Pe masa de sub teiul mare poposeau din când în când frunze galbene, pe care le alunga apoi câte-o pală de vânt, cuibărindu-le pe toate lângă gardul cu vopseaua scorojită de la soarele verii isprăvite. Arareori, câte-o frunză roluită reuşea să pătrundă printre ulucile rărite, zburând până se înţepenea în măceşii de la marginea drumului. Lângă tulpina teiului, în jurul unei mese de fier pe care era aşezată o pânză cafenie, zdrenţuită pe margini, stăteau patru tineri aşteptând crâşmarul. Scaunele goale din jurul celorlalte mese păreau că aşteaptă şi ele, pătrunse de aceeaşi nemişcare ca şi cei patru muşterii ai crâşmei „Hanul din vale”. Doar mesele păreau că-şi fac de lucru, fluturându-şi domol acoperitorile din pânză de in.

          Nu ştia nimeni de ce-i spune Hanul din vale, de vreme ce trona pe vârful unui deluşor de unde se vedea toată mahalaua, până departe, la târgul din Obor. Crâşmarul, care cumpărase hanul de patru luni, răspundea de fiecare dată când era întrebat de la ce se trage numele crâşmei: „Nu ştiu, domnule, eu aşa am luat-o, aşa o ţin!”.

          Rupând liniştea ce băltea în toată curtea, uşa crâşmei s-a deschis cu un scârţâit întrerupt de câteva pocnituri, lăsând să se vadă doar şorţul ce acoperea burdihanul noului patron. Fără să se grăbească, păstrându-şi vreme să-i iscodească pe cei patru, acesta a rămas ascuns privirilor în umbra neagră a camerei, preţ de câteva clipe, apoi a pornit cu pas legănat spre masa de sub tei. Ajuns la doi paşi de masă, s-a oprit şi a-ntrebat cu voce acră, punându-şi o mână-n şold şi mângâindu-şi chelia cu cealaltă:

          − Ce vrea domnii?

          Tânărul cu mustaţă şi favoriţi, ce stătea cu spatele la crâşmar, s-a întors pe jumătate, atâta doar cât să poată îndrepta spre el o privire pătrunzătoare:

          − Ce ai?

          Ochii de melc, separaţi prin două sprâncene groase de fruntea prelungită de chelie, s-au bulbucat şi mai tare, părând gata să iasă din orbite. Pentru că purtătorul şorţului nu părea să fi-nţeles întrebarea lui, tânărul cu mustaţă s-a răsucit încă şi mai mult în scaun, întrebând răstit:

          − Ce ai de băut?

          Dezmeticit parcă, celălalt s-a apucat să-şi şteargă mâinile pe şorţul ce rămăsese curat doar pe la colţuri, aplecându-şi spinarea într-o atitudine mult mai umilă decât cea cu care ieşise pe uşă.

          − Ce pofteşte domnii: ţuiculiţă de Piteşti, şliboviţă sârbească, fetească albă de Cotnari, băbească de Nicoreşti, rom de…

          − Cât e feteasca?

          − Zece lei carafa, domnişorule!

          − Adă-ne două carafe de fetească albă şi două sifoane!

          − Vine, vineee!

          Şi, contrazicându-se singur, plecă înapoi, dispărând pe uşa cu balamale scârţâitoare. Întorcându-se iarăşi cu faţa către masă, tânărul cu mustaţă şi favoriţi îşi lepădă încruntarea, luminându-şi faţa cu un zâmbet mulţumit.

          − Ha! Pe mitocan trebuie să-l iei tare, altfel te serveşte ca pe opincar şi te pune să plăteşti ca pe ministru.

          Blondul firav şi cu straie negre, ponosite, ce stătea pe scaunul din partea cealaltă a mesei, a rostit blajin, cu voce împăciuitoare:

          − Ce vrei, Niculaie, se vede pe hainele noastre că n-avem bani să-i facem vânzare de Doamne-ajută. Se poartă şi omul mai amabil sau mai aspru, după cum are sau n-are cu cine.

          Cel numit Niculaie se înverşună iarăşi:

          − Şi ce dacă n-am bani? De câţi am, de-atâţia beau, nu i-am cerut de pomană. Să-mi vorbească şi mie cum vorbeşte la toată lumea, că şi eu sunt muşteriu. Să nu se acrească-n faţa mea doar pentru că n-am hainele scrobite. Asta doar un mitocan o face.

          − Nu trebuie să judeci omul după prima vorbă ce ţi-o aruncă, Niculaie, că nu ştii ce-i în sufletul lui. Poate l-ai nimerit într-o zi în care nu-i e tocmai bine şi te bate Dumnezeu dacă-l judeci fără să-l cunoşti.

          Lăsând în urmă înverşunarea de mai devreme, Niculaie îl privi în ochi pe tânărul bălai.

          − Şi tu erai tot ca mine, Vladimire, înainte să mergi la seminar.

          − Eram şi nu mai sunt. M-a ajutat Cel de sus să înţeleg durerea fiecăruia şi mi-am pierdut ţâfna.

          Erau toţi patru dintr-un sat, veniseră la Bucureşti cu şase ani în urmă, să urmeze liceul şi să se căpătuiască. Niculaie nu terminase liceul, ajunsese muncitor la uzinele Malaxa, dar bani tot nu reuşise s-adune. Stătea cu chirie la un băcan, unde dormea într-o cămăruţă pentru care plătea jumătate din cât câştiga. Vladimir urmase seminarul teologic, iar acum, până să-şi găsească o parohie, rămăsese ţârcovnic la o biserică din mahalaua Pantelimonului, unde-l lăsa preotul să doarmă într-o odaie fără geamuri, alături de casa parohială, lângă intrarea în cimitir. Petre terminase liceul şi, de vreo doi ani, tot pleca acasă şi se întorcea după câteva săptămâni, nădăjduind să-şi găsească până la urmă de lucru şi să nu-şi mai ruşineze părinţii în faţa vecinilor ce-l priveau ca pe un nepricopsit. Singur Andrei o ducea mai bine. Urmase şcoala de farmacie şi rămăsese asistent într-unul din laboratoarele facultăţii Carol Davila. Închiriase un apartament cu două odăi, în care stătea împreună cu nevasta lui, Simina, fată de funcţionar. Doar el, dintre toţi patru, se însurase.

          Ajunşi în Bucureşti, fiecare la altă şcoală, se simţiseră în viermuiala capitalei mai singuri decât în pădurile nemărginite din basmele copilăriei. Asta-i apropiase şi mai tare, îndemnându-i să stea uniţi împotriva nepăsării cu care-i primise marele oraş. Se vedeau des, alegându-şi locurile de întâlnire la marginea Bucureştiului, unde uliţele prăfuite, mărginite de case scunde şi cu pereţii coşcoviţi, le aminteau de satul lor şi de vremurile copilăriei. În dimineaţa asta veniseră la Hanul din vale, la care mai fuseseră în câteva rânduri şi pe care Vladimir o asemuia cu mustăria lui Pintilie.

          Crâşmarul a venit c-o tavă mare, pe care erau patru pahare şi două carafe cu vin alb. Le-a pus pe masă, aranjându-le neîndemânatec şi spăşit sub privirea aspră a lui Niculaie, fugind apoi spre uşa crâşmei, de unde s-a întors repede cu două sifoane.

          − Domnii doreşte şi de mâncare?

          − Mai încolo, te chemăm noi.

          După ce trupul mare şi plecat s-a topit în bezna de dincolo de prag, Vladimir s-a uitat cu reproş la Niculaie.

          − L-ai speriat pe bietul om. La ce-ţi ajută asta, Niculaie?

          − Las’ că-i ajută lui. Nu vezi că toate mesele sunt goale? Dacă-i alungă pe toţi cu vorba lui acră, la iarnă o să vândă şi-o să plece de unde-a venit. Apoi, ca să se rupă de privirea dojenitoare a celui din faţa lui, s-a întors către Petre: Tu când mai pleci acasă, Petre? I-am cumpărat un batic soră-mii, Ilinca, şi vreau să i-l trimit.

          − Păi nu ştiu, Niculaie, că dacă mă ajută Andrei şi-mi găseşte de lucru, trag nădejde să nu mai plec aşa curând.

          Privirile tuturor s-au îndreptat către Andrei, care punea vin în pahare, aşezându-le în faţa fiecăruia pe măsură ce le umplea.

          − I-ai găsit de lucru lui Petre, Andrei?

          − Nu spun că i-am găsit, dar s-ar putea să câştige ceva bani dacă profesorul începe experimentele şi are nevoie de voluntari. Doar că eu nu ştiu când o să fie asta şi nici nu ştiu dacă profesorul o să se-nvoiască.

          − Păi de ce să nu se-nvoiască. Doar Petre a terminat liceul şi e băiat cu carte, poate face şi el ce faci tu.

          Ruşinat de vorbele lui Niculaie, grăbindu-se să dreagă spusele acestuia, Petre s-a înecat şi era gata să răstoarne paharul cu vin.

          − Nu-i chiar aşa, Niculaie! Eu nu ştiu să fac ce face Andrei şi nici nu e vorba să lucrez cot la cot cu el. El a făcut altă şcoală ca să poată fi asistentul profesorului, nu e oricine în stare să cunoască pe dinafară toate substanţele pe care le amestecă ei acolo. Eu m-aş mulţumi să fiu şi portar, numai să am odată de lucru.

          − Nu-i vorba să fii portar, Petre! Eu la altceva mă gândisem…

          Andrei n-a mai terminat ce-avea de gând să spună, pentru că acum nu mai ştia nici el dacă era bine să facă ce-i promisese lui Petre. Îi promisese asta într-o zi când îl găsise amărât şi răpus de deznădejde, dar în ziua ce urmase, gândurile lui se schimbaseră. Văzuse mai limpede primejdia ce răzbătea din promisiunea făcută lui Petre şi încercase să uite că i-a promis. Numai că, de atunci, privirea Lui Petre îi amintea mereu ceea ce el voia să uite. Nu-l întreba niciodată nimic, doar îl privea într-un fel care nu-i mai lăsa răgaz să uite. Promisiunea sa fusese precum o piatră aruncată-n apă, care naşte valuri ce se întind în cercuri tot mai mari, fără ca nimeni să le mai poată opri.

          Vladimir, simţind încurcătura lui Andrei, a rupt tăcerea ce se lăsase peste masa de sub tei:

          − Eu cred că orice slujbă ar fi potrivită acuma pentru Petre, numai să-l poţi tu ajuta, că şi portarii tot oameni sunt şi tot o pâine mănâncă. Noi să fim sănătoşi şi să-i mulţumim Domnului că ne adună pe toţi laolaltă şi nu ne lasă să ne răzleţim aici, departe de casă.

          Niculaie, care nu simţise neliniştea lui Andrei şi nici încercarea lui Vladimir de-a schimba vorba, s-a repezit iarăşi spre ceea ce voiau ceilalţi să ocolească:

          − Păi tu n-auzi că nu portar vrea să-l facă? Ia spune, Andrei, ce-ar fi de lucru pentru Petre?

          Cuprins de căinţă, dorindu-şi să nu-i fi fost pusă întrebarea asta, Andrei s-a descoperit neputincios să-şi amăgească prietenii. Dar poate că era mai bine aşa, poate că poveţele lor vor fi menite să-l scoată din cleştele în care intrase singur cu promisiunea făcută lui Petre. A oftat adânc şi s-a lăsat moale pe spătarul scaunului.

          − Profesorul lucrează de doi ani la un preparat pe care vrea să-l verifice acum pe câţiva voluntari, iar voluntarii cu care se verifică medicamentele noi sunt plătiţi întotdeauna foarte bine.

          − Cum adică, Andrei, voi folosiţi oamenii ca pe şoarecii voştri de laborator?

          − Nu, Vladimire, nu e chiar aşa. Toate substanţele noi sunt încercate pe cobai, până când căpătăm încrederea deplină că nu sunt dăunătoare. Abia apoi se verifică pe câţiva voluntari din afara facultăţii, care rămân tot timpul sub observaţia profesorului. Celor ce nu suportă medicamentul li se întrerupe tratamentul şi sunt internaţi până când le dispar toate tulburările pricinuite de acesta. Dar cazurile astea sunt foarte rare, iar bani primesc toţi voluntarii.

          − Eu cred că primejdiile sunt mai mari decât spui tu, Andrei! Altfel s-ar cere voluntari cei ce lucrează la descoperirea doctoriilor, că nici lor nu le-ar prisosi banii. Nu s-ar căuta voluntari din afara facultăţii.

          − Asta nu se poate, Vladimire! Cei care ştiu despre ce-i vorba sunt ispitiţi să spună că simt efectele aşteptate de la medicament. Încercările trebuie făcute pe oameni care nu ştiu nimic despre medicamentul nou şi care vor fi nepărtinitori în ceea ce simt şi ce spun.

          − Eu tot zic că nu-i bine ce faceţi voi. Cum să te foloseşti de oameni ca de alte animale şi să le bagi pe gât ceva care nu ştii ce-o să le facă?

          Andrei s-a simţit lovit de vorba prietenului său şi de privirile pline de reproş ale tuturor.

          − Dar bine, Vladimire, tu cum ai vrea să facem? Să umplem spiţeriile cu pastile neverificate? N-ar fi asta şi mai rău decât cum facem acum?

          Primind, prin tăcerea celorlalţi, încuviinţarea celor ce spusese, a simţit că revolta sa mersese mai departe decât ar fi meritat cei trei. Şi-a coborât ochii-n pământ şi a vorbit iarăşi, muiat de remuşcare:

          − Oricum, eu nu eram hotărât să-i cer lui Petre… sacrificiul ăsta, doar că mi-era ruşine să-mi întorc vorba şi să-i destram speranţele. De când am apucat să-i promit, am simţit eu că numai la asta se gândeşte.

          A tăcut apoi şi, multă vreme, nici ceilalţi n-au mai zis nimic. În liniştea ce-nvăluise masa de sub tei, vocea timidă a lui Petre a răsunat precum dangătul unui clopot:

          − Şi la ce-o să fie de folos medicamentul cel nou?

          Cu un oftat liberator, ştiind că, după ce va spune asta, piere orice putinţă de a-l mai amesteca pe Petre în experimentele profesorului, Andrei s-a pornit să le dezvăluie tainele muncii sale din ultimii doi ani:

          − Profesorul a găsit în India un amestec de ierburi care lasă calea deschisă către cotloanele ascunse ale minţi omului. Cu un preparat alcătuit din amestecul acesta, s-ar putea vindeca cei ce suferă de bolile minţii, cei care au vedenii sau coşmaruri de neînchipuit, schizofrenicii, catalepticii, alienaţii şi alţi nefericiţi care acum sunt fără de leac. Dac-ai putea răzbate până în străfundurile minţi lor, dac-ai vedea ceea ce văd ei, ai înţelege de unde le vin toate acele gânduri nefireşti şi lipsite de raţiune. Apoi nu mai e decât un pas să-i poţi vindeca, să-i poţi aduce iar în lumea din care au plecat, să-i ajuţi să separe adevărul de fantasme, să le aşezi iarăşi gândirea bună pe-o bucată de creier nou, netulburat.

          − Unde să mai aşezi gândirea bună, Andrei? Când ţi se umple mintea de năluciri, ca lui Ion al lu’ Pristavu, de unde să mai găseşti o bucăţică de creier bun în care să-i bagi iar gânduri sănătoase? Ion ţine minte tot ce-a auzit el vreodată, de când era prunc. Nici dac-avea zece capete n-ar fi putut să ţină minte atâtea lucruri, de unde să mai aibă el loc şi pentru gânduri ca toată lumea?

          − Nu-i aşa, Niculaie! S-a aflat că noi nu folosim decât o parte mică din creierul nostru, pentru tot ceea ce învăţăm de-a lungul vieţii. Cealaltă parte, cea mare, e tăinuită undeva unde nu putem pătrunde nici noi înşine, de parc-ar fi înconjurată de un zid ce n-are decât o poartă mică, prin care răzbat din când în când visele şi închipuirile. La cei atinşi de bolile minţi, e ca şi cum s-ar fi rupt poarta asta şi ar fi dat năvală afară toate gândurile lor ascunse, asuprind bucata mică de creier cu care ei gândeau mai înainte. Dac-am putea intra în creierul cel mare şi l-am putea folosi şi pe acesta, aşa cum îl folosim pe cel mic, am fi de zece ori mai deştepţi. Aşa că loc ar fi să umpli cu gânduri sănătoase chiar şi mintea lui Ion al lu’ Pristavu. La el, de acolo, din partea mare de creier vin toate amintirile ce ne par nouă cu neputinţă de ţinut minte. Dac-ar putea stăpâni cu partea mică a creierului, tot ce-a strâns el în partea mare, ar fi mai deştept decât noi toţi la un loc.

          Făcându-şi semnul crucii, Vladimir îşi ascuţi privirea spre Andrei.

          − Ăsta-i lucru diavolesc, să vrei să strici ce-a făcut Dumnezeu! Dac-aţi găsit mintea cea multă în spatele unui zid de nepătruns, acolo ar trebui s-o lăsaţi. Nu degeaba o fi pus Făcătorul lumii o portiţă atât de mică, doar cât să intre sau să iasă numai ce e sortit să intre şi să iasă. Acolo poate-s gânduri ce nu trebuie să vadă lumina zilei şi nici ele nu trebuie văzute de cine nu e demn să le vadă.

          − Dar noi nu vrem să iscodim ce e în mintea altor oameni, Vladimire! Profesorul vrea să ajute lumea cu medicamentul ăsta, să-şi afle fiecare mintea lui cea multă, să-şi poată deschide fiecare poarta aceea şi să nu mai stea fără rost atâta prinos de creier.

          Aplecându-se peste masă ca şi cum ar fi vrut să se repeadă la Andrei, Vladimir începu să-i vorbească răstit, de parcă s-ar fi aflat în partea cealaltă a curţii:

          − Zăvoarele puse de Dumnezeu îşi au rostul lor, Andrei! Poate că noi nu suntem în stare să stăpânim toată mintea cea din spatele zidului şi din pricina asta e ferecată ea acolo. Poate că toată mintea la un loc ne-ar ajuta să vedem lucruri pe care nu putem încă să le pătrundem. Gândeşte-te şi tu cum ar fi să dai unui prunc, mintea unui înţelept. Cum s-ar simţi el să afle, dintr-odată, toate câte-ar trebui să le înveţe în viaţa-ntreagă? S-ar simţi ca într-o vâltoare printre atâtea câte va vedea deodată şi nu va şti de unde vin şi ce-i cu ele. Uită-te la noi patru! De şase ani, tot străini suntem în oraşul ăsta mare, în care le vedem pe toate câte nu le văzusem acasă şi nu le înţelegem întru totul. Aşa cum ne-am strâns noi, unul lângă altul, ca şi cum ne-am apăra de cei din jur, aşa s-ar putea să se cuibărească, în cochilia minţi lui, orice om căruia-i deschizi poarta spre mintea cea mare şi laşi să dea năvală înăuntru toate câte-i erau oprite până acum.

          Făcându-şi încă o dată semnul crucii, Vladimir se trase înapoi în scaun şi nu mai zise nimic. Petre şi Niculaie rămăseseră cu privirile pironite la Vladimir, înspăimântaţi de vorbele lui înflăcărate ce înfăţişaseră parcă deschiderea porţilor gheenei. Andrei nu se arăta nici el dornic să mai spună ceva.

          Au rămas multă vreme fără să-şi mai vorbească. Veniseră cu gândul să prânzească la Hanul din vale, dar acum foamea le pierise. Când soarele tomnatec, strălucitor dar lipsit de arşiţa din timpul verii, a început să coboare pe scara cerului către apus, s-au ridicat de la masă şi au plecat pe drumul ce se pierdea printre casele clădite din cărămidă sau chirpici, cu garduri de nuiele sau de ulucă, asemenea celor din satul lor.

        

***

        

          Andrei a colindat străzile multă vreme înainte să pornească spre casă, unde-l aştepta Simina. Cu toate dojenile lui Vladimir, sufletul îi era mai uşor acum, după ce ieşise din chingile promisiunii făcute lui Petre. Abia acum băgase de seamă câtă fierbere lăuntrică îi adusese făgăduiala sa negândită, înţelesese ce rău poţi naşte încercând să faci un bine.

          Descătuşarea pe care-o simţea nu i-a alungat totuşi din minte vorbele lui Vladimir. Cu alţi ochi vedea acum munca sa alături de profesor, alte tălmăciri căpătau gândurile bune cu care plecase la drum acum doi ani şi care-l însoţiseră până deunăzi. O frică nelămurită îl cuprindea când încerca să le vadă pe toate aşa cum i le înfăţişase Vladimir. Şi mai era ceva ce-i înfiera inima şi-i aşternea o ceaţă peste gânduri. Ceva ce nu le mărturisise prietenilor săi. În urmă cu câteva zile, luase acasă, fără ştirea nimănui, unul din medicamentele profesorului. Acum nu mai ştia de ce făcuse asta, ce gând ascuns ori slobod îl îndemnase la o asemenea faptă. Dusese pastila acasă, unde o frică târzie îl îndemnase s-o dosească în zaharniţa veche, în care ţinea mucurile de lumânări arse. Nu mai umblase de atunci la zaharniţă, dar gândul îi fugise mereu în ultimele zile către bulina mică şi albă, cu o speranţă fără temei, pe care nici nu încercase să şi-o lămurească. Acum speranţa se prefăcea treptat într-o spaimă ce-i poruncea să scape de lucrul acela diavolesc.

          Când soarele-şi pierdea puterea, ascunzându-se tot mai mult după clădirile dinspre apus, a pornit către casă cu hotărârea că mâine va duce pastila înapoi. A ajuns când ferestrele luminate erau mai multe decât cele învăluite-n beznă. Simina l-a întâmpinat fericită, cuibărindu-se la pieptul său. Se căsătoriseră în urmă cu un an şi erau încă stăpâniţi de dragostea dulce şi mereu iertătoare din timpul logodnei. Simina era singură la părinţi şi, cu toate neajunsurile din vremea copilăriei, aduse mai cu seamă de războiul cel mare şi de lipsurile ce i-au urmat, primise o educaţie bună, iar când îl cunoscuse pe Andrei, era o domnişoară după care întorceau privirea mulţi domni cu pretenţii. Ştia să cânte la pian, vorbea puţin franţuzeşte, citea cu plăcere povestioare galante şi putea întreţine cu uşurinţă o conversaţie manierată. Nu se plânsese niciodată de neajunsurile de după nuntă, peste care trecuseră amândoi cu încrederea tinereţii. Se cununaseră la biserică şi făcuseră o nuntă mică, numai cu rudele apropiate şi cu prietenii lui Andrei. Ea nu mai chemase pe nimeni; de când se logodise, dragostea pentru Andrei înlocuise dorinţa ei pentru altfel de amiciţii.

          L-a aşteptat să-şi pună haina în cuier, apoi l-a luat de mână şi l-a tras spre chicineta pe care-o foloseau ca bucătărie. Doar când aveau musafiri mâncau în camera mare; când erau numai ei doi, mâncau în chicinetă, înghesuiţi unul într-altul, împinşi mai mult de plăcerea de-a se simţi aproape decât de îngustimea locului.

          − Ţi-am gătit raţă cu arpagic şi plăcintă cu prune. Abia aştept să-mi spui cum e raţa, nu mai ţin minte dacă i-am pus sare.

          − Păi de ce n-ai gustat-o?

          − Azi e vineri, Andrei! O să mănânc şi eu mâine.

          − Aaa! Uitasem.

          Miercurea şi vinerea, Simina postea. Andrei nu ţinea decât postul Paştelui şi al Crăciunului, dar nici atunci nu răbda până la capăt. S-a aşezat la masă şi a privit-o pe Simina cum scoate din cămară cratiţa cu mâncare, o pune pe masă, iar apoi, cu capacul cratiţei în mână, face un pas înapoi şi-i aruncă o privire surprinsă.

          − Cine eşti tu!?

          Obişnuit cu jocurile ei înjghebate după poveşti romanţioase, Andrei s-a ridicat de pe scaun, ducându-şi mâinile deasupra capului şi înfăţişând două gheare cu care-o ameninţa peste masă.

          − Sunt zmeul necruţător, ce vine să te răpească din…

          Ţipătul scurt şi faţa îngrozită a Siminei i-au oprit şirul vorbelor. Andrei şi-a coborât mâinile şi, zâmbind încurcat, a privit-o nedumerit. Scuturându-şi capul, ca pentru a alunga o vedenie, Simina s-a apropiat iarăşi de masă, aşezând capacul lângă cratiţă. Pe faţă i-a înflorit un zâmbet liniştit.

          − Ţi-am gătit raţă cu arpagic şi plăcintă cu prune. Abia aştept să-mi spui cum e raţa, nu mai ţin minte dacă i-am pus sare.

          Pe faţa lui Andrei, nedumerirea s-a preschimbat în îngrijorare.

          − Ce-i cu tine, Simina? Mi-ai mai spus asta o dată.

          − Ţi-am mai spus? Vai, ce zăpăcită sunt! O fi de la durerea de cap.

          − Nu mi-ai zis că te doare capul!

          − Păi acum nu mă mai doare. M-a durut toată ziua, dar mai devreme am găsit o pastilă în zaharniţa cu lumânări şi, după ce-am luat-o, mi-a trecut durerea.

          O perie de ace îngheţate a pieptănat şira spinării lui Andrei. Apoi, ca şi cum oasele i se prefăcuseră-n ceară, s-a prăvălit în scaunul de pe care se săltase mai devreme. Sângele i s-a scurs din obraji şi a simţit cum se isprăveşte. Toate plăsmuirile închipuite după mustrările lui Vladimir s-au adunat într-o vedenie de apocalipsă. Gurile iadului să se fi deschis în faţa lui şi nu l-ar fi putut înfricoşa mai tare. Dintr-o dată, viaţa i s-a părut fără rost, nu se mai vedea trăind de-acum încolo. A rămas nemişcat, fără suflare, până când a simţit mâna Siminei pe fruntea lui şi i-a auzit vocea neliniştită:

          − Ce-ai păţit, Andrei? Eşti galben ca ceara şi parcă ai fierbinţeli!

          Un şuierat şerpesc s-a auzit atunci venind din pieptul lui Andrei. Adus în simţiri de vocea iubită, lehamitea de viaţă ce-l cuprinsese i-a pierit deodată şi plămânii i s-au umplut iarăşi cu aer. Voia din nou să trăiască, era dator să trăiască şi s-o scoată pe Simina din prăpastia în care-o aruncase nesocotinţa lui. S-a ridicat de pe scaun şi a cuprins, cu palmele desfăcute, căpşorul nevinovat al iubitei sale.

          − Simina, trebuie să mergem degrabă la facultate, să-l căutăm pe profesorul Brătişteanu pentru o consultaţie!

          − De ce, Andrei? Te simţi chiar atât de rău?

          − Mie mi-e bine iubita mea, dar pastila pe care-ai luat-o din zaharniţă nu era una obişnuită şi e mai bine să te vadă profesorul.

          Pe faţa Siminei s-a aşternut umbra unei frici. N-a mai întrebat nimic. S-a lăsat ajutată să se îmbrace şi au pornit în grabă către facultate.

          Profesorul plecase acasă, dar, anunţat fiind despre ce-i vorba, s-a întors numaidecât. Andrei i-a destăinuit nerozia ce-o făcuse, fără să-i ascundă nimic. Nu-l apăsa acum grija slujbei sale de laborant, chiar îşi dorea să fie pedepsit straşnic pentru ceea ce făcuse, sperând în adâncul sufletului că osânda lui meritată va preţui cât vindecarea Siminei. În drum spre facultate, Simina mai avusese un moment de sminteală, din care ieşise parcă mai anevoie decât prima dată.

          Profesorul nu părea însă dornic să-l mustre pentru fapta lui. L-a ascultat atent pe Andrei, apoi a consultat-o cu amănunţime pe Simina. Consultaţia a fost lungă, iar la sfârşit, văzându-şi asistentul cuprins de griji, a încercat să-l liniştească:

          − Acum nu putem face nimic, stările de confuzie pot fi efecte trecătoare ale medicamentului, trebuie să avem răbdare câteva zile. Ar fi bine ca soţia dumitale să rămână aici, sub observaţia mea. Şi simţind fierberea lăuntrică a lui Andrei, a adăugat: Fireşte, poţi rămâne şi dumneata cu dânsa.

          În ziua următoare, Simina îşi pierduse aproape cu desăvârşire raţiunea. Arareori îl mai recunoştea pe Andrei, în restul timpului privind speriată şi nedumerită în toate părţile. Nu mai era cea care fusese înainte: nu mai vorbea, părea că nu-i aude pe cei din jur, zâmbetul nu i-a mai apărut deloc pe chipul speriat şi încercănat, era deja o altă femeie, nu mai era nevasta lui Andrei.

          Nici el nu mai era în firea lui. Pe chipul său parcă se oglindea chipul Siminei, atâta doar că spaima lui avea o pricină ştiută, nu era precum spaima femeii din faţa sa, spaimă ce părea să fie pricinuită de toate şi de nimic.

          Cele câteva zile de care vorbise profesorul s-au adunat în săptămâni şi apoi în luni. Simina ajunsese umbra celei ce fusese cândva. Mintea ei rătăcea prin locuri neştiute şi nevăzute de altcineva. Pierzând orice nădejde că s-ar mai putea îndrepta lucrurile, profesorul încercase, mai întâi cu blândeţe şi apoi cu vorbe neocolite, să-l lămurească pe Andrei că nu mai vede cale de întoarcere pentru rătăcirea minţii soţiei sale. Medicul înţelesese că numai acceptând lucrurile aşa cum erau în fapt, tânărul şi-ar fi putut continua viaţa zdrobită de nenorocirea ce-l lovise. Se simţea dator să-l ajute pe acesta să-şi alunge speranţa deşartă că mai poate fi altfel decât este. Renunţase la gândul de a mai încerca preparatul în care-şi pusese atâtea nădejdi, înfricoşat el însuşi de urmările neprevăzute ale administrării lui.

          Andrei, temător să privească adevărul în faţă, trăia şi el, precum iubita lui, într-o lume ruptă de realitate, în care se culca şi se trezea cu speranţa că toate astea sunt trecătoare, că totul va fi cum a mai fost. Tot ce făcea, pentru Simina făcea; tot ce gândea şi trăia, pentru amândoi erau gândite şi trăite; toate câte se petreceau le ţinea minte, să i le povestească şi ei când va veni vremea. Aşa s-au scurs lunile, împlinindu-se anul, fără ca el să-şi piardă nădejdea şi fără ca mintea ei să dea vreun semn că s-ar întoarce.

          Nici războiul ce cuprinsese toată ţara nu l-ar fi scos din ale lui şi nu i-ar fi curmat speranţele, dacă n-ar fi fost recrutat pentru front. Atunci abia, s-a rupt carapacea în care-şi ascundea, ferită de realităţile vieţii, speranţa ce-l ţinuse atâta vreme aproape de Simina, cea pe care-o vedea aşa cum era acum, dar o închipuia aşa cum fusese odată. Chemarea la oaste l-a făcut să vadă pentru prima oară adevărul în faţă. Abia atunci, când a ştiut că trebuie să-şi lase iubita singură, crudul adevăr i s-a dezvăluit în toată urâţenia lui.

          Deşi o pierduse de multă vreme de Simina cea care-i fusese soţie, doar gândul depărtării fizice de trupul acela fără minte l-a făcut să-i fie dor de iubita lui de odinioară. Stăpânit neîncetat de nădejdea însănătoşirii ei, n-o văzuse nicicând altfel decât aşa cum şi-o luase de nevastă: tânără şi frumoasă, veselă şi fericită, deşteaptă şi vorbăreaţă. Abia acum a văzut cu amândoi ochii femeia aceea slabă şi neputincioasă, speriată şi năucită, palidă şi încercănată, şi abia acum a încercat să lege amintirile lui frumoase de trupul ce-i stătea în faţă, dar n-a mai fost în stare. Un dor nebun l-a cuprins de cea care-i fusese soaţă adevărată un singur an. Ar fi făcut orice, numai să poată trăi din nou în minciuna din care ieşise fără de voie, să trăiască măcar cu închipuirea iubitei sale, aşa cum făcuse în ultima vreme. Războiul ce venise i-a arătat în sfârşit realitatea cea necruţătoare. Nu oastea, nu gloanţele, nu moartea îl înspăimântau, ci spectrul Siminei de acum, deosebit de amintirile sale, cel pe care-l vedea pentru prima dată aşa cum era, fără scăpare, fără leac. Vedenia asta şi gândul că va trebui să plece departe îl lăsaseră fără vlaga ce-l ajutase atâta vreme să-nfrunte soarta ticăloasă. Cu pedeapsa nemiloasă a Celui de sus se luptase un an încheiat, dar legilor meschine şi schimbătoare ale celor printre care trăia nu s-a putut opune. A plecat la război.

        

 ***

        

          Douăzeci de ani s-au scurs de când Andrei nu mai era soţul Siminei, ci păzitorul ei. Douăzeci de ani de purgatoriu ce-l îmbătrânise şi-i schilodise viaţa. Uitase demult să mai trăiască, doar supravieţuia, topindu-se puţin câte puţin, încleştat de vina ce-i măcinase conştiinţa în ultima jumătate din viaţă. Avea patruzeci şi şase de ani, dar arăta de şaizeci. Albise încă de când era pe front, unde gândurile negre dăduseră năvală-n mintea lui slobozită de grijile de-acasă. Făcuse trei ani de front, dar nu simţise războiul aşa cum îl simţise toată lumea. Fricile cu care muşcă un război din inima soldaţilor erau neînsemnate pentru el, erau nimic, aşezate fiind lângă chinurile lui lăuntrice. Într-un fel curios, durerea lui îl ajutase să treacă prin război precum trece raţa prin apă. Luptase fără teamă, fără ură şi fără înverşunare, cuprins doar de nerăbdare. Luptase mereu grăbit, cu sârguinţă, ca şi cum sfârşitul războiului ar fi atârnat numai de el, dornic mereu să se întoarcă la Simina lui. Văzuse toate ororile câte se pot vedea pe front şi le privise pe toate ca şi cum el n-ar fi fost de faţă, ca şi cum i-ar fi fost povestite de altcineva. Nimic nu-i dăduse fiori de teamă, nimic nu-i smulsese vreun oftat de remuşcare sau vreo lacrimă de milă. Nici rana din şold, care-l adusese acasă mai devreme de sfârşitul războiului, nu-i scosese vreun geamăt şi nu-l făcuse să verse vreo lacrimă. Suportase durerea fără să sufere pentru ea, înverşunat doar că-l ţine pe patul de spital, departe de casă.

          După recrutarea lui, Simina rămăsese cu mamă-sa, care fusese nevoită să se preumble cu ea în bejenie când năvăliseră ruşii-n ţară precum barbarii altădată. Întors din spital, Andrei le-a găsit pe amândouă departe de casă, fugite la nişte neamuri, sub munţii Coziei. A rămas cu ele, în satul de sub munte, până când vipia războiului s-a domolit şi s-au putut întoarce la Bucureşti. Vremurile grele de după război le-a trăit tot fără să le simtă, mâncat pe dinăuntru de durerea lui.

          S-a obişnuit să se poarte cu Simina aşa încât să-i potolească spaimele apărute fără pricină, spaime ce-o împingeau în câte un colţ al camerei, făcând-o să tremure şi să privească îngrozită împrejur, ca şi cum toate arătările lumii s-ar fi năpustit atunci asupra ei. El singur era în stare s-o liniştească, numai de el se lăsa cuprinsă în braţe şi alintată până când privirea i se limpezea şi părea că vede iarăşi lucrurile din casă aşa cum trebuia să le vadă. Mintea nu-i mai revenise niciodată; chiar şi când îi era bine şi era liniştită, gândurile ei tot pe coclauri neştiute hălăduiau. Singurele clipe ce-l mai făceau pe Andrei să spere erau cele în care Simina venea şi-l cuprindea în braţe, mângâindu-i părul şi obrajii, silindu-l să se legene odată cu ea şi mormăind o incantaţie fără cuvinte, asemănătoare unei rugi păgâne. Asta se întâmpla numai când el, cotropit de oboseală şi deznădejde, se prăvălea pe vreun scaun sau pe marginea patului şi era cuprins de un plâns fără lacrimi, cu suspine şi sughiţuri ce-i zguduiau tot trupul. Doar atunci părea Simina că-l vede, că devine conştientă de prezenţa altcuiva pe lumea asta; altfel, se uita spre oameni ca şi cum aceştia n-ar fi fost de faţă, ca şi cum i-ar fi putut străpunge cu privirea.

          Cu multe se obişnuise Andrei, dar asta-i zdruncina voinţa de fiecare dată. Învăţase s-o privească pe Simina aşa cum era acum şi-şi alungase departe gândul c-ar mai putea fi vreodată cum fusese, dar îmbrăţişările ei neaşteptate îi răsturnau cumpăna firavă pe care reuşea cu trudă să-şi potrivească viaţa, făcându-l iarăşi să tânjească după speranţele izgonite. Alinturile ei naive, ce-l găseau mereu cu sufletul şubred, îi aminteau înfăţişarea iubitei sale de demult, cu închipuirea căreia trăise mai multă vreme decât avusese parte să trăiască lângă ea. Ajunsese să se teamă de dezmierdările ei, aşa că se străduia să-şi stăpânească izbucnirile de deznădejde fără margini, urmate de plânsul lui uscat ce-o aducea lângă el, trezindu-i speranţe şi provocându-i apoi depresii ce durau zile sau chiar săptămâni.

          Dintre vechii săi prieteni, nu-l mai vedea decât pe Vladimir, care-l vizita tot mai rar, pentru că Andrei îl primea rău. Niculaie murise pe front, Petre fugise din ţară după ce veniseră comuniştii la putere, iar Vladimir căutase să-i aline durerea lui Andrei, vorbindu-i despre cele sfinte şi arătându-i că tot ce pătimeşte el e o povară ce trebuie dusă cu inima curată, întru slava Domnului. Andrei nu-şi pierduse credinţa, şi nu vorbele lui Vladimir îl făceau să se poarte urât cu acesta, însă vederea lui îl întorcea mereu la greşeala sa din tinereţe şi-i răscolea iarăşi mustrările cugetului. Vladimir nu-i reproşase niciodată nimic, deşi rămăsese singurul care cunoştea vina lui Andrei, însă vizitele sale îi aruncau în faţa ochilor discuţia lor de la Hanul din vale şi vorbele profetice ale tânărului absolvent de seminar, ce cobise parcă, aducând năpasta peste Simina. Aşa-l judeca Andrei, în mintea lui, doar când necazurile-l năpădeau peste măsură şi nu se mai simţea în stare să ducă singur toată vina ce-i nenorocise, pe Simina şi pe el deopotrivă. Vladimir, ajuns preot cu parohie încă din vremea războiului, călcase pragurile prea multor năpăstuiţi de soartă ca să nu înţeleagă ce e în sufletul prietenului său, dar nu se îndura să-l lase de izbelişte doar pentru că acesta-l izgonea, aşa că venea din ce în ce mai rar, dar venea.

          Aşa curgea viaţa lui Andrei, când neagră, când cenuşie, niciodată albă, niciodată luminoasă. După ce-şi pierduse speranţa de-a o mai vedea sănătoasă pe Simina, n-ar fi ştiut să spună ce-şi mai doreşte pe lumea asta. Adevărul era că nu-şi mai dorea nimic. Doar în zilele în care nu se mai simţea în stare să îndure, ar fi voit să se termine toate, dar îşi alunga repede gândul păcătos, mânat de conştiinţa ce-l îndemna să trăiască pentru iubita lui, pe care el singur o aruncase în ghearele unei sorţi ticăloase. Trăia de pe-o zi pe alta, mergând prin viaţă către un sfârşit ce nu se întrezărea, un sfârşit pe care, chiar dacă şi-l dorea uneori, n-avea curaj să-l ceară.

        

***

        

          Simina nu-şi dorea nici ea nimic, pentru că-n mintea ei rătăcită nu mai era loc de dorinţe şi, spre deosebire de Andrei, ea nici nu mai ştia c-ar avea dreptul să-şi dorească ceva. Trăia înconjurată de-o lume pe care n-o înţelegea, o lume vuitoare şi plină de năluciri ce năvăleau peste fiinţa ei plăpândă, într-o cavalcadă de neoprit, ameninţând-o neîncetat şi asuprindu-i toate simţurile. Era ca şi cum le-ar fi văzut şi auzit pe toate din jur, cu ochii şi urechile întregii lumi, fără să poată opri ceva din cele ce se năpusteau asupra ei.

          Arareori, amintiri îndepărtate îi spuneau că fusese o vreme când altfel se petreceau toate, când îşi putea destupa simţurile numai când şi când, lăsând să intre doar lucrurile bune. Tare demult se petrecuseră astea, dacă fuseseră aievea şi nu doar în închipuirea ei. Acum trăia ca-ntr-o cetate cu zidurile prăbuşite, pe care se străduia zadarnic să le mai ridice. Pe măsură ce le întărea pe-o parte, se rupeau pe cealaltă, ca într-o poveste veche, cu un meşter ce ridica ziua o mănăstire care se prăbuşea noaptea. Nu mai ştia dacă meşterul reuşise să-şi termine mănăstirea, dar pierduse speranţa că zidurile cetăţii ei vor mai sta vreodată-n picioare. Cărămizile căzute ce-o înconjurau nu puteau stăvili nicicum iureşul celor din lumea mare, lăsând-o neapărată în faţa neostoitelor rele ce veneau de-afară. Altfel ar fi fost să fie ferită de zidul protegiuitor şi să poată deschide ea poarta către lumea rea, doar când ar fi vrut şi s-ar fi simţit în stare.

          Se lupta singură cu cele ce-o cotropeau, fără să se întrebe de ce i se întâmplă toate astea. Şi, totuşi, nu era chiar singură. Dincolo de zidurile zdrenţuite, stătea neîncetat de pază un cavaler. Nici el nu putea răzbi în lupta cu hoardele fără sfârşit, dar de multe ori o scosese din ghearele unor arătări înfiorătoare. Chipul său i se păruse dintotdeauna cunoscut, însă nu-i ştia numele şi nici ce datorie sau nevoie îl ţinea-n preajma ei. Nici el n-o cunoştea pe ea, pentru c-o striga din când în când, dar niciodată cu acelaşi nume. Uneori îi spunea Simina, alteori Iubita mea ori Sufletul meu, ori Dragostea mea.

          Deşi n-o cunoştea, n-o părăsise niciodată, îmbătrânise străduindu-se s-o apere şi luptându-se cu arătările ce-o împresurau neîncetat, iar ea-i purta recunoştinţă pentru asta. Îl vedea, când şi când, plângându-şi durerile numai de el ştiute. Atunci mergea să-l alinte şi să-i ostoiască aleanul, cântându-i cele mai frumoase cântece şi mângâindu-i părul cărunt. Se întorcea apoi între zidurile sparte, care, deşi n-o mai puteau apăra de primejdii, hotărniceau lăcaşul ei de lumea rea şi neînduplecată. Nu putea rămâne afară, acolo de unde veneau toate câte o-nspăimântau şi-i făceau viaţa de netrăit.

          Nu se gândea Simina că se va sfârşi vreodată viaţa ei nenorcită, nici că vor înceta s-o asuprească relele lumii ăsteia. Se gândea doar că altfel n-are cum să fie, fiindcă vedea Simina că azi e la fel ca ieri şi nu se îndoia că mâine va fi la fel ca azi. Aşa se deşira firul zilelor ei, venind de niciunde şi mergând spre nicăieri, căci nimeni nu-i stăpân pe soarta sa şi nu poate şti omul ce-o să fie dincolo de clipa asta.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts