Insula Kefalonia era cufundată într-o linişte de mormânt. De obicei predomina haosul poveştilor, dar nimfele erau tăcute, presimţind răul ce se apropia. Nu se auzea niciun glas; vântul nu bătea, iar apa mării nu se mişca sub nicio formă.

          Luna domnea liniştită asupra pământului, spunând stelelor povestea nopţii, deşi ele o ştiau atât de bine. Totul era straniu de nemişcat.

          Câteva clipe mai târziu s-a produs şi inevitabilul dezastru. Marea se învolbură pe dată, apele pure clocoteau de mania lui Poseidon. O bubuitură puternică sparse liniştea.

          Cerul se înnoră, ascunzând luna. Atunci, apele se deschiseră şi din ele se înălţă falnic zeul. Clocotea de mânie.

          Cu o singură mişcare a tridentului său, Poseidon a ridicat valurile mării la înaltele ceruri. Înaintând sprinten pe spuma mării, lovi insula Kefalonia fără pic de milă, zguduind-o.

          Nu a durat mai mult de un moment să se creeze hărmălaia generală. Vântul puternic bătea de nicăierea, nimicind totul în calea lui. Tunetele furioase şi lumina sclipitoare a fulgerelor începură să împânzească cerul.

          Începu să plouă cu stropi uriaşi.

          Copacii de pe insulă se plecau în faţă şi în spate, suferind cumplit în bătaia furtunii cumplite. Nimfele de pe insulă au început să alerge speriate în toate părţile, căutând să se salveze.

          Şi-atunci, un val uriaş, mânat de tridentul lui Poseidon, lovi insula, acoperind-o pentru câteva momente cu o spumă densă. Apele au pătruns furioase fiece colţişor de piatră, slăbind forţa insulei care gemea sub greutatea talazurilor.

          Atât nimfele, cât şi vietăţile din acel loc mirific pieriră. Insula a avut mult de suferit – la est de munţii Agia Dynati şi Evmorfia s-a format o grotă.

          Poseidon fură inima insulei din această grotă pe care o umplu cu apă. O dată cu ea, zeul luă cu el viaţa de pe Kefalonia…

          Deşi i-a luat mult să se refacă, insula redeveni paradisul de odinioară. Alte nimfe şi vietăţi luară locul celor moarte. Poseidon era satisfăcut de furtul inimii insulei, aşa că lăsă destinul insulei să-şi urmeze cursul.

          Mii de ani au trecut până ce Poseidon atacă din nou.

          Era o dimineaţă însorită şi plăcută când cerul se întunecă din nou. Şi nimfele, care-şi aduceau aminte de tragedia din trecutul îndepărtat, se îngroziră.

          Începu să plouă torenţial. Tuna şi fulgera cum  nu se întâmplase niciodată. Zeul era foarte furios. Se apropie călare pe armăsarul său puternic de insulă, galopând pe spuma mării învolburate.

          Nu a fost nevoie decât de o singură lovitură de trident pentru ca pământul să înceapă a se cutremura, părând că se rupe. Poseidon se scufundă înapoi în apă, mulţumit.

          Dar calvarul continuă pentru nimfele îngrozite. S-a născut un cutremur fioros, care a zguduit bucata de pământ fără pic de milă, rupând bucăţi de uscat, creând peşteri adânci în interiorul insulei. La apogeul său, zguduiala făcu tavanul grotei din inima insulei să se surpe.

          Au căzut bucăţi imense de rocă în lacul nu foarte adânc ce se formase acolo. Apa uşor călduţă se învolbură la rândul ei.

          Vietăţile se luptară din răsputeri pentru a curăţa ceea ce mai rămăsese din inima insulei Kefalonia.

          Furtuna încetă puţin după,  lăsând în urma ei doar tristeţea şi dezamăgirea.

          Sirene şi tritoni au început să populeze lacul din inima insulei Kefalonia, pe care îl numiră Melissani. Fiecare fiinţă ce pătrundea în această peşteră se îndrăgostea.

          Mult timp, fiinţele de pe insulă au trăit cu frică de furia lui Poseidon.

          Dar au trecut alte mii de ani, ştergând urmele trecutului şi spulberând furia zeului.

           

***

           

          Calipso era cu prietenul ei, Arion, şi cu un alt amic, se plimbau pe malul unui lac adânc de pe insulă. Soarele tocmai apunea, dispărând încet, lăsând loc domniei lunii pline în acea noapte.

          Tânăra îşi înlătură cu grabă rochiţa vaporoasă pe care o purta, aruncând-o cât colo. Vru să intre în apă, dar Arion o prinse de mână. O privea grav, pe faţa sa citindu-se doar îngrijorarea.

          – Ce faci?

          Calipso se uită la el distrată, cu ochi mari.

          – Cum adică ce fac? Merg să fac o baie în lac… Nu simţi şi tu chemările apei calde? îl întrebă ca şi cum să simţi apa cum te cheamă la ea era ceva întâlnit. Într-adevăr, lacul era ademenitor. Doar că Arion şi amicul lor nu păreau prea încântaţi să intre în apele întunecate.

          Băiatul îşi privi curios prietena, cu un zâmbet discret în colţul gurii la vederea costumului de baie ce-i acoperea formele surprinzător de senzuale. Încercă să-şi ascundă căutătura pofticioasă printr-o tuse mimată, apoi murmură:

          – Nu te las să intri în apă, e mult prea adâncă.

          Tonul pe care Arion rostea vorbele era foarte ferm. Calipso, în schimb, îl privi întâi pe el cu dezamăgire, apoi se uită la lac.

          Liniştea de pe întinderea neagră de apă fusese alungată de un murmur de valuri agitate. Părea că undeva, în adâncuri, se afla un vârtej bolnăvicios. Părea că vine o furtună…

          Calipso se apropie de marginea lacului. În mod normal, la mal, apele erau doar până la glezne; dar în situaţia de faţă balta părea că se formase într-un crater adânc. Fundul era departe de a putea fi atins de o fiinţă umană…

          O mână palidă, cu piele rece şi cleioasă o prinse pe Calipso de picior şi o trase în apele învolburate, înainte ca Arion să poată face ceva.

          – Locul tău… E printre noi… Omoară… Omoară…

           Calipso simţi cum gura i se umple, apoi plămânii. Apa invada fără pic de milă trupul fetei.

 

***

                   

          Calipso se trezi din somn în miez de noapte. Arion se trezi şi el, speriat de tresărirea bruscă a prietenei sale, al cărei cap stătuse până atunci pe pieptul său.

          – Arion, o să moară cineva! strigă tânăra tremurând, cu ochii bulbucaţi de spaimă.

          Atât tatăl, cât şi prietenul ei aveau să plece împreună cu un echipaj pe mare în două zile, ceea ce pe Calipso o îngrozea. Dacă se împăca greu cu ideea că cei doi bărbaţi trebuiau să pescuiască prin împrejurimi, ideea ca ei să plece departe, în larg, era de-a dreptul inacceptabilă.

          Arion ştiu la ce se referă Calipso. Nu era prima dată când încerca să-l facă să se răzgândească şi să nu mai plece.

          Apele elene erau o adevărată pacoste pentru pescari, fie ei începători sau care lucrau de-o viaţă pe mare. Imprevizibile şi puternice, puteau scufunda orice ambarcaţiune cât ai clipi.

          – Iubito, nu o să moară nimeni, o asigură  Arion cu toată bună-voinţa pe prietena lui. O privi în ochi şi o sărută pe frunte, încercând să o liniştească.

          Reuşi în scurt timp. Somnul o fură pe Calipso la fel de repede cum visul aparent prevestitor o trezise.

 

***

           

          – Cum se presupune că o să ajung dincolo, dacă eu nu ştiu să înot?! se enervă Calipso.

          Se afla pe marginea unui lac foarte adânc. Trebuia să ajungă pe o insuliţă din mijlocul lacului, unde era îngropat trupul mamei sale. Dar era imposibil fără o barcă.

          Deşi locuia de când se ştia pe insula Kefalonia, ea niciodată nu încercase să înoate. Apa în sinea ei o îngrozea de moarte…

          Tânăra grecoaică se apropie încet de mal. Se aşeză în genunchi, privindu-şi reflexia în oglinda de ape.

          Din adâncuri, fata văzu cum o copilă palidă se apropie tot mai mult. Se aplecă şi ea, uimită de această stranie descoperire, până ce vârful nasului ei atinse luciul apei.

          Mâna din adâncuri se întinse spre ea şi o prinse de părul lung, castaniu şi ondulat, trăgând-o în lac. Începu să înoate în adânc mult prea repede, în timp ce plămânii lui Calipso se umpleau de apă sărată.

 

***

           

          Calipso se trezi plângând. Era a doua seară la rând când în visele sale apăreau ape adânci şi învolburate.

          – O să moară cineva… Doamne!

          De această dată, Arion nu mai înnoptase la ea. Se afla singură în camera ei modestă, cufundată în întuneric.

          Îşi şterse lacrimile de pe faţa palidă, gândindu-se că e nevoie doar de o furtună cruntă pentru ca viitorul ei soţ şi tatăl ei să nu plece pe mare. Şi ea nu era o persoană prea norocoasă, nu i se îndeplineau dorinţele prea des.

          „Ce-o vrea Dumnezeu…” se gândi oftând cu tristeţe, apoi se lăsă în mrejele somnului, gândindu-se la fantoma aceea din adâncuri.

          Oare era persoana ce avea să moară, care încerca să-i transmită un mesaj? Sau era doar o biată copilă înecată în apele elene, care cerea ca trupul să-i fie scos la suprafaţă şi înmormântat creştineşte…?

          Prea multe întrebări fără răspuns concret.

 

***

 

          În ziua următoare a plouat foarte mult. Calipso a răsuflat uşurată când a văzut cerul mohorât şi plângăcios. Era semnul că plecarea corabiei era amânată. Şi spera în sinea ei să plouă mult şi bine, ca tatăl şi prietenul ei, viitorul soţ, să se răzgândească. Avea nevoie de timp să-i convingă că nu trebuie să plece în larg.

          Dar ploaia s-a oprit a doua zi, spre disperarea acesteia. Presentimentul că ceva rău se va întâmpla o cuprinse din nou, cu mai multă putere de această dată. Se întindea precum o boală incurabilă în mintea ei şi nu îi dădea pace.

          – Tată… rosti supărată, privindu-l pe bărbatul între două vârste cu ochii blânzi, care cereau ascultarea.

          Ea şi tatăl ei nu semănau prea mult. Calipso îi semăna mamei ei, aşa spuneau bătrânii. Deşi ea nu o cunoscuse, dar tatăl ei îi spunea deseori că o vedea pe femeia moartă de foarte mult timp când o privea pe fiica sa.

          – Da, Cally, răspunse omul care examina corabia cu atenţie.

          – Am visat urât două nopţi la rând… Am visat apă, tată. Nu aş vrea să plece Nisse la drum.

          Calipso privi corabia cu tristeţe. Era o construcţie foarte veche, uriaşă, moştenită din neam de pescari. Fata nu ştia cum se numise înainte, ea o ştia drept Nisse încă de când era copil şi-i pocea numele în Nissse.

          – Tată, nu se va întâmpla nimic, o linişti bărbatul. Mereu ai câte un vis dintr-ăsta când trebuie să plec în larg. Familia noastră cu asta s-a ocupat din moşi strămoşi. De când erai o ţâcă îţi tot spun că nu avem cum să trăim altfel, dacă nu facem compromisuri. Accidente se pot întâmpla, tată, şi dacă mi-e scris să mor înecat, pot să mă înec în fântână dacă nu în mare…

          Calipso, care-şi plecase în pământ capul cu păr bogat, nu îndrăzni să-şi ridice privirile, pentru ca bătrânul ei tată să nu vadă că avea lacrimi în ochi.

          Încercă să-şi aducă aminte pentru care motiv tatăl ei redenumise corabia Nisse. Pe mama ei o chemase Nisse. Mereu, Calipso avusese impresia că mama ei moartă îi veghea pe pescarii de pe Nisse. Acest lucru o alina pe ea de fiecare dată.

          În acel moment, gândul ei liniştitor nu mai era aşa de puternic. Şi părea să se îndepărteze, fiindcă disperarea şi neputinţa o cuprindeau.

          Pescarii se pregăteau să plece în larg, când Calipso se pregăti în ultimul moment:

          – Merg şi eu cu voi pe mare!

          Nu era prima dată când pleca cu el, aşa că bătrânul pescar nu a avut nimic împotriva dorinţei fiicei sale de a urca la bord. Cu un băgăjel sumar, Calipso urcă şi ea.

          Au trecut zilele fără să se întâmple nimic ieşit din comun. Tânăra nu a mai visat nimic altceva legat de moarte.

          Se trezi într-o dimineaţă cu o senzaţie teribilă de vomă şi ameţeală. Se ridică cu greu din patul ei confortabil de pe corabie, observând că podeaua se mişca. Senzaţia de ameţeală pe care o aveau musafirii pe o corabie era amplificată de zeci de ori.

          Calipso ştiu că se trezise în plină furtună.

          Cu inima cât un purice, fata ieşi grăbită din micuţa ei cameră. Abia se ţinea pe picioare din cauza balansului corabiei.

 

*

 

          În inima furtunii, din apă ieşi o femeie. Bustul nu îi era acoperit decât de două scoici, fixate pe sâni de perle micuţe de culoare albă, care se legau de după gât şi pe după omoplaţii bine conturaţi. Părul verde şi ud îi cădea pe spate, pierzându-se în apă; era foarte lung.

          Femeia privea către Nisse cu nişte ochi mari şi speriaţi, de parcă era întâia oară când vedea o corabie. La rândul lor, pescarii se uitau spre ea fermecaţi.

           „Ce fel de glumă meschină mai e şi asta?” se enervă Calipso, observând că şi viitorul ei soţ se număra printre spectatorii încântaţi. „Ce fel de femeie în toată firea iese în faţa unor bărbaţi astfel îmbrăcată?”

          Grecoaica luă în mână o portocală şi o aruncă spre apă, în încercarea de a o face pe femeia străină să dispară.

          „Oare cum stă la suprafaţa apei? Suntem la mare adâncime, niciun om nu ar putea ajunge aici. Cum se poate…?”

          Era cuprinsă de uimire, dar şi orbită de gelozie. Se uită la ciudata străină ce prinsese în mână fructul. Îl muşcase cu coajă cu tot, fără să schiţeze niciun gest cu privire la gustul neplăcut al acesteia.

          Arion se apropie de marginea corabiei. Înainte ca grecoaica să-l oprească, băiatul se aruncă peste bord. Atinse apa ca un adevărat înotător şi se îndreptă către femeia care plutea fără niciun efort, aflată în apă doar până sub bust.

          Calipso se enervă la culme de îndrăzneala bărbatului. Merse grăbită spre tatăl ei, sperând că acesta îi va da vreun ajutor. La fel ca toţi ceilalţi pescari, bărbatul părea fermecat de femeia din apă.

          Cally se uită şi ea spre străina care, în acele momente, se rotea în jurul lui Arion, bucuroasă. Fata mai puse mâna pe o portocală, pe care o aruncă spre rivala ei, în încercarea de a o goni.

          Nu mică îi fu disperarea în momentul când străina se apropie de Arion. În groaza ei, se dezbrăcă şi se aruncă în apă, sperând să-şi salveze viitorul soţ de enigmatica prezenţă.

          De pe corabie se auzi o împuşcătură care făcu pe toată lumea să-şi revină.

          Grecoaica era o înotătoare excelentă. Se afla la câţiva metri de sirenă în momentul când un glonţ îi trecu prin picior. Simţi cum o fulgeră durerea şi ţipă. Se opri, făcând eforturi disperate să se ţină la suprafaţă. Apa sărată era un adevărat chin pentru o rană deschisă!

          Obosea… Şi apa din jurul ei se colora tot mai mult în roşu. Nu a primit niciun ajutor. În scurt timp, începu să se scufunde.

          Ultima imagine fu chipul femeii cu părul verde, apoi căzu într-un somn profund…

 

***

           

          Calipso se trezi speriată din somn. Fusese unul dintre cele mai ciudate vise ale sale. Pentru un moment, se gândi că e un alt avertisment că cineva avea să moară în curând.

          Tânăra grecoaică se ridică în capul oaselor şi privi în jur.

          Nu se afla în patul ei… Şi nici măcar pe corabie. Se afla într-un fel de peşteră ciudată, despre a cărei existenţă nu ştiuse niciodată. Era aşezată pe o piatră acoperită cu alge şi frunze de copaci. Undeva, pe nisip, într-un coşuleţ împletit, erau câteva fructe. Păreau special puse acolo pentru ea.

          – Unde mă aflu? se întrebă privind în toate părţile, dar era pustiu. Era singură.

          Se afla pe o fâşie de nisip – o mică plajă din interiorul peşterii. La câţiva paşi de ea era un lac. Nu putea fi într-un vulcan, pentru că nu ar fi fost apă acolo. Probabil că tavanul se surpase cu mii de ani în urmă.

          Oare se mai afla pe Kefalonia? Nu-şi aducea aminte ca vreunul dintre oamenii de pe insulă să-i fi spus vreodată despre vreun lac situat într-o peşteră. Locul era magnific şi probabil că era bine ascuns în inima insulei. Cally rămase ceva timp cu ochii pe cerul senin.

          Se auzi un pleosc şi privirea fetei se îndreptă către întinderea de apă. În faţa ei stătea aceeaşi femeie cu părul verde şi lung, târându-se încet în încercarea ei de a ieşi din apă.

          Părea normală de la brâu în sus, dar avea o coadă verde şi lungă în loc de picioare. Razele soarelui făceau ca solzii ei să reflecte mai multe culori, ca un curcubeu. Pentru un moment, Calipso rămase uimită cu ochii la sirena pe care o analiză atent.

          Scutură din cap, gândindu-se că era ireal. Privirea blândă a acelei fiinţe şi instinctul ei îi spuneau că poate avea încredere. Se ridică, dar o durere cruntă îi săgetă piciorul drept şi simţi cum cedează sub greutatea sa. Se prăbuşi la pământ.

          – Hai să te ajut! spuse prinzând-o cu ambele mâini o femeie înaltă, cu părul lung şi castaniu, foarte bronzată.

          Sirena şi străina din faţa ochilor săi era aceeaşi persoană. Doar părul şi lipsa cozii erau diferenţa.

          – Tu eşti… ? întrebă ea şocată.

          – Da, eu sunt. Sunt sirenă, scumpo. Iar tu, tu eşti rănită şi ai nevoie de îngrijire. Stai aici, spuse pe un ton matern şi-i netezi părul lui Calipso cu blândeţe.

          Dispăru fără alte cuvinte printr-o crăpătură pe care fata nu o văzuse până în acel moment. A aşteptat, şi-a masat braţul încetişor. A încercat să spele sângele uscat de pe piele în apa sărată, îndurând usturimea..

          Se afla pe malul apei, când o voce melodioasă o certă:

          – Ţi-am spus să stai într-un loc…

          Femeia cu părul şaten se întoarse cu un fel de farfurioară din lemn, în care stătea o pastă verde. Se gândi că era vreun medicament ciudat, al sirenelor. Probabil că şi ele se râneau uneori.

          – De ce mă ajuţi? întrebă Calipso privind-o fix în ochi. Nu voia să-i scape niciun moment când expresia ar fi putut-o trăda pe femeie.

          – Ai încercat să-l opreşti pe tatăl tău când a pus mâna pe armă, să tragă înspre mine. De ce nu te-aş ajuta, dacă şi tu ai încercat să o faci? Şi acelui băiat care a sărit în apă nu i-aş fi făcut nimic, rosti sirena trecând de la o vorbă la alta.

          – Dar… de unde ştii tu că acela era tatăl meu?

          Calipso se uită la ea suspicios. Cu toate acestea, femeia cu păr şaten nu arătă deloc uimită de întrebare. Ba chiar putu observa o undă de tristeţe aşezându-i-se pe chip.

          – E o poveste lungă, tânără fată…

          Apa clipoci din nou, atrăgându-i atenţia lui Calipso.

          – Cine e această fată? întrebă un bărbat ieşind din apă.  Vocea sună foarte autoritar, fapt care o sperie pe grecoaică. Se întoarse înspre el, pregătindu-se să-şi ceară iertare pentru deranjul pe care îl făcea.

          În loc de unul, Calipso putu să numere trei tritoni, însoţiţi de alte cinci sirene. Aveau fiecare părul de diferite culori, aceleaşi ca şi cozile lor. Părea că cea care o salvase era singura care avea părul şi coada verde, cel puţin dintre cei prezenţi.

          Pe rând, fiecare ieşi din apă, căpătând o formă normală.

          Fără măcar a-şi ridica privirea de la rana pe care o ungea cu acea pastă verde, sirena rosti concentrată:

          – Nu contează cine e, atâta timp cât m-a salvat.

          „Dar… Nu a fost chiar o salvare”, gândi Calipso uitându-se fix la chipul tritonului cu barbă, care acum părea un bătrân normal. „Doamne, cum îi putem deosebi de oameni când sunt pe pământ? Oare sunt periculoşi…?”

          – Ei bine, se pare că am cam dat-o în bară cu salvatul, rosti Calipso în încercarea de a alunga tensiunea din jur.

          Femeia ridică ochii spre bărbatul bărbos. Calipso putu să vadă privirile severe ale amândurora. Tritonul se uita atent la ea, iar cea care o îngrijea se uita la el.

          – Tată, dacă am adus-o aici, este pentru simplul fapt că avea nevoie de ajutor şi că am încredere în ea, murmură sirena ignorându-i spusele grecoaicei.

          – De unde vine? întrebă din nou bărbatul, fără să se sinchisească de ceea ce spusese fiica lui cu puţin timp înainte.

          – De pe Nisse.

          Pe chipul tritonului se aşternu un nor negru. Ochii severi o priviră pe Calipso ca şi când ea se afla acolo în scopul de a le face rău. Ca un intrus.

          – Nisse, strigă bărbatul enervat. Pentru un moment, grecoaica se gândi că numele corabiei era cel care îi întunecase chipul. Dar apoi realiză că se referea la sirena de lângă ea. De ce trebuie să aduci un om în peştera noastră? Se va duce să spună tuturor şi se vor isca probleme între noi, nimfe şi zei! Poate că, de această dată, Poseidon va scufunda Kefalonia pentru totdeauna!
Cally se îmbufnă. Venirea ei în acele locuri nu provocase decât probleme. Încercă să-şi ia braţul din mâinile lui Nisse şi să plece, dar aceasta o împiedică.

          – Of, parcă aţi fi tatăl meu, catadicsi să spună. Trase o gură mare de aer în piept, apoi continuă: Şi nimfele şi zeii nu există.

          La auzul îndrăznelii fetei, tritonul se înfurie şi mai mult. Chipul lui căpătase o culoare rozalie.

          – Ar fi mai bine să-ţi ceri iertare, tata are un caracter foarte vijelios… o sfătui Nisse.

          Cally îşi plecă privirea în pământ.

          – Îmi pare rău, domnule. Voiam doar să spun că… Ei bine, noi nu mai credem în zei.  Acolo, afară, rosti referindu-se la insulă, lucrurile nu merg deloc bine. Suntem nevoiţi să muncim pe brânci ca să reuşim să ne întreţinem, apele nu mai dau rodul pe care-l dădeau odată… Oamenii devin mai răi pe zi ce trece. Şi toţi spun că zeii nu mai există.

          O lacrimă i se prelinse pe obraz, fiindcă Nisse apăsă rana în momentul când legă un pansament improvizat. Fata strânse din buze.

          – Dar cum îţi explici existenţa sirenelor şi tritonilor? o întrebă la rândul ei.

          – Dacă vă spun că am auzit mii de poveşti cu sirene încă de când eram copil şi e prima oară când întâlnesc asemenea creaturi, mă credeţi? Vedeţi dumneavoastră, noi credem că sunt poveşti. Marinarii, în schimb, bagă mâna în foc că au fost ba salvaţi de sirene, ba unii din ei spun că alţii au murit fiindcă au căzut pradă cântecului lor mortal… Iar eu sper încă să mă trezesc dintr-un vis straniu.

          „Vis, asta este!” exclamă extaziată în gândurile ei. O stafie de zâmbet victorios i se aşternu pe chip, dar apoi groaza îl izgoni.

          Nisse cea din realitate, care tocmai îi pansase rana şi îi oferi un fruct, era însăşi silueta fantomatică din ape.

          – Stai!

          Toate privirile se întoarseră către Calipso.

          – Taci, rosti în şoaptă Nisse.

          – Ce s-a întâmplat? întrebă şi bătrânul cu barbă deasă.

          – Vă rog să mă scuzaţi… Am avut un fel de presimţire, să zic aşa. Mă refer la faptul că… „Doamne, gândeşte-te repede la ceva… Gândeşte-te repede la ceva!” La faptul că barca tatălui meu poartă numele fiicei dumneavoastră.

          Tritonul zâmbi.

          – Voi, oamenii… Numele noastre apar prin diferite legende. E şi normal. Am întâlnit la viaţa mea vase numite Poseidon, Apollo şi multe alte nume ale măriţilor zei.

          Calipso îi oferi un zâmbet şters bărbatului, dându-i dreptate. Răsuflă uşurată, fiindcă reuşise să-l păcălească. Sau cel puţin aşa părea la prima vedere.

          – Nisse, îţi poţi conduce prietena înapoi printre oameni.

          „Asta sună mai mult a ordin decât a sugestie; ei nu mă vor aici”, constată Cally şi se întoarse spre Nisse cu un zâmbet recunoscător pe chip.

          – La momentul potrivit. Acum fata are nevoie să-şi revină şi…

          – Nu mă veţi lăsa să plec, concluzionă Calipso. Aţi spus mai devreme că voi spune tuturor despre existenţa sirenelor şi tritonilor şi…

          – Şi vei fi crezută la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care unul dintre noi i-a cules şi i-a vindecat. Sau toţi pescarii şi marinarii care ne-au văzut şi au notat în jurnalele lor de bord…

          Hotote de râs inundară peştera. Sirenele şi tritonii care-l însoţeau pe bărbos râseră la rândul lor, dar nu pentru că gluma ar fi fost bună. El părea un fel de conducător căruia toţi ceilalţi i se supuneau.

          – Aveţi dreptate, reuşi să mormăie Cally şi Nisse o luă de mână şi o strânse într-a ei.  Privirile celor două fete se întâlniră. A grecoaicei era temătoare, în timp ce a sirenei era degajată şi încrezătoare.

          – Să scapi de fată! rosti tritonul întorcându-se în apă.

          Cally îi urmări pe toţi cu privirea. Îi văzu cum se transformară pe fiecare în parte în creaturile acelea superbe, cu cozile lor de diferite culori şi solzii sclipitori.

          – Se referă la faptul că vrea să mă omori?  întrebă Calipso întorcându-se spre Nisse.

          – Nu, la faptul că nu te vrea în jur. Şi-l înţeleg, tatăl tău a tras după mine cu arma de foc doar pentru a mă alunga. Dar tata nu ştie că nu toţi sunteţi la fel.

          Calipso îi zâmbi recunoscătoare. Nisse îi întoarse la rândul ei privirea.

          – Deci… Voi pleca astăzi?

          – Astăzi? zise Nisse şi râsul ei cristalin inundă peştera. Desigur că nu vei pleca astăzi! Ai nevoie să te recuperezi, şi leacurile pe care le fac sirenele şi nimfele nu sunt la fel ca cele ale oamenilor. În plus, pe tine nu te va ajuta niciun leac uman. Tatăl tău te-a împuşcat şi ţi-ai putea pierde braţul, de aceea nu te voi lăsa.

          Sinceritatea cu care spuse sirena toate acele lucruri o uimi întrucâtva pe grecoaică. Ultima veste o îngrozi de-a dreptul.

          – Pe mine mă cheamă Calipso, se prezentă ruşinată. Iartă-mă, evenimentele… au decurs aiurea. Nu mă crede nepoliticoasă.

          Nisse râse.

          – Mulţi dintre oameni încearcă să mă atace şi să mă captureze, iar tu îţi ceri scuze că nu mi te-ai prezentat?! Stai liniştită. Aşa cum ai auzit, eu sunt Nisse, iar noi două trebuie să-ţi pregătim un culcuş peste noapte!

          Grecoaica rămase cu privirea aţintită către cerul albastru. Îşi coborî privirea pe lacul din peşteră, apoi se uită la Nisse.

          – Are… are legătură cu marea? se întrebă curioasă.

          – Are, altfel nu am fi putut ieşi la suprafaţă. Este un fel de grotă subpământeană. Tu nu poţi trece înot, e mult prea mare adâncimea pentru un om. Dar eu te-aş putea trece.

          – Te-am văzut trecând printr-o deschizătură în stâncă în afară, deci există ieşire şi pe uscat.

          Nisse râse cristalin.

          – Dar multe mai observi! Da, am trecut, dar este în partea sălbatică a insulei, unde voi încă nu aţi ajuns. Şi nici nu ştiu dacă veţi ajunge, e protejată de nimfe şi mă gândesc că vă ţin vrăjile departe… Cred că vei fi singurul om care va ajunge în pădure. Acolo o să dormi. De fapt, o să dormim, nu îmi permit să te las singură.

          Calipso o privi încă o dată recunoscătoare.

          Fără altă introducere, Nisse o luă pe Calipso de mână şi o conduse la acea deschizătură din stâncă. Într-adevăr, ieşiră într-o pădure de o desime uimitoare. În partea lor de insulă, oamenii deja tăiau copacii pentru a-şi construi ori adăposturi, ori bărci de diferite mărimi.

          Grecoaica o urmă pe sirenă prin pădure, pe o cărare îngustă. Mergeau pe lângă o pantă abruptă şi Cally putu deduce că, în interior, era peştera cu lacul.

          – Nisse, cum de oamenii noştri nu au descoperit lacul vostru?

          – E protejat de nimfe, în primul rând. Lacul ăsta e inima insulei, înţelegi? Nu aveţi cum să ajungeţi, sunt ceva obstacole până aici.

          Tânăra zâmbi uimită.

          Tăcerea se aşternu în scurt timp, fiecare gândindu-se departe.

 

***

           

          Calipso stătea deja de câteva săptămâni în sălbăticie. Nisse îi ţinu rana sub observaţie mult timp. Dar într-o zi, grecoaica îşi desfăcu singură bandajul sirenei, observând că se vindecase complet. Putea mişca mâna, ceea ce era semn bun. O ţinea un pic, dar nu atât încât să nu poată înota sau alte activităţi.

          „Mi-aş dori să…” se gândi aceasta şi se ridică în picioare. Până atunci, citise o carte pe care sirenele o furaseră de pe corabie.

          În atâta timp cât stătuse în preajma lor, Cally concluzionase că sirenelor şi tritonilor le plăcea să citească în mod special poveştile despre ei.

          Grecoaica o văzuse deseori pe Nisse intrând în apă şi preschimbându-se la înfăţişarea ei reală. Cu gândul la intrarea sirenei în apa lacului din peşteră, fetei i se făcu o poftă nebună să se scalde în adâncurile chemătoare.

          Şi urcă. În loc să urmeze bine cunoscutul drum pe potecuţă, ea alese să dea frâu dorinţei inimii. Urcă ceea ce părea a fi mai mult un deal, până ce ajunse pe marginea prăpastiei.

          Era divin modul cum lacul de o adâncime uimitoare se înfăţişa la picioarele ei. Aşa cum putu să estimeze, erau undeva la treizeci-patruzeci de metri până jos. Apei nici măcar nu i se vedea fundul, ceea ce, pentru un moment, o îngrozi.

          Şi totuşi, dorinţa de a intra în apă era mai puternică decât orice. Trase adânc aer în piept, convinsă că Nisse spusese adevărul şi niciun om nu putea ajunge pe fundul acelui lac din interiorul peşterii. Şi sări.

          Era un sentiment divin să cadă liberă către apă. Îşi închise ochii, ducându-şi mâinile înaintea capului şi împreunându-le. Era pregătită să înfrunte natura.

          Se gândi la tatăl ei, la Arion şi la Nisse. Simţi că, prin acel salt, o alege pe Nisse ca fiind cea mai importantă persoană din viaţa ei.

          Lovi apa cu putere. O simţi cum se despică înaintea sa, primind-o în profunzimea adâncurilor sale. Presiunea era uriaşă, niciun om nu ar fi rezistat…

          Dar Calipso rezistă. Se scufundă mult în lac, începând să înoate până când simţi că gândurile încep să i se amestece. Abia dacă mai putea să vadă ceva în faţa ochilor, atât era de întuneric.

          O coadă verde, puternică şi două braţe ciocolatii şi fine o cuprinseră ocrotitor din spate. Calipso fu întoarsă cu uşurinţă şi chipul zâmbitor al sirenei Nisse o întâmpină.

          Grecoaica o îmbrăţisă pe creatura din adâncuri şi, punându-şi capul în căuşul gâtului ei, adormi. Dragostea pe care o simţise în acel moment era cea de mamă, care îi lipsise în întreaga sa viaţă.

 

***

 

          – Cally, trebuie să mă asculţi cu atenţie! strigă Nisse la ea, din apă.

          Ea, Calipso, stătea aplecată mult pentru a o putea auzi pe sirenă. Apele în care stătea erau învolburate, cerul era întunecat de nori de plumb. Se apropia o furtună..

          – Trebuie să faci ceva, altfel cineva o să moară. Trebuie să fa… apucă să mai spună.

          Două tentacule uriaşe apucară sirena, trăgând-o brusc în apă. Un fel de caracatiţă uriaşă ieşi la suprafaţă, cu opt tentacule zbătându-i-se nebuneşte în jur.

         Lovea corabia cu forţă. Lemnul era vechi şi putrezit, se rupse imediat sub forţa uimitoare a acelei creaturi. Dar lui Calipso puţin îi păsa, căci Nisse se afla într-unul din braţele acelea ucigaşe. Îi văzu coada lungă şi părul verde cum atârnau fără vlagă.

          – Nisse! urlă deznădăjduită.

          Se uită la creatura fioroasă care o ucisese pe sirenă şi se îngrozi – nu era o caracatiţă, Cel puţin nu în totalitate. În loc de capul normal al acelui monstru era capul tatălui ei, bătrân şi cu ochii micşoraţi de ură.

          – E numai vina ta! îi strigă fetei.

          În acel moment, toate sirenele şi tritonii pe care îi cunoscuse cât stătuse cu Nisse ieşiră la suprafaţa apei, plutind inerţi.

                   

***

 

           Calipso se trezi ţipând. Chipul vesel al lui Nisse stătea aplecat deasupra ei, cercetând-o. Buzele mici ale acesteia se deschiseră.

          Nu mai era un glas uman care ieşea, ci era un fel de cântec ciudat. Numai sunete melodioase, care te îmbătau. Dar vraja se rupse în scurt timp.

          – Nisse, am… Am… Am visat că tatăl meu era o caracatiţă uriaşă şi te-a strivit într-un tentacul, iar toate sirenele şi tritonii de aici au ieşit la suprafaţă şi… Şi mi-a zis că e vina mea că… Nu ştiu de ce era vina mea! ţipă înspăimântată şi începu să plângă în linişte.

          Nisse o şterse de sudoare.

          – Micuţo…

          – Am visat ape învolburate… Şi te-am visat, îşi aduse ea aminte. De două ori înainte să te întâlnesc, te-am visat. Am crezut că e veste de moarte, de-aia m-am urcat pe corabie şi… Nisse, ce se întâmplă?

          Toţi tritonii şi toate sirenele stăteau în jurul lor. Inima grecoaicei se făcu mică de spaimă. Părea că nimerise în toiul unui sacrificiu meschin. Fusese o capcană şi ea căzuse pradă sirenelor, care poate erau carnivore şi de-aia nu se întorseseră prea mulţi oameni, fiindcă… Fiindcă îi mâncaseră pe toţi!

          – Se întâmplă că… începu Nisse şi trase aer în piept.

          Se aflau în apa rece a lacului Mellisani.

          – Ce?! ţipă, în timp ce amintirile îi reveneau. Cum putuse să fie atât de proastă, încât să sară de la acea înălţime în lac? Sau cum putuse să stea alături de acele creaturi fără să bănuiască nimic?! Era, cu siguranţă, ceva necurat la mijloc.

          – Tu nu eşti om, Cally.

          – E na! urlă înspăimântată. Dori să se ridice, dar se simţi foarte amorţită.

          – Numele corabiei tatălui tău vine de la mine. Te-ai gândit vreodată unde e mama ta…?

          Calipso se simţi plină de furie.

          – Mama mea e moartă! Să nu îndrăzneşti să…

          Dar Nisse o opri, punându-i degetul pe buze.

          – Mama ta nu e moartă. E o sirenă, ca noi toţi.

          Se auzi un murmur de şoapte în întreaga peşteră. Calipso ar fi vrut să se ridice. Sau măcar să spună ceva, dar şocul la care fusese supus era mult prea mare.

          – De ce mi-o spui acum? De ce aşa? De ce nu m-a căutat… Să-mi spună că e sirenă? Aş fi iertat-o că am crescut fără mamă!

          Calipso izbucni în lacrimi.

          – Ai trăit printre noi un timp, Cally, şi apa a început să te cheme. Nu eram sigură că ai moştenit şi tu gena noastră, de-aceea am preferat să nu îţi spun. Poate că ţie ţi se pare o nebunie că ai sărit în lac, dar aceea a fost dovada noastră că tu eşti… atlfel decât tatăl tău.

          – Te-a atacat ca să nu îmi spui, făcu grecoaica legătura.

          Amorţeala din corp începu să se răspândească, aşa că putu să se mişte încetişor într-o parte.

          – Exact, Calipso. Pentru el…

          – Nisse, o întrerupse grecoaica, unde e mama? Vreau să o văd…

          Nisse o privi cu tristeţe.

          – Toate la timpul lor…

          Şiroaie de lacrimi începură să curgă iarăşi pe chipul bronzat al grecoaciei. S-ar fi şters, dar nu avea rost, oricum era în apă. Şi oricum ştiau toţi că plânge.

          „Oare mama… oare mai trăieşte?”

          Pe măsură ce Nisse povestea, fiecare speranţă că mama ei ar mai putea trăi începu să se stingă.

          – Tatăl tău a întâlnit-o pe mama ta când era tânăr. Era pe mare, cu o bărcuţă mică… Şi fragilă. Cântecul sirenelor poate fi fatal, nu pentru că ele ar aduce moartea, ci pentru că te îmbată. Te face să vrei să cânţi cu ele, te face să alungi orice necaz din suflet şi aduce o fericire pe care, altfel, nu o poţi cunoaşte. În acele momente, tatăl tău s-a apropiat de o plajă îndepăratată. La apusul soarelui a întâlnit-o pe ea, stând pe o stâncă şi cântând.

          – Şi s-au plăcut, şi s-au luat… Şi-a apărut micuţa Calipso, care avea să crească fără mamă datorită…

          – Las-o să termine, ordonă bătrânul triton ce ţinea un fel de trident în mâna stângă.

          Nisse începuse şi ea să plângă.

          – Vezi tu, Cally, ne-ai întâlnit atât în formă umană, cât şi în forma noastră de sirene. Dar noi nu suntem decât foarte puţin oameni, avem nevoie să înotăm. Ne cheamă apa, micuţo, şi avem nevoie să ne întoarcem în apă ori de câte ori simţim acea chemare. Nimic nu ne poate înfrânge să ne întoarcem în apă.

          Calipso o privi cu ochii rugători. Spera să o facă să continue.

          – Dar tatăl tău a furat un solz.  Unul singur, un solz verde din care şi-a făcut un colier pe care l-a ascuns.

          Grecoaica nu înţelegea. Atunci, o altă sirenă se apropie. Avea coada şi părul roşu ca focul, şi o faţă micuţă, rotundă, poate şi puţin vicleană.

          – Dacă un om îi fură un solz unei sirene şi i-l ascunde undeva în pământ, îi fură coada. O leagă de solzul ascuns, iar ea îşi pierde magia până ce solzul nu se întoarce în posesia ei.

          Calipso vru să spună ceva, dar Nisse o întrerupse:
Şi aşa, Cally, mama ta a rămas un timp pe pământ. Nefericită, privind apa ori de câte ori avea ocazia. Visa apă, dorea apă, dar nu se putea atinge de mare. Nu mai era o sirenă… Dar, într-o zi, se juca cu tine. Eraţi pe plajă, tu săpai în nisip, până ce ai dat peste o cutiuţă.

          „De unde ştie?” se întrebă uluită.

          – O am şi-acum, rosti ea cu privirea împăienjenită de lacrimi.

          – Erai mică… Ai rămas cu ea în mână.

          Tritonul cu trident continuă povestea. Nisse îşi înăbuşi un suspin.

          – Am fost furios, Calipso. Un om furase unul dintre copiii mei, dar nu puteam lăsa un puişor de om să moară. Mama ta s-a întors în mare, iar tu ai rămas pe plajă. Nu o condamna… A chemat-o Mama Apă. Atunci, eu am ieşit şi te-am dus acasă.

          Bătrânul triton nu mai era deloc înspăimântător. Glasul îi devenise foarte dulce.

          – A fost prinsă între năvoade, rosti Nisse aproape plângându-i soarta misterioasei sirene. Dar nu mai contează acum, fiindcă fiica ei îi poate lua locul. Calipso, ai vrea să asculţi chemarea Mamei Ape?

          Toate creaturile marine din jurul său amuţiră. Aşteptau răspunsul cu sufletul la gură, se putea citi asta pe feţele fiecăruia.

          – Deja am făcut-o când am sărit în lac, rosti Calipso cu hotărâre. Doar că eu nu sunt sirenă…

          Nisse îşi ridică fără pic de greutate coada la suprafaţa apei şi îşi smulse un solz de culoare verde-smarald, pe care i-l întinse fetei înmărmurite.

          Aceasta se uită la el. Razele soarelui îl făceau să strălucească într-un mod deosebit.

          Se auzi un murmur de voci neliniştite. Calipso se întoarse spre ei, neînţelegătoare. Nu ştia ce aşteptau ei, nu îi crescuse nicio coadă.

          – Înghite-l, o îndemnă un bărbat cu o coadă uriaşă, mov. Părea mai bătrân decât toţi ceilalţi din lac, avea părul de un alb sidefiu şi faţa brăzdată de riduri adânci.

          Calipso înghiţi solzul fără să stea pe gânduri. Îi alunecase pe gât, arzând-o puternic pe interior. În scurt timp, fiecare părticiă din piele păru cuprinsă de un foc năstruşnic.

          – Ce se întâmplă cu mine?! ţipă speriată, privind cu ochii în lacrimi în jurul ei.

          Simţi cum degetele de la picioare i se unesc între ele, apoi se lungesc. Durea. Pe urmă, i se îngroşară picioarele şi i se lipiră, astfel că nu putu să se mai ţină la suprafaţă.

          Încercă să strige după ajutor, dar nimeni nu părea să o mai audă. Începu să se scufunde încet. Luă o gură mare de aer înainte ca nasul şi gura să-i fie acoperite de apă. Se aştepta ca plămânii să i se umple de apă foarte repede…

          Privi în jos. În loc de picioare, avea coadă, una uriaşă, verde. Era grea şi puternică.

          „Dacă am coadă, atunci respir în apă” rosti puţin convinsă de concluzia pe care o trăsese.

          Şi renunţă să se mai forţeze. Eliberă oxigenul din ea, apoi aşteptă câteva momente. Nu trecuse niciodată prin aşa ceva. Se aştepta să simtă cum apa îi invadează plămânii, dar nu.

          Se simţea normal.

          Văzu zeci de cozi strânse în jurul ei şi lumina soarelui cum pătrunde printre ele, prin apa călduţă, ajungând la ea.

          S-a forţat un pic pentru a începe să dea din coadă. Nu era chiar aşa de uşor… Dar nici prea greu nu era. Aşa că se ridică încet la suprafaţă.

          O întâmpină un ropot de aplauze, şi Nisse îi sări în braţe.

          – Bun venit printre noi!

          Calipso zâmbi fiecăruia dintre ei.

          – Bună, mamă!

          Un alt murmur de voci inundă peştera, apoi aplauzele se înteţiră.

 

***

 

          Pe insula Kefalonia, pescarii povesteau de cele două sirene cu coadă verde, izbitor de asemănătoare şi de frumoase.

          Într-o zi, le întâlni şi Nisse. Arion privi cu tristeţe spre mare, la vederea celor două făpturi, şi le aruncă fiecăreia câte o portocală.

          Calipso îşi ridică mâna dreaptă din apă şi o flutură energic, în semn de salut. Fostul ei logodnic îi răspunse cu acelaşi gest, după care sirena se întoarse şi făcu un salt uriaş.

          Se auzi un plici puternic şi dispăru în apă, coada verde rămânând doar un moment , cât Arion clipi.

          – Adio, Calipso, rosti şi o lacrimă i se prelinse pe obraz şi căzu în apă.

 

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts