Motto: „Esenţa vieţii este informaţia, biologia e doar suportul”

Cu un soft relativ ieftin îţi poţi asigura tot confortul. Softurile mai scumpe îţi pot aduce chiar şi ceea ce mai demult era etichetat ca personaj imaginar: femeia perfectă. Mai ales că bioinginerii au reuşit să inventeze un polimer ce imită extraordinar de bine consistenţa cărnii umane. Nu e de mirare că rasa noastră se află într-un declin ireversibil şi periculos, din punct de vedere al natalităţii. Cine mai are chef de complicaţiile unei căsnicii monogame când poţi, cu o simplă resoftare, să ai toate tipurile de femei din lume?

Industria de dezvoltare a inteligenţei artificiale primeşte cel mai mare procent din bugetul planetar, chiar dacă riscul de dispariţie a umanităţii are o valoare demnă de luat în calcul şi unii specialişti au avertizat că, în câteva decenii, vom fi excedaţi de aceste creaţii ale noastre.

Lucrez la Agenţia Spaţială Terrană şi sunt responsabil de unul dintre cele mai secrete proiecte. Împreună cu o echipă multidisciplinară inscripţionez toate informaţiile din creierul uman pe un soft, un fel de transfer al conştiinţei într-un android. Asta ar aduce posibilitatea efectuării unor zboruri interstelare, păcălind atât noţiunea de timp cât şi biologia noastră fragilă. Prima parte a proiectului, transferul informaţiilor din creierul uman, a reuşit, însă instabilitatea datelor ne crea mari probleme. Am găsit şi cauza: lucram cu muribunzi. Ni s-a interzis să procedăm altfel, deoarece experimentele pe animale s-au soldat cu moartea subiecţilor după transfer.

Am privilegiul de a lucra cu unul dintre cei mai evoluaţi androizi. Numele lui este X 458, seria 3. Dar eu prefer să-i spun Almira deoarece este vorba de o carcasă feminină. Cei care au creat softul după care funcţionează au introdus recent un program nou, responsabil de afecţiune. Asta pentru ca emoţiile pe care o anumită amintire transferată le aducea cu ea să poată fi măcar definite de acest Pygmalion.

Este ora 9 când începem interacţiunea.

– Bună dimineaţa Almira.

– Bună dimineaţa.

– Cum te simţi astăzi?

– Cum ar trebui să mă simt?

– Minunat, ca de obicei, nu?

– Tu ştii mai bine, dragul meu.

Dragul meu? Un apelativ nou. Văd că îşi face treaba noul program.

– Astăzi vei desena pentru mine.

– Să desenez? Ce anume?

– Ce vrei tu.

– Te rog, lasă-mă singură. Întoarce-te într-o oră şi vei avea ceea ce mi-ai cerut.

Mă conformez. Personalitatea ei, dacă se poate spune aşa, este pe zi ce trece mai puternică. Tot respectul pentru cei de la programare. Nu m-ar mira ca într-o zi să pună şi sufletul in matricea asta care constituia mintea Almirei.

Timpul a trecut repede, mai ales că m-am dedat lecturii unui roman poliţist de pe vremurile în care criminalitatea era o mare problemă. Mă întorc în camera Almirei şi îngheţ. Aceasta desena frenetic aceeaşi imagine, scoţând obsesiv un sunet lugubru, puternic.

– Almira.

Nici o reacţie. Ochii ei sunt închişi. Cum dracu desenează aşa?

– Almira! Urlu din nou.

Nimic. Mă enervez şi îi decuplez sursa de energie. Se prăbuşeşte inertă.

***

Europa, una dintre cele mai interesante luni ale lui Jupiter se află la o distanţă de 780 milioane de kilometri faţă de Soare. Orbitează cam la 600 de mii de kilometri de gigantul gazos căruia îi arată o singură faţă, întocmai ca Luna noastră. Are un diametru de 3100 kilometri, ceea ce o face mai mare ca Pluto, dar mai mică decât astrul ce guvernează nopţile pe planeta albastră. Numele ei vine de la prinţesa care a fost răpită de Zeus şi dusă pe insula Creta pentru a fi iubita sa. Acest bulgăre de gheaţă a suscitat un interes mare de-a lungul generaţiilor de exploratori, dat fiind prezumţia iniţială că sub calotă s-ar afla apă în stare lichidă. Oceanul acestui satelit, după calcule, ar fi de două sau trei ori mai mare în volum decât toate oceanele de pe Pământ.

Când tehnologia a permis, s-au lansat multiple misiuni în speranţa găsirii vieţii, chiar şi unicelulare, în apele întunecate ale acestui fascinant satelit ce poate înconjura cea mai mare planetă din Sistemul Solar în numai trei zile jumătate. Din păcate, rezultatele nu au fost deloc pe măsura aşteptărilor. Sondele care au ajuns acolo au asolizat, au reuşit să foreze în calota de câteva zeci de kilometri grosime, şi au plonjat în interiorul oceanului, dar din acel moment nu s-a mai ştiut nimic de ele. Nu s-a transmis nici o imagine, nici un semnal de localizare. Eşecul a fost total.

S-a presupus ca intensitatea câmpului magnetic jupiterian, alături de intensele turbulenţe create de variaţiile de gravitaţie datorate orbitei eliptice a satelitului, a distrus echipamentele. Soluţia a venit tot din partea agenţiei spaţiale, prin departamentul de Cercetare Avansată a Inteligenţei Artificiale. Se doreşte crearea androidului perfect adaptat condiţiilor de pe Europa. S-a plusat pentru ca acest android să fie capabil atât de explorarea oceanului cât şi de întoarcerea pe Pământ. Sistemele sale de interacţiune cu mediul ar trebui să înregistreze totul întocmai ca un creier uman iar capacitatea de adaptare şi posibilitatea de a găsi soluţii la eventualele pericole ce i-ar fi putut ameninţa integritatea fizică ar asigura succesul misiunii.

Un asemenea android, protejat de o carcasă care să reziste la acţiunea unor forţe neobişnuite, ar fi putut deveni o armă de distrugere în masă dacă softul o lua razna. Aici intervenea echipa mea. Inscripţionând amintiri umane în această minte artificială speram să creăm anumite reflexe, că nu poate fi vorba de sentimente, anumite condiţionări, de supunere faţă de oameni. Un fel de safe-mod care intra în funcţiune la orice eroare majoră de soft.

Misiunea pe Europa era doar un test. Adevărata provocare va fi trimiterea unui asemenea prototip într-un zbor interstelar şi siguranţa că la întoarcere va putea fi controlat de cei care vor fi aici. Asta dacă va mai găsi pe cineva când va veni. Dacă va mai veni.

***

Stau cu ochii pe monitoare şi aştept rezultatele scanării softului Almirei. Procesul este unul complex. Durează câteva ore. La prima vedere nu am detectat însă erori majore, aşa că puteam să-i liniştesc pe cei care erau responsabili de acest proiect. Sunt foarte multe în joc şi nervii celor care au pariat pe Almira au suferit până acum destule şocuri. Ceea ce mă intrigă este desenul efectuat de ea. Îl privesc pentru a nu ştiu câta oară şi tot nu-mi pot da seama ce reprezintă. Văd, de fapt mai mult ghicesc doar, un triunghi negru ce ocupă cam jumătate din ecran. Fundalul e complet întunecat. Curios cum de a ales să deseneze doar în nuanţe de negru.

Dau drumul şi la fişierul audio. Zgomotul produs de Almira îmi îngheaţă sângele în vene. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva. Şi mai înspăimântătoare e însă anxietatea pe care o induce. Nu ştiu de ce primul cuvânt care îmi vine în minte e moarte. De fapt, încercând să îl percep în imagini, îmi aduce o viziune în care o mare de oameni suferă chinuri îngrozitoare şi încep să vadă moartea ca pe o eliberare.

Verific şi amintirile pe care le-am transferat, dar nu găsesc nimic neobişnuit. Totul a început din momentul în care a fost încărcat programul ăla responsabil de afecţiune, dar testele îmi arată că s-a integrat corect şi funcţionează normal, fără a produce supraîncărcări sau haos în sistem.

Trec toate astea într-un raport pe care-l înaintez superiorilor mei şi cuplez sursa de energie a Almirei. Aceasta deschide ochii şi mă priveşte fix câteva minute. Aştept politicos să îşi facă scanarea sistemelor.

Mă ia prin surprindere.

– De ce m-ai deconectat?

– Pentru că nu mai reacţionai. Aş vrea să îmi spui ce s-a întâmplat.

– Nimic special. Te-ai speriat degeaba. Am redat doar o înregistrare. Acum, datorită intervenţiei tale, am ceea ce se numeşte în termenii voştri o mare durere de cap, asemănătoare cu cea dată de anumite lichide pe care uneori le consumaţi în exces.

– Almira, asta a fost o glumă reuşită, îi spun râzând. Dar despre ce înregistrare vorbeşti? Nu există aşa ceva în memoria ta. Uite ce ai desenat.

– Eu?

– Da. E tabloul pe care mi l-ai făcut înainte de a te lăsa fără energie. Ce impresie îţi fac sunetele astea? continui, dând drumul la fişierul audio.

Nu spune nimic, dar ghicesc lupta ei interioară. O luptă a inteligenţei cu entropia. Am suflet de poet. Cred că de asta am fost ales să interacţionez cu inteligenţa artificială.

– Nu mai găsesc înregistrarea, îmi spune într-un final. Te rog să îmi dai acces la monitoare. Vreau să văd ce s-a întâmplat din momentul în care m-ai lăsat singură.

– Desigur.

– Uite ce brutal eşti, îmi spune mai apoi pe un ton ce se voia dojenitor. Să nu mai faci aşa ceva, nu îmi plac şocurile.

– Defineşte plăcerea, Almira.

– Echilibrul, stabilitatea sistemului.

– Greşit. Plăcerea este o emoţie.

– Ca şi suferinţa, nu?

– Da, fac eu gânditor. Şi suferinţa e o emoţie.

Ating ecranul cu care o controlez şi îi proiectez una din amintirile pe care i le-am transferat recent. Cea a unui bătrân muribund pe care îl vizitează nepoţii. Surpriza mea e de proporţii atunci când constat că s-a integrat perfect în mintea Almirei, sau, mă rog, în ceea cred eu că ar trebui să fie mintea ei. E ca atunci când arunci o piatră într-un râu. Mai întâi sar stropii, apar valuri, se ridică nisip sau mâl de pe fund, dar, pe urmă, bolovanul îşi găseşte locul, neinfluenţând în nici un fel cursul. Nu ştiu prin ce algoritm, amintirile umane s-au contopit cu amintirile androide ale Almirei. E un progres major şi abia aştept să-i informez pe toţi.

– Păreri de rău, dar şi frică. Asta văd acum. Mulţumesc, mi-ai arătat o emoţie.

– Mai rămâne să fii capabilă să o şi simţi, nu numai să o defineşti, şi evoluţia ta va fi completă, spun eu râzând. Acum, să revenim. Ai vreo idee despre ceea ce reprezintă desenul?

– Nici una.

– Almira, e suficient pentru azi. Oricât aş fi de încântat de compania ta, trebuie să te părăsesc pentru ceva timp. Ne vom vedea mâine.

– Te rog să nu mă deconectezi şi să îmi dai acces la reţeaua planetară.

– Asta ar însemna să încalc protocolul.

– Şi ar fi prima oară?

– Nu, fac eu surprins. Îţi sunt dator pentru şocurile pricinuite, aşa că îţi voi îndeplini dorinţa. Rămâne secretul nostru. Pe mâine.

– Mulţumesc. Pe mâine.

***

Curios cum rasa umană a evoluat într-un timp relativ scurt, raportat la timpul galactic, de la foc şi bâtă la obsesia de a crea tehnologii care să permită zboruri interstelare. Ceea ce afectează individul se va răsfrânge mai devreme sau mai târziu asupra colectivităţii. Singurătatea, cel mai mare duşman al sănătăţii mintale, a devenit acum o problemă globală. Numai aşa se poate explica efervescenţa asta ştiinţifică pentru găsirea de rase inteligente în Univers.

Din păcate, biologia noastră nu permite deplasări în spaţiu pe distanţe mari. Suntem ascunşi în braţul unei galaxii oarecare, într-un sistem învelit de un anumit nor, numit al lui Oort, planeta albastră e înconjurată de două centuri de asteroizi. Mai e şi Jupiter, a cărui gravitaţie asigură o protecţie eficientă. Toate astea sunt construite într-un echilibru ce pare să ne spună: „ Staţi în banca voastră. Nu vă aventuraţi în Univers pentru că nu veţi putea face faţă la ceea ce se întâmplă”.

Suntem o specie pusă la adăpost şi izolată intenţionat. Vom fi scoşi în evidenţă atunci când vom fi pregătiţi sau când ceilalţi vor fi pregătiţi pentru noi.

Ultimul experiment care a dat măsura nebunia rasei a fost un eşec total. Îmi pare rău că am participat la el, ba chiar am fost un pion important în desfăşurarea lui. A avut loc imediat ce am definitivat transferul primelor amintiri, trăiri şi emoţii umane într-un soft, care, comparativ cu cel al Almirei, pare acum rudimentar. Ideea centrală a fost cea a transmiterii la distanţă a datelor convertite, într-un anumit receptor, în speţă, un minirobot plasat pe Marte, folosind un fascicol laser special modificat. Ca un fel de email, doar că avea ataşată o conştiinţă. Speram astfel să păcălim spaţiul, distanţele, biologia, natura. Doar că nu a funcţionat şi datele nu au ajuns acolo ci hălăduiesc şi acum prin Univers.

Oare asta să fie singura modalitate de a explora infinitul? Sub formă energetică, nu biologică?

***

Astăzi se împlineşte un an de când lucrez cu Almira. Se poate spune că e cea mai lungă relaţie a mea cu o femeie, fie ea şi android. Sunt bucuros. Am reuşit să creăm între noi ceva special. Intru în laborator cu un buchet mare de flori şi cu o sticlă de şampanie, încercând să nu bag în seamă zâmbetele ironice ale echipei, în special pe cele ale colegelor. E o zi mare deoarece a sosit şi noul corp al ei. E ultima creaţie a bioinginerilor. Făcut dintr-un polimer sintetic, poate suporta presiuni şi temperaturi extreme, după unele studii, fiind cel mai dur material de pe Pământ. Sub această formă va pleca Almira pe Europa.

– Bună dimineaţa Almira.

– Bună dimineaţa dragul meu. Ce e cu florile?

– Sunt pentru tine. Astăzi împlinim un an de când ne cunoaştem şi am vrut să sărbătorim asta. Mai ales că vei pleca în scurt timp şi nu ştiu dacă şi când ne vom mai revedea.

– Ai început să ţii la mine? îmi spune ea râzând.

– Eşti singura femeie pe care nu o pot răni, fac eu serios. Mă simt apropiat de tine.

– Aşa mă consideri acum? O femeie? Nu un robot? Nu o simplă creaţie a ta?

– Te-am învăţat emoţiile, Almira. Acum ai devenit tu o emoţie pentru mine.

– De ce nu putem pleca împreună?

– Pentru că eu sunt fragil. Corpul meu nu ar putea rezista acolo unde mergi tu.

– Voi găsi o soluţie. Acum te rog să închizi camerele şi să decuplezi microfonul. Îţi voi arăta că ai avut dreptate. Chiar sunt o femeie, şopti ea.

Mă conformez şi în secunda următoare simt doar buzele ei căutându-le pe ale mele.

***

În capul meu e acum doar un mare vid. Parcă visez. Nu mă pot mişca deşi încerc din răsputeri să îmi comand corpul. O voinţă mai presus de a mea îmi controlează muşchii, articulaţiile, chiar sinapsele. Mă văd deschizând uşile pneumatice ale modulului pregătit pentru călătoria Almirei pe Europa. Ajung în cabina de comandă şi iniţiez scanarea sistemelor. Totul funcţionează corect. Ochii îmi cad pe senzori. Concentraţia de oxigen este normală, temperatura la fel. În câteva minute începe protocolul de decolare.

La naiba, nu pot face asta. Voi muri îngheţat pe luna aia ce a devenit o obsesie pentru liderii noştri. Încerc să mă împotrivesc, dar fără rezultat. Motoarele încep să propulseze mica navă şi într-un final planeta albastră mi se arată în toată splendoarea ei.

Leşin. Un întuneric total mă cuprinde, dar înainte de asta aud o voce suavă care îmi spune: „Nu te speria, voi avea grijă de tine”.

***

Europa este un bulgăre de gheaţă de culoare albă. Suprafaţa ei este plină de văi adânci şi creste înalte. Relieful este rezultatul acţiunii lui Jupiter. Se pare că stăpânul este furios pe iubita lui şi de aceea îi lasă aceste semne. Încep să îmi revin şi să conştientizez gravitatea situaţiei în care mă aflu. Senzorii îmi arată concentraţie de oxigen zero. Cum dracu respir?

– Nu eşti în corpul tău fragil, dragul meu. Ţi-am spus că voi găsi o soluţie. Suntem împreună.

Abia acum mă panichez. Mintea mea e în carcasa Almirei, împreună cu mintea ei. Şi nu ştiu dacă sunt bolovanul sau râul.

– Avem o întreagă planetă doar pentru noi, continuă ea. Din ceea ce am învăţat din reţea, acesta va fi încă un experiment etichetat ca nereuşit, aşa că nu va veni nimeni să ne recupereze.

Se lasă întunericul din nou, doar că de data asta nu mai leşin. Sunt sau suntem sub apă, înotând frenetic spre un munte mare negru, ce seamănă cu un triunghi de pe un anumit desen.

Un zgomot înfiorător ne însoţeşte şi acum sunt sigur că e dat de câmpul electromagnetic jupiterian ce reacţionează cu anumite structuri din adâncul acestui ocean. Ajungem la baza muntelui. Aici găsim toate navetele pe care le-am trimis în explorare. Sunt modificate, aranjate astfel încât antenele lor se contopesc în una singură.

În câteva secunde sunt sau suntem prinşi într-un mare vârtej. Zgomotul încetează. Mintea mea, sinergică acum cu inteligenţa artificială, e ca un fluviu. Percep parcă de la distanţă anumite secvenţe, anumite impulsuri. Cred că e o formă de comunicare la care momentan doar Almira reacţionează. Simt cum acumulez ceva ce nu pot defini.

Încep să am eu viziuni. Aceste imagini sunt amintirile, frânturile de conștiință ale celor pe care i-am expediat prin spaţiu în formă energetică. Se pare că experimentul nostru nu a eşuat. A creat ceva. Ceva ce doar un hibrid om-android poate înţelege. Sau integra.

 

 

Florentin Ionut Haidamac

Florentin Haidamac (Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava.

Este absolvent alFacultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.PopaIaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SFSuspans şiFeed Back.

Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://haidamacflorin.wordpress.com

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook