[Forget about the Past, Forget about the Guilt”

Tito and Tarantula „Back to the house that love built”]

 –   Te-ai gândit măcar o clipă că s-ar putea să nu-i mai vezi niciodată?! Că pentru o tulburare de o secundă, ai putea să pierzi tot ce-ai câştigat cu atâta efort?…

Femeia suspină şi-şi şterse, supărată, lacrimile de pe obraji.

–   În momentul ăsta nici nu vreau să te văd, mai spuse şi în tonul ei se citea mai mult tristeţe decât furie.

Sakis zâmbi amar. Apariţia lui Eris fusese o adevărată revelaţie pentru el; îl scosese din depresia lui şi îl încurajase să privească spre calea pe care-o părăsise. Şi Jelena îl sfătuise, într-adevăr, dar fata aceea îi amintea prea mult de el şi de neputinţele lui ca s-o poată agrea.

Eris, pe de altă parte, semăna cu îngerul lui păzitor; nu-l văzuse căci nu se lăsase văzut, deşi îl rugase cu atâta ardoare ca să-i apară, dar dacă exista, atunci şi-ar fi dorit să arate ca femeia aceasta.

Poate că îngerii se înfăţişează doar celor aleşi, fiind prea ocupaţi ca să dea ascultare rugilor oricui, iar el înţelesese tardiv că sufletul său e prea adâncit în frustare ca să mai aibă puritatea ce l-ar fi putut încadra printre cei Aleşi.

Fusese un nimeni şi i se demonstrase cu severitate că orice ar fi întreprins, continua într-un mod hidos să rămână acelaşi nimeni. Numai gândul îi făcea greaţă.

Se spune că îngerii îţi veghează fiecare pas şi cei cuminţi sunt feriţi de orice pericol. Probabil că sunt puţini aceşti „cuminţi” şi profanii îi numesc, simplu, „norocoşi” . Sakis era ghinionul întruchipat şi totuşi, fata aceasta, prezenţa ei îi tulburase pe poliţişti atât de mult încât aceştia uitaseră, pe moment, de captură; profitând de încetineala lor, Eris îl împinsese într-o maşină, apoi demarase în viteză şi, spre uimirea amândurora, nu-i urmărise niciun echipaj.

–   Ce-a fost în mintea ta, când ţi-ai ridicat pistolul la tâmplă? întrebă ea cu tristeţe în glas, privindu-l compătimitor. Chiar nu înţeleg la ce te-ai fi putut gândi ca să faci un asemenea gest. Sakis o privi lung, neştiind ce să răspundă. Ai trecut prin atâtea chestii ca să te omori fiindcă nu mai voiai la închisoare?

–   Nu mă înţelegi. Jed e un om bun, dar câteodată face gesturi necugetate; m-au trădat prea mulţi oameni şi de la el chiar n-am putut să primesc asta.

–   Ai vrut să mori fiindcă Jed te-a predat? întrebă ea, uimită.

–   Eu sunt cel care te surprinde mereu şi asta într-un mod neplăcut, spuse el cu un zâmbet sarcastic.

–   Eu te înţeleg, spuse ea, încet, dar dacă o făceai, îţi pierdeai pe veci locul din Paradis. Te mai gândeşti la ei, uneori?… întrebă după o pauză, aruncându-i o privire.

–   Deseori, recunoscu Sakis.

–   Cum au murit?

Bărbatul o fixă cu privirea, apoi oftă, clătinând din cap.

–   Flori. Parfumul unei flori i-a ucis.

Eris se uită la el, nedumerită. I se părea o alegere stupidă, aşa cum o considerase şi Jed, dar asta arăta tocmai faptul că Sakis nu avea inimă de ucigaş.

–   Cum s-a întâmplat? zise ea, cotind pe o străduţă lăturalnică.

–   Îmi amintesc că Helen nu gătise, aşa că am comandat nişte mâncare mexicană. Am mâncat în linişte, toţi cinci, la masa din living; cred că a fost una din puţinele seri în care mama soţiei mele n-a comentat nimic la adresa mea. Iar în seara aceea, Helen a venit la mine în cameră şi am făcut dragoste pentru întâia oară.

Eris îşi înălţă sprâncenele.

–   Parcă spuneai că tu…. niciodată…

–   Prima şi singura dată. Şi lucruri precum acesta ar fi trebuit poate să mă îndemne să renunţ la ideea mea, dar ele m-au înverşunat şi mai mult; îmi doream cu tărie să-i salvez, să trăim cu toţii fericiţi. Dar am înnebunit.

Eris opri maşina în faţa unei case. Fulgi imenşi, murdari coborau pe parbriz. Femeia tăcu, acceptând totul ca pe ceva normal, atâta timp cât mai erau doar câteva ore până la finalul suprem.

–   Am lăsat floarea pe masa din living, am deschis uşile interioare şi am închis gemurile. Pe urmă, am ieşit pe teresă, cu Biblia în mâini.

Oftă.

–    Nu, nu m-am gândit că Îngerul poate fi o scorneală a minţii mele şi că n-am să-i mai văd. Speram ca la momentul potrivit, să ajung în Rai şi să mă reîntâlnesc cu familia mea.

–   Şi nu mai crezi asta? Sau bărbatul acela a reuşit să te convingă că domnul Camping a minţit?…

–   O să-i revăd, doar că asta nu se va întâmpla azi, spuse pe un ton  întunecat.

–   Am înţeles, spuse Eris, cu dezamăgire în glas. Te-am ajutat fiindcă ştiu că nu într-un asemenea loc vei găsi mîntuirea. Şi am sperat că poate mă vei ajuta şi tu…

Sakis se încruntă, deşi era conştient că orice gest are plata lui, că nimeni nu face nimic pe gratis. Era tare curios să afle care era preţul libertăţii sale, având în vedere că Eris nu căuta satisfacţii materiale.

–   Despre ce e vorba?

–   Am participat la multe întâlniri religioase şi am fost decepţionată, recunoscu ea. De data aceasta, mă încred în Profet şi în calcule dânsului; vreau să fiu alături de el, să mă rog alături de ceilalţi adepţi, până în ultima clipă.

–   Şi atunci, ce nevoie ai de mine? se interesă omul.

–   Nu am nevoie… Speram să fi şi tu alături de noi, acolo, spuse ea, cu un zâmbet uşor.

Sakis o privi, gânditor. O studie îndelung, cu un zâmbet fin aşternut pe buze, iar ea zâmbi cu emoţie. Scena asta semăna prea tare cu prima întâlnire cu Helen, aşa că tuşi uşor şi luându-i mâna într-a sa, îi spuse mai mult în glumă:

–   Mă uimeşti. Credeam că o fortăreaţă precum eşti tu e greu de cucerit.

–   Te asigur că până acum a fost imposibil, râse ea.

–   Bine, mergem împreună, încuvinţă el. Oricum, voiam şi eu să-l văd.

Îşi dădu seama că trebuia să facă rost de alt pistol şi nu-i plăcea deloc treaba asta.

Când ieşiră pe autostradă, Sakis  se aşeză confortabil în scaun, sprijindu-şi capul de banchetă. Se simţea epuizat, după evenimentele acelei zile şi fata asta îi inspira destulă încredere ca să aţipească puţin până ce ajungeau la clinica lui Camping.

–   Ucide-l! îi spunea Vocea. Trebuie să moară pentru ce ţi-a făcut!

–   Nu te mai cred, îi răspundea Sakis Green, plecându-şi capul, fiindcă razele ce înconjurau silueta diafană a Îngerului, începeau să-i ardă ochii.

–   Trebuie să mă asculţi. Ţi-am spus că vei fi alături de ei. Te-am minţit eu oare? Pistolul a fost în mâna ta, maşina era doi paşi de gheizer. Pentru ce te-ai oprit?!…

–   Tu nu eşti înger, m-am înşelat cumplit, murmură Sakis, îngropându-şi faţa în palme.

 –   Sakis! Sakis, trezeşte-te! Doamne, ce m-ai speriat!…. se auzi ţipătul lui Eris.

Bărbatul îşi trecu mâna peste obraz, gâfâind. Visase.

–   Ai avut un coşmar, spuse fata, netezindu-i părul. Am ajuns.

Curtea clinicii era blocată de aceleaşi grupuri de protestari. Sakis şi Eris schimbară priviri uimite, apoi fata îi ceru s-o urmeze, semn că avea o idee cum să pătrundă în clădire.


Aurelia Chircu
 s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti.

A terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi desfăşoară activitatea de  traducător.

Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia.

A publicat în în revistele online EgophobiaFaleze de piatrăSuspans şi SRSFF.

Blog personal: http://auroredenevers.wordpress.com

Avatar

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts