GSF56 banner01-650

          (Fragment din eseul Hypnos şi Morfeu)

         

          „We are such stuff as dreams are made on,

          And our little life is rounded with a sleep.”

          Shakespeare, The Tempest

         

          Dintotdeauna visele au sfidat realitatea. Forţele raţiunii s-au dovedit a fi mereu incapabile să pătrundă în necunoscutul terifiant care constituie partea de umbră a existenţei noastre. Oare spre ce tărâmuri îndepărtate călătoreşte conştiinţa pe parcursul unei jumătăţi din viaţa fiecărui individ? Din ce materie sunt formate visele şi care este originea lor? Sunt ele oare nişte simple emanaţii ale inconştientului, produsele unor semnale bioelectrice aleatorii, sau vehiculele unor mesaje tainice pe care umanitatea nu este încă pregătită să le interpreteze?

          La aceste întrebări imposibile a încercat să răspundă neurologul Jonathan Winson într-un articol publicat în revista Scientific American în 1991. Savantul relatează că ştiinţa modernă a reuşit să descopere anumite aspecte esenţiale ale mecanismului fiziologic al viselor în urma unor experienţe cu ajutorul encefalografiei întreprinse încă în 1953. Conform acestor studii, somnul începe printr-o stare hipnagogică, mediană între veghe şi somn, ce durează câteva minute şi în timpul căreia gândurile se transformă într-un amalgam de impresii fragmentare şi de evocări ale unor evenimente.

          Apoi urmează faza aşa-numitului somn lent, caracterizat prin semnale cerebrale de joasă frecvenţă. Somnul lent este întrerupt sporadic de perioade în care se înregistrează impulsuri cerebrale rapide şi neregulate, numite somn rapid, sau REM (Rapid Eye Movement). Acestea sunt caracterizate prin mişcări dezordonate ale ocularelor, printr-o respiraţie intensă şi neregulată şi printr-un puls accelerat. Se consideră că visele se manifestă anume în timpul somnului rapid. În această perioadă funcţiile locomotorii sunt parţial blocate, ceea ce nu-i permite individului să se mişte în somn, dar uneori membrele sale tresar sub influenţa experienţelor din vise.

          În timpul somnului se manifestă patru faze de somn rapid. Prima survine după 90 de minute de somn lent şi durează 10 minute. A doua şi a treia fază intervin după perioade mai scurte de somn lent şi durează mai mult. Iar ultima fază de REM durează 20-30 minute şi sfârşeşte odată cu deşteptarea. Dacă subiectul îşi ţine minte visul după ce se trezeşte în mod firesc, atunci cel mai probabil acest vis s-a manifestat în cea de a patra fază de REM. Însă dacă este trezit în timpul unei alte perioade de somn rapid, atunci îşi va aminti cu siguranţă de experienţa onirică survenită în acel moment.

          După cum relevă anumite cercetări, visele au o funcţie vitală şi orice om ar muri dacă nu ar visa timp de două săptămâni.

          Există şi alte opinii conform cărora creierul şi mintea constituie două entităţi distincte, iar lumea viselor ar putea să funcţioneze complet după alte legi decât cele ale spaţiului şi timpului real.

          Studiile au demonstrat de asemenea că şi la animalele mamifere placentare şi marsupiale se observă faza de somn REM, ceea ce conduce la supoziţia că şi unele animale visează. Capacitatea animalelor de a visa s-a dezvoltat cu aproximativ 140 milioane de ani în urmă şi, prin urmare, omul a început să viseze încă înainte de a fi om, atunci când se afla în ipostaza de patruped.

          Acelaşi Jonathan Winson concluzionează că „…la mamifere, inclusiv la om, visele reflectă mecanismele profunde ale memoriei. Informaţia colectată în starea de veghe este supusă unei prelucrări suplimentare în vis. …Faptul că un proces cerebral atât de complex precum somnul REM s-a perpetuat pe parcursul evoluţiei demonstrează că visele au un rol vital pentru supravieţuirea mamiferelor.” Părerea sa este că visele constituie un mecanism de elaborare a strategiei supravieţuirii în timpul zilei.

          În vise omul intră într-un regim de gândire superior, în care se manifestă o formă de inteligenţă a naturii, care se presupune că ar ghida evoluţia speciilor. Astfel homo sapiens s-a născut zâmbind.

          Ipoteza existenţei unei inteligenţe a naturii, a unei forţe supraconştiente ce dirijează evoluţia şi care se manifestă în fiecare organism oferă spaţiu pentru speculaţii. Această idee a fost formulată în anii 60 ai secolului trecut de către James Lovedale, prin a sa Teorie Gaia, conform căreia planeta Pământ constituie un fel de organism capabil să se autoregleze, procesul respectiv fiind numit homeostază. Numeroase experienţe au oferit argumente în favoarea acestei teorii, un exemplu la vedere fiind faptul că nivelul salinităţii apei din oceane rămâne constant în pofida oricărei explicaţii. Aşa-numitul efect feedback, prin care natura contrapune condiţiilor climatice dezechilibrate reacţii situate la extrema opusă, constituie un alt argument în favoarea Teoriei Gaia.

          Ideea Pământului ca organism inteligent a fost susţinută încă de la începutul secolului 20 de către geograful român Simion Mehedinţi, care a dezvoltat această concepţie, afirmând că toate corpurile cereşti din sistemul solar formează şi ele o structură armonioasă raţională. Simion Mehedinţi a fost la rândul său influenţat de teoriile savantului german Alexander Von Humboldt. Monografia Kosmos, alcătuită din câteva volume, ce a fost publicată de Humboldt pe la mijlocul secolului XIX, a constituit una dintre primele încercări de a sistematiza cunoştinţele despre univers într-o teorie generală integratoare şi a promovat ideea unităţii organice a planetei Pământ.

          O altă argumentare a acestei teorii poate fi găsită în cartea omului de ştiinţă englez J. B. Harborne „Introducere în biochimia ecologică”, în care sistemul de adaptare a plantelor la medii nefavorabile este descris ca fiind surprinzător de raţional.

          Concepţia înfăţişată în filmul „Avatar”, în care toate organismele de pe planeta Pandora sunt capabile să comunice între ele, formând o reţea simbiotică inteligentă, nu este atât de fantezistă precum pare. S-a constatat bunăoară că arborii de salcâm interacţionează şi se previn reciproc prin agenţi chimici în cazul unor incendii, schimbându-şi în consecinţă nivelul de umiditate pentru a avea mai multe şanse de supravieţuire. O ilustrare a mecanismelor complexe de comunicare din lumea animală şi vegetală, dar şi o dovadă a frumuseţii naturii, poate fi aflată de asemenea în cartea lui Victor Gherman (în colaborare cu Anatol Podubnâi) „Limbaj în lumea necuvântătoarelor”, apărută la Chişinău în 1984.

          Unul dintre cele mai importante aspecte ale ipotezei Gaia este supoziţia că în anumite condiţii natura poate stabili o formă de comunicare directă cu omul, care se manifestă bunăoară în visele şi transele şamanilor.

          Cultul naturii, care se află într-o strânsă legătură cu cel al strămoşilor, are o mare însemnătate în şamanism. Ambele culte sunt considerate ca fiind cele mai arhaice forme de credinţă religioasă. Din timpuri străvechi experienţa acumulată în urma comuniunii cu spiritele naturii şi ale strămoşilor a determinat în mare parte viaţa comunităţilor tribale.

          Mulţi şamani siberieni au mărturisit că sunt iniţiaţi în tainele şamanismului în vise, de către spiritele unor rude decedate. Visele şi transele, ca mijloc de mediere a forţelor naturii, ai cărei urmaşi se consideră adepţii acestor culte, au avut întotdeauna un rol deosebit de important în practicile şamaniste, acestea fiind descrise pe larg în monografia lui Mircea Eliade „Şamanism: tehnici arhaice ale extazului”, o sursă de o valoare inestimabilă pentru interpretarea miturilor, viselor şi experienţelor vizionare. Termenul de şamanism a fost introdus de cercetătorii moderni pentru a defini un tip de practici spirituale atestate concomitent în regiuni ale lumii situate la mari distanţe, din America Latină până în Siberia şi din Africa până în insulele din Oceanul Indian. Deşi poartă diverse nume în limbile nativilor, aceste practici demonstrează similarităţi frapante. Şamanismul este probabil cea mai veche tradiţie spirituală a umanităţii şi a fost propagat încă din perioada migraţiei triburilor de pe continentul african spre celelalte zone ale lumii.

          Tehnica de bază a şamanului este transa, o formă de vis controlat care oferă posibilitatea de a călători în zboruri extatice spre zone situate dincolo de realitatea ordinară, pentru a acumula o cunoaştere supranaturală şi a o transmite ulterior membrilor comunităţii sale, spre binele acesteia. Pe parcursul istoriei, şamanii au condus evoluţia umanităţii, manifestându-se ca gânditori, strategi şi lideri în momentele de criză. Rolul şamanului se distanţează de cel al vraciului (witch doctor) obişnuit şi constă în restabilirea unei relaţii armonioase cu forţele naturii în perioadele de dezechilibru.

          Conform lui Mircea Eliade, disciplinele spirituale care s-au perpetuat până în contemporaneitate au fost elaborate într-un interval de timp ce precede cu mult istoria cunoscută. Se poate presupune că aceste discipline s-au dezvoltat în urma unui proces continuu de observare a fenomenelor naturale, un aspect esenţial al acestui raport cu natura fiind anume visele şi transele, care au marcat profund copilăria umanităţii.

          James Lovedale afirmă că omenirea ar fi supravieţuit în îndelungata ei existenţă la tocmai şapte schimbări climaterice catastrofale, la un moment dat populaţia fiind decimată până la doar 2000 de persoane şi că astfel de catastrofe ecologice se pot repeta şi în viitor. În acest context, modelul şamanului, sub toate formele sale, în calitate de călăuză vizionară a societăţii şi agent mediator, prin vise şi transe, în relaţia ei dificilă cu natura, îşi păstrează importanţa. James Lovedale consideră că specia umană are un rol decisiv în procesul de homeostază al planetei. Acesta vorbeşte despre aşa-numiţii „Cavaleri ai Gaiei”, care asemenea eroilor din mituri înving forţele distructive ce se manifestă periodic în lume.

          Cunoscutul indolog şi celtist Heinrich Zimmer susţinea în cartea sa „Regele şi cadavrul. Meditaţii despre biruinţa sufletului asupra răului” că omul modern, educat în spiritul materialismului şi pozitivismului, şi-a pierdut liantul cu natura. Drept consecinţă, el nu mai este în stare să descifreze semnificaţia completă a miturilor, precum şi a experienţelor onirice şi extatice. Cunoaşterea profundă incifrată în simbolurile acestora ar putea avea o importanţă vitală pentru societatea umană, transmiţându-i uneori mesaje de alertă şi de avertizare, dar şi soluţii din partea naturii. Principiul cuceririi naturii, promovat de ştiinţa modernă, riscă să provoace un dezechilibru ecologic, precum şi o criză în plan social şi individual.

          În context, Heinrich Zimmer face referinţă la un sugestiv vers al poetului William Blake: „Spectrul meu în juru-mi, zi şi noapte”, interpretîndu-l că toate fenomenele percepute de om nu sunt decât o exteriorizare a propriului eu, asemenea unui vis creat de el însuşi. În această lume subiectivă se manifestă pretutindeni arhetipul „preotului iniţiator, un îndrumător spiritual care oferă Cheia.” Aceeaşi idee a lumii ca vis, ca joc al minţii şi ca teatru al spiritului este ilustrată şi de William Shakespeare într-un pasaj pitoresc din „Furtuna”, pe care l-am folosit drept epigraf în deschiderea acestui eseu.

          Psihanaliza europeană a încercat să studieze visele dintr-o perspectivă materialistă, cea a „logicii bunului simţ”, care exclude totalmente existenţa unor fenomene iraţionale. Cultura europeană a realismului materialist neagă cu vehemenţă miracolele şi promovează modelul unei lumi absolut previzibile, care funcţionează asemenea unui mecanism infailibil. Conform psihanalizei, visele sunt întodeauna generate doar de zona subconştientă a minţii. Aceeaşi disciplină susţine că prin analiza dintr-o perspectivă raţionalistă a imaginilor şi acţiunilor din vise poate fi caracterizată viaţa interioară a unei persoane şi chiar poate fi construit un fel de portret-robot al ei. Pe această temă au fost scrise numeroase cărţi, care uneori apelează la mijloacele literare într-o mai mare măsură decât la cele bazate pe experienţă. Au existat chiar şi tentative de a implementa psihanaliza în domeniul criticii literare, iar cercetătoarea Lily Campbell a lansat supoziţia că personajul Hamlet suferea de o „melancolie provocată de o dereglare a vezicii biliare”.

          Este interesant de remarcat că în timp ce Freud proclama rolul decisiv al egoului şi nega spiritul, gândirea indiană încerca să realizeze contrariul, promovând eliberarea de ego şi cunoaşterea spiritului, ca adevărata esenţă a individului. De fapt, această idee a caracterului superficial al egoului se regăseşte sub forme camuflate şi în cultura europeană, deşi pe parcursul istoriei ea a fost cumva marginalizată. Oare caracterizarea unei persoane după aparenţe, după înfăţişarea sau numele ei nu este ipocrizie?

          Tradiţia spirituală indiană postulează că „rădăcina tuturor fenomenelor se află deasupra”. Vieţile indivizilor, şi implicit visele lor, sunt determinate mai degrabă de un supraconştient decât de un subconştient. Aici aflăm paralele clare cu Teoria Gaia, descrisă anterior, cea a unei inteligenţe a naturii care ghidează toate fiinţele. Înţelepţii indieni consideră că spiritul şi conştiinţa sunt omniprezente şi se manifestă chiar şi într-o piatră.

          Un spaţiu aparte este rezervat viselor în aşa-numitele Upanişade, o serie de texte filosofice care comentează scripturile sacre Veda. Gânditorul, poetul şi politicianul indian Sri Aurobindo a considerat Upanişadele drept cea mai importantă contribuţie a Indiei la cultura universală. Upanişadele s-au aflat de asemenea la originea filosofiei Vedanta, care constituie o formă ultimă a tradiţiei hinduse.

          În Mandukya Upanishad, una dintre cele mai laconice, dar şi cele mai larg vehiculate Upanişade, sunt descrise cele patru stări de conştiinţă pe care le parcurge individul în timpul vieţii sale. Prima este cea a stării de veghe, deschisă spre exterior, în care acesta percepe obiectele grosiere comune. A doua stare, interiorizată, este cea a visului, în care sunt percepute obiecte subtile, luminoase. În cea de-a treia, cea a somnului profund, individul nu manifestă nici o dorinţă şi nu percepe vise. În această stare „…se concentrează înţelepciunea acumulată. Ea constă din bucurie, în ea individul simte bucurie, iar uşa spre ea este

          înţelepciunea conştientă.” Şi în sfârşit a patra stare este sălaşul „…Stăpânului a tot, al omniscientului.” Este „originea şi destinaţia tuturor fiinţelor”, „nevăzută, incomunicabilă, intangibilă, fără atribute, de negândit, de nedefinit, a cărei esenţă este siguranţa de a fi în comuniune cu sufletul, sfârşitul evoluţiei, paşnică, non-dualistă.”

          Conform scripturii Prasna Upanishad, în somn fiecare individ traversează câteva nivele ale conştiinţei. Mai întâi acesta „vede tot ce poate fi văzut şi cunoaşte tot ce poate fi cunoscut”. Apoi se cufundă într-o stare în care este acaparat de un sentiment profund de beatitudine, o „bucurie oceanică”, după cum obişnuiesc să o descrie unii Guru indieni. După care sufletul omului se dizolvă în Brahman, spiritul universal, al cărui echivalent european ar fi, nici mai mult, nici mai puţin decât Dumnezeu. Astfel spiritualitatea indiană afirmă că în fiecare noapte, în somn, omul se reuneşte cu Dumnezeu, deşi ulterior nu ţine minte acest moment dramatic.

          Tradiţia hindusă demonstrează de asemenea că visele funcţionează la fel pentru reprezentanţii oricăror culturi şi că simbolurile din vise sunt percepute în acelaşi mod de orice om din orice colţ al lumii. Swami Vivekananda, un alt gânditor indian care a promovat filosofia Vedanta în Occident, presupunea în cadrul discursului său susţinut în 1899 la Parlamentul Religiilor că simbolul Trandafirului, al Cerului şi al Oceanului îşi păstrează aceleaşi semnificaţii profunde în toate culturile. Parlamentul Religiilor a fost o organizaţie care şi-a propus să iniţieze un dialog ecumenic între religii, pornind de la premisa că toate credinţele se închină unui singur Dumnezeu ce poartă diverse nume.

          Pornind de la acelaşi caracter universal al experienţelor spirituale, Sri Aurobindo le-a prezentat discipolilor săi europeni un model alternativ al structurii minţii, care îmbină ideile psihologiei moderne cu concepţiile indiene ale aşa-numiţilor centri de forţă. Sri Aurobindo distinge câteva nivele de conştiinţă: subconştientul fizic, vitalul (în care se manifestă calităţile emotive ale individului), mentalul, zona supraconştientă sau psihică, precum şi superconştientul care se identifică cu spiritul Brahman.

          Sri Aurobindo a mai afirmat că visele oferă un mijloc de a accede la o cunoaştere esenţială şi constituie o metodă sigură şi accesibilă de a progresa în plan spiritual. Înţeleptul indian le propune învăţăceilor săi să analizeze intens şi constant aspectele filosofice care-i preocupă în timpul zilei şi astfel, în mod inevitabil, acestea se vor manifesta la un moment dat sub forme simbolice în vise, oferindu-le aspiranţilor spirituali anumite subtilităţi ale acestor concepţii filosofice ce nu pot fi distinse în starea de veghe. Alchimia promovează o metodă similară. Se zice că secretul Pietrei Filosofale îi apare alchimistului în vis, la sfârşitul unor căutari îndelungate şi epuizante.

          Conform teoriei lui Sri Aurobindo, somnul este o regresare şi o involuţie temporară a organismului spre forţele primare ale naturii. Diferenţa dintre starea de somn şi moarte este că în moarte planurile conştiinţei se descompun şi se dispersează. Unele discipline spirituale, printre care şi cultul voodoo, afirmă că uneori moartea poate surveni temporar, pe durate atât de scurte încât nici nu este observată, provocată fiind, bunăoară, de o reacţie spontană la şoc.

          Cultura indiană a perpetuat până în zilele noastre un mit deosebit de pitoresc, cel al zeului Vishnu adormit în oceanul de neant (Ananta). În somnul său fără sfârşit Vishnu este asaltat de doi demoni, care reprezintă forţele avariţiei şi egoismului. În momentul în care aceşti demoni doresc să se erijeze în postura de zei şi-i oferă lui Vishnu posibilitatea de a-i îndeplini o dorinţă, acesta alege să-şi răpună demonii, pentru ca în final să se trezească.

          Să trecem acum de la metaforele surprinzătoare ale tradiţiei hinduse la concepţiile asupra viselor dezvoltate din timpuri imemoriale de aborigenii australieni. În mod foarte ciudat, aceştia consideră lumea materială drept un vis, iar visele drept adevărata realitate. În centrul acestei culturi tribale se află concepţia aşa-numitului Timp al Viselor, sau Timp Mitic, o dimensiune temporală paralelă în care se manifestă miturile creaţiei. În viziunea aborigenilor din Australia, toate fenomenele care se produc în lumea noastră au la origine mituri ale creaţiei generate mai întâi în Timpul Viselor. Pe cât de ascetică este existenţa exterioară a acestora, pe atât de bogată în mituri şi legende pare să fie viaţa lor spirituală.

          O dovadă a complexităţii tradiţiei tribale australiene este termenul Zuvuya, al cărui echivalent în limbile europene ar fi cel de „matrice a viselor”. Această concepţie îţi crează involuntar asociaţii cu unele atribute ale vieţii moderne, ca Internetul, ciberspaţiul şi reţeaua virtuală înfăţişată în filmul „Matrix”.

         

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube