N’gog

 

Je-an a plecat încă o dată. Mai mult ca înainte, plecarea sa m-a umplut de o revoltă mută. Acum ştiam sigur (şi nicio clipă nu mă îndoisem de asta!) că altcineva îl împingea să înfăptuiască crimele acelea oribile. Un animal straniu, venit din cea mai îndepărtată sălbăticie, care avea faţă de sentimentele omeneşti elementare neînţelegerea unui extraterestru. Oamenii din selva amazoniană îl numeau In’till şi se temeau de el. Deoarece, la fel de inteligent ca aceştia, dădea dovadă de un comportament feroce care depăşea pragmatismul definitoriu a unei existenţe trăită permanent sub spectrul supravieţuirii. Era crud fiindcă astfel îi cerea competiţia socială şi era crud, într-o măsură şi mai mare, deoarece cunoscuse, ca niciun alt animal, ce înseamnă să-ţi întreţii dependenţa de drog. Din punctul acesta de vedere, semăna cu un om dependent; iresponsabil faţă de propria persoană şi faţă de semenii săi. Condus de nevoia instinctuală a drogului, devenea o fiară; orice mijloc de a-şi procura doza îi apărea ca permis din punct de vedere moral, chiar şi moartea altui om, căci, în ceea ce îl priveşte, viaţa sa nu mai avea nicio valoare. Dacă un om dependent, în mintea căruia mai stăruie uneori, ca nişte ecouri îndepărtate, mecanisme afective ce vizează respectul faţă de celălalt, poate să încalce atât de uşor tabu-urile fundamentale, pentru un animal sosit dintr-un loc în care mediul natural este, în primul rând, un mediu ostil se dovedeşte a fi cu mult mai facil. Nimic din conştiinţa sa, total străină conştiinţei omeneşti, nu îl împiedică să o facă. Omoară fără probleme, de câte ori este nevoie!

Rămas singur în casă, am trăit timp de patru zile cu spectrul înfiorător al monstrului bântuindu-mă în starea de veghe. Era ca o psihoză, o fascinaţie întunecată care făcea să mă gândesc tot timpul la el. De parcă însemnările lui A. E. Conta nu ar fi fost suficiente, am căutat pe internet informaţii suplimentare despre In’till. Spre surprinderea mea, am găsit mai mult decât mă aşteptam, trimiteri clare şi complet lipsite de echivoc. În primul rând, apăreau ca personaje imposibil de trecut cu vederea într-o carte despre El Dorado, unde personajul principal era şi el unul extrem de marcant. Un conchistador de mâna a doua, relativ lipsit de noroc, care năvălise în imperiul incaş cu alţii de teapa lui, în timpul lui Pizzaro sau imediat după. Povestea acestui „hidalgo strălucitor”, cum îl denumise cronicarul plătit, conţinea toate ororile acelei perioade de cucerire a Americii de către nişte aventurieri spanioli lipsiţi de scrupule. Tipul făcuse de toate, fapte de o barbarie fără seamăn, cu care însă se mândrea şi pe care le cataloga drept „minunate bravuri”. Ucisese o mulţime de oameni doar ca să-şi facă un nume, violase femei necredincioase şi uneori pe copiii mici ai acestora, indiferent de sex, luase în sclavie zeci de oameni şi îi vânduse apoi pe un preţ de nimic sau îi pierduse la cărţi, ucisese pentru a-şi însuşi averea tovarăşilor de luptă, iar de câte ori a avut posibilitatea le-a măcelărit întreaga familie, s-a îmbogăţit de vreo trei ori şi a sărăcit de patru… Ajuns în mizerie ultima oară, izgonit şi blamat de toată lumea, urmărit de răzbunarea rudelor în viaţă a celor omorâţi de el, a fugit din imperiul blestemat al conchistadorilor, plecând în căutarea norocului către un El Dorado spre care se îndrepta în acea vreme un număr mare de disperaţi, naivi sau nelegiuiţi. Cu îndrăzneala-i caracteristică, a trecut munţii, îndurând numeroase privaţiuni, a ajuns în junglă, unde a fost chiar mai rău, a căutat şi nu a găsit. El Dorado nu se afla nicăieri, fiindcă pur şi simplu nu exista. Tovarăşii de expediţie se revoltă, cerând să se întoarcă de unde au venit, iar „strălucitorul hidalgo” îi arestează prin viclenie şi, culmea umilinţei, ordonă unor indieni să îi sugrume, la rândul său omorându-i pe asasinii fără vină. Întâlneşte nişte indieni localnici pe care îi măcelăreşte doar ca să-şi păstreze în bună stare îndemânarea de a lovi cu sabia, ca într-o noapte, să fie atacat el însuşi de nişte creaturi venite din iad. Acestea îi omoară tovarăşii rămaşi, iar pe el şi încă vreo patru supravieţuitori îi iau într-un fel de prizonierat, ţinându-i în apa mică de lângă mal, în mijlocul unor grupuri compacte de asemenea vietăţi, fără nicio şansă de evadare. Îndemnat de conchistador, unul dintre oamenii prinşi încearcă imposibilul, dar este ucis într-un mod oribil. Descrierea acestor creaturi, pe care un sclav localnic îi denumeşte I’till sau Ln’till sau In’till şi de care se teme foarte tare concordă aproximativ cu descrierea lui A. E. Conta, doar că masculii au o platoşă solzoasă, mai dură ca fierul şi uneori scot flăcări pe gură, asemenea dragonilor din vechime. Simple fabulaţii livreşti! La un moment dat, nişte masculi mai mici, neobservaţi până atunci de prizonieri, vin, se hrănesc cu creierul celor morţi şi pleacă satisfăcuţi, dându-le conchistadorilor o idee foarte clară asupra modului în care se va sfârşi şi viaţa lor. Îngroziţi, aceştia plâng şi adresează rugi fierbinţi Fecioarei născătoare de Dumnezeu, făgăduind construirea de biserici cu aurul găsit în El Dorado dacă providenţa se îndură şi îi lasă în viaţă. Rugile par a nu fi fost în zadar, căci într-una din nopţile caniculare, aducătoare de malarie, friguri şi moarte, are loc un fel de orgie printre grupurile acelea de mamifere acvatice. Masculii, vizibil agitaţi, execută mişcări armonizate, care se repetă la anumite intervale de timp şi seamănă cu dansul, după care se acuplează pe rând cu toate femelele din grupul propriu. Sunt atât de excitaţi, încât pe unele le omoară în timpul actului sexual şi le sparg craniile, mâncându-le creierul cu urlete guturale, diavoleşti. Conchistadorii sunt înspăimântaţi, deoarece îşi văd încă o dată sfârşitul oribil, în lumina indiferentă a stelelor de la ecuator. Însă, la un moment dat, se întâmplă ceva neaşteptat… Doi masculi mari se iau la bătaie, se crează o busculadă, iar prizonierii, cu intuiţia caracteristică mercenarilor de carieră, simt că li se oferă o şansă. Profitând de haosul creat, ies din încercuirea bestiilor, îşi recuperează armele şi luptă vitejeşte, omorând mulţi monştri cu lancea şi sabia. Se retrag în grabă, omoară cu amândouă mâinile şi adresează cuvinte de laudă aceleiaşi Fecioare, care îi văzuse şi ajutase. Reuşesc să scape, se pierd în pădurea amazoniană, sunt atacaţi de indienii dornici să-şi răzbune confraţii măcelăriţi cu ceva timp înainte, majoritatea celor care îl însoţesc pe conchistador cad în luptă ori sunt luaţi prizonieri (vai de cei învinşi, căci băştinaşii îi omoară  în chinuri groaznice, descrise cu lux de amănunte în continuarea poveştii), cavalerul cu onoare de tâlhar scapă încă o dată, cutreieră jungla ascunzându-se până şi de lumina zilei, ca să ajungă într-un final înapoi în Peru, unde îşi vinde povestea unui cronicar local. Varianta citită de mine era probabil o reluare la mâna a şaptea a unei relatări originale, ea însăşi dezvăluită inexact de către „strălucitorul hidalgo”, însă ce mai conta; vorbea de In’till şi o făcea aproape ca A. E. Conta.

O altă informaţie care mi-a atras atenţia fusese consemnată într-o perioadă de timp mult mai apropiată de prezent. La începutul anilor ’50, un etnolog venit să studieze indienii din bazinul îndepărtat al Amazonului află de la nişte triburi locale de făpturile ciudate Il’till sau Lil’till. Sunt animale mari care sălăşluiesc în apele fluviului, aproape de mal, foarte inteligente şi de o cruzime fără seamăn. Trăiesc organizaţi în clanuri, au şefi recunoscuţi, lupte pentru putere şi o lege a răzbunării, respectată strict, povesteau băştinaşii care, convieţuind cu ei aproape dintotdeauna avuseseră suficient timp la dispoziţie să îi studieze amănunţit. Cunosc spiritul de sacrificiu, nota extrem de mirat etnologul, şi îl aplică în situaţii de forţă: când sunt atacaţi de o anaconda mare, îi oferă benevol o femelă bătrână sau un mascul decrepit, niciodată un pui, evitând astfel pierderi mai importante. De cele mai multe ori, la o zi-două după eveniment, când şarpele îşi digeră prada şi e mai puţin capabil să se apere, îl omoară în mod organizat, atacându-l din mai multe părţi. De asemena, au o capacitate stranie despre care băştinaşii insistau că ar fi adevărată: sunt în stare să îi posede pe oameni, ca nişte spirite ale răului extrem de active. Îi transformă pe cei posedaţi în prădători redutabili şi ucigaşi ai propriilor semeni. Indienii mai spuneau că pe un asemenea om demonizat de In’till, comunitatea îl omoară fără regrete. El trebuie urmărit o perioadă mai lungă de timp, izolat discret şi asasinat într-o noapte când membrilor tribului le este interzis să doarmă.

Seria relatărilor despre In’till ar fi continuat probabil şi cu alte mărturii, mai puţin interesante, dacă în a cincea zi de izolare nu s-ar fi întors Je-an. I-am ieşit în întâmpinare, relatându-i noutăţile găsite pe internet şi subliniind coincidenţele frapante între diferitele elemente ale acestora şi cele conţinute în jurnalul lui A. E. Conta. M-a asultat cu interes, însă mai puţin entuziast decât mă aşteptam. Credeam că e din cauza proceselor de conştiinţă – tocmai omorâse un om, sau poate doi – dar mă înşelam.

_  N’gog, a rostit gutural, după care mi-a întins mâna.

I-am strâns-o, neînţelegând despre ce este vorba.

_  Este numele monstrului, mi-a explicat oftând. Acela pe care îl strigă, ridicându-se mândru pe membrele inferioare, în apa mică de la malul fluviului Amazon. Acum ştiu sigur…

_  Se întâmplă lucruri noi, Ceamu, a continuat cu dificultate. El…, el a ieşit din letargie şi se manifestă, angrenându-mă şi pe mine în treaba asta. Am început să ne contopim, iar asta nu-mi place deloc…

_  Ce vrei să spui?

M-a privit neajutorat. Nu ştia cum să-mi explice, ca să înţeleg mai bine.

_  Încet-încet devenim aceeaşi persoană… Îi cunosc gândurile, dorinţele… Care sunt atât de neumane, de inumane, mai bine spus! Îl cunosc pe el, la modul participativ. Ştii, îi gândesc gândurile. Îi văd amintirile, fără să mai fie nevoie de tehnica vizuală a visului. Le văd, pur şi simplu, le percep ca şi cum ar fi ale mele, de parcă ar veni din propriul trecut.

_  De când se întâmplă asta, Je-an?

_  De curând. De când am plecat de aici. Sunt cinci zile, nu?

_  Da, cinci.

_  Îmi închipui că simbioza a început mai înainte, însă era prea subtilă pentru percepţia mea. Dar după ultima crimă am început să fiu conştient de ea.

Voiam să-l încurajez, însă nu ştiam cum să o fac.

_  Asta e bine, i-am zis într-o doară. Înseamnă că ai posibilitatea de a-i cunoaşte punctele slabe, de a şti unde şi în ce fel este vulnerabil…

M-a oprit, clătinând hotărât din cap.

_  Nu, Ceamu, nu de încurajări inutile am nevoie acum. Cum să-l mai distrug pe monstrul ăsta nenorocit, când, practic, devenim aceeaşi persoană?

Zâmbea sinistru.

_  Bine, ar fi o posibilitate, a adăugat pe un ton moale.

M-am cutremurat, intuind perfect ce avea să spună.

_  Termină, m-am răstit la el. Ce crezi că rezolvi cu asta?

Mă privea în ochi cu o privire sticloasă, de om ajuns în ultimul prag al disperării.

_  Totul, mi-a răspuns scurt. Pentru totdeauna!

A schimbat brusc tonul şi subiectul:

_  Fiind abia la început, transformările acestea se arată încă neclare şi confuze. Dar ştiu că există o schimbare majoră, iar asta mă îngrijorează. Nu numai la nivel de, hai să-i spunem, conştiinţă şi percepţie, ci şi la nivel organic. De exempu, în zona abdominală se întâmpă cu siguranţă ceva… Uneori am dureri, tranzitul intestinal s-a modificat radical. Poate să fie o boală specifică, însă mă îndoiesc. Pe de altă parte, m-am trezit deodată posesorul unei forţe fizice apreciabile. Pentru a fi sigur că nu mă înşel, m-am apucat să trec benevol tot felul de teste, ridicând sau mutând lucruri pe care altă dată nici nu puteam să le clintesc.

A oftat.

_   Dar nu ţi-am spus încă ce este mai important… Monstrul nu numai că s-a trezit şi este foarte activ; pare a fi în stare de lucruri absolut uimitoare!

A tăcut din nou, încercând să-şi adune cuvintele într-o explicaţie cât mai consistentă.

_  Prima dată, am crezut că e vorba de aceleaşi vise bizare pe care el mi le insuflă  din subconştient. M-am înşelat. Ceva nu era în regulă, ceva nu se potrivea! În primul rând, peisajul… Se schimbase radical, de la cadrul static al pădurii amazoniene (îţi aminteşti, un fluviu în mijloc, cu apă mâloasă şi curgere lentă, arbori de o parte şi de alta a apei, cerul de deasupra), la un cadru citadin şi extrem de dinamic: clădiri, mai degrabă acoperişuri şi terase, blocuri la orizont, străzi înguste, vizionate în grabă, aglomeraţie şi mulţi oameni mergând grăbiţi în toate părţile, un peisaj extrem de familiar pe care nu l-am recunoscut de prima dată, ori am refuzat în mod subconştient să o fac.

A inspirat şi a expirat zgomotos.

_  Pentru că îmi era teamă de ceea ce aveam să descopăr, şi-a continuat fraza anterioară. Mă aflam în Bucureşti, în centrul oraşului, zona veche de la Romană, Universitate şi Cişmigiu, încrengătura aceea de străduţe şi aglomeraţia de clădiri vechi, în interiorul căreia se află şi mansarda mea, vizuina din care plec pentru a săvârşi crimele şi în care mă întorc după aceea, ca să revin la normalitate.

Aşteptam să-mi spună mai multe. Dar el nu se grăbea, deoarece nu ştia exact despre ce este vorba. Trebuia totuşi să tragă o concluzie, de aceea şi-a luat inima în dinţi:

_  Cred că, într-un fel sau altul, mă decorporalizez…

_  Ce?

_  Da, Ceamu, eu şi el, împreună, ne părăsim corpul fizic pentru a bântui pe străzile oraşului în căutare de ceva. Ceva ce am şi găsit deja, ştiu bine. Iar ăsta nu e decât începutul unui lung şir de tragedii…

Vorbea cu capul tras între umeri şi cu mâinile spânzurându-i pe lângă corp. Avea aerul unui om distrus, căci abia acum înţelegea cu adevărat ce se întâmplă. Ce se întâmplă rău cu el!

Eu am simţit cum fiori reci îmi traversează trupul, din cap şi până în picioare. Îmi amintisem de spusele indienilor băştinaşi din însemnările lui A. E. Conta şi din relatarea găsită pe internet, cum că, uneori, In’till îi posedă pe oameni, transformându-i în ucigaşi lipsiţi de scrupule, asemenea lor. I-am spus şi lui Je-an.

M-a aprobat îndurerat.

_  Cred că asta s-a şi întâmplat, mi-a zis. Pentru o foarte scurtă perioadă de timp, am fost în mintea altui om. În creierul său, în trupul său… Am perceput lumea  cu simţurile sale. Spun asta deoarece, pentru un timp, lucrurile familiare mie din lumea înconjurătoare mi-au apărut brusc ca diferite.

Vorbea în continuare, tot mai îngândurat şi mai temător:

_  Când experienţa aceasta a luat sfârşit, am început să simt din nou ca mine. În primul rând, trupul… Căzusem lângă pat, într-o stare de lipsă a percepţiei lumii exterioare ce semăna cu leşinul sau cu un somn adânc. Când mi-am revenit, am avut senzaţia clară că mă întorc de undeva. Da, exact asta am simţit! Eram foarte slăbit şi mi-au trebuit câteva minute bune să mă ridic de acolo. Parcă un fluid vital trebuia să-mi intre în fiecare celulă a corpului şi nu avusese timp să o facă încă. Apoi, încet-încet, mi-am recăpătat puterile. Am putut să merg, să-mi mişc mâinile, să vorbesc, deoarece nu am reuşit chiar de la prima încercare să pronunţ cuvinte şi fraze întregi. După care totul a început să fie bine. Să pară normal, căci, după călătoria extracorporală, nimic nu mai e ca înainte.

A oftat lung.

_  Aşa s-a sfârşit, mi-a zis, însă habar nu am cum a început. Cum şi în ce fel s-a declanşat ceea ce am trăit. Însă e dureros faptul că nici măcar nu sunt în stare să mă gândesc deductiv la asta. Parcă o barieră îmi blochează procesele logice, făcându-mă, în majoritatea cazurilor, să mă opresc după numai câţiva paşi. Pentru mai mult, am nevoie de timp şi de eforturi suplimentare. Mi-e teamă să nu fie o altă parte a simbiozei dintre mine şi el, o reducere a minţii mele la felul său de a gândi.

Eu făceam conexiuni în cascadă.

_  E vorba de un drog, am izbucnit. Unul foarte puternic care face posibilă decorporalizarea. Am citit asta, pe undeva… Tehnica şamanică dominantă la popoarele eurasiatice… Şamanii siberieni, mai ales, folosesc un drog special, o substanţă halucinogenă extrem de puternică, pentru a-şi face călătoriile spirituale în cer, pe fundul oceanului sau în corpul altui om. Primele două, cu scopul de a afla adevăruri cosmice ascunse cunoaşterii obişnuite, cea de-a treia pentru a depista boala din trupul ori sufletul pacientului. Iar pentru a ajunge la extaz, apelează la o metodă extrem de dură şi de nocivă: ingerează un preparat special făcut din anumite ciuperci, pe care numai ei ştiu să le găsească şi să le prepare corespunzător. La profani – şi nu sunt puţini cei care vor să încerce plăceri interzise, dată fiind viaţa grea pe care o duc – o astfel de experienţă înseamnă, de cele mai multe ori, moarte sigură. Fiindcă organismul lor nu este în stare să asimileze drogul foarte puternic ori pentru că, din neştiinţă, doza ingerată se dovedeşte a fi prea mare. Numai şamanul ştie să o drămuiască, dar nu dezvăluie secretul muritorilor de rând. Să revenim însă la tehnica de decorporalizare… Sub influenţa drogului, „spiritul” şamanului iese din corpul fizic şi se plimbă nestingherit pe unde doreşte, de obicei animat de un scop precis, unul dintre acelea pe care le-am enumerat mai înainte. Mă întreb, până la urmă, ce este spiritul de care vorbeşte el, din ce este alcătuit, dacă are şi o latură materială sau rămâne doar… spiritual (bineînţeles, excludem din discuţia noastră cazurile foarte numeroase de escrocherie!). Ca om modern şi bine intenţionat, îmi închipui că ar trebui să fie un conglomerat de energie subtilă, de bioenergie şi de informaţie elementară. „Spiritul” vede, aude, constată şi de multe ori repară stricăciunea din corpul omului sau din structura elementelor fundamentale ale realităţii. Ce intră, deci, în componenţa conglomeratului amintit? Simţurile şi instinctele fundamentale, o anumită parte analitică a conştiinţei, o doză ridicată de conştienţă de sine, pentru că, după ce se aventurează până în fundul oceanului arctic, „spiritul” acesta se întoarce întotdeauna în corpul şamanului, o cantitate însemnată de bioenergie care să-i asigure forţa motrice necesară unor deplasări extrem de lungi…

Am oftat, depăşit de complexitatea subiectului abordat.

_  Nu ştim încă ce este şi din ce e alcătuit „spiritul” acesta, am zis, dar trebuie neapărat să ne lămurim în privinţa lui. Acum, mai mult ca oricând!

Je-an asculta încordat. M-a completat la obiect, aducându-mă înapoi din divagaţia foarte generală în care mă lansasem.

_  La In’till pare să fie acelaşi lucru, doar că drogul e altul. Unul pe care eu trebuie să-l obţin ucigând oameni pentru el!

_  Faci ce ar fi făcut monstrul, dacă s-ar fi aflat în corpul propriu, am încercat a o mia oară să-i atenuez sentimentul de vinovăţie. Cum procedează toţi cei asemenea lui care încă mai trăiesc în pădurea amazoniană. Aminteşte-ţi numai că spargerea craniilor celor ucişi în mod bestial e o constantă în toate relatările despre In’till pe care le-am studiat.

_  Pentru ei, creierulul este drogul, a zis Je-an gânditor. Îngurgitat obişnuit, dar asimilat diferit în faza posdigestivă… Probabil că o particularitate a evoluţiei, o mutaţie ce s-a perpetuat şi s-a dezvoltat individual le-a modificat în timp – de-a lungul a mii de generaţii, dacă nu mai mult – morfologia tractului digestiv. Funcţionalitatea s-a schimbat radical, la fel şi sucurile gastrice şi flora intestinală. Sau cel puţin aşa cred, a încheiat neputincios.

L-am completat entuziast:

_  Iar mutaţia asta nefastă a fost declanşată tot de un consum îndelungat al drogului; creierul victimelor consumat atunci ca simplă delicatesă.

_  Mda, trebuie să existe obişnuinţa ca să intervină schimbarea.

_  Experimentând efectele halucinogene ale drogului, extazul indus de acesta, fericirea falsă care îl însoţeşte, au încercat iar şi iar, perfecţionându-se cu fiecare nouă experienţă, devenind dependenţi sută la sută. Nişte mamifere drogate, în lumea cărora nu există clinici şi cură de dezintoxicare.

Je-an a clătinat scurt din cap.

_  Nu e chiar aşa, Ceamu.

_  Ce vrei să spui?

_  Că nu au obţinut extracorporalizarea pur şi simplu. Nu toţi! Aminteşte-ţi de A. E. Conta care observa corect că sunt două tipuri de masculi. Cei mari, masculii dominanţi, foarte puternici şi foarte agresivi, şi ceilalţi, masculii secundari, care nu participă decât rareori la luptă. Ei par a fi eminenţe cenuşii, cu influenţă foarte mare asupra celor dintâi. Există acolo un fel de diviziune a muncii… Masculii dominanţi luptă şi omoară, spărgând în final cutia craniană a celor ucişi, dar numai masculii secundari se înfruptă din creierul victimelor. De ce se întâmplă asta? Pentru că doar masculii secundari sunt capabili să sintetizeze drogul de care au nevoie şi unii şi alţiii!

_  Ai dreptate, l-am încurajat. Continuă!

_  În societatea lor, fiindcă sunt animale sociale şi inteligente, rolurile se împart încă de la naştere. Unii sunt făcuţi să devină războinici şi stăpâni de haremuri, iar alţii să trăiască în umbra celor dintâi. Trăiesc bine, nimic de zis, fiind mai protejaţi decât femelele favorite. Şi ştii de ce? Pentru că le oferă şefilor războinici drogul mult dorit. Care le sporeşte acestora puterea în luptă, făcându-i de zece ori mai puternici, le şterge orice umbră de altruism, transformându-i în ceea ce înţeleg ei prin războinicul perfect – rapace, crud, nemilos – le stimulează şi intensifică performanţele sexuale, devenite active şi în afara perioadei de împerechere fertilă, regulată şi extrem de strictă, îi face să trăiască într-o beţie continuă, foarte plăcută atâta timp cât durează şi neplăcută când ia sfârşit. Iată patru motive, mai mult decât suficiente, pentru care războinicii In’till să recurgă fără ezitări la cele mai oribile crime, cu scopul de a-şi însuşi regulat doza de “n’wall”.

_  De ce?

_  “N’wall”. Aşa se numeşte drogul de care sunt ei dependenţi. Cât priveşte clasificarea In’till, masculii dominanţi poartă numele de Aducători, iar ceilalţi de Sintetizatori. Într-o traducere aproximativă, căci cuvintele lor, scurte şi guturale, nu-şi au corespondenţe directe în semantica umană.

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Povestea era interesantă dar…

_  De unde ştii toate astea? l-am întrebat într-o doară.

M-a privit întâi mirat, după care a clătinat abătut din cap.

_  Ai dreptate, mi-a zis. Nici eu nu mi-am dat seama pe moment. Pare incredibil, însă după cum ţi-am mai spus, uneori am acces la gândurile lui. Le percep de parcă îmi aparţin. Probabil că, atins de subiect, a năvălit prin interfaţa extrem de permisivă dintre conştiinţele noastre cu un volum mai mare de informaţii decât de obicei. Iar eu nu mi-am dat seama de asta. Absolut deloc!

Era speriat de concluzia înfiorătoare la care ajunsese. Ca să-i distrag atenţia de la ea, l-am întrebat în ce constă diferenţa dintre cele două grupe de masculi.

Mi-a răspuns grăbit. Şi el voia să scape, măcar pe moment, de spectrul înfricoşător al simbiozei.

_  Sunt mai multe criterii care îi conving pe masculii maturi că au de-a face cu un Sintetizator: în primul rând, greutatea redusă la naştere, care indică o constituţie fizică ulterioară destul de fragilă, improprie unui războinic, plus alte patru sau cinci caracteristici fizice, unanim recunoscute. O consistenţă particulară a salivei, reacţia la unele alimente, anumite umflături din zona abdominală, foarte uşor de depistat în primele săptămâni de viaţă, o conformaţie endocrină din zona gâtului, un fel de guşă, mai proeminentă decât la ceilalţi nou-născuţi, cam astea ar fi… După ce este recunoscut, un Sintetizator se bucură de un regim cu totul special. Se află continuu sub supravegherea stăpânului, primeşte cea mai bună hrană, este protejat în permanenţă de provocările şi persecuţia războinicilor aspiranţi, invidioşi pe viaţa lipsită de griji ce i-a fost hărăzită de o întâmplare genetică fericită, când devine matur din punct de vedere sexual are acces chiar şi la femela favorită a şefului! În schimb, el trebuie să producă drogul pe care protectorul său şi-l doreşte atât de mult. Şi o face, începând din luna a şasea sau a şaptea de existenţă. Pentru asta, e nevoie ca în meniul său să existe periodic creier de mamifer. Nu contează de care, însă cel mai bun s-a dovedit a fi cel de om, o delicatesă rarisimă. Sintetizatorul îngurgitează ţesut nervos, pentru a produce drog; protectorul său îngurgitează drogul, ca să obţină extazul întunecat care îl face mai puternic, mai crud şi mai potent decât în realitate…

_  A. E. Conta menţionează o întâmplare bizară, observată de unul dintre colegii săi: un mascul secundar, un Sintetizator, ce pare a-l hrăni gură de la gură pe un mascul dominant cu un fel de pastă albă.

_  Exact! Aşa arată “n’wall”-ul, o pastă albă, de un alb strălucitor şi de o consistenţă vâscoasă. Iar în ceea ce priveşte efectele, un drog foarte puternic, a cărei asimilare îndelungată, în doze suficient de mari, poate produce şi alte modificări psiho-somatice decât turbulenţa întunecată a conştiinţei, forţa fizică crescută şi un apetit sexual exagerat. Abia acum suntem îndreptăţiţi să vorbim de extracorporalizare. Fiindcă nu toţi cei care îl consumă devin sclavii “n’wall”-ului. Dimpotrivă, Sintetizatorii, care nu numai că îl produc şi îl depozitează temporar, ci şi asimilează constant o doză însemnată, fiind drogaţi în permanenţă, sunt capabili să îl controleze fără probleme. Asta s-a obţinut, desigur, în timp, de-a lungul a câteva sute de generaţii, totul începând cu experimentarea din ce în ce mai profundă a extazului aparent, indus de aproape orice halucinogen. Ai auzit şi tu de existenţa, printre alte trăiri senzoriale exotice, a unei senzaţii de înălţare, de zbor spiritual, însoţită de o plenitudine pe măsură. Acelaşi lucru l-au simţit şi Sintetizatorii, însă, ca nişte profesionişti ai drogului, ei s-au decis să facă permanentă şi controlabilă această stare de fapt. N-au reuşit de prima dată, după cum nici yoghinii indieni n-au obţinut chiar de la prima încercare stările extatice prin care s-au făcut cunoscuţi de toată lumea. A fost nevoie de timp şi de foarte mult drog. Sintetizatorii In’till aveau din belşug şi timp şi “n’wall”. Se bucurau totodată de o libertate relativă, fiindcă şefii războinici, dacă îşi luau doza la timp, nu îi mai interesa cu ce se ocupă protejaţii lor. Evident, că s-a început cu o serie lungă de eşecuri… Primii temerari au sfârşit răpuşi de supradoză, pentru că, după cum credeau ei atunci, o doză crescută de “n’wall” înseamnă automat şi obţinerea unor capacităţi crescânde de extracorporalizare. Apoi, într-un moment de graţie, unul dintre Sintetizatori a reuşit ceva! După un timp, altul şi-a luat zborul din propriul corp, survolând marele fluviu şi corpurile fusiforme ale semenilor săi, bulucite în apa murdară. Cazurile de extracorporalizare au crescut cu timpul, nu toate terminându-se ca nişte triumfuri. Unele au fost chiar adevărate tragedii, căci, odată ieşiţi din carapacea fizică, cei care reuşiseră acest lucru minunat au intrat în panică. Dezorientaţi, nu şi-au mai recunoscut propriul corp, şi au bântuit haotic de colo-colo, consumându-şi resursele până la epuizare. A urmat degradarea şi moartea. Deoarece „oul zburător”, cum îl denumesc ei (iartă-mă, însă de data aceasta cuvântul In’till este imposibil de reprodus),înseamnă, pe lângă o latură informaţională dominantă, un fel de matrice a identităţii proprii a celui aflat în transă, şi o anumită formă de energie subtilă, de bioenergie volatilă, care îi permite să se mişte fără probleme unde şi cum îşi doreşte Sintetizatorul. Experienţa mea recentă – de care m-aş lipsi fericit – mă face să cred că, pe lângă aceste două elemente, ar mai exista încă unul, şi anume un minim de materie la nivel molecular, foarte probabil mostre de ADN ce se desprind subtil din ţesuturile alcătuitoare ale organismului, în momentul saltului extracorporal.

_  De ce molecula de ADN şi nu celula din care face parte?

_  Pentru că extracorporalizarea se produce la o scară mult mai mică, în interiorul celulei, unde sunt sintetizate energiile de care am vorbit mai înainte şi pe care noi le denumim impropriu bioenergii. Celula per ansamblu ar fi prea complexă, prea mare şi prea grea ca să se înalţe în „oul zburător”. Cel puţin, aşa cred! Aşa ştiu de la el…

A clătinat abătut din cap, conştient încă o dată de realitatea simbiozei nedorite care îl transforma încet dar sigur într-un monstru.

_  Dar povestea acestei tehnici a extazului la mamiferele acvatice In’till nu se rezumă doar la plimbări din ce în ce mai reuşite în afara corpului fizic. Sunt aproape sigur că motivaţia iniţială a declanşării unei asemenea aventuri a fost cu totul alta, cu adevărat gravă şi profundă. Aceeaşi pe care o întâlnim şi la oamenii care îmbrăţişează o doctrină spirituală sau alta, în formele ei pur teoretice, de obţinere a unei speranţe, sau în formele practice, de dobândire a unei stări. E vorba, bineînţeles, de moarte şi de căutarea unei prelungiri a vieţii – în orice fel, numai să fie! – dincolo de momentul fatidic al trecerii în nefiinţă. E vorba de teama imensă ce însoţeşte conştientizarea profundă a faptului că, mai devreme sau mai târziu, indiferent de voinţa noastră, cu toţii vom muri! La fel ca oamenii, şi mamiferele inteligente In’till conştientizează o groază de nedescris în faţa morţii; asemenea celor dintâi şi ele visează la posibilitatea unor căi către o viaţă conştientă după moarte. Iar obişnuinţa “n’wall”-ului le-a oferit Sintetizatorilor o speranţă uriaşă… Puteau să iasă din corpul fizic în timpul vieţii, de ce să nu facă asta şi cu câteva clipe înainte să moară? Metoda era aceeaşi pe care o exersaseră nu de puţine ori, sub influenţa drogului: scoaterea din carcasa fizică a unei matrici compozite, numită în idiomul lor „ou zburător”. Matricea se sintetiza aproape de la sine, ştiau asta dintr-o experienţă îndelungată, era nevoie numai de o anumită concentrare, o detaşare de cele lumeşti, de gândul că vor muri, de durere, teamă şi panică. Cât despre “n’wall”-ul ce intermedia operaţiunea de salvare, acesta trebuia să nu lipsească în momentul de maximă importanţă al extracorporalizării, cerinţă nu imposibil de îndeplinit pentru un Sintetizator, a cărui ocupaţie definitorie o constituia tocmai producerea aceluiaşi “n’wall” din materia brută furnizată de Aducători.

_  Ai spus ceva de o gazdă, am intervenit, conştientizând imediat grozăvia pe care avea să mi-o lămurească Je-an şi îngrozindu-mă pe măsură.

Avea o privire întunecată şi rea.

_  O gazdă, da! Ca A. E. Conta, ca mine… Pentru că „oul zburător” este perisabil. Nu poate să trăiască prea mult timp în afara unui corp fizic. Energia lui se consumă gradat, iar el moare, mai devreme sau mai târziu. În libertate, „oul zburător” are o existenţă scurtă, cu sfârşit previzibil. De aceea trebuie să-şi găsească cât mai repede o gazdă, în interiorul căreia să trăiască atâta cât va trăi şi corpul respectiv. Sau pe care să-l părăsească indiferent, după ce acesta devine inutil. Căci gazda, dacă nu e în stare să vâneze pentru el, cu scopul de a-i asigura doza periodică de “n’wall”, nu îşi mai are niciun rost…

M-am gândit atunci la Ba, acea parte a sufletului triplu din credinţele funerare ale Egiptului antic. Ba înseamnă forţa vitală omenească, nepieritoare după moartea trupului. Era descrisă ca un fel de energie sufletească postumă, o entitate independentă de corp, capabilă să părăsească de câte ori dorea cadavrul inert (se mai hrănea oare o perioadă de timp din resursele lui?), să iasă din sarcofag şi să bântuie prin vecinătatea acestuia. Vechii egipteni o considerau aproape vie, fiindcă, pe lângă capacitatea de mişcare, îşi păstra intacte şi alte nevoi fiziologice elementare, de mâncare, de băutură…Stranie coincidenţă! Foarte stranie!

Nu i-am spus lui Je-an de interpolarea care tocmai se producea în mintea mea. Ce rost ar fi avut?

El perora în continuare şi o făcea cu aerul unui om disperat. Vorbind, înţelegea cu atât mai mult cât de mare este nenorocirea care se abătuse asupra sa, precum şi faptul că şansele de salvare se arătau a fi aproape nule.

_  Iată motivul pentru care l-a părăsit pe A. E. Conta şi m-a ales pe mine ca gazdă. Fiind bolnav, omul nu mai era în stare să vâneze, nu mai avea forţa necesară să omoare pentru bestia dinăuntru. Trebuia o gazdă nouă, tânără şi puternică… A găsit-o!

_  Mai rămâne acum problema posedării, a intracorporalizării, ca să o denumim astfel…

_  Mda, în ce condiţii „oul zburător” intră în corpul noii gazde. Cum se produce fenomenul acesta, ţinând cont de faptul că omul-ţintă nu se află sub efectul niciunui drog.

Aveam o idee:

_  Somnul, am spus. În timpul somnului, când barierele conştiinţei se diluează suficient, „oul zburător” intră fără probleme în, hai să-i spunem, subconştientul gazdei. Subconştient care trebuie privit dintr-o perspectivă nouă, una materială, la nivel subcelular! Pentru că doar aşa se explică multe din lucrurile pe care le-am discutat până acum, privind manifestările celui care posedă în corpul celui posedat. Amintirile lui, transformate în vise, voinţa lui, transformată în acţiune, ambele privite ca funcţionalitate a celulelor nervoase, dar şi altele, de care sunt răspunzătoare celelalte tipuri de celule, cum ar fi forţa fizică sporită, de exemplu.

Am tresărit, iluminat de revelaţia pe care o avusesem cu numai o clipă înainte.

_  Deci conştientul, subconştientul şi inconştientul îşi au corespondenţe clare, de natură biochimică, la nivelul structurii celulare, ca existenţă şi manifestare…

Je-an nu împărtăşea deloc entuziasmul meu.

_  Tot ce se poate, a zis apatic. Dar nu cred că trebuia să trecem printr-o asemenea nenorocire, ca să aflăm asta!

 

 

*

Alen Șchiopu

Alen Șchiopu

Mă numesc Alen Şchiopu şi am mai publicat literatură speculativă, de-a lungul timpului, în Revista SRSFF, Revista Nautilus, Helion SF şi Gazeta SF, sub numele real sau sub pseudonimul simplu Alexandru Şchiopu.

More Posts