cit         Citadela de fier, publicat la finele anului 2012 de Adrian Buzdugan, este un roman atipic pentru lumea literară contemporană de la noi din ţară, lume-n care predomină teme teribiliste, aflate de multe ori la graniţa dintre scatologie, oripilare şi pornografie, şi limbajul explicit ca rod al unei sincerităţi care nu se spune nimic.

          Abordând un stil îndrăzneţ şi prolix, care nu pare a se adresa cititorului neavizat, şi dezvoltând în partea de început a cărţii două fire narative strâns legate între ele – o dualitate a cărei misiune este în acelaşi timp oferirea unei chei prin care textul să poată fi descifrat din timp, cât şi trierea cititorilor (un gest nerecomandat, dar care denotă sinceritatea autorului) – Adrian Buzdugan ne prezintă o lume distopică, în care ştiinţifico-fantasticul nu este decât un pretext şi un simbol menit să reliefeze cât mai bine trama. Dacă îl dăm la o parte, ne dăm seama că întregul text este o copie uşor deformată a realităţii, o realitate în care fiecare are dreptatea lui, iar manipularea şi dezinformarea sunt ridicate la rang de artă. Vorbim, la fel ca şi-n cazul societăţii în care trăim, de marginalizarea adevăratelor valori şi chiar pedepsirea acestora pentru luciditatea şi inteligenţa de care dau dovadă, de ridicare unor probleme insignifiante care să le mascheze pe cele importante, şi nu în ultimul rând de denaturarea adevărului. În aceste condiţii nu ar trebui să ne mire faptul că acţiunea se petrece într-un spital de boli mintale, unde sunt adunate laolaltă fel de fel de personaje ale căror nume reprezintă, de fapt, anagrame ce fac referire la diverşi scriitori ori cărţi. Dacă am corela acest lucru cu numeroasele referinţe din universul literar, am putea concluziona, fără să ne temem că am greşi prea mult, că Adrian Buzdugan nu vrea să-şi asume originalitatea romanului său, ci mai degrabă doreşte să-şi onoreze predecesorii. Nici în ceea ce priveşte mesajul transmis nu putem vorbi de originalitate, acesta mai fiind întâlnit şi-ntr-una dintre cărţile pe care Adrian Buzdugan nu uită să le menţioneze: Greaţa, de Jean-Paul Sartre, acolo unde Antoine Roquentin, scriindu-şi jurnalul, izbuteşte să se salveze pe sine. Mai sunt menţionate în mod clar, fără a recurge la anagrame ori mistificări: Citadela lui Antoine de Saint-Exupery, de unde autorul se inspiră în folosirea parabolei, dar nu la nivelul micro-naraţiunii, ca în cazul Citadelei, ci al macro-naraţiunii, şi Don Quijote de la Mancha a lui Miguel de Cervantes, din care împrumută reacţia în faţa vieţii, precum şi prezenţa iluziilor care ajung să ne guverneze. Deşi prefaţatorii au comparat această carte cu scrierile lui Franz Kafka ori Samuel Beckett, scrieri în care accentul cade pe absurd, eu îndrăznesc să o asemăn din punct de vedere tematic cu romanul Catch 22 a lui Joseph Heller, axat pe tentativa eroului principal (John Yossarian) de-a evada dintr-o lume ilogică, în care piloţii îşi bombardează de dragul profitului propria bază militară, beligeranţii se transformă din naţii în corporaţii, iar mercantilismul ia locul oricăror ideologii. Idei, dacă stăm bine să ne gândim, deloc străine Citadelei de fier.

          Un alt element care iese în evidenţă în acest roman este dialogul, spumos în ansamblul său, dar prin care te poţi foarte uşor pierde. Replicile se succed cu rapiditate, legate fiind de-o cauzalitate nu întotdeauna evidentă, ca într-o piesă experimentală de teatru în care suntem în acelaşi timp atât spectatori cât şi – prin indolenţa de care dăm dovadă – actori. Căci textul de faţă nu se rezumă la simpla înşiruire a unor cuvinte, ci izbuteşte reuşeşte să ne adreseze un îndemn unitar: să ne salvăm lăsând ceva în urma noastră. În acest mod pot fi interpretate şi numeroasele teme trate (pornind de la literatură şi ajungând la astrofizică): drept modalităţi, domenii, piste prin care şi-n care să contribuim la evoluţia lumii, fie că vorbim de-o evoluţie morală ori de una tehnică.

          În mod subliminal, salvarea este şi dezideratul personajelor prezente între coperţile acestei cărţi, personaje care, pentru a putea evada din Tehnopolis, trebuie să creeze ceva în acelaşi timp originar şi valoros. Iar dacă-n privinţa originalităţii nu mai putem avea pretenţii, atunci putem măcar viza valoarea.

          În concluzie, Citadela de fier este o carte manifest care trebuie citită!

 

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website