Salvatorul

 

Discuţia dintre mine şi Je-an a fost simplă şi oarecum inutilă. Nu era neapărat nevoie de ea pentru a şti ce ne rezervă viitorul.

_  Ani grei de puşcărie, a zis Je-an, aproape cu indiferenţă. În cazul meu, vreo douăzeci şi cinci! Sau închisoare pe viaţă… Niciun judecător responsabil n-ar trebui să mai lase în libertate un astfel de monstru! Păcat că în ţara asta s-a abolit pedeapsa cu moartea. Ar fi fost cea mai sigură. Bine, pot să o fac chiar eu, căci mă gândesc serios să-mi rezolv problemele în felul acesta. Simplu şi curat. E nevoie numai de frânghie, săpun şi un dram de responsabilitate faţă de semeni.

Am ridicat din umeri, zâmbind maliţios. Nenorocirea care se prefigura la orizontul vieţii mele îmi inducea malefică o ironie amară.

_  Eu trebuie să mă mulţumesc cu mai puţin: cincisprezece ani de închisoare pentru tăinuirea unor crime abominabile şi ascunderea făptaşului.

Mă aşteptam la replica lui:

_  Tu încă poţi să te salvezi. Ar trebui să o faci, te rog să o faci, prietene. Dai un telefon la 112, şi gata! Până la urmă, nu ai niciun amestec…

Şi el se aştepta la replica pe care i-am dat-o:

_  Nu, Je-an, nici nu mă gândesc. A fost alegerea mea şi rămâne în continuare. Sunt suficient de idealist sau de nebun ca să cred că, până la urmă, vom scăpa de nenorocitul ăla sângeros care şi-a făcut sălaş în subconştientul tău. Trebuie să luptăm împreună, ca doi prieteni adevăraţi.

Je-an m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi.

Concluzia se dovedea a fi uimitor de simplă, noi trebuia doar să ne-o asumăm. Eram obligaţi să o facem! De aceea, în zilele următoare ne-am bucurat din plin de libertate şi viaţă. Stăteam afară aproape tot timpul, respiram cu nesaţ aerul rece al începutului de iarnă, căutam spaţii largi pentru plimbări îndelungate, tăcute şi lipsite de ţintă, dar şi spaţii înguste unde făceam adevărate băi de mulţime. Era vorba, în primul rând, de cârciuma de la parterul unui bloc cu multe scări unde mai fusesem de câteva ori până atunci. Acolo întârziam ore în şir, privind şi ascultând oamenii, tot acolo ne îmbătam, ca să uităm. Să îndepărtăm de noi presiunea psihică pe care disperarea lipsei de soluţie o producea din abundenţă. Voiam să scăpăm de monstrul canibal, dar nu ştiam cum, iar odată cu trecerea timpului găsirea unei soluţii viabile ne apărea ca fiind din ce în ce mai mult o iluzie. Alcoolul, băut în cantităţi mari, îşi făcea datoria din plin. Pentru câteva ore, eram animaţi de o veselie artificială, însă extrem de benefică, dar a doua zi dimineaţa, conştiinţa, eliberată suficient de torsiunile bahice, ne înfăţişa fără menajamente realitatea crudă. Pe care o asimilam, cu fiecare beţie, din ce în ce mai greu. Je-an continua să vorbească obsedant despre sinucidere… Nu mă mai simţeam în stare să-l opresc.

Vingu se aciuase pe lângă noi… Îi dădeam bani de ţigări şi îi făceam cinste cu un pahar sau două de votcă. Nu stătea niciodată la masa noastră, ci la o masă alăturată, dacă era vreuna goală, sau îşi trăgea un scaun. Perora încontinuu, fără să ne întrerupă din discuţia pe care o purtam. Vorbea cu glas scăzut şi cu privirea pierdută. Îşi spunea propriile poveşti şi o făcea ca unul a cărei viaţă fusese zdrobită de întâmplările de demult. Reproducea în cuvinte obişnuite derularea propriei drame, o evoca cu aerul unuia care nu mai are ce pierde, fiindcă pierduse totul deja, cu ani în urmă. În ciuda reputaţiei foarte proaste, pe care singur şi-o atribuia, nu era niciodată isteric şi vulgar când îşi retrăia trecutul, povestindu-l. Devenea însă imediat, dacă se găsea cineva destul de inconştient să-l întrerupă. Atunci urla înjurături şi ameninţări, se zbătea, aruncând în aer croşee şi upercuturi, scuipa pe toată lumea. Jignea pe oricine îi ieşea în cale, inclusiv pe noi. Era aruncat afară dar revenea umil, după o zi sau două. Restaurantul nu făcea parte din categoria celor de fiţe, iar cei care îl frecventau trăiau zi de zi în blocurile din cartier, acolo unde violenţa, în formele sale uşoare, era trecută repede cu vederea, deoarece se dovedea a fi prezentă aproape în viaţa tuturor. Unii o trăiau, iar ceilalţi o cunoşteau, chiar dacă de departe. În altă ordine de idei, Vingu, călăul din trecut, era perceput acum ca o victimă, lucru care, în sentimentalismul grosier al celor prezenţi, constituia un avantaj de proporţii. Oamenii îl iertau mai uşor pentru că viaţa îl lovise din plin şi, mai ales, pentru faptul că îşi recunoştea greşelile trecutului, căindu-se pe măsură. Orice evocare a lui Vingu se termina cu profeţia că va veni şi vremea lui.

_  Mă pregătesc pentru asta, spunea transfigurat. Căci nu va fi uşor, nu va fi deloc uşor… Încercările care mă aşteaptă vor avea aceeaşi măsură cu mârşăviile pe care le-am făcut cândva. Mă voi chinui mult, deoarece calea spre izbăvire este înţesată de cazne grele. De aceea trebuie să fiu pregătit pentru orice!

Se apleca spre noi, vorbind doar cât să se facă auzit în vacarmul din jur:

_  Am început din nou antrenamentele… Stânga, dreapta, un, doi, directă, pas pivot, eschivă, upercut. Cu jocul de picioare e mai prost (nu putea să stea în picioare nici măcar cinci minute), dar, cu puţin efort, o voi rezolva şi pe asta. Când va veni timpul, voi fi mai tare ca Tyson. Aştept vremea aceea minunată a groaznicei înfruntări. Mi-e teamă de ea, dar am să fac faţă, căci voi fi pregătit aşa cum se cuvine.

Apoi se întorcea blazat la o altă întâmplare din trecutul său. Pe care o povestea unor ascultători de ocazie, între care eu şi Je-an ocupam un loc de frunte. Omul voia doar să fie ascultat şi era unul din puţinii fericiţi care să aibă parte de un asemenea privilegiu.

Următoarea persoană cu care ne-am trezit lângă masa noastră a fost Jeni. Noi aproape că uitasem de existenţa ei, chiar dacă o vedeam de fiecare dată când intram în cârciumă, ea, în schimb, ne ţinuse sub observaţie, ca o adevărată profesionistă. Chiar dacă era limpede că trăim într-o altă lume, păream a fi totuşi abordabili. Nu eram deloc distanţi, aveam unele cunoştinţe prin cartier şi, ceea ce conta, dispuneam de suficienţi bani pentru a plăti o consumaţie în niciun caz modestă. Pe de altă parte, doi băieţi singuri care se îmbată sistematic trebuie să aibă ceva pe suflet, sunt vulnerabili, deci au nevoie, măcar în momentele de euforie, de prezenţa unei femei care ştie să dispară discret a doua zi. Şi-a făcut intrarea, întrebându-l ceva pe Vingu. Acesta a repezit-o iritat, deoarece făcuse prostia să-l întrerupă:

_  Pleacă de aici, curvă nenorocită! Du-te dracului în altă parte!

Jeni nu i-a răspuns. Nu era în interesul ei să o facă. S-a întors spre noi, cerându-ne un foc. Pretextul clasic. A întârziat să-şi aprindă ţigara, privindu-ne direct în ochi când pe unul, când pe celălalt. Şi-a etalat cât a putut de mult decolteul generos, apoi s-a întors şi a plecat fără grabă, clătinându-şi provocator fesele supradimensionate. În spatele ei, Vingu rânjea grotesc cu gura-i ştirbă.

_  Îi plac băieţii tineri, frumuşei şi curaţi, dar are parte numai de nespălaţi. Toţi boroşogii şi beţivanii cartierului. Ştiu, căci stau vizavi de ea, într-o garsonieră la fel de jegoasă.

A continuat bine dispus:

_  O oră costă 75 de lei, de persoană. Atâta ar vrea ea… Dar pe sărăcia asta lasă la 100 pentru amândoi. Însă nu are sens să vă pierdeţi banii cu o paraşută ca asta. Un oral e mult mai ieftin şi, la o adică, îl face repede în toaleta restaurantului.

Jeni, care nu ajunsese departe, s-a întors iritată:

_  Tâmpitule, i-a şuierat printre dinţi. O să te las să mori de foame, când n-o să mai primeşti pomană de la nimeni.

Vingu a oftat adânc.

_  Are dreptate, a zis. Am ajuns atât de rău, încât trăiesc şi din mila curvelor. Nişte stricate care altădată îmi aduceau bani să le asigur protecţia. Mă rugau cu lacrimi în ochi să le-o trag măcar o dată. Se mândreau cu asta. Rău am ajuns, căci am fost un nenorocit , mai rău ca diavolul…

Ne-a privit apoi cu o figură acră:

_  Dar dacă vreţi, pot să o chem înapoi. Duceţi-vă, căci sunteţi tineri. Lăsaţi-l pe nenorocitul de Vingu, poate să vorbească şi singur, e obişnuit.

_  A fost prima noastră femeie, am zis fără să vreau. I-am tras-o când eram copii…

Vingu a dat din mână, a lehamite.

_  Cine nu i-a tras-o?

Din seara aceea lucrurile au început să se desfăşoare cu totul altfel decât înainte. Într-un ritm alert, cu surprize neaşteptate şi schimbări bruşte de situaţie. Sfârşitul se apropia inevitabil, dar noi nu ştiam lucrul acesta şi, chiar dacă am fi ştiut, nu am fi fost capabili să ne opunem lui. Trebuia doar să-l întâmpinăm cu speranţă, ca nişte victime cuminţi, care nu şi-au pierdut încrederea în sine. Cunoscând situaţia şi cântărind-o cu realism, ne abţineam însă la a mai spera. Fiindcă o făceam pur şi simplu degeaba…

Je-an a plecat din nou să vâneze şi să omoare pentru bestia dinlăuntrul său. A făcut-o cu durere în suflet, întârziind minute în şir cu mâna pe clanţă, după care a ieşit în trombă. În tot acest timp, n-am fost în stare să îl privesc în faţă. M-am uitat insistent în jos, disperat şi neputincios. Mi-am ridicat privirea doar atunci când l-am auzit alergând pe scări. Minunea pe care o aşteptam amândoi refuzase încă o dată să se întâmple.

Nu s-a întors după patru-cinci zile, cum făcea de obicei, nici după şapte, nici după opt… Am intrat în panică. Nu ştiam exact unde se află mansarda care îi servea drept vizuină, motiv pentru care nu am avut unde să îl caut. Nici în casă nu puteam să stau. Simţeam că mă asfixiez. Am ieşit pe străzi, bântuind fără o destinaţie precisă, ca să ajung într-un final la ceea ce în săptămânile din urmă devenise pentru mine şi Je-an punctul terminus al disperării: cârciuma din cartier. Vingu mă aştepta deja acolo.

_  Dai o votcă pentru o veste bombă? m-a întrebat rânjind.

I-am comandat o votcă.

_  Spune despre ce este vorba…

_  Prietenul tău, Je-an, prietenul nostru…, s-a corectat, amintindu-şi că Je-an îi făcuse cinste de multe ori. A trecut pe aici nu ieri, alaltăieri seară. Era foarte supărat. Vorbea şi mă privea într-un mod tare ciudat. M-a speriat. Bine, în ring am doborât cu un singur croşeu de dreapta pe unii mult mai fioroşi ca el…

L-am întrerupt iritat:

_  Lasă asta! Spune-mi de Je-an!

_  Vorbea aşa, în dodii… Cică a înţeles un lucru îngrozitor, că vine sfârşitul lumii, al omenirii. Nu o să mai dureze mult… Deja cel care vrea să piardă omenirea se pregăteşte să o facă. Nu va fi potop de ape, sau foc mare, ci lucrarea unuia la fel de rău ca diavolul! Mai rău decât am fost eu cândva. Acesta va schimba faţa omenirii… Oamenii nu vor pieri, ei se vor schimba în ceva îngrozitor, adică o parte a lor care o va prigoni pe cealaltă… Dar bine, nu l-am ascultat în totalitate. Ţi-am zis, părea posedat. Sau poate că era doar turmentat, cu creierul îmbibat de alcool, după o beţie prelungită. Eu era să omor un om, odată…

Nu îl mai ascultam. Povestea lui Vingu părea lipsită de noimă, şi totuşi… Totuşi, ceva îmi dădea fiori!

L-am întrebat dacă ştie unde s-a dus Je-an. O clipă a fost furios pentru că i-am întrerupt evocarea, presărată din plin cu lovituri de box. Apoi a rânjit spre mine, realizând că e o situaţie din care ar putea să mai profite puţin.

_  Dacă îţi spun, dai o votcă?

Aproape că i-am aruncat-o în faţă.

_  E cu Jeni, mi-a comunicat jovial. Încă de atunci. Curva s-a prins că băiatul e disperat, l-a luat cu zăhărelul şi l-a dus la ea. Nu i-a mai dat drumul. De fapt, e invers… Jeni m-a trimis azi dimineaţă să le aduc cafea şi băutură. Arăta ca dracu’. Slăbită, palidă, cu cearcăne mari. Vorbea de parcă se drogase, plutea aşa, cu o privire pierdută… Cică nu mai poate. Je-an i-o trage încontinuu, nu se mai opreşte. O posedă cu sălbăticie, e ca un animal, ce zic eu, o bestie sexuală.

O bănuială grea îmi apăsa creierul cu o presiune imensă. Se întâmpla ceva, încă nu ştiam ce, dar nu era bine. Nu era bine deloc!

_  Du-mă la Jeni, i-am cerut scurt lui Vingu.

M-a condus, neîndrăznind să mai ceară încă o votcă. Ştia sigur că o va primi la următoarea noastră întâlnire.

Blocul în care am intrat arăta îngrozitor: unul dintre cele mai vechi din cartier şi din oraş, gen cutie de chibrituri, lipsit de balcoane şi cu ferestrele mici, aproape invizibile. Era înconjurat de gunoaie şi de câini înfometaţi, ce semănau mai degrabă cu nişte hiene. Din loc în loc, grupuri de adolescenţi, mici infractori, ne urmăreau cu priviri reci. În alte condiţii, m-ar fi atacat prompt pentru bani, telefon şi, de ce nu, haina de pe mine. Vingu îi ameninţa cu un băţ, înjurându-i porcos, însă lor nu părea să le pese prea mult. Înăuntru era chiar şi mai rău. O sută de mirosuri, toate pestilenţiale, mi-au întors stomacul pe dos. Undeva, departe, se auzeau ţipete şi înjurături, presărate periodic de lovituri înfundate. O scenă de violenţă domestică… Scara blocului arăta atât de jegoasă, încât mi-a fost frică să pun mâna pe balustradă.

Jeni locuia la etajul trei, într-o magherniţă ca toate celelalte. Înăuntru era o dezordine de nedescris, sticle goale şi ambalaje de alimente aruncate peste tot, haine scoase pe jumătate din şifonierul uzat, două fotolii jerpelite, trase în poziţii nefireşti, multă mizerie şi un miros insuportabil, dulceag, de parfum ieftin, transpiraţie omenească şi sex. Mult sex. Am deschis fereastra cât am putut de repede.

Cei doi ne priveau din pat. Je-an arăta apropape normal, ea însă era epuizată. Într-un hal fără de hal, mai rău decât mi-o descrisese Vingu. S-a ridicat, încercând să protesteze că i-am deranjat, dar a căzut la loc, chicotind dizgraţios.

_  Mă ia ameţeala, a zis printre sughiţuri. Iubitule, ai fost de milioane!

În spatele meu, Vingu jubila.

_  I-a tras-o bine băiatu’… În sfârşit, a săturat-o cineva de sex pe panarama asta. Nu-i aşa, păpuşo?

_  Du-te dracului!

Je-an se ridicase din pat şi se îmbrăca absent.

_  M-ai căutat? a întrebat, fără să se uite la mine.

Nu i-am răspuns.

_  El avea nevoie de o femelă, a zis pe acelaşi ton. N-am încercat să mă opun. Ar fi fost în zadar. Totul e în zadar, Ceamu!

_  De ce spui asta?

_  Vei afla imediat. Dar hai să ieşim de aici, să mergem în altă parte.

S-a întors spre Jeni, întinzându-i nişte bani.

_  Să-ţi iei ceva de mâncare, i-a spus. Şi încearcă să nu mai bei; nu te ajută cu nimic…

Ea comenta aproape scandalizată:

_  Cum, iubitule, mă plăteşti? Dar tu eşti iubirea vieţii mele…

Din spate, Vingu a intervenit prompt:

_  Consideră-i un cadou, proasto! Un cadou frumos de la iubitul tău pentru totdeauna! Dă-i încoace, mă duc eu la cumpărături! Mai întâi o sticlă de votcă, nu-i aşa?

Je-an s-a întors să protesteze, însă a renunţat dezamăgit. Ştia prea bine că o face degeaba. Ajunşi în stradă, nu am putut să ne spunem nimic o bună perioadă de timp. Mergeam alături, fumând încordaţi. Eu nu ştiam cum să-l întreb, el nu ştia cum să-mi spună. Am îndrăznit într-un final, sperând din tot sufletul că mă înşel:

_  E vorba de perioada de împerechere… Când monştrii ăştia se acuplează pentru a da naştere unor urmaşi…

_  Încă nu, mi-a răspuns sec. Dar perioada de împerechere trebuie să înceapă foarte curând. Şi va dura circa trei săptămâni, maxim o lună, timp în care masculul este hiperactiv din punct de vedere sexual. Fecundează cât mai multe femele, pentru procreere… Ceea ce ai văzut tu e un fel de ritual al masculinităţii, o demonstraţie de forţă prin care masculul se testează şi arată rivalilor că este în stare să treacă cu succes de perioada de împerechere. În selva amazoniană, chestia asta e însoţită de sacrificii sângeroase. La sfârşitul orgiei, femela este omorâtă de mascul. Ca o apoteoză, sau ceva de genul acesta…

Mi-am amintit de povestea oribilă a conchistadorului plecat să caute El Dorado şi m-am înspăimântat încă o dată.

_  Asta trebuia să se întâmple şi cu Jeni?

A ridicat neputincios din umeri.

_  Dacă nu veneai tu, poate…

S-a oprit brusc şi m-a strâns tare de braţ, silindu-mă să îl privesc în faţă. M-a speriat figura lui rigidă şi rece, de posedat. Era un posedat.

_  Am spus nu demult că între mine şi el se produce o simbioză, nu numai la nivel de minte şi memorie, ci şi la un foarte profund nivel fizic, celular, adeneic… Aşa am dedus amândoi într-o discuţie anterioară, fără să avem însă nicio certitudine. Ei bine, acum sunt sigur! Ceamu, simbioza de care vorbeam atunci s-a încheiat! În cel mai oribil mod cu putinţă, producând o grozăvie de nedescris!

A oftat adânc, a expirat amplu, dorind parcă să scoată din el tot răul care îl cotropise.

_  Eu sunt el şi amândoi suntem o singură fiinţă! De aceea ştiu că va urma un dezastru, o tragedie inimaginabilă. Pentru că în urma perioadei de împerechere – căreia, îţi spun încă o dată, nu mă pot opune, fiindcă îmi controlează atât mintea cât şi instinctele – se vor naşte progenituri cu caractere omeneşti şi caractere In’till, în proporţii variabile, totuşi aproape egale. Ştiu deja că acestea din urmă vor fi dominante, deoarece vor susţine, în principal, partea de supravieţuire, de adaptare şi, ceea ce este şi mai periculos, partea concurenţială din societate. În virtutea unor reflexe educate timp îndelungat pe malurile Amazonului, copiii aceştia hibrizi vor continua să ţină la dominaţie şi întâietate. Pe care le vor obţine, desigur, prin violenţa caracteristică speciei lor.

Simţeam că mă ia ameţeala.

_  Dar se vor naşte în spitale, unde vor fi izolaţi ca nişte monştri! Îmi închipui că vor avea caractere fizice specifice, care îi vor deosebi încă de prima dată de ceilalţi nou născuţi.

Je-an zâmbea amar.

_  Prietene, nu ştii cât de puternic poate să fie instinctul de conservare. Dar, hai, mai bine, să îţi reproduc viziunea lui în ceea ce priveşte chestiunea de faţă. Căci, repet chiar dacă nu mai e nevoie, gândurile lui sunt acum şi gândurile mele!

A tăcut o clipă, încercând să se adune şi să îşi găsească cele mai sugestive cuvinte, după care a  vorbit cu glas sfârşit:

_  Monştrii aceştia, In’till, nu mai sunt de mult timp nişte simple mamifere acvatice… Au remarcat-o alţii înaintea noastră, iar noi, în deplină cunoştinţă de cauză, am ajuns la stadiul de certitudine.  Argumente suficiente din modul de viaţă şi din comportamentul lor ne-au indicat corect faptul că au depăşit, într-o oarecare măsură, treapta biologiei mamiferelor, angrenându-se într-un segment superior al evoluţiei. Ceea ce ne arată clar că nu doar oamenii ocupă un loc privilegiat printre rasele pământene, că nu doar ei au ajuns la o existenţă socială atât de complexă, încât să fie considerată superioară celorlalte. Sunt ei, dar mai sunt  In’till, poate şi alţii de care nu avem cunoştinţă deocamdată… La un asemenea nivel trebuie să vorbim şi de o latură spirituală bine dezvoltată. În cazul oamenilor, lucrurile sunt clare, în cazul In’till se pare că sunt la fel de clare…

Am tresărit.

_  Vrei să spui că…

_  Da, că în felul lor, posedă totuşi o anumită formă de spiritualitate. Care, din cauza unui mod de viaţă foarte static, a izolării geografice şi a altor factori pe care nu-i cunosc şi care nici nu contează acum, s-a oprit la o formă primară de mitologie. Această realizare trebuie să aparţină exclusiv Sintetizatorilor. O minte eliberată, chiar şi prin asimilarea de droguri, zboară mai întâi în spectrul spiritual, survolează abstract lumea şi existenţa proprie, alcătuind despre acestea o viziune subiectivă, prin intermediul căreia doreşte să o înţeleagă şi să o explice; abia după aceea zboară la modul fizic, cum se spune că o fac şamanii oameni. La fel au făcut şi aceste mamifere crude. Bine, când vorbesc de mitologia In’till să nu te gândeşti la ceva tot atât de coerent şi de fluent ca în cazul oamenilor… Concepţiile lor despre apă, în principal, acesta fiind mediul de viaţă, cer, stele, pământ sunt simpliste şi limitate din punct de vedere imaginativ şi simbolistic, dar totuşi există. La fel cum există şi o formă incipientă a mitului mesianic.

Eram de-a dreptul surprins.

_  Când şi când, apare în mitologia In’till un personaj pe care ei îl numesc Salvatorul… Nimeni nu ştie cum va arăta el sau când va apărea, niciunul nu are idee cum îl vor recunoaşte, dar toţi sunt siguri că va veni cândva şi îl aşteaptă cu speranţa cu care oamenii de diferite confesiuni religioase aşteaptă mântuitorii propovăduiţi de religiile lor. Fiindcă şi aceste mamifere acvatice, drogate şi sângeroase, îşi au temerile şi idealurile proprii. Au probleme existenţiale, la fel ca oamenii, fiind îngroziţi de moarte, în aceeaşi măsură. Iar pentru asta, Sintetizatorii In’till au reuşit ceea ce oamenii nu au reuşit încă, ori poate că nu ştim noi: desprinderea spiritului de corp, în clipa din urmă, şi asigurarea, pentru o perioadă limitată dar suficientă de timp, a supravieţuirii acestuia. Dar nu moartea reprezintă problema cea mai stringentă a vieţii de zi cu zi… Mai mult decât orice, ucigaşii In’till sunt nemulţumiţi de propria lor condiţie existenţială, motiv pentru care îşi doresc enorm să depăşească handicapul morfologic care îi obligă să-şi petrecă existenţa obişnuită în apele mâloase ale Amazonului şi să se poată mişca cu aceeaşi lejeritate pe pământ uscat şi ferm, acolo unde vânatul este atât de numeros, iar sursele de „n’wall” există din belşug. Selva nu va mai fi atunci o lizieră practic inaccesibilă, ci mediul de viaţă natural al rasei In’till. Iar dincolo de aceasta, poveştile culese din mintea puţinilor oameni pe care i-au întâlnit şi posedat spun că se află o altă lume şi o altă junglă, totuşi diferită, imposibil de descris în limbajul lor gutural, unde locuieşte o mulţime mare de oameni. Foarte, foarte mare! Asta trebuie să facă Salvatorul, atunci când va apărea: să-i scoată din lumea ostilă a fluviului, plină de pericole şi privaţiuni, pentru a-i schimba, nu se ştie cum, şi pentru a-i muta în lumea oamenilor mulţi, în raiul „n’wall”-ului. Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i interesează neapărat o după-moarte sigură şi conştientă, acesta fiind apanajul probabil secret al Sintetuzatorilor, ci, mai degrabă, o viaţă apoteotică, o fericire continuă, fabricată fără dificultăţi cu rezerve practic infinite de drog.

Eram îngrozit. Je-an se arăta doar neputincios şi blazat.

_  O coincidenţă nefastă a făcut ca un Sintetizator muribund sau doar curios să-l posede pe A. E. Pora. Întors acasă, după o expediţie tragică în bazinul Amazonului, acesta a adus cu sine un monstru terifiant, un animal feroce şi lipsit de orice sentiment omenesc. Dar bietul savant nu s-a dovedit a fi gazda ideală pentru canibalul din interiorul fiinţei sale. Nu era deloc un bun vânător, îi lipsea forţa necesară pentru a lupta şi ucide deoarece avea cancer în fază terminală. Probabil că, împins dinăuntru, a vânat totuşi o dată-de două ori, suficient pentru ca In’till să-şi procure energia necesară unei noi decorporalizări. Am urmat eu… Prin intermediul meu, a vânat cât a vrut, şi-a încercat puterile sexuale dar a şi cunoscut lumea în care nimerise întâmplător, prin decorporalizări de scurtă durată. La sfârşitul cărora a realizat surprins că se află în chiar locul acela paradisiac, prezis de mitul lor mesianic. Mai mult decât atât, a înţeles că el şi nu altcineva trebuie să fie Salvatorul mult aşteptat. Că are o misiune măreaţă, pe care a fost ales să o ducă la capăt, în ciuda tuturor vicisitudinilor!

_  Crearea unei rase noi? am şoptit înfricoşat.

Je-an m-a aprobat neputincios.

_  Desigur, mi-a răspuns cu indiferenţă. Rasa care îi va înlocui pe oameni… Una nouă, de mutanţi, care va îmbina în cel mai fericit mod caracteristicile In’till şi caracteristicile omeneşti. A cărei naştere anonimă se va produce peste câteva zile, când N’gog va intra în perioada de împerechere. Instinctul sexual mă va împinge atunci la o adevărată vânătoare de femele umane. Pe care le voi lua în sălaşurile mele, prin orice metodă, de la convingerea persuasivă până la violul cel mai brutal. Le voi prefera, desigur, pe cele uşor abordabile, Jeni şi altele din tagma ei. Nu contează… Nu contează deloc cine sunt ele şi cum arată. Numărul este important! Fiindcă la un număr mare de femele, şansele de reuşită cresc în proporţie aritmetică. Încet, liniar, dar sigur… La sfârşit, vor fi mai multe femele fecundate. Viitoarele mame! Acelea care vor aduce pe lume nişte monştri. Prima generaţie de mutanţi, cea mai oropsită dintre toate, dar şi cea mai călită! Cei ce vor face parte din ea nu vor cunoaşte deloc o existenţă fericită. Mulţi vor muri prematur – înainte de maturitatea sexuală – din cauza privaţiunilor la care vor fi supuşi, dar şi din cauza şocului psihic. Nimeni nu iubeşte monştrii, ei înşişi cu atât mai puţin. În orice transformare există victime, iar victimele care însoţesc naşterea unei rase noi nu vor fi puţine deloc. Însă vor rămâne destui care să perpetueze specia. Să o ducă mai departe, făurindu-i o nişă biologică proprie. Abandonaţi, repudiaţi, izolaţi, puii de mutant se vor căuta unii pe alţii. Se vor organiza în comunităţi mici şi îşi vor găsi un loc unde să trăiască, departe de oameni şi totuşi aproape. Pentru că aceştia le vor asigura hrana şi “n’wall”-ul de care au nevoie. Vor coborî în canalizările oraşului şi vor vieţui acolo, într-un anonimat relativ. Ieşind la suprafaţă noaptea, pentru a-şi procura hrana din gunoaiele menajere şi pentru a face rost de “n’wall”, omorând oameni izolaţi, vagabonzi, beţivi, sau copiii găsiţi afară după lăsarea serii. Până când oamenii vor înţelege despre ce este vorba şi vor lua măsuri, mutanţii aceştia vor deveni puternici şi versatili. Se vor înmulţi, căci, cu fiecare an, numărul lor va creşte în urma perioadei de împerechere. Vor fecunda femelele lor şi vor fecunda, în continuare, femele umane, răpite şi aduse în canalizări. Asemenea Salvatorului şi odată cu el, prin trupuri de bărbaţi tineri vor însămânţa alte femele, la suprafaţă, în clădirile şi în gangurile oraşului. Încet-încet, vor crea o adevărată societate. Cu haremuri şi războinici, ca în jungla amazoniană. Cu un cult al ferocităţii, întreţinut în permanenţă. Agresivitatea rămâne o caracteristică de bază a supravieţuirii, un avantaj ce trebuie păstrat şi cultivat. Cu Sintetizatori recunoscuţi şi respectaţi ca atare. Divinizaţi pentru condiţia lor superioară. Pentru capacităţile minunate pe care le posedă. Aceştia vor fi adevăraţii lideri, cei ce vor produce drogul necesar extracoporalizării şi vor dezvălui câtorva, celor mai capabili dintre mutanţi, tehnica minunată a părăsirii corpului fizic în scopul posedării, pe timpul somnului, a oamenilor vizaţi. Căci tehnica părăsirii corpului va deveni pentru poporul de mutanţi un cal troian foarte eficient. Prin intermediul căruia vor obliga oamenii să facă ce vor ei. Prin posedare adeneică, îi vor transforma în unii de-ai lor. Rolul de eminenţe cenuşii al Sintetizatorilor pare să aibă astfel un viitor îndelungat şi extrem de fructuos. Iar deasupra Sintetizatorilor va veghea cu măreţie însuşi Salvatorul. Eteric, nemuritor, omnipotent. Fără să aibă o prezenţă fizică, va avea la dispoziţie oricâte corpuri va dori. Va fi întotdeauna tânăr şi puternic, căci va alege după dorinţă trupurile pe care le va considera cele mai potrivite. Oamenii-gazdă vor îmbătrâni şi vor muri, el însă va trăi veşnic, sărind dintr-un corp în altul. Eu sunt doar primul dintre cei care îl poartă în sine, vor mai urma şi alţii, mulţi la număr. Însă peste câteva generaţii, nimeni nu va mai şti cine am fost. El, Salvatorul, cu atât mai puţin… Fiindcă mă va considera un simplu corp purtător, o carapace pe care o abandonezi indiferent când nu mai ai nevoie de ea.

A ridicat ochii şi m-a privit cu mândrie. Se revoltase împotriva sorţii nedrepte care îi hărăzise un rol atât de ingrat şi o făcea cu o fermitate de invidiat.

_  Dar nu-mi pasă de asta, a zis, mândru de sine. Eu nu contez… Nu mai contez deloc.

Mă durea capul şi mă simţeam rău. Pentru că mi se revelase şi acea parte a poveştii pe care Je-an nu apucase să mi-o spună: despre oamenii nemodificaţi, izolaţi în număr mare şi crescuţi în ţarcuri speciale, pentru a fi sacrificaţi în scopul obţinerii de „n-wall” pur, autentic, atunci când rasa aceea nouă va deveni suverană pe Pământ!

 *

 

Vingu

 

Je-an dispăruse de câteva zile şi chiar dacă aş fi vrut să-l caut, nu aş fi ştiut cum să o fac. Fiindcă nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce trebuia să găsesc. Trupul îi rămăsese în locuinţa mea; era rece şi părea complet lipsit de viaţă. Nu reacţiona la niciun stimul, şi prima dată am crezut înspăimântat că murise. Dar mai târziu am constatat, răsuflând uşurat, că mă înşelasem. Mai respira încă, după cum îmi arăta testul simplu al oglinzii, iar inima îi bătea slab, abia perceptibil. M-am gândit că acelea ar trebui să fie simptomele tipice „egotranslaţiei” (cum am denumit, printr-un cuvânt compus, extra-intracorporalizarea care făcuse posibilă întreaga nenorocire), însă certitudinea proaspăt însuşită nu m-a liniştit aproape deloc. Je-an plecase şi se putea întoarce oricând. Sau, dimpotrivă, putea să nu mai revină niciodată.

De fapt, fusese obligat să plece, să evadeze… Era hăituit fără milă în ultimul timp; de apetitul crescând al monstrului dinăuntru care, pregătindu-se să intre în perioada de împerechere, avea nevoie de cât mai multă energie, de cât mai mult “n’wall”, dar şi de cercul tot mai îngust al poliţiştilor, în interiorul căruia se învârtea disperat. Cu toată împotrivirea sa uriaşă, fusese nevoit să mai omoare încă o dată şi o făcuse periculos de aproape. În blocul vecin locuia un tip singuratic, cunoştinţă de-a noastră, care nici măcar nu bănuise cu ce intenţii sună Je-an la uşa lui… L-a omorât fără scrupule şi i-a spart după aceea craniul, mâncându-i creierul până la ultima bucăţică! Noua crimă, purtând indubitabil amprenta celui care fusese catalogat ucigaş în serie şi psihopat, a adus la locul faptei o mulţime de poliţişti, mai decişi ca oricând să nu plece de acolo fără un rezultat concret. Întreaga zonă a fost supusă unor investigaţii de proporţii, foarte minuţioase şi drastice. Legitimări repetate, declaraţii scrise şi rescrise, filtre la intrarea în blocuri, razii în miez de noapte şi mulţi copoi în civil, bântuind prin zonă! În zadar, pentru că nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. Je-an scăpase în mod miraculos, dar ştia prea bine că de o a doua şansă nu avea să mai profite. Se refugiase două zile pe undeva, prin centru, pentru ca în noaptea celei de-a treia zi să se furişeze la mine, riscând enorm,

_  Trebuie să dispar, m-a anunţat hotărât.

_  Unde ai să te duci?

Mi-a aruncat o privire tulbure.

_  Am o soluţie, a continuat cu voce scăzută. Despre care sper să fie realistă şi eficientă, altfel s-a terminat cu noi. Cu noi toţi!

Mi-a fost teamă să-l întreb ce pusese la cale. El stătea pe marginea patului, fuma şi privea în gol. A început să vorbească din nou, fără să se mai uite la mine:

_  Ar mai fi încă o soluţie, a spus pe un ton ezitant. La care trebuie să participi şi tu, ca să o putem duce împreună la bun sfârşit. Pentru salvarea mea şi a noastră…

Mi-e era teamă de ceea ce voia să zică.

_  Nu e o crimă, nu trebuie să te simţi vinovat… Omoară-mă! m-a rugat sfâşietor a nu ştiu câta oară.

_  Nu! l-am refuzat. Categoric, nu!

Nu a mai insistat.

_  Ştiam eu, a încheiat cu aerul unui om complet nefericit. Eşti un prea bun prieten ca să faci asta, dar, în situaţia de faţă, prietenia ta minunată nu mă ajută cu nimic.

A oftat adânc şi s-a întins pe pat cu mişcările unui om pe care îl doare îngrozitor spatele.

_  Am să mă culc puţin, a şoptit stins. Ştii, după un somn bun parcă şi greutăţile irezolvabile devin uşor de rezolvat. Sunt atât de obosit… Iar până la venirea dimineţii trebuie neapărat să dispar. Cu toate că mă îndoiesc serios de reuşita mişcării mele disperate. Sper totuşi să fie bine!

Glasul îi scădea încet, ca la oamenii care adorm progresiv, pentru ca, după câteva clipe de linişte, să revină pe un ton ferm:

_  În cazul în care te răzgândeşti… Am în buzunarul hainei o cordelină cu care am încercat să mă spânzur azi dimineaţă, însă n-am avut tăria să duc treaba până la capăt. Poţi să mă ucizi în somn. Este foarte simplu, faci un laţ şi strângi până nu mai mişc. Când sunt ţeapăn, înseamnă că gata, s-a terminat. Promit să nu mă zbat prea mult şi să crăp repede.

Am tăcut încordat.

_  Gândeşte-te că e soluţia cea mai sigură, în care eu am încredere sută la sută…

Am tăcut în continuare.

_  Las-o baltă, a încheiat dezamăgit şi a adormit după numai câteva secunde.

Mi-am propus să-l veghez toată noaptea, dar eram, la rândul meu, prea obosit ca să reuşesc. Am adormit pe scaun, uitându-mă fix la Je-an. Am alunecat uşor în somn, iar când m-am trezit, ţâşnind speriat în picioare, trupul său se afla tot acolo, pe pat, exact în aceeaşi poziţie. El însă nu mai era. Dispăruse.

Je-an nu s-a întors nici ieri, nici azi. Am rămas alături de trupul său, aşteptându-l cu mintea golită de gânduri şi fumând încordat, ca, într-un târziu, să renunţ dezamăgit. Nu mai aveam suficientă forţă să susţin o cauză pierdută, eram epuizat şi mă durea îngrozitor capul. Am hotărât să ies puţin din casă. Trebuia să cumpăr ţigări şi antinevralgice, iar numai gândul unei ceşti de cafea m-a revigorat în mod miraculos. În ultimele zile trăisem ca un pustnic şi deodată simţeam o nevoie stringentă de aer şi libertate, chiar dacă aerul oraşului era încărcat de noxe şi libertatea îngrădită sălbatic între blocurile hidoase. Străzile erau pustii la ora aceea, şi îngheţate, supuse terorii unui ger sticlos, ce făcea ca, sub lumina irizantă a neoanelor, întregul decor să semene cu un acvariu urban. Mai lipseau peştii de oameni… Renunţând, din cauza temperaturii scăzute, la turul propus, mi-am îndreptat paşii direct spre restaurantul din cartier. Vingu era acolo, singur în tot salonul. Arăta schimbat, într-un fel care nu mi-a plăcut. Ceva nu era în ordine cu el.

_  Bei o votcă? i-am strigat de la bar.

_  Mda… Dacă vrei tu să bem o votcă…, m-a surprins încă o dată cu tonu-i nehotărât. Vingu nu avea chef de băut, o adevărată minune!

M-am uitat de jur-împrejur.

_  Dar barmanul unde s-a dus?

Vingu a dat plictisit din mână.

_  Ah, serveşte-te singur, a zis. E cu Jeni, în spate… Curva îl face fericit pe omul ăsta bătrân.

Ajuns la masă, am băut rapid cafeaua şi câteva înghiţituri bune de votcă, timp în care Vingu nici nu s-a atins de pahar.

_  Ce e cu tine? l-am chestionat, din ce în ce mai uimit.

_  Cred că s-a cam terminat, a mormăit agasat. Ceva dinăuntrul meu mă anunţă că sfârşitul este aproape. Vreun cancer, ceva… Ar cam fi cazul!

_  Fii liniştit, l-am încurajat inutil. Mai ai de trăit şi încă destul.

_  Nu! S-a terminat, sunt sigur!

Jeni revenise, extrem de nemulţumită.

_  Boşorogul ăsta nenorocit, a şoptit nervoasă, crede că m-am apucat de pomeni. Mi-a aruncat nişte bani, acolo, după ce m-am chinuit cu el o jumătate de oră…

M-a privit aproape cu interes.

_  Hei, băiatule, mi-a zis, nu vrei să faci sex? Las şi la jumătate de preţ, numai să ştiu că m-am regulat cu unul tânăr!

_  Lasă-l în pace, a repezit-o Vingu cu ură. Şi cară-te de aici! Avem de vorbit.

Prostituata a râs strident.

_  Ce să audă de la tine, ratatule, ha? Că ţi s-a sculat serile trecute, ca prin minune, după ani întregi de somn continuu? Auzi, mi se adresă bine dispusă, n-o să-ţi vină să crezi, dar pacostea asta s-a dat la mine. Să vezi ce mă pipăia, libidinosul! Îi venise pofta de sex, aşa, deodată…

_  Nenorocito! s-a repezit Vingu furios la ea.

S-au încăierat scurt, într-o învălmăşeală grotescă. Vingu, sprijinindu-se insuficient în picioarele bolnave şi fluturându-şi mâinile ca o caracatiţă, s-a aruncat spre Jeni, îmbrâncind-o cu putere. Ea a căzut într-un cot pe pardoseala murdară, trăgând după sine şi scaunul pe care stătuse până atunci. Ţipând ascuţit, a ripostat, lovindu-l cu picioarele în piept şi în faţă. La rândul său, Vingu îi căra pumni în şolduri şi în coapse. I-am despărţit cu greu, trăgându-l pe vagabond în spate. Prostituata s-a ridicat şi ea, după care s-a refugiat şchiopătând în spatele altei mese, aruncând nervoasă blesteme şi insulte dintre cele mai vulgare. În tot acest timp, barmanul s-a amuzat copios, fără să intervină deloc.

_  Las-o, am încercat să-l liniştesc pe Vingu. Gata, las-o în pace!

El tremura din tot corpul şi făcea spume în colţurile gurii.

_  O omor, şoptea fără oprire. O omor pe panarama asta!

Mă uimeau forţa şi violenţa lui. Nu îl caracterizau, lăsând la o parte poveştile despre o tinereţe turbulentă, care fusese cândva, demult.

_  Ce a dat, jigodia, plângea Jeni cu sughiţuri lungi. Mă doare…

Vingu se mai liniştise, dar încă respira sacadat şi arunca priviri încărcate de ură în direcţia ei.

_  Aş vrea să-i crăp capul, mi-a zis scrâşnind. Dar nu pot! Picioarele astea betege nu mă ajută deloc…

_  Las-o în pace, l-am îndemnat din nou. Ce te-a apucat?

_  Bine, bine, am terminat! Hei, a strigat-o pe Jeni, vino încoace să bem o votcă. Dă băiatul ăsta una pe degeaba, dacă îţi poţi închipui aşa ceva.

Ea s-a apropiat, aşezându-se totuşi la o distanţă sigură. Şi-a acoperit cu paltonul uzat picioarele rotofeie, neuitând totuşi să-şi lase genunchii dezgoliţi.

_  A înnebunit de tot, a început să toarne apăsat, ignorându-l pe Vingu, de parcă nici n-ar fi fost acolo.

_  Ştii tu!

_  Ştiu, că doar te văd zi de zi. Eu îţi dau să mănânci, eu îţi aduc băutură… Iar tu mă înjuri şi mă loveşti de câte ori ai ocazia. Ai devenit isteric, de nesuportat. Goneşti toţi oamenii din jurul tău, te ascunzi şi nu vrei să mai vezi pe nimeni. Nu că pe tine ar vrea să te vadă cineva… Slăbeşti pe zi ce trece. Uită-te la el, a ajuns o umbră, şi-a încheiat tirada, întorcându-se brusc spre mine.

_  Mă roade boala dinăuntru, a şoptit vagabondul, privind insistent în podea.

_  Se zbate şi geme de parcă îl chinuie cineva. Mereu îl apucă crizele astea. Când am vrut să-l ajut şi am sunat la ambulanţă, i-a gonit pe medici, aruncând în ei cu sticle goale.

_  Răul ăsta n-are leac!

_  Ei, na, şi de-aia îl tratezi cu votcă. Nu mănânci, nu dormi şi bei ca un apucat!

_  Nu trebuie să dorm, a spus Vingu gânditor.

Am tresărit.

_  Mai aţipeşte uneori, a reluat prostituata, dar atunci e şi mai rău. Se zvârcoleşte şi urlă ca un nebun. Când se trezeşte, se vede de la o poştă că e speriat, însă nu vrea să recunoască…

_  Visez urât, a şoptit Vingu apăsat.

Am tresărit din nou. Înţelegerea a ceea ce se întâmplase făcea să-mi îngheţe sângele în vine.

_  Ce visezi? l-am chestionat dur.

A dat din mână, încercând să pară indiferent.

_  O grămadă de prostii, mi-a răspuns cu dificultate.

Ezita. Era foarte încordat. Îmi ascundea ceva, dar nu putea să o facă pentru mult timp. Deoarece voia să se destăinuie într-un fel sau altul, să afle şi alţii ceea ce se întâmpla cu el şi nu înţelegea. Ştia că este mai mult decât un lucru obişnuit. Chiar şi în necunoştinţă de cauză, intuia perfect lucrul acesta.

_  Vrei să-ţi spun eu ce visezi? l-am interpelat hotărât, tăindu-i orice încercare de eschivă. Visezi un loc necunoscut, un râu mare, un fluviu, de fapt, înconjurat din toate părţile de pădure tropicală şi nişte animale monstruoase, asemănătoare hipopotamilor sau leilor de mare, care se luptă cu sălbăticie în apa noroioasă de la mal. Nu numai că se luptă dar se şi omoară, învingătorul zdrobindu-i la sfârşit învinsului cutia craniană, pentru a-i mânca creierul. În alte vise, unul dintre aceste animale sau un om aflat sub puterea lui – nu ştiu exact! –  procedează la fel cu oamenii care au neşansa de a trece noaptea pe anumite străduţe slab luminate din centrul oraşului… Oraşul în care locuim şi noi, oraşul acesta, Bucureştiul!

Era de-a dreptul îngrozit de ceea ce auzise. Dacă până atunci mai nutrea o speranţă palidă că visele bizare care îi cutreierau constant scurtele perioade de somn nu sunt altceva decât nişte elucubraţii groteşti ale minţii sale îmbibate de alcool, acum era nevoit să le accepte realitatea terifiantă. Aşa cum o intuiţie nouă, extrem de coerentă, îi sugera insistent de ceva timp încoace, visele lui repetitive descriau fidel evenimente ce avuseseră loc cândva, se întâmplaseră efectiv în lumea reală, iar nu într-o plăsmuire dubios de stabilă şi insistentă a subconştientului său. Împrejurări necunoscute şi nedorite îl legaseră cumva de lucrurile acestea stranii, făcându-l pentru moment spectator al derulării lor. Însă aceeaşi intuiţie îi şoptea indiferentă că rolul său avea să se schimbe odată cu trecerea timpului, într-un mod pe care nu îl înţelegea deocamdată însă de care se temea pe bună dreptate.

_  De unde ştii toate astea? m-a întrebat doar ca să spună ceva.

_  Ştiu, i-am răspuns prompt. Ştiu şi eu, chiar dacă nu am visat niciodată!

_  Dar eu ce crezi că visez? a chicotit Jeni, neînţelegând mai nimic din toată discuţia. Cumva nişte penisuri uriaşe care mă regulează pe toate părţile, făcându-mă să urlu de plăcere, hi-hi-hi?

Nu am luat-o în seamă.

_  Se află în mine, a şoptit Vingu cu dinţii strânşi. Nu ştiu cine este şi nici nu mai contează. Fiindcă este viu, este adevărat şi capabil de mari nenorociri.

_  Ai dreptate! l-am aprobat imperturbabil.

A închis ochii, cu aerul unui om distrus, iar eu am continuat fără să îmi pese de temerile lui. Nu mai aveam timp de aşa ceva!

_  Va încerca să te folosească, i-am zis încruntat. Într-un mod pe care îl vei şti, atunci când va sosi ceasul…

_  Şi eu ce să fac? s-a tânguit Vingu.

_  Ceea ce trebuie, i-am răspuns apăsat, după care l-am privit fix în ochi. Oricum, voi fi şi eu prin preajmă…

În următoarele zile şi nopţi, am umblat pe străzi ca un somnambul. Eram lipsit de o destinaţie precisă şi nu vedeam nimic în jurul meu. Mă gândeam însă foarte intens la lucrurile neobişnuite cu care existenţa mea se intersectase fără să vrea şi la care urma să particip într-un final. Încercam să mă obişnuiesc cu ele, să le accept, ştiind deja că nu există nici cea mai mică şansă de a le evita ori refuza. Mă gândeam cum să-mi duc treaba până la capăt şi să obţin rezultatul scontat, acela care avea să ne salveze pe toţi de iminenţa unui sfârşit îngrozitor, mai rău decât iadul. Je-an făcuse primul pas, eu trebuia să-l fac pe al doilea, cel decisiv…. El plonjase înlăuntrul lui Vingu, prin intermediul „egotranslaţiei”, eu trebuia să aştept deocamdată! Îi apreciam soluţia aleasă şi o consideram a fi cea mai bună dintre toate. Din punctul de vedere al lui Je-an, vagabondul prezenta două mari avantaje, care îl făceau o gazdă perfectă: în primul rând, era handicapat, neputându-se ajuta de picioare decât pentru a sta pe ele, şi se dovedea lipsit de orice forţă fizică, cauza fiind  băutura proastă pe care o băuse în cantităţi uriaşe, timp de decenii, deci orice încercare  de a vâna şi ucide pentru fiara din interiorul său era sortită eşecului, motiv pentru care energia atât de necesară monstrului canibal scădea ireversibil, cu fiecare clipă care trecea; în al doilea rând, dormea prea puţin, pentru ca o evadare să devină posibilă în timpul somnului. Saltul aproape instantaneu către alte gazde, mai ospitaliere, era dificil de întreprins şi pentru că în matricea informaţională a bătrânului alcoolic sălăşluia o entitate dublă, rezultat al simbiozei nedorite dintre două entităţi contrare, practic antagonice; ca să scape de acolo, bestia trebuia să iasă învingătoare în disputa acerbă, de voinţă, dintre el şi Je-an. Însă timpul prea scurt şi criza acută de energie cu care se confrunta nu puteau decât să încline balanţa succesului în favoarea oponentului său. A lui Je-an care, terifiat de urmările funeste ale propriului eşec, era hotărât să nu cedeze, indiferent de situaţie. Am zâmbit satisfăcut. Până aici era bine! Şi urma să fie bine în continuare… Fiindcă, la rândul meu, nu ezitam deloc în a face al doilea pas! Ştiam ce trebuie să se întâmple şi acceptam cu seninătate rolul pe care mi-l rezervase mai mult natura împrejurărilor decât propria voinţă. Nu era un rol uşor, însă m-am decis să îl joc cu seriozitatea şi detaşarea unui profesionist. Să omor doi oameni, după care să le ascund cadavrele, fără ca altcineva să afle de fapta mea. Să scap cu bine şi să trăiesc liniştit, pentru tot restul vieţii, neştiind ce înseamnă să te simţi vinovat de o faptă reprobabilă. Nu mai putea fi vorba de implicaţii morale, căci mă convinsesem suficient de existenţa reală a bestiei, de cruzimea şi de lipsa ei de discernământ. Înţelegeam înspăimântat planul său de creare a unei rase noi şi ştiam sigur că dacă nu era împiedicat într-un mod foarte ferm, nimic nu i-ar mai fi salvat pe oameni de la extincţia prin metamorfoză. La acea parte a omenirii ce urma să fie păstrată şi crescută ca sursă de “n’wall”, refuzam categoric să mă gândesc; oroarea se dovedea a fi prea mare!

Mi-am însuşit miraculos de repede mentalitatea şi deprinderile unui adevărat asasin. Am petrecut ziua următoare la televizor, urmărind apatic tot felul de emisiuni, una mai neinteresantă ca alta, am mâncat, am băut o bere sau două… Între timp, mă gândeam la crima pe care trebuia să o comit de parcă îmi propusesem să merg să mă tund. Totul părea atât de simplu şi de uşor. Îi omoram, îi îngropam, şi gata!  Seara, am coborât în subsolul blocului, unde părinţii mei, asemenea multora, îşi amenajaseră o boxă în care ţineau tot felul de lucruri inutile. Fiindcă nu o folosisem niciodată, habar nu aveam unde se află. Mi-a luat ceva timp să văd la care dintre lacăte se potriveşte cheia ruginită. Deschizând uşa metalică, m-am pomenit surprins în mijlocul unor stive de tot felul de lucruri, aşezate frumos pe rafturi. Tatăl meu fusese un om foarte ordonat şi i-am mulţumit în gând pentru asta. Mă scutea de un efort suplimentar. Toate vechiturile acelea erau rânduite de-a lungul fundaţiei de beton, lăsând în mijloc un spaţiu suficient de mare pentru ce aveam eu nevoie. Acolo urma să sap o groapă şi să-i înmormântez pentru totdeauna pe Je-an, pe Vingu dar şi pe monstrul canibal, sosit din îndepărtata pădure amazoniană. Odată cu pământul negru ce va cădea peste cadavrele primilor doi, se va scrie şi ultimul rând al tragediei pe care o trăiseră atâţia oameni nevinovaţi. Sfârşiseră secaţi de puteri şi de cancer, ca A. E. Conta, sau fuseseră omorâţi într-un mod îngrozitor, pentru că un animal drogat, lipsit de orice discernământ, trebuia să îşi ia urgent doza. Gândindu-mă la asta, am simţit satisfacţie şi mândrie. Făceam bine ce făceam! Am căutat o cazma şi am găsit-o aproape imediat. Lucrând cu grijă, ca să nu fac zgomot, am săpat o groapă adâncă şi încăpătoare pentru cei ce urmau să fie aruncaţi în ea. La sfârşit, tot atât de detaşat, m-am felicitat pentru treaba bună pe care o făcusem.

A doua seară, am trecut pe la restaurantul din cartier. Jeni mă aştepta şi, din cale afară de alarmată, mi-a comunicat că Vingu se simte foarte rău. De la ultima noastră întâlnire, avusese crize puternice, în două sau trei rânduri. Cum se manifestă, am chestionat-o cu răceală. Oribil, a spus ea. Are dureri mari, din cauza cărora slăbeşte văzând cu ochii. De când au început simptomele şi până acum a slăbit cel puţin douăzeci de kilograme. Probabil că are cancer şi e în ultimă fază, şi-a dat cu părerea. Se poate, am aprobat-o pentru ca totul să pară firesc, chiar şi sub auspicii atât de tragice. Durerile îl fac să se zvârcolească ore în şir, să geamă şi să urle înfundat, a mai completat Jeni, reluând ceea ce îmi spusese şi altă dată. Muşcă din pernă şi din saltea, se dă cu capul de pereţi, iar când nu mai poate îşi înfige amândouă mâinile în abdomen şi trage cu putere de el. Parcă este ceva în interiorul său, ceva ce roade din el, a rostit neştiutoare un mare adevăr. Vrea să scape de acel ceva, şi-o doreşte cu disperare, însă nu reuşeşte. Chiar dacă suferă îngrozitor, nu o lasă să cheme ambulanţa, zice că vrea să moară aşa. Spune că oricum va crăpa, orice i-ar face ei la spital. În mod sigur are cancer şi ştie de asta! Suferă ca un câine, însă atunci când îşi revine strigă din toate puterile că este fericit şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ales tocmai pe el dintre atâţia nemernici care trăiesc pe pământ. Din cauza durerilor, pare a înnebuni câteodată… Şi acesta nu e singurul mod în care se manifestă nebunia lui, a completat vag amuzată. De câte ori se duce la el, îi cere să facă sex împreună. Nu ştie cum să o convingă să accepte. O roagă insistent, o imploră, plânge, îi cere să-i fie milă de el, iar când vede că nu reuşeşte cu vorba, o bruschează, încearcă să o forţeze, în ciuda puterilor sale extrem de diminuate. Ea îl refuză de fiecare dată, îl respinge, dar îi pare rău că face asta. Este un om care va muri curând, are şi el dreptul la puţină fericire înainte să se ducă pe lumea cealaltă. De aceea, este aproape hotărâtă să-l rezolve într-una din zilele astea, aşa puţine câte mai are de trăit, bietul de el!

Am îngheţat de spaimă, însă m-am străduit din răsputeri să par cât mai destins. Iar pentru asta, am mai întârziat în restaurant aproape o jumătate de oră, dar odată ieşit de acolo am luat-o la fugă prin întuneric. M-am dus direct în garsoniera lui Vingu. Stătea întins pe pat, cu faţa în sus şi cu ochii larg deschişi. Arăta îngrozitor, mai rău decât mi-l descrisese Jeni. Figura lui stafidită era lipsită şi de cea mai vagă expresie omenească, iar trupul slăbit arăta mai degrabă ca un creion. Cu un efort uriaş, a întors capul spre mine şi a încercat insistent să mă privească în ochi, dar nu a reuşit. Atenţia lui vizuală nu era în stare să focalizeze nimic mai mult de o secundă sau două.

_  Ai venit? m-a întrebat cu glas stins.

_  Sunt aici, i-am răspuns cu durere în suflet.

A fost nevoie de un efort uriaş ca să rostească următoarele cuvinte:

_  Atunci, fă ce trebuie făcut!

L-am înfăşurat într-o pătură, după care l-am luat în spate – era uşor ca un fulg – şi l-am dus astfel la mine acasă. Nu a fost deloc simplu, fiindcă, încercând să nu atrag atenţia, am ales drumul cel mai ocolit şi cel mai întunecos. Spre norocul meu, nu am întâlnit pe nimeni în cale. Am vrut să-l aşez pe pat lângă trupul inert al lui Je-an, însă el s-a împotrivit fără cuvinte. Considera probabil că se află mult prea aproape de acesta, chiar dacă, în lipsa somnului, transferul dintre cele două trupuri se dovedea a fi practic imposibil. I-am găsit un loc în celălalt colţ al încăperii, direct pe podea.

_  Mi-e foame, a silabisit cu dificultate, clătinând totodată din cap a negaţie.

Am înţeles imediat ce voia să-mi transmită: că îi este foame, dar să nu îi dau de mâncare, deoarece monstrul dinăuntru ar fi prins puteri din vitalitatea sa reînnoită, iar asta n-ar fi făcut decât să prelungească inutil venirea morţii şi a salvării.

A mai rămas conştient aproape o oră, după care a alunecat pe nesimţite într-o prostaţie neutră. Privirea îi era opacă, figura imobilă şi părea a nu mai recunoaşte nimic din jurul său. L-am păzit şi pe el, aşa cum îl păzisem pe Je-an după plecare. Însă de data aceasta ştiam exact ce se întâmplă şi îmi era cât se poate de limpede ce voi avea de făcut. M-am străduit să nu adorm, de-a lungul unei nopţi de iarnă exasperant de lungă, şi am reuşit, cu preţul unui efort supraomenesc. Aşteptam să-şi revină înainte de moarte, etalând capacitatea aceea bizară a organismului care, vrând să rămână în viaţă, îşi adună în final toate resursele existente, însă pentru puţin timp şi degeaba. Atunci putea deveni periculos, pentru că, în astfel de momente, cel care primează necondiţionat este instinctul de conservare. Aflat faţă în faţă cu spectrul înfricoşător al morţii şi cucerit de iluzia unei noi existenţe, mai bună decât viaţa lui reală, Vingu ar fi fost tentat să se alieze cu N’gog, pentru a zbura împreună, ei doi şi rebelul Je-an, spre somnul nevinovat al altor oameni. Pe lângă asta, iluzia puterii ar fi cântărit greu în alegerea unui om care, timp de decenii, constituise ilustrarea vie a termenilor de ratat şi neintegrat social. Parcă mi-ar fi citit gândurile, fiindcă primele sale cuvinte, după ce s-a întors la realitate, au fost:

_  Stai liniştit, prietene, nu am de gând să trişez…

Zâmbea, atât cât mai putea să o facă.

_  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut încredere în mine… Îi mulţumesc pentru a mia oară şi încă nu este suficient! Căci am înţeles prea bine cine este fiinţa din interiorul meu şi ce vrea. Iar Dumnezeu, ascultându-mi rugăciunile, m-a ales să vă scap de mârşăviile sale. Mi-a dat şansa de a a-mi spăla păcatele tinereţii şi de a muri cu sufletul împăcat. Sunt fericit şi voi muri fericit!

_  Je-an nu putea să facă altfel, am rostit inutil.

_  Ştiu. A fost hotărârea lui şi alegerea Domnului. Vezi, până şi un paria contează uneori în mersul complicat al lumii acesteia…

M-a lovit amical peste mână. Râdea muţeşte, fiindcă nu mai era în stare să scoată niciun sunet. Dar, dând dovadă de un efort colosal, a reuşit într-un final să mai spună încă ceva:

_  Nu există îngeri şi nu există judecata de apoi, dar îmi pare rău că nu vei vedea şi tu surpriza de pe chipurile auguste ale îngerilor-judecători, când ne vom afla în faţa lor, trebuind să răspundem pentru păcatele săvârşite. Pentru că, murind, duc cu mine încă două suflete şi, întâia oară, altcineva decât un om va fi aruncat în iadul cel mai de jos.

L-am privit înduioşat. Îşi colora moartea, o făcea mai suportabilă…

_  Ai grijă de Je-an, a şoptit apoi, din ce în ce mai stins. Ai mare grijă! E tânăr şi regretul unei morţi nedrepte îl poate face laş… Ai înţeles? Înfricoşat de clipa din urmă, va… va încerca să sca… scap…

Şi-a pierdut brusc cunoştinţa. Bolborosea neinteligibil şi tremura sacadat din tot corpul, iar în colţurile gurii îi apăruseră firicele de salivă. Murea.

Am înţeles atunci cât se poate de clar ce dorise Vingu să-mi transmită în ultima frază. Venise timpul să îmi fac treaba şi nu aveam voie să dau înapoi. Eram deja convins de asta. Trupul lui Je-an, aproape un cadavru, mă aştepta să-l omor, să-i retez astfel orice tentativă de evadare în propriul său eu. Cu mişcări sigure şi conştiinţa împăcată, l-am sugrumat, aşa cum îmi ceruse nu demult, cu cordelina din buzunarul hainei sale. A fost mai uşor decât mi-aş fi închipuit vreodată.

În momentul acela, Vingu a început să se zbată convulsiv, agitându-şi haotic mâinile şi picioarele, arcuindu-şi pieptul scobit şi abdomenul. Printre buzele supte, gemetele omeneşti se împleteau cu altele, guturale dar extrem de stridente, nişte horcăituri respingătoare la auzul cărora am simţit cum mi se face frică. În limbajul său necunoscut, monstrul canibal îşi exprima acut neputinţa şi disperarea, teama teribilă de moarte. Hotărât să termin o dată, am acoperit faţa bătrânului vagabond cu o pernă şi am apăsat până ce sunetele scoase de el au încetat cu desăvârşire. Dar lupta n-a fost deloc uşoară, pentru că bestia dinăuntru refuza să accepte de bunăvoie trecerea în nefiinţă. Asemenea oamenilor, ştia ce înseamnă să mori şi avea oroare de asta. Însă moartea lui – moartea lor – nu mai putea fi evitată.

Se terminase. M-am aşezat, respirând sacadat şi m-am pomenit că gândeam ca Vingu în ultimele sale clipe de viaţă. Priveam moartea metaforic, mi-o imaginam plastic, ca să mi-o fac poate mai obişnuită. Tocmai omorâsem doi oameni, iar conştiinţei mele nu îi era deloc uşor să accepte lucrul acesta. Îmi închipuiam că spiritul monstrului survolează acum, alături de doi inocenţi, tărâmurile întunecate din ţara nefiinţei. Fără să se mai întoarcă vreodată. Lipsit de posibilitatea de a mai ucide, strecurându-se mai  întâi, perfid şi nemilos, în subconştientul victimelor şi bombardându-le somnul cu vise stranii, rău prevestitoare. Coşmarul se încheia aici. Pentru totdeauna. Acesta este finalul şi nimeni nu îl mai poate schimba. Doar dacă, am tresărit violent, moartea nu este cumva un somn foarte îndelungat…

În clipa următoare, conştientizând absurditatea acestui ultim ecou al aventurii terifiante care tocmai se încheiase, am izbucnit în râs. Un râs urât, scrâşnit şi sacadat, ce avea să mă însoţească pentru tot restul vieţii. Viaţa unuia care nu mai putea să fie om, ca toţi ceilalţi. Niciodată!