Je-an

 

Pe vremea când toţi aveam porecle haioase, lui i se spunea Je-an. Exact aşa, Je-an. Pentru că niciodată nu reuşea să pronunţe fluent şi compact numele acesta de cartier, atât de frecvent în copilăria noastră. Pe şapte dintre vecinii de bloc îi chema Jean sau li se spunea astfel, iar în blocurile din jur mai erau destui care să răspundă la acelaşi apelativ. În grupul nostru, Je-an era totuşi o poreclă obişnuită. Alţii au avut parte de botezuri cu mult mai trăsnite. Mie, de exemplu, mi se spunea Ceamu… Nu ştiţi, de la Ceamurlia de Sus, o localitate obscură din judeţul Tulcea, unde se născuse bunica mea şi care, pe bună dreptate, suna atât de straniu şi de neromâneşte în urechile noastre, la doisprezece ani. Mai erau Devreme Acasă, fiindcă mereu se dovedea a fi primul care părăsea gaşca şi intra în casă, la strigătele isterice ale maică-sii sau la înjurăturile beţivului de taică-său, Strigăt, deoarece vocea lui, normală la tonalitate obişnuită, devenea stridentă atunci când striga, Beznă, pentru că, spuneam noi convinşi, este prost ca noaptea, în capul lui fiind întuneric beznă, Bilă, fiindcă avea capul rotund, cu urechile lipite de craniu şi nasul aplatizat, Gaiu, din cauză că pe mama lui o chema Gaia („Gaia, hă-hă-hă…”), Să Moară Franţa, ca să citez încă o dată expresia favorită a celui care purta porecla, Pian, nu mai ştiu de ce, şi alţii, care nu făceau parte din cercul restrâns, dealtfel destul de aglomerat. Toţi aceştia sunt dintr-o poveste de demult, frumoasă, luminoasă şi senină ca vârsta la care se referă. Dar  asemenea poveşti se spun rar între adulţi, deoarece le induc o tristeţe imensă, care nu poate fi comparată decât cu aceea provocată de pierderea unui paradis.

Şi totuşi, mai mult ca oricând, mă gândesc că am trăit vremuri frumoase împreună! Într-un cartier bucureştean oarecare, pe o stradă periferică, undeva la capătul autobuzelor, acolo ne-am petrecut sfârşitul copilăriei şi vârsta magnifică a adolescenţei, despre care se spune că sunt coroana şi hlamida vieţii, transformându-l pe om în propria sa maiestate. Iar noi nu am făcut excepţie de la acestă regulă de aur. Am fost regii vieţilor noastre şi ai străzilor pe care le bântuiam neobosiţi, de dimineaţa şi până seara târziu. Dar înainte de toate am fost prieteni, cum numai în anii aceia frumoşi poţi să trăieşti adevărata prietenie. Am învăţat la şcoala aflată două străzi mai încolo, ne-am împărţit covrigii cumpăraţi din puţinii bani pe care îi aveam, am jucat partide nesfârşite de fotbal şi am băut aceeaşi apă cu gust de clor de la canalul aflat în curtea şcolii. La paisprezece ani ne-am îndrăgostit de profesoara de istorie, iar unii dintre noi încă o mai iubim. Ne-am îmbătat pentru prima dată tot împreună şi am continuat să o facem de câte ori am avut ocazia. I-am tras-o lui Jeni („Jeni care o dă la tot cartieru’”) pe vremea când ea încă nu cerea bani pentru asta. Am bătut cluburile cu fervoarea specifică vârstei, am ascultat în neştire trupele rock ale momentului, cultivându-le moderat imaginea şi mesajele nonconformiste şi ne-am ales câte o echipă de suflet din liga întâia, mergând constant la derby-uri, unde  făceam băi de mulţime uneori extrem de periculoase. Aveam energie cât zece, iar după ce o cheltuiam găseam întotdeauna alte resurse. Am cunoscut multe fete pe unde am umblat, iar unele ne sunt alături chiar şi în ziua de azi. Au devenit mai întâi iubitele, apoi soţiile noastre şi, mai târziu, mamele copiilor noştri. Altele au plecat pur şi simplu, lăsând în urmă amintiri frumoase şi triste ori suferinţe dulci, care nu dor niciodată, cu adevărat. Tot ce făceam, făceam în spiritul găştii; chiar şi acolo unde eram unul sau doi, păream a fi toţi. Şi la zece şi la şaptesprezece ani, ne-am bătut unii pentru alţii, apărându-ne reciproc. Am minţit pentru prietenii mei, iar ei au făcut la fel de câte ori le-am cerut-o. Am minţit cu seninătate, dar evitând să facem din asta un obicei. În adolescenţă, ne duceam la întâlnirile de adio prin rotaţie; este atât de greu să te desparţi de un om când nu mai simţi nimic pentru el… Plecam de acolo cu sentimentul amar că nu procedasem tocmai corect, însă eram mulţumiţi că ne-am făcut datoria faţă de cei apropiaţi nouă. Doar Strigăt a simţit altfel. El şi Anca sunt căsătoriţi de zece ani şi au doi copii minunaţi. Sunt fericiţi că s-au întâlnit atunci şi pentru asta îi mulţumesc lui Beznă, de câte ori îl văd prin cartier. La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Devreme Acasă a ajuns la concluzia pur existenţialistă că viaţa este absurdă şi, negăsind o soluţie imediată problemei cu care omenirea se confruntă sistematic  încă din vremea lui Buddha, s-a aruncat pe geam de la etajul şapte. Desigur că până în momentul saltului băuse foarte mult vin… Bilă, înspăimântat că bunul lui prieten „ar putea să cadă şi să se rănească”, a sărit imediat după el. Voia, bineînţeles, să-l prindă înainte de a ajunge jos. Un destin favorabil a făcut ca în spatele blocului să crească câţiva copaci neîngrijiţi care, lăsaţi în voia sorţii, se înălţaseră haotic până pe la etajul cinci. Cei doi au căzut într-unul dintre aceştia, şi-au fracturat la întâmplare mâinile, picioarele, coastele, dar au scăpat cu viaţă. După aceea, Devreme Acasă se ferea ca de dracu’ de discuţii referitoare la sensul vieţii şi la alte asemenea chestii elevate, însă provocatoare de mari nenorociri, iar pe Bilă îl înjura din tot sufletul că alesese să moară alături de el. Noi, ceilalţi, nu am recurs la astfel de gesturi extreme, poate şi din cauza faptului că nu am avut ocazia să o facem. În schimb, ne demonstram zilnic prietenia prin lucruri mărunte şi eram foarte mulţumiţi de asta. Până când, într-o zi oarecare, cu nimic diferită de celelalte, am realizat acut că totul se terminase deja. Începuse demult, dar nu o ştiusem, evoluase ocult, distrăgându-ne atenţia cu detalii cotidiene, mici obişnuinţe şi automatisme banale, şi terminase spulberându-ne psihic, cu brutalitatea unei avalanşe. Vârsta inocenţei ajunsese la final, era sfârşitul unei frumoase prietenii!  Am perceput-o ca pe o tragedie de proporţii, o nedreptate crasă, însă nu am mai avut puterea să reacţionăm. Oricum, ar fi fost în zadar. Viaţa nu mai avea timp de noi! Intraţi în iureşul acesteia, nici nu am realizat pe deplin că nu mai suntem împreună. Au urmat lucruri care semănau a evenimente şi pe care le-am trăit solemn, acordându-le importanţa cuvenită: examenele de admitere şi de licenţă, primul serviciu, al doilea serviciu, undeva între ele căsătoriile prietenilor apropiaţi, naşterea celor dintâi copii, chefurile de pomină şi la unele, şi la altele, despărţirea înţeleasă şi acceptată. Până când fiecare dintre noi s-a trezit singur, într-un cerc de oameni complet străin aceluia în care îşi petrecuse cei mai frumoşi ani. Pe de altă parte, întâmplările negative ale existenţei au început să ne afecteze, conform naturii şi intensităţii lor. Nu le dizolvam ca înainte în propria inocenţă, diminuându-le efectul până aproape de anihilare. Nu mai aveam cu ce să o facem! A venit apoi vremea aranjamentelor şi a compromisurilor, a asumării propriei condiţii, la cei mai mulţi deloc de invidiat. Unii, dorind să-şi cumpere o casă nouă, s-au înglodat în credite pentru două sau trei decenii, neavând voie în tot acest timp nici măcar să moară, alţii au rămas să locuiască cu părinţii, bineînţeles că împotriva voinţei lor, alţii au vândut pentru a-şi plăti datoriile şi s-au trezit în nişte garsoniere puţin mai mari decât cutia de chibrituri… Din această ultimă categorie făceam parte şi eu. Din cauza vieţii prea scumpe, mama a vândut după moartea tatălui şi s-a mutat într-o casă şubredă la ţară; banii rămaşi după reparaţiile strict necesare ale acesteia s-au împărţit între mine şi sora mea, iar eu mi-am achiziţionat cu dificultate şi apelând la un împrumut costisitor ceva ce semăna vag cu o locuinţă, adică o cameră obişnuită plus puţină baie  plus puţină bucătărie. Era un refugiu unde să mă ascund de frig, de ploaie şi de vânt, oricum mai bine decât nimic! De aici plecam dimineaţa la serviciu şi tot aici mă întorceam seara cât mai târziu, trăind într-o izolare totală. Până la venirea lui Je-an, de care nu ştiam încă dacă să mă bucur sau nu… Cu Je-an fusese ceva mai rău! Crescut de o mătuşă care stătea mai mult pe la biserică decât acasă, după moartea acesteia fusese dat afară de alte două mătuşi. Dispăruse într-o bună zi şi părea să fie pentru totdeauna. Nu era primul dintre noi care proceda astfel, deci nu ne-am mirat aproape deloc. Am aflat mai târziu că stătea cu chirie într-o mansardă din centru, dar nu am ştiut exact unde şi nici nu ne-a interesat pe moment. Încă nu venise timpul să ne fie dor unii de alţii; eram prea ocupaţi să ne croim un drum cât de îngust în jungla deasă a vieţii. Apoi am uitat de el, aşa cum am uitat şi de ceilalţi… Până aseară, când Je-an a sunat pur şi simplu la uşa mea!

Mă întorsesem mai târziu decât de obicei. Stătusem timp de două beri într-o cârciumă studenţească supraaglomerată şi plină de fum, încercând să mă integrez în atmosfera de douăzeci de ani a acesteia. N-am reuşit. Pe drum mi-am mai luat două beri. Odată ajuns acasă, aveam să mă confrunt cu o dilemă de proporţii: dacă să mănânc, sau nu. Am mâncat în silă nişte resturi găsite prin frigider, gândindu-mă insistent că îmi este foame, dar nu am fost deloc convins de asta. După aceea m-am uitat îngrozit la ceas. Era abia zece şi jumătate, iar eu nu mă culcam niciodată mai devreme de douăsprezece. Altfel mă trezeam peste noapte şi nu mai reuşeam să adorm până dimineaţa. A doua zi, mă duceam la servici buimac şi fără niciun chef. M-am uitat după cele două beri, însă am realizat surprins că le băusem deja. Să dau o fugă până la colţul străzii după alte două, în niciun caz… Afară începuse să plouă mărunt. Am luat atunci telefonul, cu gândul să stresez pe cineva cu o discuţie inutilă, când am auzit soneria de la uşă. M-am gândit fără chef că e administratorul, venit iarăşi să-mi aducă aminte că nu plătisem întreţinerea de două luni şi că în a treia se percepe penalizare. Aveam bani, însă uitasem efectiv. Am deschis, cu gândul să achit pe loc suma restantă, şi am scos o exclamaţie care exprima totodată surprindere şi bucurie. În cadrul uşii stătea Je-an. Foarte schimbat, dar urma să constat cât de mult ceva mai târziu…

_  Hei! am strigat la fel ca altădată.

_  Hei, mi-a răspuns, după care a ridicat victorios mâna dreaptă. Am adus, a zis.

Avea o sacoşă în care se întrezărea o sticlă de votcă, câteva cutii de bere şi vreo două pachete de ţigări. Tot ce le trebuie unor oameni într-o seară apăsătoare de toamnă pentru a-şi aminti cu plăcere trecutul comun.

_  Atunci intră, i-am răspuns pe acelaşi ton. Meriţi!

Primul pahar l-am băut în picioare, repetând ca un ritual obiceiurile de altădată.

_  Cum spunem? l-am întrebat voios.

M-a privit interogativ.

_  Cum spunem acum? am reluat. Căci saluturile vechi sigur nu mai merg.

Zâmbea trist.

_  Pe lângă „hai, noroc”? Eu ştiu… Să fie bine?

Nu părea deloc sigur pe el. L-am susţinut:

_  Aşa! Să fie bine!

Am ciocnit, m-a privit scurt, iar eu am tresărit surprins. Nu era bine deloc.

Ne-am aşezat, vorbind vrute şi nevrute. Ne-am amintit de toţi şi de toate, râzând cu gura până la urechi. Am aflat unul de la altul ce mai fac ceilalţi. Am uitat de ceas, iar când mi-am amintit era deja trei fără un sfert.

_  Adio, serviciu, am strigat bine dispus.

Je-an a părut să-şi revină. Voia să pară responsabil.

_  Nu, du-te, a insistat. Să nu ai probleme acolo…

Mai întâi, am refuzat. Mi se părea o nedreptate crasă. Apoi am bravat, făcând o serie de consideraţii extrem de vulgare la adresa nenorocitului de job. Je-an continua să mă implore. Am cedat, într-un târziu.

_  Bine, am zis, încă un pahar, şi gata!

_  După aceea ne culcăm, a întărit Je-an.

Am băut două şi ne-am băgat în pat, adormind instantaneu. Cel puţin eu… Pentru că nu am auzit ceasul (probabil că nici nu l-am pus să sune), însă m-a trezit glasul lui Je-an, venind foarte de departe.

_  Ceamu, e şase şi jumătate. Trebuie să pleci la muncă.

În aceeaşi clipă, un ciocan uriaş mi-a zdrobit creierii. Mahmureala se anunţa insuportabilă.

_  La dracu’, am mârâit furios. Nu mă duc nicăieri.

_  Trebuie, a insistat împăciuitor. Întinde mâna. Ţine bine. Cafea. Neagră. Tare.

_  Vorbeşti de parcă ai fi programat să o faci. Ca un robot, am constatat greoi.

Râdea.

_  Să nu-ţi încarc creierul cu prea multe informaţii…

Am sorbit cafeaua, m-am târât la baie, m-am spălat insistent şi m-am îmbrăcat cu dificultate. Într-un târziu, eram gata de plecare…Trebuia totuşi să o fac, chiar dacă se învârtea casa cu mine.

_  Vorbim la întoarcere, i-am zis din prag.

_  Trebuie, mi-a răspuns, pe un ton care m-a pus pe gânduri chiar şi în starea deplorabilă în care mă aflam.

La serviciu, am făcut figuraţie. Străduindu-mă din răsputeri să-l evit pe şef, prefăcându-mă că lucrez, privind mereu în jos şi încercând să respir cât mai puţin atunci când mă vedeam nevoit să vorbesc cu cineva. Pe la prânz, n-am mai rezistat. Invocând urgenţa unei întâlniri ce trebuia, în mod normal, să aibă loc peste trei zile, am fugit direct acasă. Je-an mă aştepta cu mâncare cumpărată de la fast-food şi o cutie de bere.

_  Să te dregi, m-a anunţat, zâmbind strâmb. Şi eu am avut nevoie de dimineaţă.

Era aşezat pe un scaun, în colţul cel mai îndepărtat al camerei. Fuma. Mi s-a părut deodată atent şi foarte încordat. Parcă voia să se apere de ceva.

_  Ce e cu tine? l-am chestionat.

_  Nu e bine, mi-a răspuns aproape brutal. Nu e bine deloc!

Parcă îi citisem gândurile, în seara de ieri… L-am privit scurt, pe deasupra cutiei de bere.

_  Cât de rău poate să fie? am încercat să-l încurajez. Ţi-ai pierdut locul de muncă? Ai rămas fără locuinţă? Poţi să stai aici cât vrei, nu e nicio problemă. Iar din banii pe care îi câştig, putem trăi amândoi câteva luni…

A negat vehement.

_  Nu e asta…

_  Dar ce, am continuat imperturbabil. O femeie?

M-a întrerupt nerăbdător. Nu avea timp de nimicurile mele.

_  Alaltăieri seară am omorât doi oameni, mi-a zis cu glas pierit.

Îl priveam şocat. Nu reuşeam să cred, refuzam să accept o asemenea grozăvie.

_  Şi nu e prima dată când o fac, a continuat.

Şi-a aprins o ţigară, trăgând fumul în piept de parcă ar fi fost ultima gură de aer de pe Pământ. Începuse să vorbească rar, sacadat şi cu privirea pierdută. Era devastat de nenorocirea pe care tocmai o înfăptuise.

_  S-a întâmplat pe o străduţă îngustă şi întunecoasă din centru. Cum sunt multe în spatele bulevardelor, în zonele vechi, acelea cu case derăpănate, gata să cadă în orice moment. Piaţa Romană, Piaţa Unirii, la Universitate… I-am aşteptat acolo, ştiam că vor veni. Îi pândeam de ceva vreme! Erau doi, el şi ea. Se întorceau acasă după o lungă zi de muncă. Erau obosiţi, slăbiţi, vulnerabili. Se certau. Le-am auzit cuvintele, înregistrându-le absent. Copilul lor îşi dorea mult să meargă într-o excursie cu şcoala, iar eu nu aveau bani să-l trimită. Îşi reproşau reciproc lucrul acesta. Detalii… La vânătoare, astfel de amănunte sunt neimportante.. Dar instabilitatea emoţională a celui vizat este bună. Încă o dată, îl face vulnerabil. Un avantaj enorm pentru vânător. Am ţâşnit din întuneric, atacându-i prin surprindere. Contează. Elementul surpriză este foarte important în orice confruntare. I-am omorât pe amândoi, cu cea mai mare repeziciune. Orice întârziere, orice ezitare ar putea produce complicaţii nedorite. Am început cu el, normal. Întotdeauna începi cu cel mai puternic. I-am zdrobit capul cu un pietroi ascuţit, pregătit din timp. L-am lăsat să moară şi m-am întors spre ea. Era în stare de şoc, nu mai avea nicio reacţie. Am omorât-o cu uşurinţă, procedând exact în acelaşi fel…

A icnit de câteva ori, s-a ridicat brusc şi a fugit la baie, izbindu-se în treacăt de toate lucrurile care i-au ieşit în cale. L-am auzit vomând convulsiv. Se străduia să o facă, se forţa din toate puterile, de parcă ceva nociv se afla înăuntru iar el insista să îl scoată afară. Mai târziu aveam să aflu înfricoşat că intuiţia mea de atunci nu fusese deloc departe de adevăr.

Când s-a întors în cameră, arăta mai rău decât mă aşteptam. Părea că se dezmembrează fizic: mâinile şi picioarele îi tremurau aritmic iar dinţii îi clănţăneau sacadat în gură. Pe chip avea o paloare stranie, de om care îşi trăieşte zilele şi nopţile sub spectrul unei nenorociri imense.

Şi-a aprins din nou o ţigară şi a avut ceva dificultăţi în a o duce la gură, după care şi-a continuat povestea cu glas sfârşit. Însă ceva se schimbase în felul lui de a vorbi. Parcă ieşise din transă.

_  După aceea, le-am tras trupurile într-una din casele părăsite…

Îi venea iarăşi să vomite. Se abţinea cu greu.

_  Ea încă mai trăia, însă nu mi-a păsat deloc. Nu conta… Cu acelaşi pietroi ascuţit, le-am spart craniile amândurora şi le-am mâncat creierii…

S-a oprit, înfricoşat de ceea ce urma să-mi dezvăluie:

_  Nu eu, el… Lui îi era foame şi trebuia să se hrănească. De fapt, realitatea este un pic diferită. Cred că nu este vorba de hrană, ci de un drog pe care trebuie să-l îngurgiteze regulat.

Avea o expresie revoltată.

_  Iar pentru asta omoară fără să-i pese de nimic.

Ştiam că o parte din povestea lui se terminase, dar nu aveam nicio reacţie. Nu ştiam ce să fac, fiind prea şocat de ceea ce auzisem. Am întrebat totuşi la întâmplare, neîndrăznind să-mi duc întrebarea până la capăt:

_  Ai spus că nu e prima dată când…

_  Când ucid în felul acesta, spărgând cutia craniană a victimelor şi golind-o de creier? mă ajutase înţelegător, dar arborând o expresie chinuită. Nu. Tu nu ai citit ziarele în ultima lună?

Am tresărit, privindu-l direct în faţă. Brusc mi se oferea un motiv solid să cred că povestea absurdă pe care mi-o spusese Je-an avea totuşi o şansă să fie adevărată. Nu citeam ziarele, dar titlurile gigant de pe prima pagină îmi atrăseseră deseori atenţia. Spuneau ceva de nişte crime bestiale petrecute în Bucureşti, toate făcute după un tipar ce indica clar un ucigaş în serie. Îmi aminteam, dar nu eram sigur, şi de sublinierea că toate victimele aveau cutia craniană zdrobită, ceea ce ducea la nişte comentarii docte din partea specialiştilor privind o anumită formă de ritual. Văzusem ziarele, desigur, însă trecusem indiferent mai departe. Într-un oraş de două milioane de locuitori se întâmplă zilnic atâtea grozăvii, că una în plus, oricât de gravă dar care nu te afecează personal, trece cel mai adesea neobservată.

Aproape că nu l-am auzit pe Je-an, atât de încet vorbise:

_  Am mai făcut-o de cel puţin şase ori! Şase sau şapte, nu ştiu…

Un rictus amar îi deforma trăsăturile, făcându-l să arate ca o mască a neputinţei.

_  Nu sunt deloc sigur, fiindcă atunci e altfel… Trăiesc o stare alterată a conştiinţei, o febră a vânătorii. Nu-mi pasă că ucid şi nici nu mă interesează a câta oară este… Îmi pare că am făcut-o dintotdeauna, de când mă ştiu…

S-a oprit, privindu-mă fix. Era speriat de faptul că aş putea înţelege altceva.

_  Nu eu, a specificat din nou. El! Ceamu, ştiu că ţi se pare o aberaţie, o poveste imposibil de crezut, pe care te gândeşti că am născocit-o într-o încercare disperată de a mă apăra, dar îţi jur că spun adevărul. Nu sunt nebun, nu sunt alienat decât în accepţiunea clinică, conform căreia responsabilitatea propriilor fapte nu îmi aparţine, şi te asigur că, într-un mod foarte particular, sunt posedat. Altcineva, prezent înlăuntrul meu, mă obligă să comit crimele astea îngrozitoare.

Mă uitam la el, confuz şi neajutorat. Nu ştiam ce să spun, ce să fac!

_  Gândeşte-te la mine, Je-an, i-am zis deodată. Pune-te în situaţia mea! Cum aş putea oare să te cred?

Capul lui Je-an a căzut în piept, iar el a oftat adânc.

_  Nu poţi! mi-a răspuns cu fermitate.

Apoi şi-a ridicat capul şi m-a privit direct în ochi.

_  Cum aş putea să te mint? m-a întrebat la rându-i.

Prin minte mi-au trecut atâtea amintiri frumoase din cea mai frumoasă perioadă a vieţii…

_  Nu poţi!

Je-an a râs, iar eu am făcut la fel. Trecusem peste momentul îndoielii, deci ne aflam amândoi în situaţia de a o lua cu hotărâre de la capăt. Trebuia neapărat să o facem!

_  Rămâi aici, i-am spus pe un ton autoritar. Împreună avem mai multe şanse de a îndepărta nenorocirea asta.

Je-an mă aproba, dar se arăta totuşi suficient de rezervat. Era mai realist ca mine, din cauza posturii nefericite în care se afla.

Eu continuam să trasez liniile directoare ale unui plan care trebuia să fie infailibil. Bietul de mine!

_  Vom locui împreună! Ne vom purta de parcă totul este normal. Mai lucrezi undeva?

Je-an mi-a răspuns afirmativ. Lucra de acasă, era freelancer.

_  Deci nu ai un program strict… Şi mai bine! Vei sta aici tot timpul! Împreună vom aştepta! Când va veni timpul, amândoi vom găsi o soluţie! Îl vom opri pe nenorocit, Je-an!

Acesta mă urmărea cu un soi de compasiune care m-a adus imediat cu picioarele pe pământ. Am vrut să fiu ironic cu mine însumi, să fac haz de necaz, însă am renunţat din timp. N-aş fi reuşit, desigur!

_  De unde începem? am întrebat tot eu.

Je-an mă privea neajutorat.

_  Nu ştiu!

Şi-a revenit brusc.

_  Trebuie să începem de undeva, s-a încurajat, încurajându-mă şi pe mine în acelaşi timp. Să punem cap la cap puţinul pe care îl ştiu, pentru a ne lămuri cât mai bine în privinţa a ceea ce este el, ce vrea, care îi sunt punctele slabe şi cum îl putem distruge. Să scap dracului odată de nenorocitul ăsta, a urlat cât a putut de tare. Să-i salvez de o moarte nedreaptă pe nişte bieţi oameni nevinovaţi!

Strigătul lui Je-an a stârnit câinii babelor de pe palier. I-am făcut semn să vorbească mai încet, iar el şi-a cerut iertare, împreunându-şi mâinile într-un gest rugător.

Am continuat, punându-i întrebarea capitală:

_  Cine este el, Je-an?

_  Un monstru!

Mi-am amintit afirmaţia sa că este posedat. De aceea, m-am gândit de două ori înainte de a-mi continua investigaţia. Nu voiam să creadă că îl bănuiesc de cine ştie ce tulburări psihice grave. Pe de altă parte, refuzam să accept că ar fi genul de psihopat care să invoce drept justificare pentru nişte fapte abominabile prezenţa terifiantă a nu ştiu ce forţe oculte.

_  Este o fantomă, un spirit malefic, ceva ce-ţi domină mintea şi te împinge la crimă?

_  Este o fiinţă fizică înzestrată cu puteri oculte şi infernale? am adăugat, aşteptând înfrigurat răspunsul său.

Je-an avea o expresie de om care ştie multe.

_  Este un monstru, Ceamu!

Am renunţat dezarmat.

_  Ce te face să spui asta?

_  Îl văd, mi-a răspuns cu o simplitate şocantă. Îl văd în vis!

A zâmbit cu amărăciune.

_  E ca la cinema, ştii… Îi văd clar, în culori… Defilează prin somnul meu în secvenţe scurte, însă foarte sugestive. Filmuleţe care spun multe, dacă am curajul să le analizez critic a doua zi. E viaţa lui acolo, locul de unde vine, semenii săi, cu care nu se avea în relaţii foarte bune… Nu ştiu dacă îl văd pe el sau pe alţii care îi seamănă, dar pentru mine este suficient ca să îl pot descrie fidel.

S-a oprit îngândurat.

_  Visând, sunt aproape sigur că vizionez amintirile lui. Lucruri pe care le-a trăit cândva, care l-au marcat, repere ale vieţii sale de demult… Când îmi amintesc de mine, mă văd aşa cum eram odată, colindând aceleaşi străzi cu tine şi cu alţii. Deci eu, cel care visează, îi văd pe el şi pe alţii, în amintirile lui. Dar nu este numai atât. Îi trăiesc sentimentele: ura, frustrarea, durerea, furia… Simt ce simte el şi nu-mi place deloc. Fiindcă periodic experimentez şi o nevoie acută de ceva, o nevoie zdrobitoare căreia nu mă pot împotrivi. Am încercat să o fac, însă se dovedeşte întotdeauna mult mai puternică decât mine. Mă seacă pe dinăuntru, îmi produce tulburări somatice – tremur din tot corpul, am ameţeli, palpitaţii cardiace, transpir abundent – dar şi grave dereglări psihice. E clar că în momentele acelea nu mai gândesc limpede. Cu mintea tulburată, răvăşită de o nevoie imperioasă, ies din casă şi plec pe străzi. Îmi caut victima, o găsesc iar după câteva zile de pândă o omor cu o îndemânare de mare vânător. Dexteritatea lui, reflexele lui, ştiinţa hăituirii şi a omorului pe care şi-a însuşit-o într-o viaţă proprie, cât se poate de reală, trăită altundeva la modul fizic. Iar eu îi văd viaţa aceea în vis şi uneori o reproduc îngrozit, făcând exact aceleaşi lucruri reprobabile, vânând şi omorând pentru a-i satisface nevoia.

_  Pare a fi o formă de dependenţă, am zis îngândurat. Şi încă una foarte puternică…

M-a aprobat, strâmbându-se cu toate trăsăturile feţei.

_  La asta mă gândesc şi eu, a zis revoltat. Pentru el creierul omenesc reprezintă un fel de drog. De care este dependent şi pe care are ocazia să-l îngurgiteze fără probleme în oraşul ăsta mare, cu două milioane de locuitori. Îşi poate lua doza oricând, oriunde şi fără prea mare efort. Îi trebuia doar o gazdă tânără, suficient de puternică, pe care să o trimită la vânătoare. A găsit-o în mine şi mă manevrează după cum îi este pofta şi dorinţa.

S-a oprit, dând abătut din cap.

_  Venind aici, a nimerit în rai! Iar mie mi-a transformat existenţa în cel mai înfricoşător iad. Să-l ia dracu’ de bestie nenorocită, a izbucnit încă o dată.

L-am rugat insistent să se calmeze.

_  Spune-mi cum arată, i-am zis după aceea. Cum îl vezi în vis…

_  Ca un prădător. Un prădător feroce, a cărui existenţă reală s-a derulat undeva într-un mediu semiacvatic. Cel mai adesea îl văd luptând, căci asta face aproape mereu în amintirile lui, luptă lângă o apă mare şi tulbure sau chiar în apa aceea. Pare a fi un râu, un fluviu… Mai văd şi copaci – mulţi – de o parte şi de alta a fluviului. Cred că este o junglă tropicală. Iar în mijlocul acestui decor, el şi alţii asemenea lui. Luptând pe viaţă şi pe moarte, cum am mai zis… Seamănă cu nişte foci mari, lei de mare sau ceva de genul acesta, dar sunt totuşi diferiţi. Au acelaşi trup fusiform, însă nu gras, ci musculos şi foarte elastic. Sunt masivi, totuşi se mişcă repede. Au picioare scurte şi groase, aduse în spate şi terminate cu înotătoare şi gheare mari. Se ajută de ele la înot dar să şi zgârâie adânc în timpul luptelor. Cel mai bine se simt în apa mică, acela este mediul propice lor. Dar pentru a se hrăni, ies fără probleme în larg. Înoată pe sub apă distanţe apreciabile, ducându-se în apele liniştite din mijlocul fluviului, unde sunt bancurile de peşti. Când nu fac asta, rămân aproape de mal. Se bălăcesc tot timpul, stârnind noroiul de pe fund. Se apără de căldură, stând cu aproape tot corpul în valurile fluviului. Le iese doar capul afară, mare, puternic, cu ochii mici şi botul proeminent. Au dinţi extrem de puternici cu care îşi provoacă răni îngrozitoare, în desele cazuri când se iau la bătaie.

A oftat apăsat.

_  Cu care, la sfârşitul luptei – la sfârşitul anumitor lupte –  învingătorul îi sparge învinsului cutia craniană…

Nu a mai continuat. Nu era în stare să o facă, după tot ce îmi povestise în seara aceasta.

_  Ăsta este el, a încheiat neputincios. Un animal feroce, lipsit de orice conştiinţă morală şi în permanenţă drogat. Care la o săptămână – o săptămână şi jumătate trebuie să-şi ia doza. Atunci mă trimite la vânătoare, inducându-mi aceleaşi simptome pe care le are şi el: un rău organic imposibil de suportat, o presiune psihică imensă căreia nu poţi să-i faci faţă; acestea două plus o dorinţă uriaşă de a scăpa de ele. Iar soluţia se dovedeşte a fi atât de evidentă… Întâi mă opun, dar cu fiecare zi care trece cedez tot mai mult. Între timp, el mă atacă, muşcă din mine, îmi ia din resurse. Mă epuizează, cu fiecare zi. Atunci ies din casă. Plec pe străzi, alerg ca un bezmetic, aparent fără rost, însă ştiu prea bine ce fac. Văd, urmăresc, analizez. Îmi fac planul de bătaie. După asta, la foarte scurt timp, urmează crima. Vânătoarea şi trofeul mult dorit. Porţia de creier, îngurgitată şi sintetizată în drogul de care are nevoie. Perioada de linişte, de maxim o săptămână şi jumătate! Care, din nefericire, se termină într-o zi. Când trebuie să fac din nou ceea ce am mai făcut…

Simţeam nevoia să-i dau o soluţie, dar nu aveam niciuna. Hotărârea entuziastă care mă cuprinsese puţin mai devreme se spulberase lamentabil.  Am încercat totuşi să mă fac util:

_  De ce nu te duci la poliţie?

A zâmbit cu amărăciune.

_  Mda, de vreo două luni încoace sunt disperaţi să aresteze pe cineva. Îţi dai seama ce bucurie le-aş face?

A clătinat hotărât din cap.

_  Nu fi naiv, Ceamu, mi-a zis. Ei au nevoie de un vinovat, nu îi interesează să rezolve problema. Şi, până la urmă, niciun om cu capul pe umeri nu ar crede povestea pe care ţi-am spus-o. Este suficient de absurdă, ca să fie respinsă de la prima ascultare.

Insistam:

_  În mod sigur, vor face expertiza psihiatrică. Unde vei avea ocazia să vorbeşti cu un profesionist, care te va asculta şi înţelege altfel…

Je-an aproape că se amuza:

_  … şi care, încântat de sine, mă va diagnostica cu nu ştiu ce boală tâmpită, cerând imperios să fiu închis la nebuni pentru tot restul vieţii.

A redevenit serios.

_  Haide, lasă! Nu mă sperie recluziunea de orice fel; până la urmă, o merit! Dar asta nu rezolvă problema. Nu o rezolvă deloc. Te gândeşti probabil că, odată închis, mă vor opri să mai ucid. Fals! Nu uita, Ceamu, că nu eu sunt acela care comandă crimele. Eu doar le execut. Iar când eu nu voi mai fi în stare să o fac, aproape sigur îşi va găsi el pe altcineva, care să omoare în locul său. Posedându-i, la modul ocult, conştiinţa şi voinţa, aşa cum face cu mine. Mă gândesc cu groază că posedarea mea nu reprezintă o întâmplare sau un caz particular. Cred, mai degrabă, că vorbim de o însuşire, o capacitate tipică lui de care se foloseşte relativ frecvent.

S-a cutremurat, străbătut din cap până în picioare de frisoane puternice.

_  Nu ştiu dacă sunt primul dintre asasinii pe care îi manevrează indiferent, însă, cu siguranţă, că nu voi fi nici ultimul dintre ei…

Am tresărit, realizând acut că este cu mult mai rău decât crezusem la început.

*