Îngândurat, conduc strângând volanul cu ambele mâini. E ora la care ştiu că voi prinde toate semafoarele. Merg încet, fiindcă prin geamurile maşinii din faţă văd deja o coloană de stopuri înaintea următoarei intersecţii. Îmi scot pachetul de ţigări din buzunar şi, cu o mişcare frântă, încerc să extrag o ţigară. Mişcarea prea amplă aruncă ţigara din pachet, azvârlindu-mi-o între picioare, printre pedale. Privesc rapid înaintea maşini şi în retrovizoare, apoi, ţinând volanul strâns cu mâna stângă, mă aplec repede şi dibui ţigara sub pedala de ambreiaj. Când mă ridic, constat că nu mai pot vedea traficul dinaintea maşinii, datorită individului ce stă pe scaunul din faţa mea. Panicat, strângând în continuare volanul, realizez că stau pe bancheta din spate a propriei mele maşini. Bine, dar… atunci… volanul…!?

          Întreaga imagine se şterge ca după trecerea unui burete ud peste desenul executat cu cretă pe tabla neagră, iar eu mă trezesc brusc, aruncând cu un gest reflex pătura de pe mine. Fusese unul dintre visurile mele obsedante, în care, întotdeauna altfel, pierd controlul asupra propriilor acţiuni. Eludând principiul contiguităţii, reuşesc – de fiecare dată când mă trezesc dintr-un astfel de vis – să mă separ instantaneu de ceea ce părea să mi se-ntâmple şi să vizualizez până în cele mai mici detalii, fără să deschid ochii, tot ceea ce mă înconjoară: geometria camerei în care mă aflu – indiferent că sunt la mine acasă ori aiurea – poziţia mobilierului, lucrurile mărunte împrăştiate prin cameră, culoarea fiecărui obiect din jurul meu, până şi coordonatele carteziene ale fiecărei particulele de praf ce pluteşte prin cameră în momentul respectiv. Şi tot ca de fiecare data, când deschid ochii constat că nimic (dar absolut nimic) nu-i diferit de cum ştiam că va fi.

          Mai mult decât tabietul trezirii, o curiozitate cronică mă obligă să deschid ochii pentru a primi demonstraţia superfluă a teoriei de care sunt deja convins. Imaginea formată pe retină odată cu ridicarea pleoapelor se suprapune perfect peste imaginea formată mental, zădărnicindu-mi încercarea disperată de a găsi diferenţe oricât de mici între cele două tablouri ce se dovedesc, invariabil, a fi unul şi acelaşi. Absolut nimic din ceea ce văd nu diferă de ceea ce ştiam că voi vedea. Această premoniţie nefirească, ce-a năpădit treptat întreaga mea existenţă, îmi monotonizează viaţa, lipsindu-mă de bucuria oricărei surprize. Ritmicitatea neabătută a tuturor întâmplărilor zilnice, asemănarea până la identitate a oricărui ieri cu oricare azi, mă face să mă-ntreb (întrebare ce mi-a transformat mintea într-un lazaret de idei bolnave) în ce măsură sunt propriul meu stăpân, cum pot şti că nu acţionez după un program prestabilit, trasat de o voinţă străină mie?

          Mă ridic din pat şi-mi încep ritualul zilnic, de data asta simţindu-mă capabil de a produce variaţiuni. Starea de conştienţă îmi permite (în limite mai largi sau mai strânse) să acţionez conform propriilor decizii, deşi n-am reuşit încă să postulez definiţia de „propriu” potrivit aşteptărilor mele, întrucât, după fiecare „revoltă” câştigată împotriva unei posibile manipulări, o voce interioară îmi pretinde cu parşivitate să demonstrez că voinţa mea a fost contrară VOINŢEI, sugerând că ceea ce am vrut a fost ceea ce mi s-a dictat să vreau.

         Aceeaşi curiozitate cronică mă obligă – simt asta ca pe o impunere, fiindcă de cele mai multe ori nu-mi doresc să procedez astfel – să deviez de la rutină şi să-mi demonstrez potenţa decizională prin mici gesturi sau scurte acţiuni ce nu se repetă de la o zi la alta, întrerupând ritmicitatea metronomică ce copiază cursul perfect al fiecărei zile. De obicei revolta mea se manifestă imediat după trezire, atunci aflându-mă mai dornic decât oricând în cursul zilei să-mi dovedesc independenţa, grăbindu-mă ca şi cum aş vrea să scap de-o corvoadă, ulterior urmând calea bătută a acţiunilor mele cotidiene. Astăzi îmi bag piciorul drept în papucul stâng, „uitând” să încalţ celălalt papuc şi pornesc spre baie şchiopătând, încercând să-mi înfig mai bine piciorul în căuşul de pâslă.

          Din oglinda de deasupra chiuvetei mă priveşte acelaşi chip dintotdeauna, un chip fără istorie, un chip ce mă împiedică să-mi amintesc cum s-au modificat în timp trăsăturile feţei mele. Un fel de lapsus permanent îmi interzice să păstrez în memorie figura mea de adolescent sau de copil, amintindu-mi înfăţişările mele anterioare doar ajutat de fotografiile aranjate cronologic în albumul pe care-l păstrez cu sfinţenie, ca pe-o memorie externă la care mă văd nevoit să apelez periodic. Amintiri fragmentare despre copilăria mea, lipsite de posibilitatea localizării în timp sau spaţiu, amintiri în care n-am surprins niciodată vreun chip, ci doar trăiri suficient de puternice cât să reziste trecerii vremii, îmi răscolesc periodic gândurile, redeşteptându-mi sentimente puternice şi confuze, de teamă şi însingurare, teama – nedovedită vreodată – că eu sunt singurul vieţuitor al acestei lumi, cei din jurul meu fiind proiecţii neînsufleţite, clădite asemenea mie cu unicul scop de a umple golul ce mă înconjoară, de a crea o lume virtuală menită să-mi ostoiască bolile singurătăţii.

          În timp ce-mi săpunesc barba deasă ce-mi albăstreşte partea de jos a feţei, sunt năpădit iarăşi de gândurile ce mă bântuie din ce în ce mai des, ca un coşmar de zi, alungându-mi puţinele şi firavele certitudini pe care le mai am cu privire la mine însumi. Mă cuprinde iarăşi senzaţia de rotiţă într-un mecanism, al cărui sens de mişcare e dictat de altundeva. Am citit de nenumărate ori asta în scrieri ce-ar trebui să dovedească universalitatea ideii mele, idee kafkiană ce pare să stăpânească multe minţi, însă eu nu mă văd ca pe-o rotiţă neînsemnată, ce transmite mişcarea primită – fără putinţă de împotrivire – altor angrenaje ale aceluiaşi mecanism machiavelic, mecanism construit din vieţi placide şi trecătoare, a căror existenţă rămâne necunoscută tuturor celor ce nu se află în vecinătatea imediată. În imaginaţia mea eu sunt ultima rotiţă, lipsită de responsabilitatea întreţinerii mişcării unei părţi din marele mecanism. Şi tocmai lipsa acestei responsabilităţi mă transformă într-o piesă principală, în elementul final, în obiectivul pentru care funcţionează întregul ansamblu creat spre a mă pune în mişcare pe mine. Eu sunt păpuşa mecanică ce dansează spre deliciul privitorilor, cel către care priveşte întreg universul, marioneta expusă atenţiei colective, inconştientă de spectacolul pe care-l oferă şi mânuită cu dibăcie spre amuzamentul general. Un obiect de studiu disecat şi studiat, lipsit de posibilitatea de reacţie, asemănător broaştei în plin proces de vivisecţie.

          Natura situaţiei în care mă imaginez depăşeşte mult morbiditatea ideii unui „big brother” atoatevăzător, în care întreaga omenire se află sub lupă, păstrându-şi totuşi avantajul unităţii, al simpatiei reciproce, al sentimentelor exprimate bidirecţional. Eu sunt SINGUR. Mă simt sub miliarde de microscoape, despuiat, studiat, mirosit, disecat, flagelat şi mai ales manipulat, împins la stânga, la dreapta, în faţă, în spate, răsucit şi aşezat în poziţiile convenabile unui studiu elaborat. Întreg mecanismul acţionează controlat pentru a mă obliga să expun toată informaţia ce se aşteaptă de la mine. Priviri hulpave îmi răscolesc viaţa – viaţă condiţionată de voinţe nevăzute, stăpâne pe toate gradele de libertate la care-aş avea dreptul – lacome să stoarcă din mine tot ce-ar mai fi putut rămâne ascuns.

          Acaparat de gândurile autovictimizante, din ce în ce mai persistente odată ce mă cuprind, mă trezesc îmbrăcat deja, stând lângă maşină (de când oare?) şi întrebându-mă ce trebuie să fac. Dezmeticit parcă, îmi caut îndelung cheile pe care le găsesc până la urmă în buzunarul drept al pantalonilor – acolo unde le găsesc de fiecare dată – urc la volan şi pornesc spre supermarket. Încerc să fiu atent la drum şi să-mi alung gândul obsesiv, care, atunci când mă stăpâneşte, mă împiedică să conştientizez ce se întâmplă cu mine, folosindu-mi aproape tot creierul şi lăsând liberă doar o fracțiune necesară locomoţiei, eu acţionând din rutină, lipsit de conştiinţa propriilor acţiuni.

          Ajuns în parcarea magazinului, văd un loc liber lângă intrare şi reuşesc să-l ocup înaintea altcuiva. Scot primul cărucior din şirul lung de recipiente identice, metalice, şir a cărei formă şerpuită se abate de la simetria aranjamentului ergonomic, sugerând prezenţa factorului aleator pe care-l caut cu disperare în tot ce mă înconjoară, în speranţa că asta-mi rezervă şi mie dreptul ieşirii din rutina aproape matematică a vieţii, rutină la care nu se poate ajunge decât respectând riguros un algoritm prestabilit. Intru în magazin străbătând culoarul ce pare prea îngust pentru şuvoiul de oameni asemănători unor biţi pe magistrala de date (mă întreb cu ce i-aş fi asemuit dac-aş fi trăit acum cinci sute de ani) şi penetrez intrarea marcată prin cele două balustrade batante, imaginându-mă acul unei seringi ce sparge epiderma şi pătrunde implacabil spre vena de unde va extrage lichidul vital. Odată intrat, constat că aranjamentul geometric al produselor de pe rafturi îmi sugerează iarăşi, involuntar, acurateţea unui mecanism perfect, impecabil executat, capodoperă a unui arhitect malefic, concepută exclusiv pentru a mă pune în evidenţă pe mine, piesa esenţială, singura importantă şi totodată singura inconştientă de propria-i existenţă, piesă expusă miliardelor de priviri indiscrete.

          Fără să mă gândesc prea mult la ceea ce fac, aleg – de pe rafturile a căror aliniere milimetrică mă deprimă – doar ceea ce-mi trebuie (sau ceea ce mi se dictează că-mi trebuie) şi mă îndrept spre una dintre case. Împins de un sentiment de frondă (a doua oară astăzi; deja exagerez!) menit să-mi dovedească paternitatea deciziilor luate, mă aşez la casa cea mai aglomerată, sfidând bunul simţ al unei decizii pertinente. Înaintea mea aşteaptă şase persoane. Le ignor şi-mi aţintesc privirea asupra femeii de la casă, căutând să identific un tipar comportamental comun adresării fiecărui client, urmând să caut, ulterior, neconcordanţe pentru cazul meu. Absorbit de meticulozitatea cu care efectuez observaţia, execut un salt în timp, trezindu-mă rapid în faţa casieriţei care-mi verifică deja cumpărăturile. Analizându-i gesturile şi mimica, nu reuşesc să descopăr nicio deviere de la tipicul observat anterior, nicio abatere care să-mi certifice unicitatea, calitatea mea de persoană aparte, rolul meu principal în spectacolul regizat cu măiestrie şi privit de toţi cei care nu-mi seamănă, fiindcă n-au cum să-mi semene, acesta fiind motivul pentru care sunt nevoiţi să măsluiască universul ce mă înconjoară. Femeia de la casă reproduce mimetic aceleaşi mişcări rapide cu care scanează produsele trecându-le de la dreapta la stânga, foloseşte acelaşi ton pentru a-mi comunica preţul, îmi aruncă acelaşi zâmbet obosit cu care-şi însoţeşte urarea finală impusă de regulile job-ului.

          Ratând încă o dată demonstrarea propriei teorii, mă întreb dacă nu greşesc, dacă nu cumva tocmai lipsa elementelor aparte în existenţa mea e dovada tactului unui regizor genial, inadvertenţa pe care o caut neîncetat, incapabil s-o disting în multitudinea de amănunte menite s-o ascundă. Dilema cea nouă mă îndeamnă să-mi schimb punctul de vedere, îmi sugerează ideea unui nou tip de indiciu doveditor al mascaradei universale. Revigorat întrucâtva de posibilitatea strecurării ineditului în tic-tacul invariabil al tabieturilor mele, mă străduiesc să alung senzaţia deznădăjduitoare de deja vu şi să alimentez speranţa unei schimbări. Chiar dacă firav, înlăuntrul meu pâlpâie o scânteie de optimism.

          Părăsind magazinul, izbutesc cumva – fără efort de data asta – să-mi alung gândurile obsesive şi să mă integrez total în atmosfera agitată din jurul meu. Îmi aşez cumpărăturile în portbagaj şi mă urc la volan, uimit de modul pragmatic cu care reuşesc acum să-mi organizez în gând activitatea întregii zile ce urmează. În drum spre casă, aşteptând la un semafor, privirea mi-e atrasă de bonul de la magazin, căzut în faţa scaunului din dreapta. Strângând volanul cu mâna stângă, mă aplec sub bord şi apuc bonul cu dreapta. Când mă ridic, folosind volanul ca punct de sprijin, constat că individul de pe scaunul din faţă îmi blochează vederea, împiedicându-mă să văd pe unde conduc. Eu stau pe bancheta din spate. Bine, dar… atunci… volanul…!?

          Imaginea dispare brusc, iar eu mă trezesc buimac şi arunc pătura de pe mine… Dar m-am trezit oare!?… Sau…

 

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts