GSF55 banner 01-650

          După o săptămână în care am fumat mai puțin de cinci țigări pe zi, dinții mi s-au albit vizibil. De ce trebuie să scriu prostii pe unde apuc?

          Locuiesc într-o căsuță la marginea orașului, la câțiva pași de pădure. Sunt foarte iubit și respectat datorită unei calități extrem de rare: pot să merg pe pereți și chiar pe tavan, cu capul în jos. La asta se mai poate adăuga puterea ascunsă de a citi mintea cuiva sau de a scrie pe retină.

          Ieri m-am suit din nou pe pereți. L-am văzut pe Michael Jackson venind de la cimitir. Avea niște pantaloni albi, o cămașă cu mâneci largi, care fluturau ca niște aripioare. Mergea cu capul puțin înclinat și degetul arătător executa mișcări de balet când își îndepărta o șuviță de păr de pe frunte sau indica nu știu ce persoanelor care-l însoțeau. Lumea întorcea capul după el, uitându-se îndelung în urmă, cu un zâmbet. Mersul lui exprima liniște, calm și încredere. Mi-am dorit să fiu împreună cu el.

          Am început din nou să mă rad pe piept. Imaginea curată pe care o văd în oglindă mă surprinde plăcut. Îți scriu aceste lucruri deoarece mă fascinează atât de mult misterele vieții și vreau să înțeleg de ce. Probabil că dacă îmi voi deschide sufletul față de tine, dragă Ema, și îți voi scrie acest mesaj, îmi voi releva și mie însumi răspunsul la întrebări. Sunt eu un obsedat, sau ceilalți sunt orbi și nu văd realitatea? A da expresie acestui univers de mistere la care sunt părtaș e un pas către cunoașterea de sine. Iată, voi putea spune de mâine: acesta sunt eu, nu pot fi confundat cu altul, deci exist.

          Am început să mă rad în fiecare zi, răzuind în fiecare zi tot noroiul de pe mine. Și acum construiesc un nou eșafodaj motivațional pentru renunțarea la fumat. Toate astea, cred eu, ca o nouă și ultimă încercare de salvare. De ieșire la lumină. Ca și anul trecut, nu-i așa?

          Starea subfebrilă mă chinuise trei săptămâni. Lucrul zadarnic, fără speranțe de reușită, la proiectul de soft pentru rețeaua locală, Spitalul TBC, bomboanele mentolate și guma de mestecat prin toate buzunarele, frica, nasul înfundat din cauza rinitei cronice… totul o luase razna în viața mea. Mă lăsasem atunci de fumat din teama de autodistrugere. Radiografia pulmonară (pe care mai târziu am aruncat-o la tomberon) arăta ca un perete de peșteră cu desene rupestre. Doamna doctor a făcut comparația asta, când a văzut-o, vrând să sune ca o încurajare, sau ca un fel de glumă camaraderească. Mie dimpotrivă comparația cu peștera mi-a lăsat un gust sinistru. Caverne. Doctorița, în mintea căreia se formulase deja diagnosticul, văzând în fiecare zi o febră de treizeci și șapte cu trei și intradermoreacția pozitivă, m-a trimis la spitalul TBC pentru investigații de rutină. Aici m-au internat: Spitalul TBC, Dermato-Venerice și Psihiatrie, toate trei găzduite într-un sinistru bloc de garsoniere, la care se ajungea traversând un șantier veșnic îngropat în noroaie. Camioanele grele împotmolite în mocirlă, care-și ambalau motoarele în nori de gaze de eșapament, groapa cu var, baloții de polistiren, ambulanțele sosind și plecând, decorul acesta îl vedeam în fiecare zi de la geamul salonului.

          Acum nu le mai pot vedea. Dubița care aducea mâncare bolnavilor, vasele acelea mari de aluminiu, pline-ochi cu supă de cartofi și pilaf, cărate de zilierii cu șlapi în picioare și cu blugii căzuți în vine, lăsând să li se vadă bucile, bolnavii în pijamale cenușii târșâindu-și papucii, cu fețele maronii, golite de sânge, drogați, sedați, tranchilizați, acesta era spectacolul la care asistam zilnic, la ore fixe, pe coridoare. Îmi mai amintesc laboratorul de analize medicale, cu mirosul acela familiar de migdale, fistic și vanilie, sau un amestec din toate astea, în orice caz ceva dulceag și picant în același timp, laborator unde am lăsat o mică parte din sângele meu. Doamna doctor, firavă, plăpândă, despre care se povestea în salon că trebuie să vină în vizită, mă încuraja: există tratamente, viitorul nu-i chiar așa de sumbru, starea de spirit este însă extrem de importantă. I-am cumpărat atunci un buchet de frezii, ca un simbol al prospețimii și al primăverii care va veni în curând. După aceea s-a născut speranța. Așteptam cu nădejde ziua vizitei, știam, credeam, mă rugam să iasă bine analiza.

          Acum îmi doresc mult să merg la mare. Trebuie să merg la mare. Mi-e frig tot timpul, plouă neîncetat de ieri, și umezeala mi-a intrat în oase. Mi-e dor să stau întins la soare pe nisip. Anul trecut – sau acum doi ani, nu mai țin bine minte – am fost la un curs de rețele, o săptămână încheiată. Durerea din genunchi, infernală, îmi trecea numai cu băi fierbinți, prelungite, în cadă la hotel. În duminica aceea am văzut un film polițist la televizor, am deschis apoi fereastra de la etajul paisprezece dorind să fiu în altă parte, să nu fi fost niciodată acolo. Să fiu pe stradă, singur, ca altădată, să nu fi fost cu femeia aceea. Din venele deschise sângele se scurgea umplând podelele năclăios, mirosind a motorină, cu senzația iminentului sfârșit. Femeia pe care o adusesem în cameră mi-a văzut inelul pe care-l cumpărasem în ziua în care s-a născut Adela, inelul gravat cu piramidă la care țineam așa de mult, și atunci m-a șantajat. Dacă nu i-l dau, mi-a zis, o să cheme paza și poliția și-o să mă acuze de sechestrare de persoană, răpire, viol și perversiuni sexuale. Și-a dezvelit umărul și mi-a arătat semnele de pe spate. Țineam însă așa de mult la inel, încât i-am zis că poate să cheme și Forțele NATO, ba chiar Armata Roșie, că nici nu se pune problema să i-l dau, și am făcut atunci o figură atât de dârză încât târfa s-a înmuiat și a zis că e nevoită să plece urgent, fiindcă are o treabă. După ce a plecat am deschis larg geamul de la etajul paisprezece, m-am uitat trei secunde la trotuar și mi-a părut extrem de rău pentru ce făcusem, dar de regulă părerea de rău așa de intensă dura doar până a doua zi dimineața, știam deja asta. Acum nu-mi mai pare rău deloc, nu mai simt nici un regret.

          De atâtea zile – le-am și pierdut șirul – stau în pat cu capul pe pernă, cu ochii închiși. Nu mai suport să văd lambriul ăsta scorojit și crăpat de deasupra mea, dar nu mă plâng. Voi folosi acest timp al vieții mele pentru introspecție. Este incredibil, mă mir și eu câte lucruri uitate aflu treptat despre mine însumi, câte fapte, gesturi și cuvinte trăite ies la iveală, de care ar fi trebuit să-mi fie rușine atunci, dar pe care le-am comis fără să mă gândesc de două ori la consecințe. Când s-a născut Adela, primisem telefon de la maică-ta să mă duc să declar copilul și să vă scot de la maternitate, asta dacă o să vă facă externarea, dar nu v-au făcut-o, pentru că sâmbăta nu se fac externări. Cu banii pentru cărucior m-am dus la barul Calypso și m-am îmbătat cu votcă, pe urmă mi-am cumpărat inelul ăsta ca amintire. Are gravată o piramidă sub un palmier, jinduiam la el din clipa în care l-am văzut prima dată, mi-a plăcut pentru că-mi aducea aminte de nisip și de plajă. Ce mai contează acum, mi-am zis, odată ce am pornit-o la vale, cale de întors nu mai există. Am luat atunci ziarul local, l-am deschis la matrimoniale și am sunat-o pe tipa aceea care zicea că alungă singurătatea și stătea la un parter de bloc.

          Acum, amintirile mă lasă rece. Am mari speranțe, mâine va fi zi de vizită. Uite, îmi zic, ce fapte egoiste eram în stare să fac, dar faptele acelea acum mi se par făcute de altcineva, nu de mine. Eram impacientat, mi se părea că îmbătrânesc și viața mi se scurge pe lângă mine și nu profit de fiecare clipă. Acum însă m-am obișnuit cu trecerea timpului.

          Plouă mărunt, cu grijă, pulverizat. Nu văd propriu-zis asta, deoarece nu pot să mă uit pe fereastră, dar aud. Și mai ales simt. Simt cum mi se dizolvă mușchii, tendoanele, unghiile și oasele, cu fiecare strop de ploaie, iar sângele meu se scurge, se risipește în pământ. Femeia aceea de la parter avea sânii foarte mari, zicea că alăptează, și chiar se auzea un plânset de bebeluș dintr-o cameră alăturată. Țin minte că m-am mirat, și chiar am întrebat-o dacă nu are vreo remușcare pentru ce face, dar mi-a zis că nu. Mie mi-a părut însă foarte rău, ca de obicei, până a doua zi dimineața, pentru ce făcusem.

          Sănătatea a fost mereu o obsesie de-a mea. Mai bine zis teama de boală. De o boală concretă. Imaginația mi-o lua câteodată razna și mă credeam bolnav. Asta se cheamă ipohondrie, nu? Cred că la ipohondri însă există o anumită voluptate în a te crede bolnav și a te îngriji, a te lăuda cu boala. La mine era altceva, era o teamă viscerală. Atât de vie, de reală, încât lua forme patologice, ca de pildă anul trecut, când spaima de a fi luat SIDA sau TBC devenise vecină cu paranoia. Căderea psihologică și prăbușirea imunității organismului consecventă acestei crize fuseseră așa de drastice, încât am făcut cea mai atroce succesiune de viroze, rinite și bronșite de care îmi amintesc vreodată. Asta dovedește cât de introvertit sunt, cât de închisă este cavitatea gândurilor mele. Acum îmi dau seama cât de jos putusem să decad. Nepăsarea, gândurile negre mă țintuiseră la pământ. Părul slinos îmi stătea lipit pe fruntea plină de coșuri. Gingiile ulcerate îmi sângerau și gura îmi puțea. Dinții începuseră să se clatine și apoi să cadă. Totul era zadarnic, nu aveam nici o scăpare, zidul mă împresura din toate părțile și capitulasem. Asta a fost demult. Timpurile acelea au trecut. Starea mea de spirit de acum este excelentă.

          Ema, eu de aceea-ți scriu. Cu fiecare zi ce trece înțeleg mai bine. Deja nu mai am spaime. Viitorul, pentru prima dată, nu mai este amenințător pentru mine. Sunt din ce în ce mai sigur de asta. De când stau în salonul ăsta? Aș fi jurat că de o zi sau două, totuși cred uneori că sunt aici de foarte multă vreme. Prima veste bună a fost când mi-au adus analiza de sânge: nu am nici SIDA, nici TBC, slavă Domnului. Mai mult la tine și la Adela m-am gândit, chiar mi-ar fi părut rău să vă dau și vouă boala. Dar fii liniștită, nu sunt bolnav. Sau, dacă am fost vreodată, acum sigur nu mai sunt. Sunt pe deplin sănătos.

          Două zile și două nopți am ținut cu mine femeia aceea în camera de la hotel. Îi aduceam mâncare din ce-mi rămânea din cina luată în pungă de la fast-food: resturi de cartofi pai cu urme de ketchup, jumătăți de hamburger, resturi de sandvici cu salam și muștar. Mânca lacom privindu-mă în ochi cu recunoștință ca o cățea de pripas, ceea ce mă făcea să-mi pierd mințile și să ard de nevoia de a-mi desface cureaua ca s-o plesnesc cu ea peste fese. Mirosea puternic a motorină, a ulei uzat de motor, de aceea am pus-o să facă un duș și atunci am intrat tulburat peste ea în cabină fără să mă gândesc absolut la nimic. Poate că îmi doream în subconștient ca jetul de apă să-mi dea jos toată putoarea din mine. Am vrut să mă opun, să nu intru, dar impulsul a fost peste puterile mele. După aceea orice rezistență a devenit inutilă, ireparabilul se produsese deja. Acum înțeleg, totul îmi devine din ce în ce mai clar. Cu toate acestea încă nu știu ce căutam eu acolo în camera aceea de hotel, la etajul paisprezece, pentru că n-am urmat nici un curs de rețele, niciodată. După ce am dat-o afară am deschis larg fereastra și m-am suit pe pervaz, m-am uitat trei secunde la trotuar și atunci l-am văzut pe Freddy Mercury – ah, asta era, mi-am amintit! Nu Michael Jackson trecea pe stradă, ci Mercury.

          Am însă nădejde că în curând verigile lipsă ale lanțului cauzal mi se vor dezvălui, una câte una. Voi înțelege totul. Care femeie era la parter, și care la etajul paisprezece? Care a fost prima, și care cea din urmă? Încă mai cuget. Aștept vizita Doamnei Doctor, toți bolnavii din salon o așteaptă cu încredere. Totuși, până acum nu a fost externat nimeni. Îi cunosc pe toți de-aici, din când în când mai aduc pe câte unul. Uneori am impresia că a trecut un car de ani de când suntem împreună. Câți oare? Zece? Douăzeci? Umblă vorba printre bolnavi că externările se fac mai lesne la rugămintea rudelor.

          Ema, eu de aceea îți scriu mesajul ăsta, ca să pui o vorbă bună pentru mine, ca să mă externeze. Eu sunt foarte optimist acum, vechile temeri și angoase au dispărut în timp, nici nu știu când. M-am vindecat complet. Nu m-ai uitat, nu? Eu sunt același, al tău, nu m-am schimbat deloc, sunt exact cum mă știai, deși tu te-ai schimbat enorm. Văd că te-ai schimbat, și mi-e teamă din cauza asta, mi-e teamă că m-ai uitat. Deși nu pot încă să-mi ridic capul de jos, eu văd. Citesc în mintea ta.

          Aștept s-adormi și-atunci eu vin în vizită la tine-n vis cu rugăminți stăruitoare să nu mă uiți.

          Nu mă uita, Ema! Nu mă uita!

          Aici, încă mai plouă.