o parte a ei. Îmi imaginam forma aceea neagră dând târcoale taxiului, plutind în jurul nostru, plănuind un dezastru, un accident sângeros, un masacru.

După ce am ajuns acasă, după ce am trecut de interogatoriul curios al doamnei Chiva, care se mira că ne-am întors așa, pe nepusă masă, m-am dus cu Sabin în camera lui. Amândoi ne-am lăsat gecile ude de ploaie în holul de lângă intrare. Nu știam ce să fac, nu știam ce intenționasem când îl adusesem pe Sabin înapoi, acasă.

Ne-am petrecut toată ziua privind împreună pe geam, aproape fără să vorbim, urmărind trecătorii care se luptau cu ploaia. Spre seară, la lumina felinarelor care se aprinseseră mult mai devreme, datorită întunericului ce se lăsase pe neașteptate peste oraș, Sabin rupse tăcerea și rosti:

— Raul spune că poate să omoare pe oricine de pe stradă. Mi-a zis că, dacă îi arăți un om, se va duce și îl va omorî chiar în momentul acela. Și poate să-l omoare fără să-i facă vreo rană. Poate numai așa, prin puterea gândului.

 

3

Să fi fost vorba, într-adevăr, o ființă de pe altă planetă? O ființă imaterială dar care, cumva, putea exercita o influență în lumea noastră? Ori să fi mințit Raul? Să fi inventat numele de Zarnith? Totuși, nu aveam nicio îndoială că era o entitate vie, adevărată. Fie că venea din lumea de dincolo, fie că venea de pe altă planetă, sau de altundeva, dintr-o realitate pe care nici nu mi-o puteam imagina, era reală, sau, cel puțin, avea un anumit grad de realitate. Nu știu când m-am convins de asta. Poate în momentul când domnul Marcel îl văzuse pe Raul în camera întunecată a lui Sabin. Cel puțin, în momentul acela îmi recunoscusem mie că ajunsesem la această concluzie, ori, mai degrabă, că această concluzie se impusese ca fiind inevitabilă. Sau poate dinainte de asta? Poate că, în adâncul meu, fusesem convins de realitatea lui Raul încă din momentul în care îl găsisem pe Scooby mort, știind că nimeni nu ar fi avut vreo motivație să intre în apartament numai ca să omoare un iepure, că nimeni nu ar fi putut să o facă, nici dacă ar fi vrut, fără să fie văzut sau măcar auzit, în scurtul răstimp care trecuse de când Scooby fusese văzut ultima dată ciu și momentul în care fusese găsit cu gâtu răsucit. Știind că, și dacă ar fi fost posibil, sau dacă imposibilul s-ar fi petrecut, și cineva intrase în casă, intrase în bucătărie în timp ce doamna Gabriela făcea de mâncare, omorâse iepurele, și plecase, pierzându-se pentru totdeauna, și dacă acestea ar fi fost adevărate, totuși se insinua faptul că Sabin prevăzuse moartea lui Scooby. Și toate aceste fapte, împreună, sugerau, dincolo de orice tăgadă, că în această întâmplare se implicase o forță paranormală. Logica ar fi trebuit să mă ducă încă de atunci la această concluzie.

Îmi amintesc și seara cumplită de după ziua în care l-am dus pe Sabin la facultate, ziua pe care am petrecut-o la geam, privind monotonia nesfârșită a unei zile ploioase. Mă hotărâsem să dorm în camera copilului, probabil cu un gând vag de a-l proteja dacă se întâmpla ceva, deși, acum, răscolindu-mi mintea, nu pot să îmi dau seama care era lucrul la care mă așteptam să se întâmple. Poate că mă așteptam la orice.

În fine, mi-am pus așternuturile pe jos, lângă patul lui. Aș fi putut să-mi aduc o saltea, dar nu mă deranja să dorm pe parchet. Și atunci, chiar înainte să stingem lumina, se ivi Raul.

Sabin veni imediat lângă mine și mă îmbrățișă. Cuprins de frică, l-am îmbrățișat și eu, simțindu-i trupul atât de fragil încât îmi imaginam că, dacă l-aș fi strâns mai tare, aș fi putut să-l frâng. Se ivi Raul sau, mai bine zis, l-am simțit cum se ivește. Era aprinsă numai o veioză. Nu am văzut nicio umbră, deși știam că entitatea cu numele de Raul era în dreptul veiozei. Nu vedeam nimic, dar știam cu precizie unde se găsește musafirul nepoftit.

Am privit amândoi spre ungherul acela de cameră, strângându-ne tot mai tare, și poate că m-aș fi putut consola cu ideea că ne speriam amândoi din nimic, dintr-o nălucire comună, dacă nu aș fi avut sentimentul acela definitiv, copleșitor al unei prezențe exterioare.

Până la urmă, Raul plecă, iar eu și Sabin am reșit să adormim, cu lumina aprinsă.

 

4

Am făcut singurul lucru la care mă puteam gândi, singurul pas despre care credeam că m-ar putea duce pe calea de a ieși din marasmul acela. Habar nu am ce așteptam să obțin prin asta. Poate că voiam să strâng mai mule informații despre Raul, sperând ca, astfel, să descopăr o cale, dacă nu de a scăpa de el, atunci măcar de a mă apăra, pe mine, pe Sabin, pe toată familia Chiva. Dar, înainte de asta, am căutat pe Internet numele unui expert bun în probleme paranormale. Am găsit o oarecare Amalia Zah. Mi-am notat numărul ei de telefon, cu gândul de a o suna. Speram să nu par ridicol. Incidentele la care fusesem martor erau mai mult decât îndeajuns pentru a mă convinge că mă găseam într-o situație supranaturală. Dar, pentru cineva din afară, s-ar putea ca lucrurile să nu fi stat așa. Totuși, am reușit să mă conving că, dacă aș fi relatat cuiva întâmplările, așa cum s-au petrecut, cuiva cu totul exterior situației și, prin urmare, obiectiv, ar fi fost imposibil ca acel ins, dacă era onest, să nu bănuiască măcar, să nu cadă serios pe gânduri în legătură cu posibilitatea ca, în familia la care stăteam în gazdă, să existe, într-adevăr, o prezență paranormală.

Am luat numărul doamnei Maria din celularul doamnei Gabriela. Am sunat-o și am întrebat-o ce a văzut în camera lui Sabin. Ea s-a arătat neliniștită că pomenisem de asta, îi simțeam ezitarea în glas, însă, oarecum, parcă era și ușurată pentru că putea vorbi cu cineva despre asta; mă gândesc că nu pomenise nimănui de micul ei incident supranatural (căci știam, fără urmă de îndoială, că și ea îl văzuse pe Raul), nici măcar soțului ei. M-a chemat la ea acasă, să vorbim despre asta.

Când am ajuns, pe chipul ei se deslușea o mare ușurare. Poate că, în tot răstimpul până când o sunasem, își pusese la îndoială sănătatea mentală.

M-am așezat la masă, cu ea, și mi-a oferit un ceai cu fructe de pădure. M-a întrebat dacă vreau cafea, însă am refuzat.

— Nu știu de unde să încep… e atât de ciudat…

— Spuneți-mi numai ce ați văzut, sau ce v-a spus.

Maria era o doamnă nu prea înaltă, osoasă, cu părul negru până la umeri, niște cercei mici în urechi, și avea o figură inteligentă.

— Nu mi-a spus nimic. Doar l-am văzut când ieșeam de la baie. Luna se ivise de după nori, iar el stătea la geam, cu mâinile pe pervaz, privind cerul. Și așa, văzându-l de la spate, mi-am dat seama cât e de frumos. Mă gândeam că poate era un prieten de-al lui Sabin care venise și el în vizită, dar se simțise rău, așa încât rămăsese în cameră. Dar totuși, parcă era din altă lume…

I-am vorbit, dar nu mi-a răspuns. Am crezut că nu m-a auzit, i-am vorbit mai tare, dat tot nu mi-a răspuns. Atunci, nu știu de ce, parcă atrasă de o forță, am trecut pragul camerei și m-am îndreptat spre el. Nu era aprins niciun bec. Băiatul avea un miros frumos, dar totuși, parcă prea… nu știu cum, parcă o ființă omenească nu trebuia să miroasă așa. I-am pus mâna pe umăr și parcă am atins o statuie. Atunci s-a întors către mine și i s-a mișcat perdeaua părului des, pe care cădea lumina lunii.

Și i-am văzut privirea. Doamne, ce privire! Ce sclipire am văzut acolo! Nu mi-a rostit niciun cuvânt, dar… Credeam că măcar copiii mici sunt buni, dacă există ceva bun pe lumea aceasta, dar în momentul acela…

Am ieșit din cameră, fără să mă mai uit la el, și după aceea m-am întors în sufragerie. Știi și tu ce s-a întâmplat pe urmă.

Femeia nu părea să aștepte vreo explicație, nici măcar o consolare, ci pur și simplu era ușurată că povestise cuiva întâlnirea ei. Am mai schimbat câteva vorbe apoi, i-am povestit puțin despre ceilalți inși care se întâlniseră cu Raul, încercând să nu dau amănunte care să o îngrijoreze, deși era foarte greu.

După ce am plecat de la ea, îndreptându-mă, muncit de gânduri, către apartament, deja eram hotărât că aveam să o sun pe doamna Zah. Cu ea nu mă puteam întâlni, nu locuia în Caraican, dar, din fericire, a acceptat să stea de vorbă cu mine la telefon. I-am povestit, îndelung, totul, dându-i toate amănuntele pe care mi le puteam aminti, chiar și cele mai mărunte: când apăruse Raul, ce povestea Sabin de el, ce fel de cuvinte folosea…

După ce am încheiat discuția, mă simțeam, oarecum, altfel, parcă mai bine. Parcă doamna Zah înțelegea problema. Spre seară, după câteva ore, mă sună. Îmi spuse că Sabin avea puteri supranaturale. Că ele nu ieșiseră încă la iveală, sau, mai bine zis, ieșiseră la iveală doar sub forma lui Raul.

— Adică Raul nu e o entitate separată de Sabin?

— Ba da, însă în același timp, nu. Ai auzit de cuvântul ”spectru”?

— Da. Înseamnă fantomă, nu?

— Da, însă mai înseamnă ceva. Ai auzit de William Blake?

— Da. Un poet mistic din Anglia, cred că din secolul XVIII. Însă mă tem că nu am citit nimic de el.

— În fine. În poeziile lui mistice, folosea cuvântul ”spectru” cu sensul de… ei bine, dacă știi puțină psihologie, cu sensul pe care îl dădea Carl jung cuvântului ”umbră”.

— Adică e latura întunecată a lui Sabin?

— Vecinul întunecat, da. Sau măcar o formă a spectrului. Cred că, dacă am ajunge vreodată să înțelegem spectrul, în totalitatea lui, să ne înțelegem propriul spectru, atunci vom deveni perfecți, niște ființe divine, niște buddha. Însă, deoarece nu îl înțelegem, ne confruntăm cu diferite forme ale lui, diferite ipostaze.

Am ezitat, mușcându-mi buza.

— Și ce e de făcut?

— Sabin are niște puteri uriașe, de aceea spectrul lui este… hmm… proporțional de… puternic. Poate va ajunge ceva mare în viitor. Un mare conducător spiritual, sau un învățător… dacă nu pune Raul stăpânire pe el.

— Și totuși, ce e de făcut?

— Așteaptă numai puțin. Voi încerca să vin în Caraican. Orașul vostru e celebru pentru întâmplările supranaturale, știi asta?

I-am explicat că nu e orașul meu, că eu doar îmi făceam acolo facultatea.

— Mă rog. Până ajung, sper să înțeleg mai multe, sau chiar să găsesc o portiță de scăpare. Între timp, încearcă să ții situația sub control, pe cât poți.

 

5

Noaptea aceea. Cea mai cumplită noapte. Culcându-mă, atunci, nici nu bănuiam ce avea să se petreacă. M-am trezit în crucea nopții, ridicându-mă în capul oaselor, grăbit să fac ceva, poate să mă apăr, să scap de cineva, dar mi-a luat ceva vreme până să-mi alung somnul și să-mi dau seama că nu trebuia să fac nimic, să mă apăr de nimeni. În jurul meu, camera era întunecoasă, rece. Luna era de-abia la început, și de-abia se vedea, o secure subțire de lumină. Cerul înstelat dădea lumina puțin. De-abia vedeam în jurul meu. Totuși, privind pe hol, mi s-a părut că văd cum trece o siluetă mică, întunecată.

M-am ridicat și m-am dus pe urmele ei. Am văzut ușa de la dormitorul lui Dan și al Gabrielei întredeschisă. Am rămas în fața ei. Să intru să văd dacă sunt în regulă? Dar de ce? De ce să nu fie în regulă? Mi se părea mie sau tăcerea din casă era neobișnuită, chiar și în toiul nopții?

În aer plutea un miros neplăcut, de parcă Raul l-ar fi adus pe Scooby încă o dată înapoi din mormânt. M-am hotărât să mă duc iarăși în sufragerie, să mă culc. În timp ce străbăteam odaia, cu picioarele goale, forma micului candelabru mi se părea precum o făptură neagră, cuibărită, care plutea aproape de tavan. M-am pus în pat și am tras pătura peste mine.

III

 

1

În timp ce mă îndreptam spre Sabin, mintea îmi vuia cu o furtună de gânduri.

”Raul” mi-am spus, iar acest simplu cuvânt avu darul să-mi provoace fiori reci în tot corpul, chiar și în toiul unei zile calde de început de vară, când cerul era albastru, fără niciun petic de nor.

”De când nu am mai auzit numele acesta. Cât timp să fie?”

Totuși, l-am mai auzit; cunoscusem indivizi pe care îi chema Raul, auzisem numele în diferite contexte, și, de fiecare dată, simțeam un fior tainic de groază și aproape mă așteptam ca, lângă mine, să apară un băiat cu părul galben, de opt ani, neasemuit de frumos și aproape neînchipuit de malefic.

M-am îndreptat spre curtea școlii, ale cărei porți erau deschise; chiar în dreptul curții, în spatele gardului cu bare înalte de fier, se găsea un parc mic, astfel încât, peste tot în jurul meu, răsunau glasuri de copii. Părinții tineri își duceau bebelușii în cărucioare. Bunicii își aduceau nepoții la joacă. Grupuri de adolescenți, mai numeroși ori mai stingheri, stăteau pe bănci, la umbra copacilor, ori se plimbau alene. Lumina bătea atât de tare, o lumină aurie, caldă, încât totul mi se părea scăldat în strălucire. Și totul contrasta cu starea mea interioară, care era cât se putea de neagră. Uneori îmi spuneam că dacă mi-aș fi lăsat un răgaz cât de mic, dacă mi-aș fi acordat timpul să fac un pas în spate, atunci aș fi scăpat de toate gândurile, de toate frământările și îngrijorările care mă rodeau pe dinăuntru.

M-am așezat pe o bancă liberă de lângă gard, având în fața mea curtea largă de beton. Vizavi de mine, niște trepte largi urcau către intrarea principală, iar de o parte și alta a ei, se găseau două intrări mai mici, care duceau pe holul întunecat al școlii. Deși nu venise pauza, în curte se găseau destui copii, chiar și pe coridoare vedeam siluetele lor întunecate cum înaintau, parcă duse de șuvoiul ușor al viselor copilăriei.

Curând, sună clopoțelul care anunța pauza. Încet, coridoarele din spatele geamurilor se umplură cu copii nerăbdători să iasă în curte, să se întâlnească între ei, să discute, să râdă, să se joace, să exploreze. Am văzut cum se conturează, în spatele porții din dreapta, forma neagră a unui copil. Deschise ușa, iar eu am fost convins, până în adâncul ființei mele, că era Sabin. Însă, în locul lui, ieși un băiat înalt, uscățiv, cu pielea cam albă, cu părul cam lung, purtând un hanorac roșu.

Am așteptat până ce curtea s-a umplut cu adolescenți și copii. Când, în spatele porții mari din centru, se contură un alt contur singuratic, mi-am strâns mâinile pe marginea băncii, așteptând să îl văd pe Sabin. Dar în locul lui ieși o fată cu păr castaniu, cu o bluză ușoară, albă, care coborî treptele fără să se grăbească. Când va veni Sabin? Va mai veni vreodată?

Aproape începusem să cred că băiatul acela nici nu existase vreodată în afara minții mele. Am văzut pe altcineva în spatele geamului ușii din dreapta, iar când împinse ușa și ieși, se dovedi a fi altcineva decât Sabin. Aproape că încetasem să sper, aproape că începusem să stau acolo doar pentru a privi mișcarea veselă a copiilor, pe care eu nu o înțelegeam. Nu se așeză nimeni lângă mine, deși curtea era doldora de lume. Oare mă evitau?

Când veni în sfârșit Sabin, mi se păru că era un miraj, sau că era cineva venit dintr-o altă realitate. Purta un tricou alb, subțire, fără imprimeu și niște blugi închiși la culoare și niște bascheți cam învechiți. Începu să coboare treptele largi care duceau în curte, ațintindu-și privirea în pământ, de parcă ar fi vrut să fie atent unde își așternea fiecare pas.

Totuși, mă văzu, îmi aruncă o privire cu ochii lui negri și strălucitori și începu să se îndrepte înspre mine. Cât îi va lua până avea să străbată curtea? Minutul acela mi se păru o veșnicie, ba nu, mai lung decât veșnicia. Credeam că nu va mai ajunge la mine. Când se așeză, alături de mine pe o bancă, i-am simțit mirosul cunoscut de haine spălate. Părul de culoarea cărbunelui îi cădea ca o apă în jurul feței. Acum avea paisprezece ani, deși părea mic pentru vâsrta lui. Cât trecuse de când apăruse ultima dată Raul, în noaptea aceea cumplită? Opt ani? De atunci nu mai călcasem în Caraican. Renunțasem la faultate. Doamna Zah mă asigurase că Raul plecase pentru totdeauna. Și totuși îmi fusese frică să dau cu ochii de vărul meu, deși știam că el nu are nicio vină, și că el suferise mai mult decât mine. Cu ce aș fi putut să încep conversația? Oricât am încercat să evit pomenirea acelei nopți, după ce schimbarăm câteva remarci întâmplătoare, am ajuns tot acolo.

— Am avut noroc cu unchiul și mătușa, spuse băiatul în cele din urmă. Nu știu ce m-aș fi făcut într-un orfelinat. Păcat că nu ai mai venit la mine. Mi-a fost dor de tine.

— Și mie, am recunoscut eu. Doar că nu am putut să vin până acum. Nu m-a lăsat inima. Mi-a fost frică.

Sabin dădu din cap înțelegător, iar eu am privit iarăși curtea, am ascultat glasurile din jurul meu, am simțit căldura și mirosul zilei de vară, și parcă mi se părea că o umbră uriașă, incomensurabilă, avea să se lase peste lumea aceasta. Adevărul e că, de când îl văzusem ultima dată pe Sabin, mă gândisem aproape numai la el; sau, de fapt, nu numai la el. Și la ușa aceea cumplită de la dormitorul părinților lui, în fața căreia stătusem, știind că Raul se afla înăuntru. Ușa stătuse întredeschisă, și poate, simplul efort de a o împinge ca să se deschidă ar fi schimbat cursul vieții mele. Aș fi văzut cine era înăuntru, l-aș fi văzut pe Raul. Poate mi-ar fi spus și mie aceleași cuvinte pe care i le rostise Alexei, într-un amfiteatru pustiu, într-o zi ploioasă și sumbră. Poate că aș fi văzut în ochii lui ceea ce văzuse și doamna Maria. Poate s-ar fi petrecut altceva, cu mult mai cumplit. Nu voi ști niciodată. Însă ușa aceea întredeschisă, în crucea nopții, în ziua crimei, în ceasul celor mai cumplite coșmaruri, avea să îmi rămână întipărită în minte pentru tot restul vieții mele.

Ușa.

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts