A. E. Conta

În zilele următoare, am vorbit intens cu Je-an. Voiam să ştiu cât mai multe din perioada premergătoare celei dintâi crime, care mie mi se părea extrem de importantă. Entitatea canibală, fiinţă vie sau matrice informaţională, nu ar fi putut să intre în subconştientul funcţional al prietenului meu decât cu una sau două săptămâni înainte. Fiindcă, după spusele lui Je-an, acesta era intervalul de timp la care bestia obişnuia să îşi ia doza. Atunci, cu două săptămâni înainte de primul omor, ar fi trebuit să se întâmple ceva, nu ştiu ce, ceva aparent obişnuit dar care, la o analiză ulterioară, să iasă imediat din limitele înguste ale cotidianului. Din păcate, Je-an mi-a relatat doar lucruri comune, care au rămas comune şi după ce le-am discutat asiduu. Am renunţat dezamăgit.

_  Hai să mai ieşim din casă, i-am zis. Stăm aici ca doi lilieci. Vorbim, fumăm, vorbim…

_  Degeaba, a completat el. Ne chinuim degeaba!

I-am tăiat-o scurt:

_  E încă prea devreme să tragi concluzii!

_  Da? mi-a întors-o iritat. Aşa zici tu? Au trecut deja trei zile de când sunt la tine. Cu una dinainte, patru. Iar perioada dificilă începe după şase zile, ai uitat?

L-am privit neajutorat. Ce pot să fac, l-am întrebat fără cuvinte, ce pot să fac mai mult de atât?

A tresărit.

_  Iartă-mă, prietene, m-a rugat în şoaptă. Ai dreptate. Hai să mergem la o plimbare.

Pentru câteva ore, am uitat oroarea şi crima. Ne-am vânturat pe aceleaşi străzi din copilărie, am fost din nou prin locurile în care fusesem odată, am depănat amintiri. Toate arătau aproape la fel, numai noi, cei de atunci, nu mai eram. Dispărusem în viaţa pe care trebuia să o trăim. Am întâlnit însă şi figuri cunoscute. Un tip care nu făcuse parte din cercul restrâns ne-a strigat de departe. I-am strâns mâna cu căldură. Ne bucuram sincer că l-am întâlnit. Am  băut o bere „la botul calului”, am discutat de-ale noastre. Ne-am interesat unii de alţii, cum făceam de fiecare dată, însă din ce în ce mai rar… Pe unde sunt? Ce fac? O duc bine? S-au căsătorit? Şi ăla? Da, mă? I-auzi, cine ar fi crezut? Au copii? Generaţia următoare. Nu vor mai fi ca noi! Alte vremuri, calculatoarele astea, jocurile virtuale, internetul… Nu-şi trăiesc copilăria. Nu vor mai cunoaşte raiul dintre blocuri. Ne-am despărţit cu greu. Ne mai vedem! Eu şi Je-an am plecat mai departe, încercând să distingem figuri cunoscute printre trecătorii obişnuiţi. Erau puţini, prea puţini… Însă mai erau, şi asta conta! Ne-am oprit la un restaurant, îndemnându-ne reciproc să bem o bere. Ceea ce am şi făcut, aşezaţi la o masă de lângă fereastră. Vedeam şi înăuntru, şi afară. Je-an a constatat că venise toamna. Era jumătatea lunii octombrie, începuse să plouă mărunt şi să sufle vântul. În cârciumă se adunaseră tot felul de oameni, veniţi să bea ceva, repede. Cei mai mulţi întârziau însă la vorbă. De-ai locului, oameni obişnuiţi… Am tresărit deodată. Cineva de la masa aflată lângă bar îmi atrăsese atenţia.

_  O cunoşti? i-am şoptit lui Je-an.

S-a întors discret, chiar dacă nu era cazul.

_  Jeni? Ea este?

Am dat afirmativ din cap.

Am început să râdem în hohote, ca la şaisprezece ani, vârsta la care, probabil, făcusem sex cu Jeni. Ne-am potolit cu greu. Era o explozie de bucurie nevinovată, de inocenţă, al cărei efect terapeutic s-a instalat imediat. Am uitat pur şi simplu de tot ce era rău şi urât în viaţa noastră. Am uitat şi de bestia ucigaşă din subconştientul lui Je-an.

Am continuat să ne şuşotim, trăgând din când în când cu ochiul spre Jeni.

_  Ce zdrahoancă s-a făcut!

_  Mda, şi în ce fel arată! Coafată ca o pupăză, vopsită pe toată faţa, de parcă e un şef indian care pleacă la război. După părerea mea, are cel puţin un kil de ruj pe buze…

M-am strâmbat exagerat de tare, mimând că mi-e greaţă.

_  Tu numeşti chestiile alea buze?

_  Bine, ventuze, zi-le cum vrei…

_  Aşa, aşa! Ei, oricum ar fi, o ajută în meserie!

Je-an m-a strâns de mână, privindu-mă insistent.

_  Ceamu, nu-l provoca!

_  Ce?

A oftat adânc.

_  Mai e o chestie, pe care am omis-o, considerând-o neimportantă. Evident că în comparaţie cu crimele, nu prezintă cine ştie ce mare importanţă. Dar există şi îmi dă de gândit. S-a întâmplat de vreo două ori, de când… de când el se află înăuntru. Este vorba de un impuls interior extrem de puternic care mă împinge la relaţii sexuale nu tocmai obişnuite. Este diferit, foarte intens şi cu manifestări animalice. Sunt sigur că îi aparţine! Iau femeia aproape cu forţa (violul nu mi se mai pare o chestie reprobabilă, ci un lucru cât se poate de normal), o posed cu o explozie de energie de care nu ştiu să îmi aparţină, un act scurt, care se repetă însă de cinci-şase ori, de-a lungul căruia muşc, zgârâi, mormăi satisfăcut. Nu are nicio treabă cu tandreţea sau cu altele asemănătoare, care se întâmplă firesc între oameni, atunci când ei fac dragoste. E doar sex, nimic mai mult. Bine măcar că nu am intenţia de a face rău în momentele acelea. Cu toate că e foarte probabil să se întâmple… Femelele sunt, până la urmă, victime uşoare. Dar nu, nu, femelele trebuie păstrate doar pentru sex. Drogul implică altceva: vânătoare, iscusinţă, măiestrie…

S-a oprit speriat.

_  Se pare că am început să vorbesc ca el, a zis, după care a mai adăugat cu jumătate de gură:

_  Nu ştiu de ce, dar presimt că asta nu este chiar totul! Partidele de sex, crimele… Par un fel de antrenament pentru ceea ce va urma. Deoarece o intuiţie urâtă îmi spune ocult că ceea ce este mai rău abia urmează să vină!

Am plecat acasă abătuţi şi neputincioşi.

Din aceeaşi noapte, comportamentul lui Je-an a început să se schimbe. Ceva se întâmpla în corpul lui şi ştiind amândoi despre ce este vorba, am trăit neputincioşi calvarul decăderii. El îndurând, eu privind totul cu disperare… Nici unul, nici altul nu puteam să facem nimic, Dumnezeule mare!

Se comporta ca un om chinuit de febră. Sau de sevraj. Dormea adânc, în reprize scurte, după care se trezea horcăind, gemând, uneori strigând speriat. Deseori, la trezire, nu mai ştia unde se află. Transpira abundent şi tremura din tot corpul. Încercând să se controleze, îşi prindea genunchii cu mâinile şi îşi trăgea capul între umeri, sprijinindu-şi cu putere bărbia în piept. Atunci îi auzeam dinţii clănţănind cu putere. Sărea în picioare şi se plimba agitat prin cameră, tremurând din toate încheieturile. Fuma mult, aprinzând ţigară de la ţigară. Când fuma, părea să se mai liniştească. Dar nu putea să facă asta tot timpul. Ajungea la saturaţie şi atunci începea să tuşească dezlănţuit, părând că în orice moment e gata să-şi scuipe plămânii afară. Se abţinea un timp, până când tusea se mai atenua şi reuşea să-şi regleze respiraţia, după care îşi aprindea imediat o ţigară. Bea multă apă, direct de la robinet. Avea gura uscată şi o senzaţie continuă de greaţă. A doua zi spre seară, a început să se vaite de dureri. Mai întâi în zona abdominală. Icnea încontinuu iar când avea ce, voma convulsiv. Se tăvălea de durere, cu o mână la burtă şi cu alta la gură. Încerca să nu fie auzit, dar urletele sale guturale puseseră pe jar toţi câinii din vecini. Ei îl auzeau, stăpânii lor încă nu. Apoi a început să acuze dureri toracice şi dureri de oase. Era din ce în ce mai slăbit; nici nu putea să stea în picioare. Avea ameţeli puternice, iar când trebuia să meargă la baie se sprijinea cu amândouă mâinile de pereţi şi de mobilier. S-a chinuit aşa o noapte, o zi şi încă o noapte. Ziua următoare, în zori, m-a trezit, scuturându-mă cu putere. Când am deschis ochii, m-am speriat. Arăta ca un zombie: avea figura vânătă şi lipsită de expresie, iar ochii opaci păreau a fi din sticlă colorată.

_  Ceamu, a zis răguşit, trebuie neapărat să plec.

_  Nu te duce, l-am rugat fără convingere.

_  Nu se poate altfel, mi-a tăiat-o scurt. Într-o zi-două va trebui să îl hrănesc. Am nevoie de timp pentru a-mi suprima victima în condiţii de minimă siguranţă.

_  Încearcă să-i rezişti, Je-an…

_  Vorbe, s-a enervat brusc. Nici tu nu crezi ce spui. Nu pot, Ceamu! Nu mai pot să rezist. Mă suge pe dinăuntru, îşi ia porţia de drog direct din organismul meu. Mi-a atacat deja creierul, ştiu asta. Lipsa de echilibru nu se datorează numai slăbiciunii fizice. Am început să mă bâlbâi, uneori nu mai văd bine, am ameţeli, vertijuri. Ai observat şi tu… Pe de altă parte, simt că mi se întunecă mintea, nu mai gândesc limpede. Rămân suspendat aşa, de un gând…

Lacrimi mari i-au ţâşnit din ochii de mort.

_  Nu mă acuza, a şoptit dureros. Înţelege că instinctul de conservare mă obligă să fac ce vrea el. E îngrozitor să te ştii mâncat pe dinăuntru. Nu vreau să mor, înţelegi? Cel puţin, nu vreau să mor inutil. Lăsând fiara liberă în lume…

S-a oprit dezorientat. Uitase ce voia să spună. Şi-a amintit cu greu:

_  Iată motivul pentru care mă duc să omor! Nu încerca să mă opreşti, prietene, căci s-ar putea să fii chiar tu cel ucis. Pentru el nu contează că am copilărit împreună. Înţelegi? Încearcă să înţe…legi, te… rog.

Incoerenţa lui m-a speriat încă o dată.

A ieşit, îmbrăcându-se grăbit. S-a oprit în uşă, pentru o singură clipă, şi a zis doar atât:

_  Dacă vrei să faci ceva bun, poţi să dai telefon la poliţie. Dă telefon la poliţie, Ceamu!

Apoi a plecat în trombă.

O stare de prostaţie m-a însoţit constantă de-a lungul întregii zile. Aveam mintea golită de gânduri şi trupul sleit. Nu vedeam, nu auzeam, nu mi-era foame şi nici sete. Conştient de ceea ce mi se întâmplă, am încercat, cu un ecou de voinţă, să îmi revin, însă nu am reuşit să o fac. Sistemul meu nervos paralizase la conştientizarea ideii de crimă. O nouă crimă oribilă, pe care nu aveam nicio şansă să o opresc. Pur şi simplu eram depăşit de evenimente, iar asta m-a făcut să mă prăbuşesc lamentabil în sine. Dacă la suprafaţă lucrurile păreau să se desfăşoare normal, în subconştient o degringoladă psihosenzorială distrusese toate legăturile cu exteriorul, paralizând pentru o perioadă de timp reacţiile de fond dinspre şi către realitatea obiectivă. Nu-mi amintesc aproape nimic din ziua aceea. Sunt sigur că am urmat conştiincios ciclul cotidian, însă nu mai ştiu dacă am făcut-o, atât de răvăşit am fost. Seara târziu, am hotărât aproape ostil pe propria persoană, că ar trebui să beau un pahar de votcă pentru a-mi zdruncina nervii sleiţi şi am băut o sticlă. Am băut-o ca pe ceai. M-am culcat doar pentru că aşa trebuia să fac şi am adormit probabil din acelaşi motiv. Însă m-am trezit mult după miezul nopţii, urlând şi zbătându-mă. Tremuram din toate încheieturile şi încercam din răsputeri să uit un coşmar oribil. Mă întorsesem în lumea reală.

A doua zi, am analizat încă o dată situaţia în care mă aflam şi m-am trezit înjurând. Eram furios pe mine însumi, pe faptul că nu sunt în stare să găsesc o soluţie care să-l ajute pe Je-an, dar eram şi mai pornit pe bestia ascunsă în subconştientul prietenului meu.

_  Am să-ţi vin de hac, nenorocitule, m-am pomenit scrâşnind din dinţi. Nu ştiu în ce fel, dar îţi promit că te voi trimite în iadul cel mai de jos.

Eram fericit că îl ameninţasem direct şi, pentru o secundă, am fost convins că sunt în stare să îl dobor. Mai târziu însă, când am reprodus în memorie toate discuţiile cu Je-an, încercând insistent să găsesc ceva care să mă ajute, nu am mai fost chiar atât de optimist.

Je-an s-a întors pe la nouă seara.

_  Intră, i-am zis scurt.

M-a privit mirat.

_  Eşti încordat ca un arc, mi-a spus.

_  Sunt hotărât să termin cu scârba asta, am replicat cu răceală.

Hotărârea din suflet mă făcea de fier. Eram insensibil la suferinţa prietenului meu şi la vina care îi rodea nemiloasă psihicul timorat.

_  Azi noapte am omorât un om, mi-a zis, privindu-mă direct în ochi. Pentru asta am plecat de aici, mai ţii minte? Un boschetar, în Cişmigiu, a adăugat aproape imediat. Încerc să-i aleg, pentru a face cât mai puţin rău…

A tăcut, după care a vorbit din nou:

_  Îţi spun, fiindcă ai un aer foarte indiferent.

Mi-am revenit deodată.

_  Iartă-mă, Je-an, dar dacă stăm şi ne plângem ca nişte babe nu o să rezolvăm nimic. Ai ucis, ştiu! Şi, din păcate, o s-o mai faci. O dată, de două ori… Între timp, trebuie să găsim neapărat o soluţie. Să terminăm cu nenorocitul ăsta care a făcut din tine un măcelar.

_  Să-l distrugem, m-a susţinut, mimând entuziasmul. Dar cum?

_  Nu ştiu, i-am răspuns. Încă nu ştiu.

În zilele următoare, am discutat iarăşi. Luând totul de la capăt, despicând firul în patru. Nu am descoperit nimic care să ne ajute.

După patru zile, Je-an a plecat din nou. Creierul îmbibat de alcool al boschetarului se dovedise insuficient pentru nevoia de drog a monstrului. De data aceasta, Je-an a ucis doi. Disperarea îl făcea pragmatic la modul oribil. Voia să aibă cât mai mult timp între crime. Spera într-o minune!

La plecarea sa, am trăit un şoc nervos mai puternic ca prima dată. La întoarcere, am plâns amândoi.

_  Dacă mai plec încă o dată, va fi pentru ultima oară, mi-a comunicat Je-an impasibil.

Era animat de o hotărâre care mă făcea să îmi fie teamă. Aveam şi de ce.

_  Te duci imediat la poliţie, a continuat, şi le spui întreaga poveste. Insişti că eu sunt criminalul, după care le dai adresa din centru. Când vor veni să mă ridice, va fi deja prea târziu pentru ei.

A zâmbit amar.

_  Dacă prin moartea mea voi reuşi să îl opresc, atunci îmi voi lua  zilele fără să ezit!

_  Nu ştii sigur că îl vei opri…

_  Nu ştiu, mi-a tăiat-o scurt, dar merită să încerc.

În ziua aceea, n-am mai vorbit despre asta. Cu o atitudine neutră, Je-an a propus să ieşim undeva.

_  Uite ce zi însorită, mi-a zis. Să ne bucurăm de soarele de toamnă, de cerul senin, pentru că nu se ştie când le vom mai vedea. Este deja douăzeci octombrie, destul de târziu pentru asemenea zile frumoase…

Am dat curs invitaţiei sale. Amândoi aveam nevoie de aer proaspăt, pentru a ne limpezi minţile, şi de imaginea oamenilor obişnuiţi, pentru a ne aduce măcar aminte cum arată normalitatea.

S-a întâmplat exact aşa cum mă aşteptam. După o plimbare scurtă, ne-am dus direct la cârciuma de la parterul blocului unde, cu câteva zile mai înainte, o văzusem pe Jeni. Nu ea ne interesa, ci faptul că la bar aveau băutură ieftină. Am comandat atâta bere câtă n-am fi putut să bem altădată. De data aceasta, ţineam neapărat să ne îmbătăm praf, lucru care s-a şi întâmplat pe parcursul a cinci sau şase ore de stat acolo. Ne-am dus acasă pe patru cărări, nu pe două. Ne sprijineam unul pe altul, ca să cădem amândoi. A fost o minune că am ajuns în garsoniera mea, în condiţiile în care liftul era stricat iar noi am fost nevoiţi să urcăm şase etaje pe scări.

În zilele următoare, ne-am dus din nou la cârciumă. De data aceasta, cu gânduri mai paşnice… Am băut doar câteva beri şi am vorbit iarăşi despre ce urma să se întâmple când Je-an va pleca să omoare din nou. Mă obişnuisem dureros de repede cu faptul că el nu se va mai întoarce niciodată. Ca de fiecare dată, m-a îndemnat să dau telefon la poliţie. Considera că este o soluţie justă.

_  Să se termine cu crimele, a zis apăsat, asta e tot ce contează…

În aceeaşi seară, l-am întâlnit pe Vingu. Eu, care rămăsesem în cartier, îl mai întâlnisem şi altădată. Vorbeam cu el de câte ori ne vedeam, îi dădeam bani, spunându-i să-şi cumpere ceva de mâncare (el îşi cumpăra băutură, evident!), îi lăsam ţigări… Vingu mă implora mai întâi, iar când primea ceea ce voia îmi mulţumea zgomotos. Când nu aveam ce să-i dau, mă repezea şi dacă era beat, mă înjura ca la uşa cortului. A doua zi, nu îşi mai amintea nimic din cele întâmplate. Fusese cineva,  cândva…, sau cel puţin asta susţinea. Un boxer renumit pe la începutul anilor 70                     campion naţional de mai multe ori… Asemenea multora din tagma lui, nu avusese o viaţă personală exemplară. Se înhăitase cu câţiva indivizi dubioşi, puşcăriaşi recunoscuţi, condamnaţi nu o dată pentru tâlhărie, viol, crimă, şi, alături de aceştia, făcea rost de bani prin cele mai neortodoxe metode: jocuri de noroc cu zaruri false, camătă cu dobânzi ce creşteau exponenţial odată cu trecerea timpului, şantaj sexual şi altele, la fel de murdare. El era cel care trebuia să-i convingă pe fraieri că trebuie să plătească şi o făcea într-un mod deloc amabil. Mulţi şi-au vândut tot ce aveau ca să scape de pumnii săi. Trăia temut de multă lume şi urât de tot atâta. Unii dintre nemernicii pe care îi bătuse fără milă aveau să-i vină de hac. L-au bătut, la rândul lor, cu bâte şi răngi de fier. I-au zdrobit picioarele şi bazinul, schilodindu-l pentru tot restul vieţii. S-a trezit aruncat în stradă, abandonat de toată lumea. Nu mai era util nimănui. Atunci, chinuit de foame şi remuşcări, a realizat că fusese un nenorocit. Hotărât să-şi spele păcatele mârşave, a luat calea credinţei, călugărindu-se pentru o perioadă de timp. Aştepta ceva, un semn prin care să se izbăvească, să se mântuie de tot răul pe care îl făcuse înainte de a fi condamnat la neputinţă. A aşteptat timp îndelungat, după care a renunţat dezamăgit. S-a întors în oraş, redevenind un gunoi, însă mult diferit de ceea ce fusese înainte. A ajuns un cerşetor oportunist, isteric şi vulgar. Aşa cum îl cunoscusem noi, cum părea să fie dintotdeauna. Trăia din mila oamenilor şi, nu de puţine ori, scuipa pe ea, plin de răutatate. Puţin îi păsa de binefăcătorii zilnici. Oamenii erau la fel de răi ca el, deci nu meritau nicio consideraţie. Dar spera să vină o zi, în care să-i ajute într-un fel.

_  Ziua este aproape, îşi continuă înflăcărat discursul pe care îl ţinea de douăzeci de ani. Ştiu asta, o simt… Aştept cu nerăbdare fapta bună care îmi va schimba complet viaţa, va face din nemernicul care sunt un om de rangul unui sfânt.

Trăgea cu sete din ţigara pe care tocmai o căpătase.

_  De aceea, mă pregătesc asiduu. Mă chinui eu însumi, căci voi fi chinuit. Mă înfometez câte o săptămână, îndur frigul, nu dorm zile în şir. Mă străduiesc să nu dorm, căci trebuie să fiu treaz când va veni clipa cea mare. Să veghez, cum zic cărţile sfinte. Chiar aşa, nu aveţi nişte bănuţi să-mi cumpăr o cafea?

Nu ştiam dacă e doar o şmecherie de-a lui sau chiar făcea ceea ce spunea. Părea destul de convingător.

_  Ce zici de el? l-am întrebat pe Je-an, după ce ne-am despărţit de vagabond.

_  Este ca mine, mi-a răspuns, privind în pământ. Aşteaptă să se întâmple o minune.

Zilele treceau greu, iar eu mă agăţam de fiecare clipă, sperând să întârzii cumva curgerea timpului până la următoarea plecare a lui Je-an, care trebuia să fie şi ultima. El, în schimb, părea a fi împăcat cu ideea că totul se terminase deja. Se uita la televizor ore întregi, însă, de cele mai multe ori, nu vedea nimic. Privea în gol şi se gândea departe. Dacă se gândea, într-adevăr, la ceva…

_  El e! a strigat deodată. Îl recunosc.

Arăta cu degetul spre ecranul televizorului.

Am venit în fugă.

_  Despre ce este vorba?

_  El, el…, se chinuia să spună mai multe. Ştiu cine este, înţelegi? Chiar dacă nu l-am cunoscut niciodată. Ne-am întâlnit totuşi accidental. M-a oprit pe stradă, s-a ciocnit de mine, obligându-mă să îl remarc şi mi-a cerut de mai multe ori să îl iert. Era foarte agitat, foarte incoerent… A zis şi ceva de moarte, că o să moară curând, nu ştiu… Apoi a luat-o la fugă. Alerga dezarticulat şi haotic…

_  Da, spune mai departe!

_  Şi atunci şi acum am simţit acelaşi lucru: că îl cunosc foarte bine pe omul acesta!

_  Poate că l-ai mai întâlnit…

_  Nu, Ceamu! mi-a tăiat-o scurt. L-aş fi ţinut minte…

_  Ce te face să spui asta?

M-a privit insistent. Parcă încerca să mă convingă de ceva.

_  Claritatea şi intensitatea trăirilor pe care le-am avut la ambele întâlniri. Neconcordanţa lor cu felul meu de a fi.

Am tresărit violent. Înţelegeam ce voia să-mi sugereze.

_  Eşti sigur? am şoptit, cutreierat de speranţă.

_  Sunt, a zâmbit strâmb.

Dădusem de un fir, însă asta nu îl făcea fericit. Nici nu avea de ce.

_  Ei bine, e vorba, în primul rând, de o anumită obişnuinţă. Genul acela de interacţiune care se dezvoltă faţă de oamenii cu care ai trăit o perioadă mai lungă de timp însă de care nu ai fost foarte apropiat. Cunoşti reacţia: uite-l şi pe ăsta, oare ce mai face? Te întrebi, dar pe el nu îl întrebi. Fiindcă nu te interesează neapărat. Este apoi un anumit fel de compasiune, una dusă la extrem: în ce hal a ajuns, nu mai are prea mult de trăit. În câteva luni, s-a dus, nu-l mai vedem…

Se oprise, şocat de ceea ce descoperise despre el însuşi.

_  Boala dinăuntru l-a terminat de tot, exact aşa am gândit atunci. I-a distrus iremediabil tubul digestiv.

_  Şi, şi?

Aşteptam înfrigurat.

_  În documentar, au spus că a murit săptămâna trecută. Cancer la colon…

M-am întors brusc spre televizor. Era o reclamă stupidă la nu ştiu ce băutură răcoritoare. Am intrat în panică.

_  Măcar ai urmărit emisiunea cu atenţie? l-am întrebat temător pe Je-an.

Spre uşurarea mea, a dat afirmativ din cap.

_  Din momentul în care mi-a atras atenţia, pot să ţi-o reproduc cuvânt cu cuvânt.

Brava, desigur! Se încuraja cu speranţă!

M-am aşezat, aprinzându-mi o ţigară, iar el a făcut la fel.

_   A. E. Conta, a rostit sacadat. Acesta era numele lui. Profesor de zoologie la universitate şi explorator amator, un om bine cunoscut în cercurile academice. Coresponda cu nume mari în branşă, profesori la universităţile americane şi britanice, făcea schimb de informaţii cu aceştia şi participase chiar la câteva expediţii internaţionale. A umblat prin locuri trasate insuficient pe hartă, colţuri de lume încă neexplorate complet, iar ultimele trei călătorii le-a făcut în bazinul Amazonului, într-o regiune aflată undeva în mijlocul selvei, a marii păduri braziliene.

Am tresărit.

_  Un râu mare, poate un fluviu, cu ape tulburi şi mâloase, am repetat aproximativ vorbele lui Je-an. Străjuit de o parte şi de alta de copaci, mulţi copaci… Am zis bine, prietene?

Mă aproba încordat.

_  Foarte bine. Este exact ca în visele mele.

_  Visezi Amazonul, am întărit, chiar dacă nu mai era nevoie. O foarte mică parte din el.

Chipul lui Je-an radia într-un fel care nu exprima fericire. Era, mai degrabă, o iluminare întunecată. M-a completat:

_  Visez exact regiunea virgină a marelui fluviu pe care el şi alţii au explorat-o. Unde a întâlnit bestia…

A clătinat din cap, cu amărăciune.

_  Acolo s-a întâmplat pentru prima dată, Ceamu. Cel dintâi măcel…

_  De ce spui asta?

_  În documentar, au zis că cea de-a treia expediţie s-a încheiat cu o tragedie. Din grupul de exploratori care s-a aventurat cu bărcile pe cursul superior al fluviului, undeva la graniţa cu Peru, doar unul singur,  A. E. Conta, s-a întors la lumea civilizată. Trei dintre ei au murit în condiţii necunoscute, după alţi doi, care sfârşiseră mai înainte, iar cadavrele lor au rămas acolo, în mijlocul selvei, fiindcă nimeni nu a mai avut chef sau banii necesari pentru a le recupera. E vorba de o distanţă imensă pe care, cel mai probabil, ar fi parcurs-o degeaba.

Îl ascultam cu mare atenţie. Încă mai speram.

_  Probabil că nu au zis nimic de modul în care au sfârşit oamenii aceia.

Je-an a dat din umeri.

_  E vorba de un simplu documentar, prietene. Redactorii au spus la televizor ceea ce trebuiau să spună, nimic mai mult. Pe de altă parte, sunt sigur că nici nu cunosc detaliile macabre care ne preocupă pe noi acum. Ei au făcut o emisiune în care trebuiau să-l laude pe unul dintre puţinii exploratori români contemporani, acum trecut în nefiinţă. Nimic mai mult!

_  Ai dreptate, i-am zis. Iar omul nostru, anchetat fiind de autorităţile braziliene, a declarat ceea ce îi convenea lui să se afle. Asta, în cazul în care el însuşi şi-a ucis colegii…

_  El a făcut-o! a izbucnit Je-an.

Nu am mai zis nimic. Je-an trebuia să ştie cel mai bine!

_  El a ucis atunci, aşa cum şi eu ucid acum. Ştiindu-se la fel de puţin vinovat, conştientizând înfricoşat că altcineva îl manevrează şi că nu se poate opune. De aceea i-a minţit pe poliţiştii brazilieni. Încă era bulversat, speriat şi foarte revoltat de nenorocirea care se abătuse asupra sa. A preferat să păstreze tăcerea, sperând că, odată ajuns acasă, va rezolva problema, într-un fel sau altul. Aceeaşi speranţă deşartă cu care am trăit şi eu până de curând…

Începuse să plângă chinuit. Ştiam că trebuie să-l scot din starea aceea şi am făcut-o foarte hotărât:

_  Noi trebuie să aflăm, Je-an! Pentru că suntem deocamdată cei mai interesaţi să o facem.

S-a scuturat de disperarea imensă care, pentru o clipă, îi copleşise psihicul epuizat de atâtea încercări.

_  Ai dreptate, a zis. Am ştiut eu de ce am venit la tine! Vom afla ceea ce trebuie ştiut şi vom scăpa pentru totdeauna de nenorocitul ăsta.

_  Să începem atunci!

_  Bine, hai să începem!

*

Alen Șchiopu

Alen Șchiopu

Mă numesc Alen Şchiopu şi am mai publicat literatură speculativă, de-a lungul timpului, în Revista SRSFF, Revista Nautilus, Helion SF şi Gazeta SF, sub numele real sau sub pseudonimul simplu Alexandru Şchiopu.

More Posts