In’till

Ne-a luat aproape două săptămâni să ajungem la însemnările lui A. E. Conta. Nu acelea donate Facultăţii de Biologie, unde fusese profesor, ci însemnările din biblioteca personală, jurnalele de călătorie  în care notase zi de zi ceea ce se întâmplase acolo, în impenetrabila pădure amazoniană. În tot acest timp, ne-am lovit de refuzuri şi tergiversări. De priviri piezişe şi răspunsuri acre. Tipul fusese un om singuratic şi foarte neplăcut. Trăia izolat într-o casă veche din centru, o casă rece, întunecoasă, neprimitoare, fără rude şi fără prieteni. Nimeni din familie nu ştia aproape nimic de el sau, mai exact, ştia doar ce fusese cunoscut deja de toată lumea. Nu îşi primea rudele în vizită şi nu se ducea la ele. La facultate, studenţii îl considerau un zbir, iar singurul profesor care a acceptat să vorbească cu noi pentru un interviu (ne dădusem redactori la o revistă online de ştiinţă), ne-a lăsat impresia că îl dispreţuieşte profund. În tinereţe, fusese asistentul lui A. E. Conta şi avea amintiri foarte neplăcute din acea perioadă a vieţii sale. Dacă prin prisma relaţiilor interumane era ba invizibil, ba insuportabil, nici ca specialist nu părea să fie vreun reper în materie. Profesorul intervievat ne-a spus într-o doară că lucrările sale, extrem de pretenţioase ca redactare, se dovedeau a fi, la o citire profesională şi critică, lipsite de conţinut. Nu duceau, adică, la nicio concluzie notabilă. Cât despre spiritul de aventură, nimeni nu înţelegea de unde-i vine. Dar fondurile necesare unor astfel de expediţii? Din programele de cercetare ale universităţilor străine, la care îşi susţinuse lucrările de doctorat. De-a lungul vieţii, A. E. Conta făcuse colecţie de titluri, ajungând la un număr de-a dreptul impresionant. Când lua cunoştinţă de o nouă expediţie, le scria celor în cauză, propunându-se de unul singur. De cele mai multe ori nu era acceptat, din cauza faptului că lucrările academice îl recomandau mai degrabă ca mediocru. Însă unii oameni gândeau diferit. Îl luau ca simplu culegător de date, membru fără pretenţii profesionale, şi îl foloseau ca atare. Se pricepea la aşa ceva. Nici nu avea cine ştie ce concurenţă în ocuparea locului de membru într-o expediţie către zonele inospitaliere ale globului, fiindcă alţii de rangul său, profesori venerabili, preferau fotoliul comod al funcţiei umblatului aiurea prin sălbăticie. A. E. Conta aduna datele de care era nevoie; la sfârşit, ei doar le sortau, trăgând concluziile şi scriind lucrările de specialitate.

Sătui de bârfele care păreau a fi totuşi adevărate, ne-am propus să răsfoim câteva din articolele şi cărţile academice ale profesorului Conta, dar am renunţat aproape imediat. N-am fi crezut vreodată că zoologia, o ştiinţă pe care noi o percepusem până atunci ca simplă descriere a animalelor şi a modului lor de viaţă, poate fi atât de criptică. Între timp, am dat de încă un fir. Je-an care, în virtutea unor instincte noi, adulmeca de ceva vreme prin centrul vechi al oraşului („sunt sigur că a locuit pe aici, pe undeva, nu departe de locul unde l-am întâlnit”), a auzit de la nişte vânzători de cărţi că trebuie să meargă peste două zile la o clientă, în vederea unei achiziţii masive.

„Tipa dă mult şi pe bani puţini”, spunea unul dintre ei. „Vrea să scape de hârţoagele unchiului.”

Je-an întrebase despre ce este vorba, iar ei îi spuseseră. Nu era în branşă, nu intenţiona să le fure afacerea, deci nu aveau de ce să se teamă.

„Biblioteca unui profesor universitar. A dat colţu’ de curând. O adevărată comoară pentru noi.”

„M-am împiedicat de o înmormântare mai deunăzi. Pe aici, prin centru”, o făcuse Je-an pe neştiutorul. „Era şi ăla care apare la televizor, profesor universitar şi el, cum îl cheamă…”

Oamenii dăduseră din umeri.

„Nu ştim. Dar, într-adevăr, profesorul nostru locuia pe strada…, acolo lângă firma aia mare de cosmetice.”

„Aha, ştiu! Da, chiar pe acolo i-am întâlnit, ai dreptate. Ocupaseră toată strada cu convoiul lor.”

Vânzătorii de cărţi aveau deja altă problemă:

„Cum îl chema, mă, pe profesor? Că ne ducem la doamna aia şi ne facem ce rahat. Ţinem un discurs acolo că îl cunoşteam şi îl stimam…”

„Păi, îl cunoşteam, nu? Îl mai ţii minte, se ţinea băţos, avea figuri în cap… Ieşea pe la Biologie şi se lua mereu de noi, să dăm cărţile la o parte, să treacă el. Ne făcea tâmpiţi!”

„Dar cum îl chema, tâmpitule?”

Je-an plecase deja.

Strada respectivă nu era departe de mansarda unde locuise el. Exact în zona unde îl întâlnise pe profesor. Pe altă stradă, aflată însă foarte aproape. Tot pe acolo, pe undeva, bestia de care A. E. Conta ştia cu siguranţă pusese stăpânire pe Je-an. Însă, deocamdată, nu avea timp de asta. S-a descurcat cât a putut de repede. Întrebând vreo doi locatari care păreau mai puţin paranoici decât restul, a ajuns la casa profesorului. Din fericire, nepoata moştenitoare se afla înăuntru, făcându-şi planuri de viitor. Planuri mari! Casele din zonă sunt foarte scumpe, iar ea tocmai se trezise cu ditamai apartamentul de la un unchi de gradul doi-trei pe care aproape că nu îl cunoştea. Animat de curajul pe care ţi-l insuflă o mare disperare, Je-an a sunat la uşă. I-a spus nepoatei poezia vânzătorilor de cărţi, iar ea, foarte amabilă, l-a invitat în casă. Je-an a simţit că îl ia ameţeala. Profesorul Conta avea o bibliotecă imensă.

_  Îmi va trebui ceva timp să văd despre ce este vorba, a bâiguit. Îmi închipui că multe dintre ele sunt lucrări de specialitate, extrem de valoroase, care se adresează numai specialiştilor. Am şi asemenea clienţi, însă publicul larg doreşte altceva. De aceea este nevoie de o sortare preliminară, o zi, două, nu ştiu… Vă promit că nu mut cărţile, doar îmi fac o idee după cum sunt aşezate.

Femeia a fost de acord, repetând oferta făcută şi altora: mult la preţ mic. Voia să scape neapărat de toate tratatele alea din care nu înţelegea o iotă.

Je-an mi-a dat telefon:

_  Vino încoace cât poţi de repede. Ia nişte bani, mai mulţi, poate vom fi nevoiţi să cumpărăm câte ceva…

Mi-a zis strada şi numărul, iar eu am ajuns în timp record.

La rândul meu, am simţit că mă cuprinde disperarea.

_  De unde dracu’ începem? i-am suflat pe un ton lipsit de orice speranţă.

Mi-a aruncat o privire tâmpă.

_  De oriunde. Avem la dispoziţie două zile, nu-i aşa? păru că se încurajează singur.

_  Ne trebuie cel puţin două săptămâni, i-am tăiat-o acru.

O clipă mai târziu, mi-a venit o idee simplă:

_  Stai aşa! Ce căutăm, de fapt?

_  Păi, nişte însemnări de călătorie…

_  Notiţe, mai degrabă. Pentru că, dacă nu le-a publicat într-o carte până în clipa conştientizării faptului că este posedat şi manevrat de un monstru, nici că a mai făcut-o după aceea. În altă ordine de idei, cred că i-a lipsit şi timpul necesar unei asemenea întreprinderi. Dacă bestia s-a manifestat la fel de prompt ca în cazul tău, atunci vorbim de săptămâni, sau poate de luni, două-trei, nu mai mult…

_  Ai dreptate, m-a susţinut Je-an. Iar dacă ar fi să ne luăm după ce am aflat până acum despre profesor şi după ce vedem în biblioteca asta, nu cred că şi-ar fi pierdut el timpul cu jurnale de călătorie. Le-ar fi considerat înjositoare şi triviale, din punct de vedere intelectual. Specialitatea sa o constituiau tratatele ştiinţifice greoaie, rigide, inaccesibile, ca acelea de care ne-am lovit în biblioteca universităţii,…

_  Deci, am simţit nevoia unei lămuriri parţiale, către ce ne orientăm mai întâi?

_  Către sertare, mai ales acelea închise, rafturi secundare şi vrafuri de cărţi aşezate neglijent. Biblioteca mare o lăsăm la sfârşit. Oh, dă Doamne să nu mai fie nevoie!

Ne-am apucat de treabă, pândind cu rândul venirea inopinantă a gazdei. Lucram într-un ritm alert, însă chiar şi aşa părea aproape imposibil să ajungem vreodată la un final al căutărilor noastre. Cât despre speranţa că vom găsi ceva care să ne ajute, şi unul şi altul eram cât se poate de sceptici, însă nu îndrăzneam să o recunoaştem cu glas tare.

La un moment dat, Je-an m-a interpelat în şoaptă.

_  Hei, Ceamu, a zis, se întâmplă ceva ciudat. Cred că a înţeles ce intenţionăm să facem.

_  Cine?

A scrâşnit tare din dinţi.

_  Nemernicul ăsta din subconştientul meu, sau unde dracu’ o fi…

_  Ce te face să spui asta, Je-an?

_  Ceea ce simt. Parcă se zbate înăuntru, înţelegi? Am tot felul de tulburări, minore ca intensitate dar consistente şi foarte clare: ameţeli uşoare, frisoane, transpiraţie, când e cald, când e rece, inima îmi bate diferit, respiraţia nu mai este regulată…

I-am zis cu un pragmatism care în alte condiţii mi s-ar fi părut de o cruzime fără seamăn.

_  Poate că ştie mai mult ca noi! Lasă-te purtat de el, prietene. Dacă vrea să vezi, te va duce acolo unde sunt însemnările care-l privesc, dacă nu, se va împotrivi. Trebuie să simţi asta!

_  Simt cât se poate de clar. Vezi să nu vină nepoata profesorului. Aşa, aşa! Aici trebuie să fie, la birou, desigur… Ceamu, e un sertar încuiat! Închide uşa o secundă, o să fac zgomot. Acum! Încă o dată! La naiba, încep să mă enervez…

Sertarul a cedat cu un trosnet scurt.

_  Gata, m-a anunţat triumfător. Oh, ia te uită, trei caiete scrise de mână. „Însemnări zilnice. Fluviul Amazon. Brazilia.”

Într-o secundă, eram lângă el, scormonind în sertar.

_  Şi două plicuri burduşite. Pline cu fotografii din aceeaşi călătorie. Ia să vedem!

_  Nu te uita, m-a rugat Je-an. Nu aici! Hai să le luăm şi să plecăm repede.

Am plecat, dar înainte să o facem ne-am regizat o ieşire cât mai credibilă. Cărţile luate la întâmplare şi stiviute în grabă – şase sau şapte teancuri foarte consistente – au convins-o imediat pe gazdă de seriozitatea noastră.

_  Mult, am oftat din uşă, ca un om ce este depăşit de situaţie. Prea multe volume şi toate valoroase. Ne va fi foarte greu să luăm o decizie, stimată doamnă. Vom veni şi mâine, şi poimâine, dacă este nevoie… Oricum, am înţeles că poimâine îi aşteptaţi pe nişte colegi de-ai noştri. Nu e nicio supărare, avem cu toţii de unde alege.

Drumul cu metroul şi autobuzul ni s-a părut că durează o veşnicie. Însă, odată ajunşi în garsoniera mea, am făcut o cafea şi ne-am aprins ţigările. Je-an a scos de sub haină caietele şi pozele, punându-le momentan deoparte. Înainte de a trece la studierea însemnărilor lui  A. E. Conta, trebuia să scăpăm de orice tensiune psihică, altfel riscam să pierdem elementele esenţiale ascunse în cele mai obişnuite detalii. Am băut cafeaua şi am fumat câte două ţigări de fiecare, încercând să ne relaxăm.

Am început cu fotografiile. Cel dintâi set prezenta imagini comune, obişnuite expediţiilor de orice fel: poze făcute înainte de plecare, în momentul plecării şi pe tot parcursul călătoriei. Am remarcat imediat că lipseau instantaneele de final, acelea în care bravii exploratori se întorc triumfători acasă. Ştiam prea bine şi din ce cauză… Am trecut repede peste aceste fotografii cu caracter general şi am deschis al doilea plic, pătrunzând deodată într-o lume net diferită de lumea lejeră a turistului, expusă în primul set. Erau poze profesionale, executate cu atenţie şi o precizie de invidiat. Prezentau imagini care nouă, profanilor, nu ne spuneau mare lucru. Iniţial, am încercat să ne lămurim despre ce este vorba, însă am renunţat la timp. Nu era nevoie de aşa ceva. Nu ne ajuta cu nimic.

_  Mai bine să fim pregătiţi pentru ceea ce urmează, a bolborosit Je-an.

Îi era teamă. Şi mie la fel. Iar o experienţă veche, a bunului simţ , spune că de ce ţi-e teamă nu scapi…

Am continuat vizionarea, apăsaţi de o presiune psihică a cărei intensitate creştea cu fiecare fotografie. Ştiam că inevitabilul se va întâmpla şi ieşeam în întâmpinarea acestuia, conştienţi de faptul că alesesem singura cale prin care, cunoscând mai multe despre monstrul canibal, am fi fost în stare să-l înfruntăm cu succes.

Erau trei imagini, toate foarte clare. Primele două prezentau în prim plan, cu o fidelitate a detaliilor de invidiat, animalul care îi făcuse viaţa un infern lui Je-an. Era el sau, mai degrabă, un semen de-al său. Cea de-a treia surprinsese, cu aceeaşi claritate, un grup întreg.

_  E la fel ca în visele mele, a mormăit Je-an. Uite fluviul cu ape tulburi, uite liziera de arbori tropicali… Amazonul undeva în amonte. Iar  bestia arată exact la fel. Un mamifer acvatic tipic şi un prădător redutabil.

Mă privea cu coada ochiului.

_  Acum suntem siguri de multe lucruri, a simţit nevoia să precizeze. În primul rând, că visele mele sunt reale. În al doilea rând că bestia există, că vieţuieşte concret undeva în selva amazoniană. Şi că s-a întâlnit cu profesorul nostru, cel care a adus-o  în lumea civilizată…

_  Să nu ne grăbim, l-am rugat. E mai bine dacă luăm lucrurile pe rând.

_  Ai dreptate, prietene, m-a aprobat. Să aflăm tot ce trebuie ştiut, să gândim la rece şi, după aceea, să-l distrugem pe nenorocit. E simplu, nu-i aşa?

L-am privit sensibilizat. În adâncul fiinţei sale, începuse să spere că totul se va termina cu bine.

Am prins pozele de perete, ca să le vedem tot timpul (Je-an a insistat!), şi am trecut apoi la studierea caietelor de însemnări. N-a fost deloc treabă uşoară. A. E. Conta obişnuia să treacă foarte repede de la observaţii cu caracter general, unele însă extrem de importante pentru noi, observaţii ce se întindeau anonim pe câteva rânduri, la consideraţii, aprecieri şi speculaţii pur tehnice, dezvoltate, în maniera criptică deja bine cunoscută, pe pagini întregi. Era de înţeles; omul scria din mers şi o făcea spontan, după regulile elastice ale improvizaţiei. Datoria noastră, de care ne achitam conştiincios, se dovedea a fi una foarte ingrată: trebuia să stabilim ordinea care ne avantaja în noianul acela de informaţie.

Am făcut-o, dând dovadă de resurse aproape inepuizabile. Două zile şi două nopţi, am citit fără oprire. E adevărat, ne dopam cu cafele din ce în ce mai tari, dar asta nu ar fi fost suficient să ne ţină în picioare atâta timp. La un moment dat, ne-am oprit, conştienţi de faptul că dacă ne folosim numai memoria şi nu recurgem la o minimă sistematizare în scris vom pierde mult din ceea ce obţinusem cu eforturi supraomeneşti. Am început citirea încă o dată, notând conştiincios ceea ce, consideram noi într-o fază incipientă, ar putea să ne fie de folos în analiza finală a investigaţiei. Am adunat astfel destule pagini, înţesate cu scrisul mărunt al lui Je-an, dar la multe dintre ele am renunţat mai târziu, deoarece conţineau repetiţii ale unor informaţii existente deja în alte pagini ori prezentau lucruri de importanţă secundară. La sfârşitul lecturii şi după douăzeci de ore de somn profund, ne aflam în situaţia deloc fericită de a trage o concluzie pertinentă în ceea ce priveşte nenorocirea care făcuse din Je-an un ucigaş în serie, iar pe mine mă angrenase într-o aventură de neconceput pentru orice om lucid. Consider acum, când totul s-a terminat, că notiţele noastre constituie cea mai bună cale de a vă face să înţelegeţi ceea ce am înţeles noi atunci. Iată-le, într-o ordine stabilită mult mai târziu şi după criterii pe care nu are niciun rost să vi le fac cunoscute aici:

„De-a lungul zilei, Ken a reuşit să ia legătura cu colegii săi de la Leeds şi cu un tip de la Yale. Toţi au lucrări de referinţă despre mamiferele acvatice, însă niciunul n-a recunoscut în decrierea făcută de Ken vreun subiect deja catalogat. Nu seamănă cu nimic. Stăpânindu-şi emoţia, Ken  ne-a spus că foarte probabil suntem primii oameni care îi observăm. Primii oameni albi, a adăugat gânditor puţin mai târziu.”

„Seria de contacte cu somităţile în domeniu continuă. Avem un semnal foarte bun în zona asta bizar de golaşă a selvei. Poţi vedea până departe, nu numai dincolo de fluviu, ceea ce este mare lucru. Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu ştie nimic despre animalele noastre. Începem să sperăm că afirmaţia lui Ken de alaltăieri este adevărată şi ne străduim din răsputeri să ne păstrăm scepticismul profesional. Am trimis chiar şi o descriere grafică destulă de nereuşită prin reţeaua de internet şi aşteptăm reacţiile celor  vizaţi.”

„Au început să vorbească între ei. Sunt surescitaţi. Ne caută ei acum şi ne cer descrieri cât mai amănunţite. Am făcut-o, cu maximum de acurateţe. Împreună am întocmit o listă de caracteristici, iar Greg a citit-o cu glas tare, în vederea unor eventuale obiecţii. Nu a fost cazul. După aceea, Ken a transmis-o celor interesaţi. Ne-au răspuns că mamiferele văzute de noi reprezintă un melanj bizar între mai multe vieţuitoare de pe trei continente. Niciun melanj, le-a retezat-o Alistair. Fără comparaţii neavenite. Şi-au cerut scuze, după care ne-au transmis că un asemenea specimen este pur şi simplu atipic. Fiindcă se situează pe o ramură individuală a evoluţiei, a precizat Tonny cu lehamite. Au cunoscut o evoluţie singulară, din cauza izolării geografice. Ei, singuri, în sălbăticia asta imensă, foarte-foarte departe de toţi ceilalţi. Se pot face comparaţii, doar ilustrative ce e drept, cu situaţia faunei din Australia şi Noua Zeelandă sau cu aceea din Madagascar. Sunt o specie nouă, ce mai încolo-încoace. Ken a făcut apel la obiectivitate ştiinţifică. Să nu ne entuziasmăm ca nişte copii plecaţi în expediţie cu şcoala. L-am ascultat – el e şeful – dar în sinea noastră îi dăm dreptate lui Tonny. Şi Ken, de asemenea.”

„Cei de dincolo, cum le spune Alistair, din lumea civilizată ne-au rugat insistent să observăm cât mai detaliat mamiferele descoperite de noi. De parcă mai era nevoie de aşa ceva… Am uitat complet de celelalte obiective ale expediţiei. Stăm toată ziua cu binoclul la ochi, observându-le cu rândul. Cei de dincolo vorbesc şi ei, cu ezitările de rigoare, despre un specimen complet nou.”

„Sunt foarte agresivi. Ken ne-a interzis să ne apropiem la mai puţin de două sute de metri de malul fluviului. După negocieri îndelungate, a redus distanţa la o sută cincizeci. Sunt genul care atacă orice intrus, dacă intră în raza lor acţiune. Dacă le încalcă teritoriul, bănuiesc. Par a fi parcelat apa puţin adâncă de la mal, acolo unde îşi petrec mai toată ziua. Trăiesc în grupuri de circa zece indivizi, fiecare cu locul său. Sunt de mărimi diferite, unul foarte mare, masculul desigur, şi ceilalţi mai mici, femelele, şi poate unul sau doi masculi toleraţi. Au deci o organizare de tip harem. Stăpânii de haremuri se provoacă mereu.”

„Nu ne ameninţă, când ne apropiem la distanţa impusă de Ken. Masculii dominanţi vin imediat mai aproape de mal şi ne urmăresc, agitându-se uşor. Scot sunete guturale, destul de intense, ce par a fi ritmice şi repetitive, în opinia lui Petar, colegul bulgar care îi înregistrează tot timpul. Să aibă cumva un limbaj sau un mijloc de comunicare rudimentar? Oricum, e aproape sigur că schimbă informaţii între ei şi că o fac destul de eficient.”

„Alistair şi Greg, care au mers circa un kilometru în aval, au descoperit un alt grup. Par a fi masculi mai slabi,din punct de vedere fizic, care nu au reuşit să îşi facă un harem. Sunt renegaţi.”

„Îi observăm în continuare. Şi ei pe noi, dar nu în maniera tipică a unor animale cărora nişte neaveniţi le încalcă teritoriul şi le tulbură confortul. La agresivitatea pe care au arătat-o până acum, ar fi trebuit să aibă o reacţie mult diferită, promptă şi foarte violentă. Greg crede că sunt mai inteligente decât media, iar asta ne obligă, spune el, să fim de două ori mai prudenţi. Oricând ne pot ataca prin surprindere… Alistair a observat ieri că, în timp ce unii dintre masculi ne atrăgeau atenţia, stând drept în faţa noastră, alţii, bine camuflaţi, s-au apropiat uşor din stânga, ajungând până la circa o sută de metri. Când şi-au dat seama că sunt văzuţi, s-au retras la fel de silenţios.”

„Nu am putut să dormim toată noaptea. Panicaţi, am ieşit din tabără şi ne-am adăpostit între nişte copaci din spatele acesteia, dispuşi în cerc. Ceva s-a întâmplat pe malul fluviului; credem că a avut loc o confruntare de proporţii. Ore întregi s-au auzit zgomote puternice, de corpuri care se zbat în apă şi, în întunericul impenetrabil, au răsunat urlete guturale. Tonny crede că doi dintre masculii dominanţi s-au luptat pe viaţă şi pe moarte. Din nefericire, a avut dreptate, căci venirea zilei ne-a dezvăluit un spectacol terifiant. Un trup imens plutea pe jumătate în apă, iar pe mal solul devenise roşiatic din cauza cantităţii mari de sânge care se infiltrase în el. Masculul era mort şi cu căpăţâna despicată. I-a mâncat creierul, a concluzionat Ken. L-a învins, l-a omorât şi i-a mâncat creierul. E un fel de ritual, o ofrandă a sângelui. Dar asta înseamnă că au ajuns deja la un nivel de abstractizare extrem de ridicat pentru cum arată şi cum trăiesc, a exclamat Petar. Existenţa unui ritual războinic denotă repere simbolistice şi o gândire culturală. Ken a bătut în retragere, afirmând că probabil s-a înşelat. Sunt nişte ucigaşi din lumea animală care, din motive necunoscute, şi-au creat obiceiul ca după luptă să îngurgiteze creierul celui învins. Probabil că îl consideră o delicatesă. Nu sunt decât nişte monştri sângeroşi, cu apucături atipice. Petar a insistat: de ce, printre oameni n-au fost –  şi mai sunt încă –  atâţia monştri războinici, cu apucături mult mai rele?”

„A doua zi după luptă. Eram la masă, când Greg, aflat în postul de observaţie dintr-un copac înalt, a strigat să venim repede. Repede, repede, a insistat. Era oripilat. Am urcat alături de el, urmărind îngroziţi măcelul. Masculul învingător, care între timp îşi recăpătase forţele, punea stăpânire pe haremul celui învins. Dăduse deoparte câteva femele tinere, mânându-le cu lovituri şi muşcături spre propriul harem. Apoi se întorsese spre celelalte şi le omorâse pe rând. Le muşca de undeva de ceafă, ţinându-le aşa până mureau. Apoi trecea la următoarea, şi la următoarea… Le-a executat pe cele cinci care mai rămăseseră în aproape o oră. Mureau greu, scoţând până în ultima clipă mugete de agonie. După moarte, sau când mai erau încă  în viaţă, le zdrobea craniul cu muşcături repetate. Nu mânca din creierul femelelor, însă o făceau cei doi masculi mai mici din anturajul său. Ciudat! Când a venit rândul masculilor secundari ai rivalului, s-a întâmplat ceva de neînţeles. S-a oprit în faţa lor, purtând un soi de dialog, alcătuit din sunete guturale, aparent articulate şi coerente. La fel,de o parte şi de alta. Brusc, s-a repezit la unul dintre masculi, dar acesta s-a împotrivit, aşa că nu a reuşit să îl omoare aproape imediat. A făcut-o însă într-un final şi i-a spart craniul. Celălalt, care până atunci privise impasibil lupta, a început să mănânce liniştit din creierul semenului său…”

„Îi cunoaştem din ce în ce mai bine şi ne îngrozim pe măsură. Astăzi, un mascul – nu dintre cei dominanţi – a ieşit pe malul fluviului, alergând cu o viteză încredibilă circa o sută de metri. Vâna o maimuţă mare, probabil bolnavă sau rănită, fiindcă se mişca relativ încet. A prins-o şi a omorât-o imediat, după care i-a spart craniul pentru a-i mânca creierul. O apucătură extrem de stranie, care ar putea să însemne cu totul altceva decât crede Ken. Nu ştim ce reacţii se produc în tubul lor digestiv de la un nivel încolo, nu ştim nimic despre creaturile astea oribile! De data asta, am reuşit totuşi să le finalizăm descrierea fizică. Masculul, obosit de sprint, s-a retras suficient de lent în apele mâloase pentru a-l fotografia şi analiza în voie. Au picioare scurte, terminate cu înotătoare mici şi un corp perfect fusiform. În apă sunt adevărate torpile, iar pe uscat, în limitele unei anumite distanţe, şansele ca o potenţială pradă să scape cu bine sunt extrem de mici.”

„Ies pe mal şi înaintează încet. Unii dintre masculi, cei mari. Sunt interesaţi direct de noi. Asta nu înseamnă că până acum le-am fost indiferenţi… Suntem foarte îngrijoraţi. Pot oricând să iniţieze o ambuscadă. N-am avea nicio şansă în faţa lor. Ken a hotărât să mutăm tabăra, ceea ce am făcut aproape imediat. Instinctul de conservare se dovedeşte a fi mai puternic decât orice motivaţie ştiinţifică. Am ieşit deocamdată din raza lor de acţiune. Ne aflăm la o distanţă apreciabilă, suntem bine camuflaţi; sper să nu le mai atâţăm interesul cinegetic. Însă ne ducem în fiecare zi pe malul fluviului, pentru a-i studia în continuare. Acum respectăm cu stricteţe distanţa impusă de Ken.”

„Alistair şi Greg se plâng că nu dorm bine, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum. Sunt exploratori cu experienţă, oameni care au petrecut în sălbăticie ani buni din viaţa lor. Se trezesc de mai multe ori pe noapte, sunt agitaţi şi speriaţi. Li se pare că o prezenţă străină bântuie prin tabără. Caută cu lanternele în noaptea impenetrabilă, aruncă în întuneric diverse obiecte şi strigă, pentru a goni un eventual musafir nepoftit. Ken a avut o discuţie cu ei. Au întors problema pe toate feţele. Ken este convins că sunt marcaţi la nivel de subconştient de agresivitatea acestor animale oribile. Ei îl contrazic. Spun că au văzut altele mult mai rele pe unde au umblat şi că nu au fost marcaţi în niciun fel. Au insistat: cineva sau ceva ne dă târcoale. Aşa simt ei!”

„Cazurile de psihoză nocturnă se înmulţesc. Ieri noapte, eu, în noaptea trecută, Tonny. Amândoi am raportat cele întâmplate. Pentru prima dată, Ken a spus că poate ar fi mai bine dacă am pleca de aici. Cel dintâi care s-a opus a fost însă Alistair. Şi ce le spunem când ajungem dincolo, a întrebat. Că ne-am speriat ca nişte babe?”

„Trezit mai devreme ca de obicei, am observat la mică distanţă de tabără un mascul dintre cei mici. Pândea, bine camuflat în nişte tufişuri. Când m-a văzut, s-a întors şi a plecat grăbit. I-am alertat imediat pe ceilalţi. Tonny a ieşit cu puşca. Ne-au descoperit, a concluzionat Ken. Trebuie să plecăm. Ne vor ataca şi omorî cu uşurinţă, la adăpostul întunericului. Greg l-a privit gânditor. Nu un spion care vine noaptea nu mă lasă pe mine să dorm, i-a zis lui Ken. La rândul său, acesta i-a comunicat pe un ton tăios că are nevoie de oameni lucizi şi realişti.”

„Am mutat din nou tabăra. Nu putem pleca aşa, pur şi simplu… Trebuie să ne punem materialele în ordine, să scăpăm de balastul inevitabil unei asemenea expediţii, etc, etc, etc. Muncim din greu şi facem eforturi să terminăm cât mai repede. În ultimele două nopţi, strigătele de agonie ale muribunzilor ne-au făcut să ne fie frică. S-a declanşat un război acolo, pe malul râului. Eu am fost din nou scuturat de coşmaruri, nişte coşmaruri ciudate care mă chinuie imediat ce adorm. Sunt cumva explicabile, sub presiunea psihică a celor văzute şi auzite. Visez urât şi mă trezesc îngrozit. Greg are dreptate. Trăiesc cu senzaţia oribilă că cineva sau ceva ne bântuie. Nu le-am spus nimic celorlalţi.”

„Tonny a plecat în recunoaştere şi s-a întors cu noutăţi. E un adevărat cimitir pe malul fluviului. Patru cadavre, abandonate pe uscat sau plutind în imediata vecinătate a acestuia, se descompun rapid, sub acţiunea umezelii şi a soarelui ecuatorial. Toate de talie mare, aparţinând desigur unor foşti masculi dominanţi. S-au schimbat şefii, a concluzionat Ken gânditor. Masculii care trăiau izolaţi în aval, le-am dat ideea. M-au aprobat. I-au omorât şi înlocuit pe cei bătrâni, incapabili să-şi mai protejeze femelele. Şi masculii mici, a adăugat Alistair. Ăştia ce rol mai au, că eu tot nu înţeleg. Par a fi toleraţi, însă din ce cauză? Nimeni n-a ştiut să-i răspundă.”

„Nu am dormit toată noaptea. Am stat trezi, ascultând îngroziţi urletele de agonie ce răsunau dinspre apă. Noii masculi dominanţi îi executau pe cei nedoriţi. De ce o fac, a întrebat Greg. Care să fie cauza? Nu lipsa hranei, nu suprapopularea, atunci ce? Festinul victoriei, a intervenit Alistair. Învingătorul se înfruptă din creierul celor învinşi. A unora dintre ei. Nici măcar nu o face el… Masculii secundari se ocupă de asta. Ken şi-a amintit într-o doară că, înainte de a părăsi primul loc de campare, a văzut un mascul secundar care părea să-l hrănească cu ceva pe unul de talie mare. Direct, gură la gură, cu un fel de pastă de culoare albă…”

„Oaspeţi care ar putea să ne spună multe, dacă i-am înţelege. Odată cu răsăritul soarelui, un grup de indieni s-a apropiat de tabăra noastră. Sunt băştinaşi autentici, cum nu am mai văzut de-a lungul fluviului Amazon până sus, în amonte. Ceilalţi poartă deja haine moderne şi şepci, se tund ca oamenii moderni, şi-au schimbat până şi mentalităţile tradiţionale. Sunt ca inuiţii din Canada; n-au mai păstrat aproape nimic de la strămoşii lor de acum un secol. Toţi indienii întâlniţi de-a lungul călătoriei vorbeau o boabă de portugheză. Aceştia habar nu au. Bolborosesc într-un dialect local, din care cei doi ghizi indieni ai noştri abia dacă înţeleg câteva cuvinte. Noii veniţi par a nu fi avut niciodată un contact prelungit cu omul alb. Nu manifestă teama şi repulsia celor ce li s-a întâmplat asta. Au venit cu gânduri paşnice, dar insistă să ne avertizeze în legătură cu ceva anume. Vociferează, indicând cu mâinile spre fluviu şi ne fac semne că trebuie să plecăm. Ne îndeamnă prin gesturi bruşte. Pricepem imediat despre ce e vorba. Nici nu era greu să o facem. Hotărâm să obţinem de la ei cât mai multe informaţii, în ciuda dificultăţilor de ordin lingvistic. Ken îi serveşte cu ţigări şi ciocolată. Se aşează, împreună cu ghizii indieni. Băştinaşii vorbesc încontinuu, gesticulează, arată în mod repetat spre Amazon. Insistă să plecăm de aici cât mai repede. În tot acest timp, un bătrân de-al lor se plimbă haotic prin tabără, cu mâinile întinse înainte şi mormăind nişte incantaţii sau ceva de genul acesta. Este orb şi un om sfânt printre ei, un şaman. Caută spiritele rele, pe care se pare că le-a găsit, într-un final. Începe să se agite, ţipă, dă din mâini, ca o păpuşă dezarticulată. Arată obsesiv spre mine. Ceilalţi sar în picioare şi se retrag înspăimântaţi. Îl târăsc după ei pe bătrân. Ţipă la Ken, arătând cu toţii spre mine. Apoi o iau la fugă, pierzându-se în selvă. Au dispărut la fel de repede cum au apărut. Ken se întoarce gânditor. Pentru prima dată de când îl cunosc, citesc teama pe faţa lui. Plecăm, spune hotărât. Acum. Umflaţi bărcile pneumatice, încărcaţi cât puteţi şi haideţi să mergem. Ce ţi-au spus, îl chestionează Alistair. Că o să murim cu toţii, dacă nu ne grăbim. Dacă nu este cumva prea târziu… Mă priveşte scurt. Animalele astea par a fi mult mai periculoase decât credem noi. Şi foarte inteligente. Indienii insistau că sunt mai inteligente ca oamenii. Că folosesc anumite tehnici de supravieţuire superioare oamenilor. Pot trăi şi după moarte, o perioadă scurtă de timp. Cum dracu’, s-a mirat Alistair. Ken a dat din umeri. Vă daţi seama că nu cred tot ce au spus ei. Dar, atât cât am reuşit să înţeleg, am constatat că ştiu destule despre monştrii ăştia. Ce anume, l-a grăbit Greg. Ce am observat şi noi, ba chiar mai mult. Că au o organizare socială foarte bine pusă la punct, că periodic se duc lupte pentru supremaţie între clanurile rivale, că răzbună moartea rudelor şi o fac ca pe un fel de obligaţie socială… Sunt de o cruzime fără seamăn, indiferent cine le iese în faţă. Au mai omorât oameni până acum, ba chiar, până nu demult, atacau organizat comunităţile omeneşti şi măcelăreau tot ce găseau. Cred că i-a gonit pătrunderea pe aceste meleaguri a armelor de foc. Indienii spuneau că şi pe noi ne vor ataca în curând. Se mirau că n-au făcut-o până acum. Probabil că nu se grăbesc, deoarece vor să fie siguri de succes. Îşi organizează atacurile cu profesionalism militar. Indienii vorbeau însă şi de un alt pericol, la fel de mare: unele dintre aceste bestii, ah, îi numeau In’till, sau cam aşa ceva, au capacitatea de a bântui, provocând un rău la fel de mare ca aceia dintre ei care atacă fizic. S-a întors spre Greg şi Alistair, confirmându-le o supoziţie mai veche de-a lor, în care evident că nu credea deloc. Acesta ar fi a doua nenorocire majoră care ne pândeşte. Băştinaşii ne-au sfătuit să plecăm cât mai repede de aici, dacă vrem să rămânem în viaţă. Şi, n-am înţeles de ce, au insistat în mod repetat să nu mai dormim. Să nu dormim decât foarte puţin. Cât mai rar… M-a privit încă odată, în acelaşi fel ca mai înainte. Cât despre tine, indienii mi-au cerut să te omor imediat. Şamanul lor a văzut nu ştiu ce în spiritul tău.”

„Ne-au atacat, Dumnezeule mare! La nicio jumătate de oră de la plecare, când încă ne chinuiam să ne înscriem în cursul principal al fluviului, au apărut deodată lângă bărci. Veniseră înotând pe sub apă, patru sau cinci masculi, nu ştiu prea bine. Nu mai ştiu nimic… M-am zbătut să supravieţuiesc şi habar nu am cum am reuşit. De fapt, nu am făcut nimic în sensul acesta. M-am agitat haotic, iar şansa a fost de partea mea. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre Greg şi Petar. Monştrii le-au răsturnat barca, trăgându-i la fund. Când au crezut că sunt suficient de slăbiţi, i-au adus la suprafaţă. Am văzut cum îi omorau. Gemeau gutural şi îi muşcau cu sălbăticie, imobilizându-i cu membrele lor mici însă extraordinar de puternice. Petar s-a zbătut şi a urlat până în ultima clipă. Bietul de el. Dumnezeu să aibă în pază sufletul lui Petar! Ken şi Alistair au tras cu puştile de vânătoare inutil de multe cartuşe. Sper că au nimerit măcar un singur mascul şi spun asta deoarece monştrii nu au mai revenit. S-au speriat de replica furibundă pe care au primit-o şi de moartea a cel puţin unuia dintre ei. Sper să am dreptate! Ar fi păcat ca sângele care a înroşit apa să aparţină doar tovarăşilor noştri. Am pierdut barca lui Greg şi Petar, am rămas fără o mulţime de documentaţie. Bine că suntem în viaţă, ne încurajează Ken, ca un adevărat lider. Dar bieţii Greg şi Petar nu mai sunt. Încă nu realizez cu adevărat ce s-a întâmplat. E un adevărat coşmar şi încă mai cred că visez.”

„De trei zile plutim pe fluviul ăsta nenorocit. Mă simt rău, foarte rău… Cred că am contactat o febră tropicală care nu răspunde la niciun medicament. Mă dor umerii şi muşchii abdominali, am o stare continuă de greaţă, mă doare capul… Mi se întunecă mintea…”

Închid caietul şi îl privesc pe Je-an. El face la fel, după care amândurora ne cade capul în piept. Am aflat tot ce trebuia să aflăm; nu e nevoie de mai mult. De acum încolo trebuie să facem ceva. Trebuie neapărat!