GSF52 banner-650

          Thomas Crossline, Esc. era, fără îndoială, un om sobru. O demonstrau nu doar felul în care se îmbrăca şi se purta (desigur, pe măsura micii sale rente viagere care-l ajuta să treacă peste mărunţişurile vieţii cotidiene), dar mai ales totala sa lipsă de simţ al umorului, pe care îl considera nu doar vulgar şi neproductiv, ci chiar complet inutil. Iar întâmplarea pe care a fost nevoit s-o trăiască într-o paşnică seară de octombrie a anului 1823 l-a făcut să devină şi mai sobru, aproape posac, astfel încât a refuzat totdeauna să o povestească.

          O fericită împrejurare face ca noi să deţinem însă amănunte de la o sursă de primă mână – ne referim aici la servitorul domnului Crossline, un anume Charlie Cox, un flăcău cu mult roşu în obraji, cu o privire cinstită, deloc iscoditoare, îmbrăcat obişnuit pentru categoria lui socială, dar detaşându-se de alţii prin lunga eşarfă verde de la gât, pe care o folosea în cele mai neobişnuite moduri: ori pentru a-şi sublinia spusele, ori pentru a se şterge la gură când simţea nevoia. Şi o tot simţea, el având bunăvoinţa de a ne povesti concomitent cu mânuirea vioaie a unei căni de grog a cărei repetată golire nu părea să aibă efect asupra simţitoarei sale făpturi. Până la un punct, cel puţin. Pe baza spuselor acestuia vom încerca, în cele ce urmează, să prezentăm faptele aşa cum s-au petrecut, lăsând cititorului plăcerea de a le cântări singur, dacă eventual i-au trezit interesul.

          Povestea începe cu apariţia neaşteptată a unui individ ciudat în curtea reşedinţei pe care distinsul Thomas Crossline, Esc. o ocupa, împreună cu frumoasa lui soră, în paşnicul orăşel Tubneyhill, aproape de Oxford Road, pe drumul care duce, cum se ştie, la Bristol. Reşedinţă e cam mult spus pentru căsuţa destul de modestă, cu numai cinci camere, dar cu ferestre mari, îngrijit vopsite cu alb în jur şi bogat împodobite de o iederă veche – punctată cu roşu acum, în prag de toamnă, cu o intrare austeră, dar suficient de impunătoare, ce părea că vine direct din acoperişul înalt, cu ţiglă. Dar fala micului domeniu o reprezenta curtea – plină de arbori înalţi printre care răsăreau tufe de diferite mărimi, îngrijit tunse, la fel ca şi gazonul care tapeta întregul teren. Bietul domn Cox a avut multe vorbe din care răzbătea mâhnirea atunci când se referea la obositoarea corvoadă de a îngriji atâta vegetaţie, mai ales că Thomas Crossline, Esc. era nespus de atent cu înfăţişarea proprietăţii sale.

          Ei bine, în acel liniştit colţ de rai aterizase bizarul domn care, după ce a avut îndrăzneala să bată la uşă pentru a cere puţină apă şi a beneficiat de favoarea de a fi primit înăuntru, s-a recomandat drept Benjamin Moore, marinar clasa a doua pe distrugătorul USS Eldridge, ancorat în portul militar Philadelphia, USA – după cum îi proba şi uniforma boţită şi destul de murdară, ba chiar arsă în vreo două locuri. La auzul unei asemenea enormităţi, domnul Cox s-a gândit că n-ar strica să-l anunţe şi pe stăpânul casei. Prevăzător, a lăsat deschisă uşa marii verande şi s-a îndreptat spre salonaşul pe care domnul Crossline îl denumea pompos bibliotecă şi unde prefera să-şi petreacă după-amiezile, moţăind uşor în faţa unui Times vechi şi a unui păhărel cu cherry. Dar pe holul larg ce ducea spre bibliotecă a dat peste domnişoara Kathy, sora proprietarului, foarte curioasă să afle cine le tulburase liniştea.

          S-ar cuveni aici să deschidem un întreg capitol în care să ne referim la Miss Kathy – mai ales că volubilul domn Cox ne-a furnizat suficiente amănunte pentru a putea contura un portret cuprinzător. Dar nu acesta este subiectul relatării noastre! Ne vom mărgini, aşadar, să spunem că Miss Kathy se considera încă o femeie frumoasă la cei nici 50 de ani ai săi, precum şi inteligentă şi bine cultivată – nici nu s-ar fi putut altfel, stând atâţia ani în preajma măreţului domn Thomas Crossline, Esc. Nu se măritase încă deoarece – ca atâtea alte fiinţe delicate şi simţitoare – nu găsise pe cineva care s-o facă să ia decizia; ori pentru că nimeni nu se arătase atras de farmecele ei, nici de partea infimă de rentă care i s-ar fi cuvenit? N-am aflat. Sigur e doar faptul că devenise cam arţăgoasă şi, cum locuia împreună cu nobilul ei frate, din acest motiv el nu considerase niciodată că i-ar mai trebui şi o soţie care, foarte posibil, putea să-i semene! Dar în general se acceptau şi fiecare-şi vedea de ale lui. Singurul lucru cu care onorabilul frate mai mare nu se putea împăca erau mânecile rochiilor voluptoasei domnişoare, pe care aceasta le prefera cu o tăietură până spre cot, prinsă cu doar câţiva năsturaşi, astfel încât se putea întrezări forma dolofanei sale mâini – lucru pe care Thomas Crossline, Esc. îl considera frivol şi uneori, de pildă atunci când în vizită se afla distinsul Marcus Owen, Esc., chiar provocator.

          E bine c-am adus vorba şi despre domnişorul Marcus, fiindcă îi este rezervat şi lui un mic rol în această poveste. Domnia-sa era prieten încă din îndepărtata vreme a copilăriei cu domnul Thomas. Erau nu numai vecini, dar se şi potriveau în toate – chiar înfăţişarea diferită îi apropia: dacă gazda întâmplărilor de faţă era un om îndesat, roşu la faţă şi vulcanic uneori, celălalt era înalt, uscăţiv, flegmatic şi tăcut! Dar iar ne-am luat cu vorba…

          La întrebarea şoptită a domnişoarei Kathy, dl Cox n-a avut ce alt răspuns să dea, decât un vag semn cu mâna, după care şi-a continuat cursa spre bibliotecă. Miss Kathy a rămas în penumbră, iscodind. Fireşte, nu se cădea să apară în faţa unui bărbat străin, despre care nu ştia nimic şi care, Doamne fereşte!, se putea dovedi a fi chiar un răufăcător! În fine, după destul de lungi explicaţii şi după ce l-a asigurat pe domnul Thomas că nu e nevoie să-şi schimbe ţinuta pentru a se întâlni cu vizitatorul – un om de rând, fără îndoială, iată-l pe stăpânul casei apărând, impunător şi pus pe harţag. Ba chiar nervos de-a binelea, când l-a văzut pe cel picat pe nepusă masă rezemat nepăsător de o fereastră şi trăgând de zor dintr-o ţigară: un gest pe care nimeni nu şi l-ar fi permis aici, niciodată!

          – Domnule, vă rog să aveţi bunăvoinţa de a vă depărta de fereastră, de a nu mai fuma în această reşedinţă şi de a-mi spune cine sunteţi şi ce căutaţi aici!

          Tonul iritat al tiradei i-ar fi pus pe mulţi în încurcătură, asta e sigur. Dar omul vizat nu părea deloc intimidat. Netulburat, repetă milităreşte:

          – Benjamin Moore, marinar clasa a doua pe distrugătorul USS Eldridge, din convoiul de nave de război USG-23, ancorat în portul militar Philadelphia, Sir. Unde mă aflu?

          – Philadelphia? Acolo unde a avut loc acum câţiva ani acel îngrozitor accident de tren?

          – Nu ştiu de accident, domnule, eu sunt din Minnesota, am fost încorporat în iulie 1942 şi de atunci sunt tot pe drumuri.

          Aici e momentul să facem o precizare: bietul marinar n-avea de unde să ştie că gazda sa era încă zguduită, ca toţi englezii, de teribila catastrofă feroviară care avusese loc destul de recent, pe 31 iulie 1815, în Philadelphia, County Dunham, atunci când explozia cazanului unei locomotive făcuse 16 victime – primul şi cel mai mare accident de acest fel pentru mulţi ani de-atunci încolo… 

          Complet aiurit, Thomas Crossline, Esc. repetă mecanic:

          – Minnesota? 1942!? Încorporat?!

          – Păi asta e, dacă e război, trebuie să răspunzi, nu?

          – Război? Cu cine?!

          – Cu nemţii, desigur!

          – Cu nemţii? Război?!

          Năuc de-a binelea, Thomas Crossline, Esc. vru să se întoarcă în bibliotecă, să se uite mai atent la ziar, dar dădu cu ochii de domnul Cox şi-i veni o idee mai bună:

          – Du-te şi zi-i domnişorului Marcus să vină cât se poate de repede până la mine!

          Domnul Cox exită o clipă, dornic să-l mai privească pe neobişnuitul oaspete, dar privirea stăpânului îl trezi la realitate pe loc, aşa că-şi luă tălpăşiţa: trecu pe lângă marinarul care continua să stea rezemat de perete şi porni agale spre proprietatea vecină.

          – Război cu nemţii…, murmură Thomas Crossline, Esc. Hm… Şi ce cauţi aici, dacă vasul e în Irlanda?

          – Nu în Irlanda, domnule, ci în USA.

          – În USA? Şi ce cauţi aici?!

          – Asta e, că nu ştiu! Vedeţi, domnule, pe vasul nostru s-au făcut nişte experimente, adică acum câteva luni s-a făcut unul, şi acum – altul: voiau să ştie dacă o navă poate să devină invizibilă pentru radare…

          – Pentru radare…, repetă pierdut Thomas Crossline, Esc.

          – Da, domnule, a fost şi domnul Einstein pe acolo, să vadă ce şi cum.

          – Einstein…

          – Da, domnule. Chiar acum vreo juma’ de oră au făcut unul şi…, nu ştiu ce s-a întâmplat…, s-a făcut aşa, un fum, ca o ceaţă, am ameţit şi nu mai ştiu nimic, doar că m-am trezit aici!

          – Aici…

          – Da, domnule.

          – Şi…

          Domnul Thomas îşi dădu deodată seama că n-are ce să-l mai întrebe pe oaspetele său: pur şi simplu toată povestea era atât de idioată, că n-avea rost să mai discute. Trebuia să-i dea un răspuns tăios, să-l pună la punct cu toată dârzenia lui de bărbat încercat de valurile vieţii, să-l determine să spună cinstit ce caută acolo. Începu să facă paşi mari dintr-o parte în alta a încăperii. Un gând tăios ca un vânt de februarie îl străbătu: dacă e un ticălos, poate chiar un asasin pus pe fapte mârşave? O simţea fremătând în camera de alături pe sora lui şi gândul pericolului îi alungă spaima şi îi dădu puteri. Se opri brusc, se întoarse spre vizitator şi bătând din picior începu falnic:

          – Te rog să-mi spui…

          Dar se opri, privind transfigurat: bărbatul devenea tot mai palid…, mai mic…, mai străveziu…, apoi o lumină albăstruie păru să-l înconjoare şi dintr-odată dispăru. Domnul Thomas îi mai văzu o dată faţa îngrozită, apoi – nimic! Nici o urmă, ca şi cum nimeni nu fusese vreodată acolo!

          Asta – îmi zice domnul Cox – e ceea ce a povestit el domişorului Marcus, venit într-un târziu şi lui Miss Kathy, care-l priveau înfricoşaţi. A mai zis toate astea doar de câteva ori, apoi s-a închis în el şi a refuzat să mai spună vreodată ceva. După o vreme (în care, pretinde domnul Cox, era nevoit să umple sticla de cherry chiar şi de două ori pe zi), Thomas Crossline, Esc. s-a îmbolnăvit. Doctorul venea, îl consulta, dădea din cap la plecare şi-i repeta lui Miss Kathy: „N-are nimic, cred că e ceva de la inimă ori de la cap, nu-mi pot explica. Să mai aşteptăm”. Dar n-a durat mult şi Thomas Crossline, Esc. s-a săvârşit întru Domnul. Se spune că ultimul său murmur ar fi fost: „Philadelphia…, experiment…”, dar poate că exagerez. Miss Kathy a stat o vreme singură, dar cum îi era greu, poate şi periculos, a acceptat să se mute acolo şi domnişorul Marcus.

          – Iar dumneata?

          N-am primit nici un răspuns, aşa că l-am privit mai atent pe domnul Cox: adormise cu capul pe masă, înfăşurat în faimosul lui fular verde.