Multivers 01 ban01-650

          Ploua: tuna şi fulgera în repetate rânduri.

          Prin perdeaua de apă se zărea un conac boieresc, situat undeva în Transilvania, pe la începutul secolului al XX-lea. La etaj se închise o fereastră: cea de la camera domnişoarei Ana Adelina Eliza.

          Înăuntru domnea o atmosferă caldă, iar lumânările dădeau o lumină jucăuşă, dar instabilă. Eliza se aşeză un moment în faţa măsuţei cu oglindă. Zâmbi şi începu să-şi desprindă părul, apoi să-l pieptene.

          Se gândea că a avut o seară minunată. Tatăl ei, domnul Darius, îi invitase la cină pe partenerul său de negustorii, domnul Raul, dar şi pe fiul acestuia, tânărul Radu Gabriel Alexandru. Alături de Raul, Darius făcea afaceri prospere, cu stâne, cirezi şi livezi. Cu toate acestea, cei doi erau buni prieteni, iar afacerile poate că erau doar o urmare. Cei doi mai aveau în comun faptul că îşi pierduseră soţiile la puţin timp după ce li s-au născut copiii… Din aceste motive, Eliza îi stima mult.

          Pe de altă parte, fata îl găsea pe Gabriel de-a dreptul fermecător. Profita de orice moment în preajma lui pentru a-l privi, pentru a-i asculta glasul şi pentru a-i simţi mirosul îmbietor. Gabriel era un tânăr inteligent şi muncitor, bine educat, de douăzeci și unu de ani. Era înalt, cu părul negru crescut până peste urechi, figura masculină, cu trăsături fine şi bine conturate în acelaşi timp. De asemenea, tânărul avea o musculatură frumos conturată, care dădea impresia că priveai un sportiv înrăit. Eliza se pierdea în ochii lui verzui şi se topea după zâmbetul lui misterios.

          De altfel, Gabriel zâmbea mai mereu în preajma ei, deoarece o găsea de o frumuseţe pură… răpitoare. Eliza avea optsprezece ani şi era o fiinţă subţirică, dar armonios conturată, cu o voce dulce şi o privire inocentă. Părul blond închis îi era crescut până la şolduri şi, chiar dacă natural era drept, îi plăcea să îşi facă bucle lejere şi să-şi prindă doar o parte din el, pentru ca restul să-i cadă peste umeri. Albastrul deschis din ochii ei îl lăsa pe Gabriel visător… Atunci zâmbea, iar asta se repeta deseori.

          Eliza era pierdută în amintirea lui. Şi-l imagina acolo, lângă ea. Dar a fost de-a dreptul surprinsă, în intimitatea gândurilor ei, când se deschise uşa camerei şi îşi văzu sora intrând. Liliana era cu un an mai mare decât Eliza, avea ochii căprui şi hotărâţi, şi-i plăcea să-şi poarte părul negru liber. Frumuseţea şi eleganţa ei erau izbitoare. Prezenţa ei avea un impact deosebit, indiferent de locul în care se afla. Acum stătea cu o mână pe uşă, cu şoldul îndoit şi-şi focalizase privirea pe sora mai mică, care în urmă cu câteva momente uită că cinase şi Liliana cu ei.

          – Pot să ştiu şi eu de ce nu ai auzit când am bătut la uşă?

          Liliana vorbea atât de înţepător, încât Eliza răspunse instantaneu:

          – Iartă-mă!

          – Lasă, nu contează! o întrerupse Liliana. Eu am venit să-ţi spun să te gândeşti din seara asta cu ce te îmbraci mâine. Mergem cu tata să călărim. Apoi el va pleca cu Raul la una dintre stâne, iar pe noi ne va conduce Radu înapoi acasă.

          – Da? De unde ştii?

          – Da… Liliana dădu ochii peste cap, înţelegând unde bătea Eliza. De la tata ştiu. Am fost la el să-l rog să cheme mâine croitoreasa până la noi, dar va trebui să mai aştept o zi. Odihneşte-te! Noapte bună!

          – Noapte bună! Mulţumesc pentru că m-ai anunţat…

          Însă uşa se trânti imediat după ce termină Eliza vorba. Fata rămase cu ochii aţintiţi spre aceasta, pierdută din nou după imaginea tânărului.

          După ce se băgă în pat, Eliza îşi aruncă ochii pe fereastră. Văzu o stea căzătoare şi sări ca friptă: „Oh, Doamne, îmi doresc să fiu cu Gabriel şi să ne iubim până la capătul zilelor noastre!”. Apoi închise ochii şi alunecă într-un somn profund.

         

          II

         

          A doua zi, planul fuse pus în aplicare. După câteva ore de călărit, Darius şi Raul decise că era timpul să plece la stână. Aşa cum a rămas stabilit, Gabriel fu cel care le conduse pe fete. Pe drum, Liliana găsi momentul cel mai potrivit pentru a-şi afla propriile interese:

          – Radu, spune-mi ce mai face unchiul tău, Octavian?

          – A început să-şi construiască un conac la vreo douăzeci de kilometri depărtare de al nostru. De îndată ce va fi gata, se va muta acolo.

          – Deci, se pregăteşte să se aşeze la casa lui, interpretă imediat Liliana.

          – Exact.

          Gabriel făcu o pauză, după care urmă:

          – Ce pretinzi de la unchiul meu, Liliana?

          – Eu? Nu am nici o intenţie rea. Eu vă văd pe voi ca pe nişte membri ai familiei. Este normal să mă interesez de soarta voastră. Nu ţi se pare, Ana?

          – Da, este normal să ne preocupăm de soarta celor care ne interesează, răspunse Eliza, evitând să-şi întâlnească privirea cu cea a tânărului.

          Un tunet prevesti ploaia zgomotos.

          – Ah, plouă din nou! se deranjă Liliana.

          Eliza zâmbi, apoi răspunse entuziasmată:

          – Mie îmi place ploaia! Aerul de după este minunat! În plus, mă simt mai inspirată în cântecele mele la pian!

          – Şi mie îmi place ploaia! Îmi place să pictez când plouă, iar privirea lui Gabriel căzu pe Eliza ca pe o muză. În plus, este foarte bine pentru pământ.

          Ajunşi la conacul fetelor, Gabriel fu invitat înăuntru de acestea şi acceptă încântat. În timp ce Eliza cânta la pian, Gabriel o asculta şi o privea vrăjit, iar Liliana apăru şi dispăru de mai multe ori, schimbând câteva ţinute.

          După lăsarea nopţii, ploaia se înteţi. Darius şi Raul ajunsese udaţi până la piele. După ce s-au uscat puţin, Raul consideră că este timpul să plece.

          – Vă rog, rămâneţi peste noapte! Nu plecaţi pe furtuna asta! Replică Darius.

          – Da, rămâneţi, îi rugă şi Eliza, nu vreau să păţiţi ceva pe drum.

          – Mulţumim, dar eu şi Radu trebuie să plecăm. Vom fi bine, nu vă faceţi griji, răspundea liniştit Raul.

          Înainte de plecare, când în cameră au rămas doar Eliza şi Gabriel, aceasta se apropie timid:

          – Gabriel, vă rog, aveţi grijă! Vreau să ajungeţi cu bine acasă.

          – Eliza, draga mea Eliza! Vom ajunge cu bine, îi spuse el cu voce caldă, apoi o strânse la piept şi îi sărută fruntea.

          Ar fi vrut să-i spună mai mult, ceea ce simţea pentru ea, căci era evident că ea îi va răspunde. Dar se auzi uşa, iar ei se îndepărtară rapid.

          – Mergem? se auzi vocea lui Raul.

          – Da, tată, să mergem.

          După ce s-a învârtit mult prin încăperea sa, Eliza s-a băgat în pat. Dar, la puţin timp după ce a adormit, s-a trezit, speriată, cu un sentiment de frică pe care nu-l mai avusese niciodată în viaţa ei.

          Pentru că nu mai putu să adoarmă, în zori era gata aranjată şi coborî în salon. Spre uimirea sa, acolo îşi găsi tatăl, fumând dintr-un trabuc.

          – Bună dimineaţa, tată! S-a întâmplat ceva? De ce eşti treaz aşa devreme?

          – S-a întâmplat, fata mea. Sunt îngrijorat pentru Raul şi fiul său. Am trimis deja pe cineva să verifice dacă sunt bine. Sunt îngrijorat pentru că Raul mi-a promis că, de cum se crapă de zi, va trimite un om la noi. Şi…

          – Nu a ajuns nimeni încă…

          – Sper să se întâlnească pe drum.

          – Ar fi bine, aprobă Eliza.

          După trei sferturi de ceas, apăru în salon şi Liliana.

          – Bună dimineaţa! Ce e cu feţele astea? Ce aţi păţit?

          – Noi, nimic, fata mea. Dar nu ştim nimic de Raul.

          – Sau de Radu, replică rapid Liliana. Şi, aţi trimis pe cineva la ei?

          – Da. Sper să avem veşti cât mai repede.

          – Şi eu… interveni preocupată Eliza.

          – Normal, cu toţii sperăm, răspunse ironică Liliana. Nu luăm micul dejun? Tată, îţi amintesc că astăzi trebuie să vină şi croitoreasa pe la noi.

          – O să vină; să vină! se răsti Darius. Dar ţie chiar nu-ţi pasă deloc?

          – Tată, tată, iartă-mă! se milogi Liliana. Nu am vrut să jignesc pe nimeni! Am vrut doar să vă răpesc un minut gândul de la probleme! M-am gândit la binele vostru, tată!

          – Iartă-mă, fata mea! Doar că sunt preocupat. N-am chef de mofturi, de capricii…

          – Înţeleg, dar mi-ai promis…

          – Liliana! strigă Eliza. Ce se întâmplă cu tine? Cum poţi fi atât de egoistă?

          – Ana, încetează! interveni tatăl. Nu-ţi jigni sora!

          – Tată, eu o înţeleg, comentă Liliana. E îngrijorată… pentru Radu.

          – Şi pentru Raul şi, e firesc, se apără Eliza.

          – Da, e firesc, dar trebuie să ne păstrăm calmul, încercă să aplaneze conflictele Darius.

          – Stăpâne, stăpâne! se auzi de afară.

          – Ce e? Spune!

          – Au dispărut!

          – Cum? Cine?

          – Domnul Raul şi fiul său.

          – Cum au dispărut? se panică Darius.

          – Trăsura a fost găsită la jumătatea drumului, răsturnată, iar ei nu au ajuns la moşie. Nu sunt de găsit!

          – Nu, nu se poate!

          – Legiuitorii bănuiesc că este vorba despre un jaf.

          – Doamne, ce s-a ales de ei? se întrebă pentru sine Darius.

          Liliana era uimită, iar Eliza avea ochii în lacrimi şi îşi repeta: „Nu, nu. Gabriel trebuie să fie bine. Aşa mi-a promis, că va fi bine. Trebuie să apară! Gabriel, unde eşti?”.

         

          III

         

          Au trecut doi ani de atunci. Situaţia aici s-a schimbat radical: Darius a devenit dur şi posesiv, obsedat de ideea de a nu-şi pierde şi fiicele. Probabil, dacă Raul l-a ajutat când i-a murit soţia, de data asta fetele reprezentau singurul sprijin.

          Liliana acceptă această situaţie, pentru că îi era convenabilă. Câtă vreme ea era fata cea bună şi cuminte, tatăl îi făcea toate poftele şi chiar o alegea pe ea pentru a se sfătui în afaceri. Însă, Liliana, neinteresată de ele, îl trimitea deseori la Octavian. El rămăsese proprietarul de drept al tuturor bunurilor lui Raul. De altfel, Liliana încerca cu orice ocazie să-l pună pe Octavian într-o lumină bună în faţa tatălui ei. Octavian, pe de altă parte, prins de farmecul Lilianei, încerca să facă totul pentru a se căsători cu ea, diferenţa de vârstă fiind, după el, acceptabilă: cam de treisprezece ani.

          Eliza s-a înstrăinat de toate. Din dulce, a devenit rece. Cântecele blânde pe care le cânta erau stinse, uneori grave. Rochiile, pe care înainte le alegea cu entuziasm, le purta cu indiferenţă, fără a se mai bucura de ele. S-a schimbat şi relaţia ei cu familia. Era săturată de atitudinea tatălui, care încerca să le controleze programul, astfel încât „să fie mereu în siguranţă”. Pe Liliana o mustra mereu pentru că profita de starea în care se afla tatăl lor. Pe Octavian, devenit partenerul lui Darius, îl vedea ca pe un intrus. Înainte aveau legături slabe, iar acum venea o dată la câteva zile să cineze cu ei.

          Asta era ceea ce se vedea la exterior, căci sufletul ei era devastat. Simţea totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Dar, în acelaşi timp, i se părea că a trecut o eternitate de când nu l-a văzut. Îl simţea, în adâncul sufletului, cu ea, dar îi şi ducea dorul. Îl voia lângă ea, voia să-l privească, să-l atingă, să-l asculte…

          Se simţea ca şi cum soarele şi-a pierdut strălucirea şi nu o mai putea încălzi, iar luna îi rămase singurul sfetnic. Fiecare stea în parte reprezenta acum câte o dorinţă, arzătoare, vie, de demult, dar îndepărtată şi imposibil de atins.

          Privindu-le, noaptea plângea cu disperare, într-un amalgam de regret, dragoste, speranţă, iluzii, dor şi deznădejde. Se simţea singură şi abandonată, dar nu putea învinovăţi pe nimeni. Tatăl îşi dădea toată silinţa pentru a fi alături de ea, dar nu conştientiza prin ce trecea şi o sufoca. Liliana ar fi ascultat-o, dar şi fără vorbe a înţeles. Însă nu a ştiut ce să-i spună ca să o aline, doar că „dragostea trebuie ocolită, căci până la urmă te va răni”; imaginea tânărului era acum o „amintire”, pe care trebuia să o uite, pentru a fi fericită. Dar pe Eliza o răneau aceste vorbe. Cum putea ea să-l uite pe Gabriel, când era atât de prezent în inima ei? Şi cum l-ar fi putut trăda? Era singura dragoste pe care o ştia şi de care nu vroia să se desprindă. Simţea că avea o legătură cu Gabriel şi nu înţelegea de ce nu putea să o îngroape…

          Suferea. Suferea în tăcere şi solitudine. Nu avea la cine să apeleze, dar nici nu dorea să se expună cuiva, de parcă păzea un secret… Prefera să stea singură, cu gândurile şi durerile ei, decât să iasă în societate şi să încerce să se prefacă. La urma urmei, nici nu prea îi ieşea. În faţa lumii apărea rece şi distantă, de neatins, ca o umbră. De fapt, aşa şi era: închisă în sine. Îi era frică să se mai apropie de oameni, din pricina temerii de a nu-i pierde. Oricum, nu era pregătită pentru aşa ceva, de vreme ce nu putuse să treacă peste pierderea lui Gabriel.

          Dar, într-o seară, după lăsarea întunericului, pe când aştepta să fie chemată la cină, Eliza a avut parte de surpriza vieţii ei: de pe geam zărise un tânăr pe drum, care se opri în dreptul casei ei. Apoi, el ridică privirea spre fereastra ei. Eliza îşi putea auzi şi simţi inima, ce avea forţa să-i sară din piept oricând, căci era chiar el, era Gabriel! Când li se întâlniră privirile, el strigă îmbătat de emoţie:

          – Eliza, să nu te sperii!

          Apoi, el se ridică şi zbură până la geamul ei şi se opri pe pervaz. Fata era îngheţată de valul de emoţii pe care le simţea. Ochii îi erau înlăcrimaţi, buzele îi zâmbeau, iar sprâncenele îi erau încruntate.

          – Eliza, nu te speria! Te rog, dă-mi permisiunea să intru!

          – Cum…? Cum se poate? întrebă derutată fata.

          – Nu te speria! Sunt tot eu, Gabriel!

          – Vino! Vino să te văd!

          Atunci, băiatul dădu uşor perdeaua la o parte şi se lăsă pe podea. Făcu un pas înainte şi o privi cu duioşie. Emoţionată, fata îi sări în braţe. El o primi, îmbătat de fericire, şi o strânse la piept. Din această poziţie, fata grăi temătoare:

          – A trecut atâta timp… Credeam că n-am să te mai văd vreodată… Să nu mai pleci…

          Apoi, ea îl îndepărtă brusc:

          – Ce s-a întâmplat? Spune-mi! Cum se poate? Eşti atât de rece…

          – Am murit şi am primit viaţă din nou, răspunse el timid şi rar.

          – Cum? îşi încruntă din nou sprâncenele ea, cu răsuflarea tăiată.

          – O altfel de viaţă. Eliza, spuse el, trăgând aer în piept, acum sunt vampir.

         

          IV

         

          Fetei i se tăie respiraţia.

          – Cum? Ce tot spui tu acolo?

          – Eliza, dacă am lipsit atâta timp, este pentru că am vrut să vă protejez. Am învăţat cum să-mi controlez abilităţile, m-am cunoscut, pentru a putea să vă ofer siguranţă atunci când sunteţi cu mine, explica el, cu o arzătoare dorinţă de a fi acceptat.

          – Explică-mi! Ce s-a întâmplat? spuse ea printre lacrimi.

          – Vreau să vă zic asta tuturor. Voi ieşi pe geam şi voi bate la uşă. Nu se cuvine să intru aşa în camera ta.

          – Gabriel, să vii de grabă! Să nu dispari din noi, te rog!

          – Nu o voi face. Promit!

          Nici nu a ajuns fata jos, căci Darius deschise uşa, urlând:

          – Vai de mine! Ce minune! Intră, intră fiule! exclama entuziasmat Darius. Ana! Liliana! Veniţi repede! Radu e aici! Radu e aici! şi îl îmbrăţişă puternic.

          Coborând, Liliana rămase uimită pe scări:

          – Radu… Bine ai venit! spuse zâmbind.

          Pentru a nu trezi suspiciuni, Gabriel îmbrăţişă iarăşi pe Eliza, care încă nu se oprise din plâns.

          – Darius, Liliana, Eliza, urmă Gabriel, mă bucur nespus să vă revăd! Vă mulţumesc pentru această întâmpinare!

          – Cum să nu, fiule! Haide, intră în salon! Simte-te ca acasă! îl îndruma Darius.

          – Mulţumesc! primi tânărul.

          După ce se aşezară, Darius porni dialogul:

          – Dar… Raul? Va veni?

          – Tata… nu… regret! şi Gabriel lăsă capul în jos, cu subînţeles.

          Darius bufni în plâns inevitabil, îndrăznind să întrebe:

          – Ce s-a întâmplat cu voi, Radu? Povesteşte-ne!

          Cu tristeţe şi o profundă durere pe chip şi în glas, Gabriel începu:

          – În acea noapte, ploaia a devenit din ce în ce mai puternică. Furtuna ne-a îngreunat drumul. La un moment dat, am auzit calul; era foarte speriat… Trăsura s-a oprit şi am auzit paşi, apoi s-a zgâlţânat, exact ca atunci când sare cineva pe ea, pentru că exact asta se şi întâmplase. Birjarul a răcnit cu toate forţele, după care, brusc, s-a oprit. Mi-am privit tatăl şi am înţeles că eram în pericol. Am vrut să cobor, dar tata m-a împins înapoi, spunându-mi hotărât că el va ieşi primul. Regret enorm că nu am îndrăznit să-l contrazic! Gabriel lăsă capul în jos şi cu greu reuşi să-şi stăpânească lacrimile, în timp ce Eliza îl privea insistent, cu regret. Apoi, urmă Gabriel, tata a ieşit şi l-am auzit strigând: „Cine eşti tu?”; răspunsul a fost dat de o voce dură şi sigură: „Ultima fiinţă pe care o vei vedea.”.

          – Vai de mine! interveni Liliana uimită.

          – Asta am auzit, asta vă reproduc…

          – Te credem, fiule, spuse Darius, însă este un şoc şi pentru noi să auzim aceste grozăvii. Dar continuă! Ce s-a întâmplat?

          – Am coborât imediat din trăsură, însă ce am văzut m-a cutremurat… Acel individ… înalt şi bine făcut… îmbrăcat în negru…

          – Ca şi tine în seara asta, remarcă timidă Liliana…

          Gabriel continuă să vorbească clar şi apăsat:

          – Acel individ tocmai sărise la gâtul tatălui mei şi, deşi nu-mi venea să cred, trebuia să mă gândesc la posibilitatea că era… un vampir, pentru că totul se lega…

          După, continuă cu acelaşi ton pe care începuse:

          – I-am strigat să înceteze, să-l lase şi să mă ia pe mine! În acel moment s-a oprit, şi-a scos colţii din gâtul tatălui meu şi şi-a îndreptat privirea către mine; a zâmbit viclean şi triumfător, apoi a început din nou să soarbă cu lăcomie din prada lui. M-am enervat din pricina sadismului cu care fusesem trataţi, atât eu, cât şi tatăl meu. Am apucat un băţ de pe marginea drumului şi l-am lovit cu toată puterea. Deşi l-am rănit, nu l-am pus la pământ, dar l-a scăpat pe tata din braţe. Nu voi uita niciodată felul în care m-a privit, în care a mârâit şi cum m-a apucat de guler, strigându-mi: „Prostule! Nu vezi că-i mort deja? Nu mai ai cum să-l salvezi! Cu toate astea îndrăzneşti să mă ataci! Hmm, ai mult curaj, băiete! Te admir pentru asta. Nu am mai avut un tovarăş de ceva vreme, iar tu nu eşti de lepădat. Hai să cădem la o înţelegere: eu te cruţ, ba chiar îţi fac un dar: îţi ofer veşnicie pe Pământ, forţă mult mai mare decât a unui om, miros, auz, mult mai dezvoltate decât ale unui om şi posibilitatea de a fi stăpân în noapte. Iar în schimb, tu vei fi progenitura mea, vei fi fiul meu, îmi vei ţine de urât, pentru că trebuie să ştii, vampirii sunt singuratici în general, iar singurătatea te omoară! Încetul cu încetul! Oricum, te voi învăţa tot ce trebuie să ştii ca să fii un bun vampir şi să poţi supravieţui mult timp de acum în colo, cu sau fără mine”. Mi-am spus, „Bun, ce mă fac? Dacă răspuns nu, mă omoară, dar dacă răspund da, îmi iau adio de la căldura soarelui şi îmbrăţişez răcoarea nopţii, pe care oricum o iubesc, şi trăiesc veşnic”. Aşa că am spus „da, vreau” şi m-a muşcat, apoi mi-a dat din sângele lui, apoi, când m-a muşcat a doua oară, a eliberat în mine o substanţă, precum înveninează şarpele. După douăzeci și patru de ore eram vampir.

          – Ce ai simţit? Întrebă Eliza.

          – Dureri, dureri îngrozitoare… pentru că sângele meu se combina cu al lui şi cu acel venin specific. Muream şi înviam acelaşi timp…

          – Unde te-a dus? interveni Darius. Ce ţi-a mai făcut?

          – M-a dus la el acasă, un conac frumos, mobilat şi aranjat cu un rafinament deosebit. M-am trezit într-o încăpere fără ferestre, uşa fiind în capătul unor scări; am înţeles atunci că eram la subsol. Am îndrăznit să ies şi am fost surprins de reacţia lui. Mi-a zâmbit şi mi-a zis râzând: „O, te-ai trezit! Bine că ai reuşit să treci de noaptea asta! Haide, vino cu mine! Aici locuiesc eu de 300 de ani, iar de acum este şi casa ta”. Eram foarte derutat şi simţeam o sete nebună. Nu înţelegeam cum am ajuns acolo şi nu îndrăzneam să-i adresez niciun cuvânt. Mi-a spus: „Te văd crispat. Vreau să înţelegi că de acum eu sunt familia ta. Bea paharul ăsta de sânge; trebuie să fii lihnit. Hai să începem să ne cunoaştem!”. Creatorul meu se numeşte Ioan şi timp de doi ani mi-a fost ca un adevărat părinte. M-a învăţat să vânez, să nu risipesc sânge, să respect hrana pe care o primesc; m-a învăţat să lupt şi să mă apăr şi, un lucru foarte important, m-a învăţat să mă controlez şi să mă stăpânesc, astfel încât să pot sta în preajma oamenilor, fără a vă pune în pericol. De asemenea, m-am cunoscut pe mine cel nou; au fost ceva schimbări, ce-i drept. Acum sunt mai puternic, mai rapid şi am simţurile mult mai fine.

          După câteva momente de linişte, Gabriel continuă:

          – Nu pot intra într-o casă de om decât dacă sunt invitat. Deci, dacă vă simţiţi în pericol, tot ce trebuie să faceţi este să vă retrageţi invitaţia.

          – Nu, Radu, în nici un caz nu te dăm afară! Sări Darius. Tu eşti ca fiul meu, doar ştii asta! Iar dacă după atâtea prin câte ai trecut şi după atâta timp ai venit la noi, înseamnă că însemnăm ceva pentru tine.

          – Aşa este, Darius, aprobă Gabriel, privind spre Eliza.

          – Dar ce s-a întâmplat cu Ioan? întrebă Darius curios.

          – O, Ioan este acasă. I-am povestit despre voi şi mi-a dat permisiunea să mă întorc. Dar dacă sunt în pericol, el simte imediat. Și invers. Am convenit că vom veni de îndată unul după celălalt.

          – Deci aveţi grijă unul de altul, afirmă Liliana.

          – Categoric; şi aşa va fi mereu.

          – Dar l-ai iertat… pentru că ţi-a ucis tatăl?

          – Liliana, asta mă va durea mereu. Dar l-am iertat… S-a hrănit cu el pentru a supravieţui. Eu înţeleg asta acum… Şi eu am ucis pentru a mă hrăni…

          Eliza se cutremură. Cum se putea? Bărbatul pe care îl iubeşti, care simţi că te ocroteşte, să ucidă? Da, clar îl iubea. Da, el a ucis şi o va mai face, pentru că era condamnat să o facă. Şi era pentru eternitate… Ah, ce durea! Dar se uita la el: mai frumos ca niciodată, stând în faţa sa, după atâta timp… Clar îi venea să-i sară în braţe! Ce mai conta? Nimic! Absolut nimic! Era acolo şi nu mai vroia să lase nimic să stea între ei! Privirea fetei se linişti şi se opri asupra lui.

          – Nu ai ce face. Asta e legea naturii. Trebuie să supravieţuieşti.

          – Aşa e, Radu, interveni tatăl fetei. În cazul tău nu e o crimă. Te hrăneşti ca să trăieşti. Toţi facem asta.

          – Mulţumesc… Mă temeam să nu mă vedeţi ca pe un criminal. Eu însumi m-am simţit aşa multe luni…

          – Asta pentru că eşti bun, fiule. În adâncul tău ai rămas acelaşi tânăr bun.

          Revederea era o mare uşurare pentru toţi, dar acum Gabriel era presat de apropierea zorilor. Trebuia să se întoarcă la casa lui Ioan, unde se putea adăposti de soare. Le venea greu să-şi spună „La revedere!”, cu toate că ştiau că aveau să se vadă în fiecare noapte de acum înainte, pentru că dorul greu poate fi stins.

          

          V

         

          Se făcuse o obişnuinţă deja. Gabriel îi vizita de patru-cinci ori pe săptămână şi se lungeau la vorbă un ceas, două. Dar ce nu ştiau Darius şi Liliana era că Gabriel mai stătea un alt ceas cu Eliza. De cele mai multe ori stăteau în camera fetei, dar de câteva ori au îndrăznit să iasă să se plimbe pe malul râului ce traversează acele coline.

          În acea seară priveau amândoi stelele, de pe geamul de la camera Elizei. Îşi spuneau vrute şi nevrute, dar nu conta nimic, atâta vreme cât erau împreună. Însă erau conştienţi că situaţia nu va putea continua astfel mult timp. Brusc, îi veni o idee lui Gabriel: Eliza avea să-l cunoască pe Ioan şi, împreună, să se sfătuiască. Fata fu încântată de idee şi rămăseseră ca următoare seară Gabriel să stea doar jumătate de ceas în salon, pentru a avea timp să meargă cu Eliza la Ioan şi, desigur, să o şi înapoieze.

          Zis şi făcut! A doua seară la ora unsprezece Gabriel era deja în camera fetei, să o ia la plimbare.

          – Stai! Se panică fata. Cum avem să mergem? Nu mă poţi lua de aici doar printr-un salt, ca apoi să mergem pe jos. Nu o să avem timp… şi nu putem lua trăsura; s-ar auzi.

          Gabriel o privi şi lăsă un zâmbet să-i scape.

          – Ai încredere în mine?

          – Ştii doar că am…

          – Atunci vino încoace. Vom zbura, spuse el, cu un calm stupefiant.

          – Să ce? izbucni fata în râs.

          – Să zburăm, repetă el.

          Fata se calmă şi îl fixă cu privirea. Ideea în sine o încânta pe deplin, dar practica îi dădea o frică de nedescris.

          – Bine, replică ea. Să zburăm!

          Zâmbind, tânărul vampir îi arătă cum să se ţină de el, cu mâinile împrejurul umerilor săi, el la rândul lui o prinse de picioare, după ce se descurcă în rochia ei. Se amuzau copios, încercând să se aşeze cât mai sigur.

          Şi ţup! Sus! Eliza putea vedea cum casele se micşorau sub ei. Vântul îi desprinse părul, iar rochia forma valuri în urma lor. Ea îl strângea tot mai strâns, simţind nevoia de a fi protejată.

          – Îţi place? strică el liniştea.

          – Da, e super!

          – Uite cât de mult ne apropiem de lună. Şi stelele se văd ca nestemate de aici.

          – Da… e de vis! concluzionă încântată fata.

          Gabriel se simţea mulţumit până în adâncul sufletului, văzând cât de fascinată era Eliza. Mâinile lui îi strânseră picioruşele şi mai mult în el şi începu să zboare şi mai repede.

          – Iu-hu! strigă fata, ca şi cum s-ar fi bătut cu vântul.

          Ajunşi la sol, cei doi se aranjaseră pentru a fi cât mai prezentabili în faţa lui Ioan. Gabriel sună la uşă, ca şi cum ar fi oaspete. Eliza, foarte emoţionată, îi strângea tare mâna tânărului.

          Uşa înaltă se deschise şi în faţa lor se ivi un bărbat impunător, puternic, bine făcut, cu ochi sclipitori, îmbrăcat într-un costum vişiniu, în contrast cu părul său cărunt şi faţa netedă, albă, ca de porţelan. Bărbatul le zâmbi şi spuse:

          – Intraţi! Vă aşteptam. Eliza, eu sunt Ioan, zise întinzându-i mâna. Îmi pare bine că am onoarea să te cunosc! Gabriel mi-a spus multe despre tine.

          – Şi mie îmi pare bine să vă cunosc, domnule! Este o plăcere.

          – O, nu! spune-mi Ioan, te rog!

          – Cum doriţi, Ioan.

          – Dar haideţi în salon. În capătul holului este bucătăria, dar nu am nimic să serveşti, iertare!

          – Nicio problemă, primi fata.

          Era tare ciudat pentru Eliza. Acest vampir o primea în casa lui ca pe un membru al familiei. Era călduros, drăguţ şi amabil, în ciuda naturii sale.

          – Deci, copii, voi vă iubiţi de când Gabriel era în viaţă încă.

          – Exact, spuse băiatul. Ioan, dacă rămânem aşa, nu puteam spera la un viitor împreună.

          – Adevărat. Eliza, ce ai fi dispusă sa faci pentru fiul meu? Pentru că a devenit fiul meu.

          – Orice, răspunse ea, fără ezitare.

          – Gabriel, eşti sigur că ea e aleasa?

          – Desigur!

          Ioan trase aer în piept şi urmă grav:

          – Atunci, transform-o. Dacă nu eşti pregătit, o pot face eu pentru tine.

         

          VI

         

          Eliza stătea întinsă pe pat, cu faţa spre tavan şi cu privirea pierdută. Îi veneau în minte acele momente în care Ioan le explicase că cel mai bine, pentru a-şi salva relaţia, era ca Gabriel să o transforme şi pe ea în vampir.

          Îi venea în minte imaginea iubitului ei: era mai frumos ca niciodată, mai misterios, mai puternic, poseda nişte puteri extraordinare, părea de neatins. Dar, în acelaşi timp, natura sa se schimbase. Sângele din venele lui era rece, pielea sa nu va mai fi niciodată atinsă de soare, era condamnat pentru eternitate să se hrănească cu sânge, să ucidă şi să-şi devoreze victima muribundă, exact ca un animal… Nu-şi putea închipui iubitul făcând asta, deşi ştia foarte bine că o face. I-o iertase încă de când îl revăzuse ridicându-se în aer spre fereastra ei, când înţelesese că era schimbat.

          Nu se putea vedea în aceste ipostaze. Dar schiţa un zâmbet, în faţa unui îndepărtat vis feeric alături de Gabriel. Se vedea zburând spre lună cu el, ţinându-se de mână, împotriva curenţilor de vânt. Se vedea sărutându-se cu el în răcoarea plăcută a nopţilor de vară, lăsându-se alintată şi răsfăţată de gesturile sale iubitoare. Se vedea frumoasă şi tânără, alături de Gabriel, rămânând cuplul perfect. Da, toate pentru eternitate. Şi gata, decizia fuse luată: va fi o vampiriţă, pentru a trăi cu iubitul ei. Va renunţa la viaţa ei de până atunci, căci fără Gabriel oricum nu ar fi avut sens să trăiască. Doar împreună se puteau împlini, iar el nu va mai putea fi om. Dar ea, da, putea fi vampir ca el şi pentru el. Da! Va fi perechea lui Gabriel şi după moarte! Şi va fi o vampiroaică puternică, ca să nu-l dezamăgească!

          – La ce visezi, draga mea? o trezi vocea blândă a lui Gabriel.

          Eliza îşi întoarse privirea spre el şi-l zări sprijinit de marginea geamului, ascuns de după perdea. Bufni în râs, apoi îi sări în braţe şi rosti:

          – M-am hotărât! Ai dreptate! Câtă dreptatea ai! Tu te-ai întors pentru că mă iubeşti cu adevărat şi acum e rândul meu să-mi joc partea!

          – Ador entuziasmul tău, dar nu mă întrebi de când sunt aici? spuse el, râzând.

          – Iartă-mă, dar nici nu mă interesează. Eşti aici şi gata! Iar eu m-am decis, m-am decis…

          – Bine… în legătură cu ce te-ai decis?

          – Nu ai înţeles încă? Transformă-mă! Fă-mă ca tine.

          Gabriel simţea cum îl cuprindea emoţia. Era extaziat şi dărâmat în acelaşi timp. Ştia că se iubesc, că nu pot trăi unul fără altul, dar conştientiza şi ce înseamnă să fii vampir. Nu îi putea explica exact stările, lupta dintre fiinţa umană abandonată şi cea nou-născută. Îi era frică să o lase să îndure aceste chinuri, dar ştia că vor trece şi că va ajunge să iubească forţa, frumuseţea şi noile abilităţi pe care avea să le capete şi, mai presus de toate, pe el avea să-l iubească pentru totdeauna.

          – Eliza, vreau să înţelegi că, dacă alegi viaţa asta, câştigi multe, dar ai tot atâtea de pierdut. Nu vreau să te simţi forţată de situaţie.

          – Nu e asta. Sunt conştientă de tot ce implică schimbarea asta. Dar e pentru noi şi e alegerea mea.

          – Atunci, aşa să fie!

         

          VII

         

          Totul părea perfect. Cei doi se hotărâseră să îşi unească destinele pe vecie. Căzuseră de acord să vorbească chiar în acea seară cu Darius şi Liliana, aşa că Gabriel ieşise, ca de obicei, pe geam şi bătu la uşă.

          După vreo jumătate de oră de discuţii, Liliana vru să se retragă în camera ei, dar Darius o opri:

          – Stai, fata mea! Am un lucru foarte important de discutat cu voi. Radu, vezi tu, eu am îmbătrânit. Simt cum mi se scurg zilele rând pe rând şi îmi piere pofta de viaţă. Dar nu pot pleca aşa curând. Fetele mele nu sunt încă măritate, nu au nimic sigur pentru zilele ce vor urma.

          – Darius, interveni Gabriel, nu îţi fă probleme! Îţi promit că eu şi Ioan vom avea grijă mereu de ele.

          – Tată, spuse Liliana, ştii foarte bine cât de interesat este Octavian de mine. Viitorul meu va fi sigur alături de el.

          – Lili, cu Octavian este altă problemă. În plus, Radu, tu trebuie să-ţi reintri în drepturi asupra averii lui Raul. E a ta de drept, nu a lui Octavian.

          Liliana simţea că ia foc. Fără avere, Octavian nu avea nicio valoare în ochii ei.

          – În fine, continuă Darius, asta e altă discuţie. În altă parte vroiam să ajung. Eu vreau să fiu vampir.

          Toţi au rămas muţi. Era o lovitură neprevăzută.

          – De ce vă uitaţi aşa la mine? Asta ar rezolva totul. În plus, le vreau şi pe fetele mele asemenea. Vreau să conserv ce avem acum, viaţa noastră actuală. E perfectă.

          Gabriel simţi că pică cerul pe el.

          – Darius, vrei să încremeneşti viaţa ta şi pe a celor din jur? Dar e contra naturii.

          – Nu, Radu! Vampirismul e contra naturii. Şi, totuşi, există; astfel exişti tu, cu toate că ar fi trebuit să fii în pământ de când te-a secat de viaţă vampirul ăla!

          – Tată, ce spui? strigă rănită Eliza. Tu vrei să ne guvernezi viaţa o eternitate? Nu voi fi niciodată de acord cu asta!

          Speculând momentul, Liliana rosti:

          – Dar eu da, tată. Eu îţi voi da ascultare.

          – Vezi, Ana? De ce nu putem fi niciodată de acord?

          – Pentru că nu este normal să îţi doreşti să ne controlezi, chiar şi după moarte. Înţelege că avem dreptul de a alege ce vrem să facem cu viaţa noastră.

          – Nu, Eliza, eu ştiu mai bine ce aveţi de făcut, ca să vă aranjaţi bine. În viaţa asta eu voi alege pentru voi!

          – Dar nu şi în viaţa viitoare…

         

          VIII

         

          În seara următoare, aflând cele petrecute, Ioan îi chemă pe Gabriel şi Eliza pentru a se sfătui.

          – Eliza, vei regreta o eternitate dacă nu vei asculta ultima dorinţă a tatălui tău. Tu eşti fată bună, iar conştiinţa nu îţi va da pace.

          – Dar, Ioan, nu este corect. Gabriel, nu trebuie să îl transformi pe tata. Nu mă va lăsa liberă nici după o sută de ani…

          – Dacă îl transform eu, urmă tânărul, voi fi creatorul lui şi va fi nevoit să mă asculte. Îl voi obliga să te lase în pace.

          – Gabriel! interveni aspru Ioan. În calitate de creator va trebui să îl înveţi cum să fie vampir. Altfel, fie va face victime fără număr, fie nu va rezista. Vei eşua ca tată.

          – Ai dreptate, Ioan. Voi încerca să fiu un bun creator.

          – Aşa te vreau! zâmbi Ioan.

          – Bine, îl voi transforma pe Darius. Dar Liliana… oare se va desprinde de Octavian? El e un oportunist. Dacă Liliana îl va preschimba şi pe el în vampir, va face ravagii, se îngrijoră Gabriel.

          – Nu doar atât, completă Eliza. Sunt sigură că Liliana nu se va stăpâni şi va abuza de noile ei abilităţi.

          – Atunci, nu îţi lua responsabilitatea asta, fiule. Nu o transforma pe Liliana, concluzionă Ioan.

         

          IX

         

          Venise noaptea cea mare. Toţi se pregăteau. Darius era încântat, Gabriel şi Ioan îngrijoraţi, Liliana fericită, iar Eliza neliniştită. Simţind nevoia să îşi pregătească sora, Eliza îi rosti:

          – Lili, ştii că Gabriel ne va transforma pe rând. Tata va fi primul.

          – Aşa. Şi ce e cu asta?

          – Eu voi urma.

          – Cum? Nu! se aprinse Liliana, sărind din faţa măsuţei cu oglindă, ca friptă. Tata nu va permite.

          – E decizia lui Gabriel. Va fi nevoit să o asculte.

          – De ce? Ca să fugiţi voi doi în lume? Ne veţi abandona! Asta e! Nu mă vrei vampir şi îl vei lăsa pe tata să mă transforme. Dar el nu are experienţă. Mă va ucide! se panică Liliana.

          – Nu, nu! Lili, nu îl vom lăsa pe tata să te ucidă. Eşti sora mea, nu aş suporta aşa ceva. Gabriel îl va învăţa pe tata toate cele necesare, te asigur.

          – Bine… te cred.

          Cu toate că cele două se îmbrăţişară, privirea Lilianei nu prevedea nimic bun.

          Peste două ore, cei patru se întâlniră la marginea pădurii, aşa cum stabiliseră. Darius înaintă să dea mâna cu Gabriel, în timp ce fetele stăteau lângă trăsură.

          – Să începem, băiete, rosti bătrânul.

          Fără prea multe întârzieri, ştiind că Ioan îl veghează, Gabriel îşi făcu treaba. După șase ore, Darius se trezi. Era în acelaşi loc, zăpăcit de cap şi simţea arşiţă pe gât. Îşi privi fetele, apoi îl văzu pe Gabriel, care îi întinse o cană cu sânge:

          – Ia şi bea, Darius. L-am adus de acasă, special pentru tine. Ştiu ce sete îţi este.

          – Da, da, dă-l încoace, îl luă cu lăcomie Darius.

          Eliza se simţea tare neliniştită, auzindu-şi tatăl cum sorbea lichidul zgomotos. Speră să găsească sprijin în ochii surorii ei, dar împietri când văzu cum îi sclipeau ochii în lumina lunii, căci privea cu trufie şi răutate. Apoi, când Liliana îşi întoarse capul spre ea, Eliza simţi cum privirea ei o ameninţă exact unde o doare mai tare. Nu înţelegea de ce, dar se simţea privită de un şarpe. Imediat începu să caute privirea lui Gabriel, dar aceasta era aţintită pe Darius. Dintr-o dată, o voce rece pronunţă:

          – Ce e, Ana? Eşti cumva stupefiată de ce vezi? bufni ea într-un râs zgomotos. Păi, atunci, poate că nu eşti pregătită să faci pasul cel mare. Dar, dacă tu insişti, eu te ajut. Îi voi da eu vestea lui tata.

          – Liliana, despre ce vorbeşti? Ce vrei să faci? Liliana!

          Dar Eliza era lăsată în spate de paşii rapizi ai surorii ei, care se ducea ţintă spre noul vampir.

          – Tată! rosti aceasta, făcându-l pe Darius să o privească. Este momentul să afli ceva foarte important, ce nu poate fi amânat. Ana nu vrea să fie transformată. A ales să ne lase singuri în eternitate. Vezi, tot eu îţi rămân alături, chiar şi în acest moment de cumpănă.

          Liliana nu realiză că, pe măsură ce vorbea, sângele din venele lui Darius începea să fiarbă tot mai mult. Nervii lui nu puteau fi controlaţi; lava se încingea de mult, dar acum erupţia era inevitabilă.

          – Nu! strigă Darius, ridicându-se. Nu-ţi voi permite, Ana! Eşti fiica mea şi vei rămâne cu mine! Acum te transform!

          Cu o rapiditate nemaipomenită, noul vampir se năpusti asupra fetei îngheţate de spaimă şi cu lacrimi în ochi, care încerca să se apere. Liliana nu bănuise cât de adânc pot tăia vorbele sale… Gabriel se apropie rapid de cei doi, cu o senzaţie de gol în stomac, simţind că e posibil să o piardă pe Eliza.

          – Stai, Darius! Nu ştii cum să procedezi! O s-o omori! Darius, opreşte-te! striga disperat Gabriel, încercând să o tragă pe Eliza din braţele lui Darius, care-i sorbea lacom sângele.

          Când în sfârşit reuşi, o întinse repede pe fată jos, dar îşi dădu seama că nu se putea ocupa de ea, căci trebuia să potolească fiara căreia îi dăduse fiinţă. Printre lacrimi şi îndepărtându-l pe Darius, Gabriel privea în urmă la balta de sânge în care zăcea iubita sa, rostind:

          – Ioan! Ioan! Ajută-mă! Salvează-mi-o! Nu am putut! Nu am putut, dar nu mă lăsa! Salvează-mi-o, te implor!

         

          X

         

          Gabriel era în şoc. Prima lui progenitură fusese gata să-i răpească viaţa alesei sale, care-i mai era şi fiică. Simţea nevoia să strige toată durerea din el. Deja simţise că se crease o legătură între el şi Darius. Nici dacă vroia, nu-l mai putea părăsi acum. Pe de altă parte, inima lui bătea rătăcită după Eliza, căci nu ştia ce s-a întâmplat cu ea. Oare unde era iubita sa? Să se întoarcă după ea? Nu putea fi încă acolo… Şi totuşi… să încerce!

          Dezamăgire mai mare nu se putea întâlni. Locul era pustiu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat acolo. Căzut în genunchi şi plângându-şi în palme, Gabriel încerca să realizeze când a scăpat lucrurile de sub control. Revedea filmul în minte non-stop şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât realiza că nu mai avea nimic de făcut acolo. Deznădăjduit, în singurătatea aceea, Gabriel auzi telepatic glasul lui Ioan:

          „ – Fiule, calmează-te! Curând voi veni lângă tine. Mai ai răbdare o zi. Du-te la progenitura ta, nu o părăsi! Oricât de mare ţi-ar fi durerea, Darius îţi este de acum înainte fiu şi trebuie să-i fii alături.”

          Cu ochii înlăcrimaţi Gabriel se ridică, înţelegând că trebuie să aibă încredere în Ioan şi să îşi atribuie noul rol de creator. Aşadar, hotărî să se întoarcă acasă, sperând că va reveni şi Eliza.

          Următoarea noapte, Gabriel stătea cu ochii aţintiţi spre uşă, de pe canapeaua din camera de oaspeţi. Cum a auzit clanţa, a fost în faţa uşii. Ioan intră în casă îngândurat şi îl fixă pe tânăr cu privirea, apoi urmă:

          – Bună, fiule! Bine te-am găsit!

          – Bine ai venit! răspunse stins Gabriel.

          – Eşti bine? Unde e Darius?

          – E sus, în dormitor, ia masa.

          – Tu te-ai hrănit? întrebă preocupat Ioan, înaintând spre cameră.

          – Cum să mă gândesc la asta? rosti Gabriel, înghiţindu-şi următoarele vorbe.

          Remarcând, Ioan se aşeză pe canapea şi spuse calm:

          – Stai jos. Ce vrei să mă întrebi, dar te abţii?

          – Eşti singur? Nu ai venit cu nimeni?

          – Am venit singur, aprobă din cap Ioan. Şi am să-ţi explic de ce.

          – Te ascult.

          – Dar chemă-l şi pe Darius. Are tot dreptul să ştie.

          – Prea bine, Ioan. Darius!

          În câteva secunde îşi făcu apariţia şi Darius. Când îl văzu pe Ioan, îi sclipiră ochii a speranţă şi rosti rugător:

          – Ioan! Ioan, unde-s fetele mele? Ce i-am făcut bietei mele Ana? Ştii? Tu ştii, nu-i aşa?

          – Da, Darius, eu ştiu, oftă Ioan.

          – Vorbeşte, te rog, vorbeşte!

          – Ioan, nu mai pot aştepta. Spune ce ştii, interveni Gabriel.

          – Am fost acolo, în noaptea transformării tale, Darius. Am privit totul din umbră. Am vrut, fiule, să te las să-ţi asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Nu am putut prevedea ce reacţie violentă vei avea, Darius, la vorbele Lilianei. Ai făcut bine, Gabriel, să-l iei de acolo. Era… ca un animal turbat.

          – Eram orbit de durere şi de furie, Ioan, începu să plângă Darius. Cum să aud că fata mea vrea să mă părăsească? Am făcut atâtea pentru ele… Vroiam să o transform eu însumi, dar în setea mea nebună nu mă puteam opri.

          – Ştiu. Oricum, nici măcar nu ai avut timp să conştientizezi cum se întâmplă tot procesul ăsta. Rămâneai captiv la prima faza.

          – Şi ce i-am făcut?

          După câteva secunde de tăcere, Ioan zise:

          – Ai omorât-o, Darius. Îmi pare rău!

          – Nu! O, nu! Fata mea! Mi-am omorât fata!

          Aceste cuvinte l-au străpuns ca un pumnal pe Gabriel. Înecat în lacrimi, îşi repeta în sine: „E vine mea. E doar vina mea! Ce-am făcut? De ce nu l-am oprit la timp? Eliza nu poate fi moartă. Nu, nu pot să accept. Nu trebuia să o las să vină acolo. E vina mea!”.

          – Dar, Liliana? Ce e cu ea, Ioan? întrebă Darius, cu un ultim strop de speranţă.

          – M-am ocupat eu să-i fie bine. Am dus-o acasă, dar era şocată şi nu se putea opri din plâns. Acolo l-am găsit pe Octavian. Dar am considerat că e mai bine să nu ştie nimic, aşa că i-am hipnotizat pe amândoi. Acum ei ştiu că tu şi Eliza aţi plecat într-o călătorie, iar ei au stat acasă în seara aceea. Vor fi bine.

          – Nu, nu! Liliana trebuie să-mi rămână alături. Trebuie transformată. Nu vreau să o pierd şi pe ea. Trebuie să ştie că sunt bine şi că-i putem oferi darul cel mai de preţ: nemurirea.

          Pierzându-şi răbdarea, Ioan se repezi şi-l luă de guler pe Darius, rostind pe un ton aspru:

          – Ajunge! Nu crezi că le-ai făcut destul rău? Trebuie să le laşi în pace! Fetele tale pot decide singure ce vor să facă! Pe Liliana o vei lăsa fiinţă umană. Nu are ce căuta aici, cu atât mai puţin în eternitate. Nu vezi că din cauza ei i-ai omorât sora? De acum ai să le laşi în pace, fiind că aşa îţi impun eu, clar? Ajunge, discuţia asta e încheiată, concluzionă Ioan, dându-i drumul lui Darius.

          Când se îndrepta spre ieşire, îl opri Gabriel.

          – De ce ai vorbit la plural? Ce s-a mai întâmplat cu Eliza? Şi unde pleci acum?

          – Toate au timpul lor. Acum am treabă undeva.

          Iar Gabriel a înţeles.

         

          XI

         

          Orele erau un chin, iar zilele şi nopţile se derulau haotic. Absenţa ei durea din ce în ce mai mult. Toate locurile erau goale în lipsa ei. Săptămânile se scurgeau una după alta, fără ca el să găsească ceva care să-l facă să mai simtă… să mai simtă orice. Lunile se înşiruiau, lăsându-l rece şi de neatins.

          În adâncul lui, Gabriel o simţea mereu prezentă. Dar era imposibil ca Eliza să apară, iar el ştia asta. Totuşi nu credea că povestea poate muri. Speranţa era singura care îl făcea să meargă înainte.

          Cum s-a ajuns aici? Puteau fi atât de fericiţi! Doar dacă ar fi fugit atunci, înainte de noapte aceea nefericită… Dar nu, ei au vrut să-i împace pe toţi şi s-au pierdut pe ei. Vina cui a fost? A lui, pentru că a lăsat-o să vină atunci? Sau pentru că nu l-a oprit la timp pe Darius? A acestuia, pentru că a fost prea impulsiv şi posesiv? A Lilianei, pentru răutatea de care a dat dovadă? A lui Ioan, pentru că i-a schimbat total viaţa? Dar ea, Eliza, nu avea nicio vină. Totuşi, a fost principala victimă. Nu era corect, iar Gabriel ştia asta. Uneori avea nişte porniri greu de stăpânit; parcă ar fi vrut să se răzbune pe toţi. Dar apoi se gândea la blândeţea Elizei. Cum ar fi putut face rău în numele ei?

          Şi tot aşa, nopţi la rând, imaginea ei nu-i dădea pace. Amintirea timpului petrecut împreună îl făcea să regrete eternitatea singuratică. Şi totuşi, o simţea… Ştia că doar ea îi poate reda pacea.

          Într-o seară, cum stăteau cei trei vampiri, Darius îndrăzni:

          – Radu, a trecut atâta vreme. Liliana nu mai ştie nimic de mine. Trebuie să fie îngrijorată.

          – Chiar crezi că o interesează? întrebă nepăsător Gabriel.

          – Bineînţeles! Ba mai mult, vreau să fie ca noi.

          – N-ai decât!

          „Poate o omoară şi pe ea…”, gândi tânărul.

          Următoarea seară, Ioan îl chemă pe Gabriel să meargă cu el. Ajunseseră într-o poieniţă luminată de lună. Ceva magic plutea în aer. Îi putea simţi parfumul, amestecat cu cel al Reginei Nopţii…

          – Am observat că te pierd, aşa că am decis că este momentul să-ţi dezvălui adevărul. Doar ţie! Iar ea a fost încântată! rosti eliberat Ioan.

          – Ea? Eliza! exclamă în culmea fericirii Gabriel.

          Atunci, tânăra îşi făcu apariţia de după un trunchi gros de copac; se apropia călcând lin printre flori. Era desculţă pe iarbă, iar rochia ei vaporoasă părea un far în întunecimea nopţii, datorită albului său pur.

          – Ştiam, iubita mea, că eşti în viaţă!

          – Nu întocmai, comentă Ioan. Mai bine vă las, aveţi multe de discutat.

          În momentul în care Gabriel îi luă mâinile între-ale lui, nu mai simţi căldura de altă dată a fetei.

          – Simţi, nu? întrebă ea.

          – Da. Suntem la fel. Şi suntem împreună! Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat?

          – Ştiu că Ioan ţi-a zis că tata m-a omorât. Este adevărat. Dar tu l-ai rugat să mă salveze, aşa că acum este şi creatorul meu. Liliana a văzut totul, aşa că Ioan a făcut-o să uite. Nu am putut veni la tine, căci tata era noua ta progenitură. Trebuia să te ocupi de educarea lui, iar prezenţa mea ar fi distrus înţelegerea dintre voi.

          – Înţeleg, Eliza. Nici nu mă mai interesează. Eram pierdut, dar te simţeam. Ştiam cu certitudine că nu ai pierit. Sufletul ăsta pierdut îl simţea pe al tău. Şi nu m-am înşelat.

          – Nu, nu te-ai înşelat. De abia aşteptam să vină momentul ăsta. Of, mi-a fost atât de dor de tine!

          – Și mie de tine! Nu ai idee cât de tare! Atunci, să fugim, Eliza, departe de toate astea! Vrei?

          – Da! Să fugim oriunde, doar să rămânem împreună.

         

          Lumina lunii rotunde pecetlui acest tainic moment, în timp ce veghea asupra sărutului tinerilor. Îşi simţeau răceala trupurilor şi a buzelor, cum e apa de izvor. Dar sufletele le ardeau de-o fericire sinceră şi eternă, căci nici moartea nu i-a putut separa, iar din acest vis de iubire nu aveau de gând să se trezească niciodată.